Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-11-27 / nr. 265
VREMEA 27 NOEMBRIE 1932 Film din Sibiu Stau la Sibiu, în Friedenfels — stânca păcii, nume poetic dacă nu este adevărat... Limba germană, de obicei dură, are în aceste cuvinte sonorități armonioase, o topire parcă într’un neant de liniște... Oamenii parcă numai trăesc cu sbucium într’o stradă născută toată din vile și grădini. Florile sunt în împărăția lor, parfumuri își trimit salutul in vântul care pleacă elegant copacii înalți spre ele șiapoi le ridică spre ferestrele prinse in jaluzele verzi închizând discret viețile... Pacea în Friedenfels e verde si mormintele sufletelor — poate fn fine liniștite — numai pot avea nimic tragic prin viața copleșitoare a florilor. Șperă vântul des in Friedenfels... Vine de aiurea și se oprește aci pentru că-i place ? Sau poate aci iși are locuința de predilecție ? Pentru că e nevoit să pornească și aiurea se supără, se face aspru. Nicăeri nu am văzut o mai armonioasă legănare de aer, o mângâiere de cântec mai blândă. Vântul din Friedenfels e cu adevărat vântul păcii... Sibiul fiind orașul armatelor, goarna sună mereu, când tace una, începe alta, în alt colț al orașului. Pe drumuri vezi numai ofițeri, soldați, clădirile cele mai frumoase au sentinele la poartă, pare un oraș ocupat,dar din Friedenfels intri in drumul liniștii, toate le auzi de departe, nu privesc stânca păcii, goarnelor le răspunde vântul cu sonorități de pace cum nu am întâlnit nicăeri aiurea... Franz Helens îmi pare, pune atâta tragedie sufletească în vântul straniu, care deschide ca o umbră o ușă face să geamă o fereastră, lunecă cu note de părăsire și tragedie în casă, anunțând moartea neașteptată, accidentul neprevăzut, fatalitatea nenorocitei. Vântul din Friedenfels desigur nu fost cunoscut niciodată de Franz Healens și nici eu nu l'am întâlnit nicăeri ca aci, deschizând parcă forță aeriene spre cer, scoborând scări de îngeri din cer, un vânt care face concurență păsărilor , vântul pe care aș fi vrut să-l trimit la Lausanne, să țeasă discursurile lui Herriot, să pătrundă în sufletul lui von Pappen, cu sinceritatea blândă a ce adevărat se poate numi stânca păcii. In Friedenfels, numai copii sparg văzduhul cu strigăte de viață nouă. Mă uit la ele prin jaluzelele verzi. Capete blonde, ochii albaștri, ten de lapte, rochii de tulpan alb. Sunt toți din sângele lui Von Pappen, dar vin din stânca păcii. Există oare in toată Germania vreun Friedenfels ? Sunt rămasă in casa unui coleg plecat aiurea, profesorul K... Caut să pătrund ce a rămas din viața lui și alor săi la casa din Friedenfels. Sufletul meu nu se lovește de nici un colț de fer care să-l doară. Cărțile aranjate curat în bibliotecă sunt germane și române. Nu am curiozitatea să le răsfoesc pentru că sunt ale altuia, lăsate în prada sorții, acum în încrederea mea și vreau când se întoarce să le găsească cum le-a lăsat, fără nici o urmă străină pe ele, în paza delicateța strictă față de altul care trebue să domnească in Friedenfels. Sufletul întreg al familiei profesorului K., e refugiat acum in sora lui, gardiană discretă și vigilentă, retrasă în odăile cari nu au fost închiriate, dar sărind ca o pasăre speriată — la început mai ales săria — până când s’a convins poate că sufletele cât de streine se ating in Friedenfels lovite de vântul din Friedenfels... In curând, prin jaluzelele verzi larg deschise, amintirea fragilă a vieții mele va fi aruncată spre livezile străbătute de fiorul iernii... In locul meu, casa va lua iar pecetia vieții familiei K., păzită de gardiana credincioasă," ce e acum un suflet timid strâns într’un junghier al casii se va întinde stăpânitor, desigur așa de blând stăpânitor, în armonia vântului din Friedenfels. " Când te cobori din Friedenfels pentru a ajunge la centru — căci te cobori — treci prin niște lemne puse cruciș, pe urmă urci niște scări, traversezi o stradă aproape medievală, cu