Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-11-27 / nr. 265

VREMEA 27 NOEMBRIE 1932 Film din Sibiu Stau la Sibiu, în Friedenfels — stân­ca păcii, nume poetic dacă nu este ade­vărat... Limba germană, de obicei dură, are în aceste cuvinte sonorități armoni­oase, o topire parcă într’un neant de liniște... Oamenii parcă numai trăesc cu sbucium într’o stradă născută toată din vile și grădini. Florile sunt în împărăția lor, parfu­­m­uri își trimit salutul in vântul care pleacă elegant copacii înalți spre ele și­­apoi le ridică spre ferestrele prinse in jaluzele verzi închizând discret vieți­le... Pacea în Friedenfels e verde si mormintele sufletelor — poate fn fine liniștite — numai pot avea nimic tragic prin viața copleșitoare a florilor. Șperă vântul des in Friedenfels... Vi­ne de aiurea și se oprește aci pentru că-i place ? Sau poate aci iși are locu­ința de predilecție ? Pentru că e nevoit să pornească și aiurea se supără, se face aspru. Nicăeri nu am văzut o mai ar­monioasă legănare de aer, o mângâiere de cântec mai blândă. Vântul din Frie­denfels e cu adevărat vântul păcii... Sibiul fiind orașul armatelor, goarna sună mereu, când tace una, începe alta, în alt colț al orașului. Pe drumuri vezi numai ofițeri, soldați, clădirile cele mai frumoase au sentinele la poartă, pare un oraș ocupat,­­dar din Friedenfels in­tri in drumul liniștii, toate le auzi de departe, nu privesc stânca păcii, goar­nelor le răspunde vântul cu sonorități de pace cum nu am întâlnit nicăeri aiu­rea... Franz Helens îmi pare, pune atâ­ta tragedie sufletească în vântul stra­niu, care deschide ca o umbră o ușă face să geamă o fereastră, lunecă cu note de părăsire și tragedie în casă, a­­nunțând moartea neașteptată, acciden­tul neprevăzut, fatalitatea nenorocitei. Vântul din Friedenfels desigur nu fost cunoscut niciodată de Franz He­a­lens și nici eu nu l'am întâlnit nicăeri ca aci, deschizând parcă forță aeriene spre cer, scoborând scări de îngeri din cer, un vânt care face concurență păsă­rilor , vântul­­ pe care aș fi vrut să-l tri­mit la Lausanne, să țeasă discursurile lui Herriot, să pătrundă în sufletul lui von Pappen, cu sinceritatea blândă a ce adevărat se poate numi stânca păcii. In Friedenfels, numai copii sparg văz­duhul cu strigăte de viață nouă. Mă uit la ele prin jaluzelele verzi. Capete blonde, ochii albaștri, ten de lapte, ro­chii de tulpan alb. Sunt toți din sângele lui Von Pappen, dar vin din stânca pă­cii. Există oare in toată Germania vre­un Friedenfels ? Sunt rămasă in casa unui coleg ple­cat aiurea, profesorul K... Caut să pă­trund ce a rămas din viața lui și a­lor săi la casa din Friedenfels. Sufletul m­eu nu se lovește de nici un colț de fer care să-l doară. Cărțile aranjate cu­rat în bibliotecă sunt germane și româ­ne. Nu am curiozitatea să le răsfoesc pentru că sunt ale altuia, lăsate în pra­da sorții, acum în încrederea mea și vreau când se întoarce să le găsească cum le-a lăsat, fără nici o urmă străi­nă pe ele, în paza delicateța strictă față de altul care trebue să domnească in Friedenfels. Sufletul­ întreg al familiei profesoru­lui K., e refugiat acum in sora lui, gar­diană discretă și vigilentă, retrasă în o­­dăile cari nu au fost închiriate, dar să­rind ca o pasăre speriată — la început mai ales săria — până când s’a con­vins poate că sufletele cât de streine se ating in Friedenfels lovite de vântul din Friedenfels... In curând, prin jaluzelele verzi larg deschise, amintirea fragilă a vieții mele­ va fi aruncată spre livezile străbătute de fiorul iernii... In locul meu, casa va lua iar pecetia vieții familiei K., păzită de gardiana credincioasă," ce e acum un suflet timid strâns într’un junghier al casii se va întinde stăpânitor, desigur așa de blând stăpânitor, în armonia vântului din Friedenfels. " Când te cobori din Friedenfels pen­tru a ajunge la centru — căci te cobori — treci prin niște lemne puse cruciș, pe urmă urci niște scări, traversezi o stradă aproape medievală, cu casele toate la fel deoparte, trei turnuri de alta, un zid de cetate, alei cu­ pomi, pen­tru a trece apoi printr un gang cu ră­­coreală de