casele toate la fel deoparte, trei turnuri de alta, un zid de cetate, alei cu pomi, pentru a trece apoi printr un gang cu răcoreală de pivniță, drept înainte ți se deschide perspectivă unei p'ieți imense, cu biserică veche in fund. De pe acoperișul ei se desprind porumbei, se coboară stoluri... O nostalgia, din San Marco mă prinde de gâtlej, mă amețește... Mă uit să văd mesele dela Florian, in fund ceasornicul pe albastru de cobalt... Vai, sunt numai porumbeii. O săsoaică cu părul de porumb le dă grăunțe, gestul sboară in raza de soare ca cel îndepărtat în zarea Adriaticei. Pe piața din Sibiu, viața e mult mai rustică, târgul de merinde in felul nostru cu ..litruche" de mazăre înșirate la rând ca într’o grădină de țară... Dar totuși visul a învăluit piața din Sibiu și cu vii(Continuare în pagina 8-a) Una din învinuirile care au fost aduse lui Taine cu privire la metoda sa critică și istorică e de a fi neglijat prea mult elementul om, și de a fi dat o importanță exagerată și covârșitoare mediului, solului și timpului. O reacțiune violentă a urmat după moartea marelui critic nu numai în Franța dar în toate țările unde se răspândise influența sa. In Germania omul care simbolizează această reacțiune este Ștefan George. Mișcarea creată de el prin 1890—1895 nu înseamnă numai pelerinagii prin vechia Eladă, ci semnifică și reintegrarea Individului luat în sine și independent în drepturile sale sacre și imprescriptibile. Intre efervescența Dionisismului nietzschean și ultimile manifestări expresioniste s’a degajat o doctrină tot așa depărtată de delirul romantic cât și de recele estetism parnasian. A fost în special o școală de mare stil, în sensul lui Goethe, adică nu numai în ce privește expresia verbală a artei ci însăși substanța ei, ritmul ei. Din ea a ieșit un individualism aristocratic, ierarhic, în care omul își reclamă toate drepturile și-și recunoaște toate limitele. Sub patronajul cui se poate pune această mișcare decât sub acela a Olimpianului de la Weimar ? Unul din discipolii lui Ștefan George a studiat figura lui Goethe după normele maestrului său. Friedrich Gundolf, mort anul trecut, era unul din cei mai mari critici ai Germaniei.. După adânci și luminoase studii asupra Renașterii și a lui Shakespeare, Gundolf întreprinse o operă vastă asupra lui Goethe, din nenorocire întreruptă de moartea autorului. Ne-au rămas totuși statui și fragmente izolate. Gundolf ignorează voit metoda istorică. Cronografia operilor deci, temele, izvoarele îl interesează foarte puțin. Pentru ei opera nu-i decât iradierea unei personalități, focar de raze. Deci ceiace trebuie căutat înainte de toate e unitatea figurii, unitatea personalității. Rezultatul a fost strălucit pentru Gundolf. Niciodată figura lui Goethe nu a fost iredată mai integral și mai definitiv. Ceilalți biografi se agățau de toate detaliile vieții, de toate operile. Repede pierdeau direcțiunea , sensul unității se întuneca și dispărea, in loc de o figură viabilă, completă și unitară aveam un conglomerat amorf și dezarticulat, o vegetațiune tufoasă de vorbe, fapte și citații. Pentru prima oară Goethe ne apare în opera lui Gundolf în sensul etern al personalității lui, Titan solar, statuă de marmoră,viabil, real, verosimil totuși ca oricare din semenii noștri. Pentru prima oară avem viața nemuritoare a lui Goethe, viața lui de a doua, veșnică și totodată adânc omenească. Gundolf atrage de la început atenția asupra greșelii criticilor care studiază pe marii artiști după viața lor măruntă. Pentru el unitatea e singurul lucru care importă. Și această unitate nu poate fi percepută decât de acel care privește o personalitate și o operă în ansamblul lor. Lucrul e relativ simplu în ce privește subiectele mărginite și clare Devine din ce în ce mai greu în raport cu complexitatea și semnificația personalității. Când ajungem la nivelul unui Goethe sau unui Shakespeare, toate calitățile care fac un bun critic : talentul, perspicacitatea, simțul nuanțelor trec pe planul al doilea , important și esențial, în primul rând, devine un simț just al vieții, o intuiție profundă a ritmului ei și a ierarhiei pe care și le creează ea singură în cursul devenirii ei. Se cere deci să fii mai mult decât un mare critic, un om complet și adânc. Cazul lui Goethe e mai complex chiar decât al lui Shakespeare, această judecată nu implică deloc o apreciere calitativă, o situare în ierarhia artei. La oameni de asemenea talie, ea e imposibilă ; e chiar ridiculă. La o anumită altitudine, puerila întrebare , care e mai mare, devine un nonsens. Nu opera, personalitatea lui Goethe e mai greu de intuit. Sunt două feluri de artiști: expansivii și atractivii. La primii geniul creator țâșnește în afară, formând sateliți independenți de focarul central. Artistul expansiv are tendința plenitudinea eului său intim să reverse în lume, până când eul lui devine lume, întrețesut în lume și lumea pătrunsă de energiile eului său. Artistul atractiv transformă lumea ; ea devine un element a propriei lui personalități. Shakespeare e cel mai mare artist centrifug. Atât de bine s’a făcut una cu lumea din jurul lui, că nici nu putem ști care-i era personalitatea; istoric vorbind, nu știm de el decât lucruri banale , nici nu suntem siguri dacă el e autorul pieselor sale. Nu are nici o importanță. E așa de complet și definitiv difuzat în opera lui, încât, de-ar deveni un mit ca Homer nu ar fi nici o pierdere pentru literatura Goethe însă e un centriped. Interesante și geniale pot fi operile sale, dar el, Wolgang Goethe e mai interesant și mai genial, individul Goethe e capodopera lui Goethe ! Vedem deci de ce e mai greu de studiat ca Shakespeare. La acesta nu avem de cercetat decât dramele. La Goethe, vine în primul rând opera, subdivizată și ea în toate genurile posibile ale activității omenești ; apoi este Goethe omul, pe urmă, integrarea operei în om, și justa ierarhie a lor. Nu-i tot. După ce am făcut asta, trebue să ne retragem la distanță ca să vedem ansamblul în simplitatea lui. la sfârșit după ce am realizat legile existenței lui Goethe, trebue să deducem lecțiile acestei vieți pentru noi! Și lecțiile sale se întind asupra tuturor manifestărilor vieții umane ! Goethe trăia lumea tot așa de intens ca și propriul său eu. Ce importanță avea aceasta ? Anume că Goethe e cel mai mare profesor de viață al tuturor timpurilor. Ce reprezintă omul? Un antagonism. Antagonismul dintre o personalitate și lumea exterioară. Se poate spune că acela trăește viața cel mai intens, la care postulatele antagonismului se întrepătrund se armonizează în modul cel mai superior, sacrificiu nici din partea fără nici un vieții, nici din partea lumii. Goethe a rezolvat cel mai magistral această problemă, pentru restul oamenilor aproape tot așa de insolubilă ca și cuadratura cercului. După artistul Goethe, după savantul Goethe, după dramaturg, filozof, poet, romancier, apare Goethe profesor de viață. De aici și extraordinara lui actualitate, constatată cu ocazia centenarului încă odată , covârșitoarea lecție a Vieței sale într’o epocă în care oamenii știu de toate, numai să trăiască nu. VASILE LOVINESCU! 1) Friedrich Gundolf : Goethe. Fețele zilei Un portfret plutarchian a lui Goetfhe1* A APĂRUT Cartea de succes mondial extraordinar AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY I de D. H. LAWRENCE Este cartea interzisă cu cea mai mare strictețe în aproape toate țările unde a fost tradusă, dar în urma unor mari desbateri a putut fi făcută accesibilă tuturor. Deși a fost confiscată și de poliția românească, se pășește totuși la toate librăriile din țară. EDITURA EM.OCNEANU UN EXEMPLAR LEI 80 7 CRONICA LITERARA CONSTANTIN FÂNTÂNERU: Interior (roman) , edit. ,,Cultura Națională“ IM. V. CAPLA” : Evadări în senin (versuri) Rareori un debutant s’a bucurat de o atmosferă de anticipată prețuire ca d. Constantin