pivniță, drept înainte ți se deschide perspectivă unei p'ieți imense, cu biserică veche in fund. De pe aco­perișul ei se desprind porumbei, se co­boară­­ stoluri... O­ nostalgia, din San Marco mă prinde de gâtlej, mă amețeș­te... Mă uit să văd mesele dela Florian, in fund ceasornicul pe albastru de co­balt... Vai, sunt numai porumbeii. O să­soaică cu părul de porumb le dă gră­unțe, gestul sboară in raza de soare ca cel îndepărtat în zarea Adriaticei. Pe­ piața din Sibiu, viața e mult mai rusti­că, târgul de merinde in felul nostru cu ..litruche" de mazăre înșirate la rând ca într’o grădină de țară... Dar totuși visul a învăluit piața din Sibi­u și cu vii­­(Continuare în pagina 8-a) Una din învinuirile care au fost a­­duse lui Taine cu privire la metoda sa critică și istorică e de a fi neglijat prea mult elementul­ om, și de a fi dat o importanță exagerată și covârșitoare mediului, solului și timpului. O reac­­țiune violentă a urmat după moartea marelui critic nu numai în Franța dar în toate țările unde se răspândise in­fluența sa. In Germania omul care simbolizează această reacțiune este Ștefan George. Mișcarea creată de el prin 1890—1895 nu înseamnă numai pelerinagii prin vechia Eladă, ci sem­nifică și reintegrarea Individului luat în sine și independent în drepturile­ sale sacre și imprescriptibile. Intre efervescența Dionisismului nietzschean și ulti­mile manifestări ex­presioniste s’a degajat o doctrină tot așa depărtată de delirul romantic cât și de recele estetism parnasian. A fost în special o școală de mare stil, în sen­sul lui Goethe, adică nu numai în ce privește expresia verbală a artei ci în­săși substanța ei, ritmul ei. Din ea a ieșit un individualism aristocratic, ie­rarhic, în care omul își reclamă toate drepturile și-și recunoaște toate limi­tele. Sub patronajul cui se poate pune a­­ceastă mișcare decât sub acela a Olim­pianului de la Weimar ? Unul din discipolii lui Ștefan George a studiat figura lui Goethe după nor­mele maestrului său. Friedrich Gundolf, mort anul trecut, era unul din cei mai mari critici ai Germaniei.. După adânci și luminoase studii asupra Renașterii și a lui Shakespeare, Gundolf întreprinse o operă vastă asupra lui Goethe, din nenorocire întreruptă de moartea au­torului. Ne-au rămas totuși statui și fragmente izolate. Gundolf ignorează voit metoda is­torică. Cronografia operilor deci, te­mele, izvoarele îl interesează foarte puțin. Pentru ei opera nu-i decât iradierea unei personalități, fo­car de raze. Deci ceiace trebuie căutat înainte de toate e unitatea figurii, unitatea personali­tății. Rezultatul a fost strălucit pentru Gundolf. Niciodată figura lui Goethe nu a fost iredată mai integral și mai definitiv. Ceilalți biografi se agă­țau de toate detaliile vieții, de toate ope­­rile. Repede pierdeau direcțiunea , sen­sul unității se întuneca și dispărea, in loc de o figură viabilă, completă și uni­tară aveam un conglomerat amorf și dezarticulat, o vegetațiune tufoasă de vorbe, fapte și citații. Pentru prima oară Goethe ne apare în opera lui­ Gun­­dolf în sensul etern al personalității lui, Titan solar, statuă de marmoră,viabil, real, verosimil totuși ca oricare din se­menii noștri. Pentru prima oară avem viața nemuri­toare a lui Goethe, viața lui de a doua, veșnică și totodată adânc omenească. Gundolf atrage de la început atenția asupra greșelii criticilor care stu­diază pe marii artiști după viața lor măruntă. Pentru el unitatea e singurul lucru care importă. Și această unitate nu poate fi percepută decât de acel care privește o personalitate și o operă în ansamblul lor. Lucrul e relativ simplu în ce privește subiectele mărginite și clare Devine din ce în ce mai greu în raport cu com­plexitatea și semnificația personalității. Când ajungem la­ nivelul unui Goethe sau unui Shakespeare, toate calitățile care fac un bun critic : talentul, pers­picacitatea, simțul nuanțelor trec pe planul al doilea , important și esențial, în primul rând, devine un simț just al vieții, o intuiție profundă a ritmului ei și a ierarhiei pe care și le creează ea singură în cursul devenirii ei. Se cere deci să