Fântâneru. De câteva luni presa literară anunță volumul său, îi urmărește vicisitudinile editoriale, îi reproduce fragmente, iar cititori ai manuscrisului (se pare cel puțin dublu față de porțiunea tipărită) îi comentează virtualitățile. Foarte tânăr și total necunoscut, la auzul acestui nume ne am amintit că acum vreo șase ani, la liceul „Sf. Sava“ am reținut figura unui elev, cu înfățișare hirsută, sârguincios, cu o voință luptând avid cu timiditatea și cu o lectură care, din când în când, își arăta roadele. Nu știu cum, dar peste imagina elevului tăcut și înarmat cu o perie aspră de păr am suprapus pe nesimțite figura tânărului Călin Adam, eroul care-și confesează neliniștile și formația dificilă în Interior. Romanul d-lui Fântâneru are tot farmecul unui debut. E un jurnal intim al unui adolescent, scris pe marginea unei experiențe abia transfigurate, nevertebrat în compoziție, episodic și plin de stângăcii alături de o luciditate de notație surprinzătoare. Pentru Adam Călin, viața e un vast câmp de dibuiri, de orientări repede retractate, de sinuozități gratuite și torturante, de stări sufletești ratate, înr’o înșiruire de film interior, uneori năpădit de banalități, alteori colorat de o acută sensibilitate, in zigzagul arbitrar al confesiei sale palpită viața; în structura amorfă a cărții șerpuește un suflet care se caută, vrea să se definească în raport cu oamenii și natura. O prospețime de impresie scuză astfel stângăciile și naivitățile, pasagiile nesemnificative și rreușitele formale. De fapt, Interior nu este un roman, ci o meditație agregată pe o cronologie de dispoziții subiective, în ordinea apariției lor spontane. Nu ne îndoim că d. Fântâneru a avut ca model formal Jurnalul unui seductor al lui Krigegaard, însă experiența sa purcede dintr’o autentică sensibilitate. Ce ne interesează în această carte tipică de debut este posibilitatea și limita în care a isbutit să definească o fizionomie morală. Călin Adam e un intelectual sărac, contemplativ, timid și neadaptabil la societate. Orgolios peste măsură, având mândria propriilor insuficiențe și a dezaxării lui materiale se risipește în nostalgii reconfortante, ținând un necontenit contact cu natura. Adam Călin e, în fond, un vegetativ care-și încordează voința într’un ocol obositor, spre un țel nepresimțit încă în romanul d-lui Fântâneru. Fără ascensiuni interioare, Adam își surprinde cu deosebire etapele agoniei lui de adolescent biciuit de lipsuri, torturat de iubire și foame, individualist cu ambiție pasivă, fortificat într’o solitudine, în care numai natura îi ajută. Deși reflexiv, Călin Adam e mult mai puțin interesant tocmai în pasagiile abstracte. Confuz, când nu e banal, fără iluminări spontane, el se mișcă mai ușor în materie, având o deosebită ascuțime a simțurilor. Rătăcirile pe la periferia orașului, prin grădinile lilice, pe străzile mahalalelor sau prin cuprinsul lepros al odăilor mizere pe care le locuește, aduc o introspecție prețioasă în stratul de sensații care-l leagă de pământ. Intelectualitatea lui se manifestă în stricta măsură în care îi servește să-și noteze aceste senzații. E o psihologie elementară în embrionul lui moral, născut de curând la viață. Percepția vieții exterioare, prinsă în notații vii, prin simpla înregistrare concentrată, nervoasă ne lămurește psihologia sa de refulat , căci Adam e forță aproape vegetală, contrazisă în o expansiunea ei instinctivă de cazuistice împleticiri morale: „La o parte, la stânga, petuniile gingașe mă întărâtă, îmi sug cu roșul lor, nervii. Foile sunt prea late. Mă aplec , aproprii obrazul, înfășurâmdu-1. Crinii albi, cu polenul răvășit pe săbioarele de frunze se abat în buchete despicate. Mă dor degetele, fiindcă n’amn îngăduiala să le înmoiți, să-mi mânjesc palmele, să le frec. Dalii, pretutindeni dalii. Aceeaș înnecare voluptoasă o scutură lalelele.Bujorii, stînjeneii mă orbesc în roz, în violet. Pentru mine zugrăvesc tabloul în flori; stufurile de lemn câinesc Alături sunt și straturile de liliac alb, de liliac albastru. Sus, trandafirii sub boltă“. sau: „Orașul învechit stă să putrezească, cerul alb se sguduie din când în când cutremurul de nori“. Reflexia însă e stângace, abstracția ternă, confuză sau de o banalitate pretențioasă : „înclinării spre vis se alătură efortul cotidian de a fi absent din inima promiscuității. începe a miji a doua realitate, dincolo, mite doar consubstanțială; realitatea știută n’are acces spre aceea în care trăesc literalmente dematerializat și fantast". sau: „Simt un fior cald, mă exaltă. Subtilizez , cuprinsul imaginației poate fi orice, ca în cazul de față, frunzele, cuprinsul imaginației pământești. Idee bizară ! O socot o achiziție ! Să existe imaginația! Să vadă pereții unei case ! Să înregistreze în conștiință desnădejdea unor glasuri!“, sau, cu aceeaș alambicare de expresie, afirmarea unor locuri comune: „Hotărîrea de a rămâne în casă, mai multe zile, e trebuincioasă din altă privință. Imaginația, sensibilitatea morbidă mă poartă spre o ispititoare irealitate, execută un soi de așternere a cerebralității asupra lumii, pe care, printr’o absurdă geometrie de coșmar, care eu însumi, sunt purtat într’o materialitate penibilă“. E clar că Adam Călin gândește mai precis prin notație, decât prin abstracția nerevelatoare. Experiența vieții, în peisagiu și în confruntarea cu ritmul ei vegetal ne confirmă setea de viață a tânărului. Experiențele lui erotice cea mai consistentă cu Azia, sau sumara experiență mistică, sub impulsul servitorului Pârvu, sunt fragmentate, fără consecințe, timide, iar observația omului atât de relativă. Intoxicat cu sine însuș, Călin își caută un echilibru, își consemnează febra, în scurte și variabile foi de temperatură morală. Egotismul adolescent, refuzul de încadrare în societate, simțul evaziunii, ca o eliberare din sine — sunt notele esențiale ale psihologiei din Interior. Cartea e semnificativă, prin aceea că urmărește lucid neurastenia provenită din instinctul vital nesatisfăcut. In ecoul experienței ei ne regăsim într’un moment al propriei crize sufletești, dându-i astfel un caracter de generalitate. Cu o expresie nudă, uneori concentrată,alteori greoaie, cu o limbă nesigură și inestetică adesea — confesiunea d-lui Fântâneru e tipică pentru un debut. Valoroasă pentru virtualitățile ei, nu e atât un punct de plecare, ci mai cu seamă o evacuare de toxine, o etapă nu dintr’o carieră de romancier, dar dintr’un penibil cerc vicios de autoobservație. Pentru sinceritatea notației și pentru anume semne sufletești, e un document revelator al generației prezente, plânsă în confuzia unei aprige vieți sociale. Poate cea mai mare vină a versurilor d-lui Capsali e de a nu se fi lăsat privite de o abundență prea cursivă. Poeme patriotice, erotice, descriptive își dau întâlnire în ale sale Evadări în senin. Dacă autorul însuș nu și-a impus o selecție, vom căuta să-i indicăm câteva ostroave, din care să-și pornească pânzele spre larg, într’o eventuală revenire. Iată următoarea Nevroză: Stau singur în casa-mi tăcută, pustie — și — aștern slove negre pe alba hârtie. In juru-mi răsună cadența tăcută (?) mari picuri de ploaie fereastra-mi sărută, in care atmosfera se formează dintr’o cursivitate alternată de refrene. Insă concentrarea e și mai bună sfătuitoare, dovadă acest Peisagiu, simplu, armonios . Din neanturi neștiute se strecoară zorile, vin privighetorile din neanturi neștiute. Vin miresme ’mbătătoare ce exală florile, apa cu vâltorile, vin miresme ’mbătătoare. O înclinare prodigioasă spre romanță și o versificație ușoară îl împing pe d. N. V. Capsali spre lirism direct, dar preferințele noastre îi recomandă o utilizare mai atentă a sugestiei. Pompiliu CONSTANTINESCU PIP A apărut: ȘAPTE GÂȘTE POTCOVITE comedie provincială într’un act de CLAUDIA MILLIAN Biblioteca teatrulu românesc contimporan VREMEA