fii mai mult decât un mare cri­tic,­ un om complet și adânc. Cazul lui Goethe e mai complex chiar de­cât al lui Shakespeare, această jude­cată nu implică de­loc o apreciere cali­tativă, o situare în ierarhia artei. La oameni de asemenea talie, ea e imposi­bilă ; e chiar ridiculă. La o anumită al­titudine, puerila întrebare , care e mai mare, devine un non­sens. Nu opera, personalitatea lui Goethe e mai greu de intuit. Sunt două feluri de artiști: expan­sivii și atractivii. La primii geniul crea­tor țâșnește în afară, formând sateliți independenți de focarul central. Artis­tul expansiv are tendința plenitudinea eului său intim să reverse în lume, până când eul lui devine lume, între­țesut în lume și lumea pătrunsă de ener­giile eului său. Artistul atractiv trans­formă lumea ; ea devine un element a propriei lui personalități. Shakespeare e cel mai mare artist centrifug. Atât de bine s’a făcut una cu lumea din jurul lui, că nici nu putem ști care-i era personalitatea; istoric vorbind, nu știm de el decât lucruri banale , nici nu suntem siguri dacă el e autorul pieselor sale. Nu are nici o importanță. E așa de complet și definitiv difuzat în opera lui, încât, de-ar deveni un mit ca Homer nu ar fi nici o pierdere pentru literatura Goethe însă e un centriped. Interesante și geniale pot fi operile sale, dar el, Wolgang Goethe e mai interesant și mai genial, individul Goethe e capodopera lui Goethe ! Ve­­dem deci de ce e mai greu de studiat ca Shakespeare. La acesta nu avem de cercetat decât dramele. La Goethe, vine în primul rând opera, subdivizată și ea în toate genurile posibile ale ac­tivității omenești ; apoi este Goethe o­­mul, pe urmă, integrarea operei în om, și justa ierarhie a lor. Nu-i tot. După ce am făcut asta, trebue să ne retra­gem la distanță ca să vedem ansamblul în simplitatea lui. la sfârșit după ce am realizat legile existenței lui Goethe, tre­bue să deducem lecțiile acestei vieți pentru noi! Și lecțiile sale se întind a­­supra tuturor manifestărilor vieții umane ! Goethe trăia lumea tot așa de intens ca și propriul său eu. Ce importanță avea aceasta ? Anume că Goethe e cel mai mare profesor de viață al tuturor timpurilor. Ce reprezintă omul? Un an­tagonism. Antagonismul dintre o perso­nalitate și lumea exterioară. Se poate spune că acela trăește viața cel mai intens, la care postulatele antagonismu­lui se întrepătrund se armonizează în modul cel mai superior, sacrificiu nici din partea fără nici un vieții, nici din partea lumii. Goethe a rezolvat cel mai magistral această problemă, pen­tru restul oamenilor aproape tot așa de insolubilă ca și cuadratura cercului. După artistul Goethe, după savantul Goethe, după dramaturg, filozof, poet, romancier, apare Goethe profesor de viață. De aici și extraordinara lui ac­tualitate, constatată cu ocazia centena­rului încă odată , covârșitoarea lecție a Vieței sale într’o epocă în care oamenii știu de toate, numai să trăiască nu. VASILE LOVINESCU! 1) Friedrich Gundolf : Goethe. Fețele zilei Un portfret plutarchian a lui Goetfhe1* A APĂRUT Cartea de succes mondial extraordinar AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY I de D. H. LAWRENCE Este cartea interzisă cu cea mai mare strictețe în aproape toate țările unde a fost tradusă, dar în ur­ma unor mari desbateri a putut fi făcută accesi­bilă tuturor. Deși a fost confiscată și de poliția românească, se pășește totuși la toate librăriile din țară. EDITURA EM.­OCNEANU UN EXEMPLAR LEI 80 7 CRONICA LITERARA CONSTANTIN FÂNTÂNERU: Interior (roman) , edit. ,,Cultura Națională“ IM. V. CAPLA” : Evadări în senin (versuri) Rareori un debutant s’a bucurat de o atmosferă de anticipată prețuire ca d. Constantin Fântâneru. De câteva luni presa literară anunță volumul său, îi urmărește vicisitudinile editoriale, îi reproduce fragmente, iar cititori ai ma­nuscrisului (se pare cel puțin dublu față de porțiunea tipărită) îi comentea­ză virtualitățile. Foarte tânăr și total necunoscut, la auzul acestui nume ne am amintit că acum vreo șase ani, la liceul „Sf. Sava“ am reținut figura unui elev, cu înfățișare hirsută, sâr­­guincios, cu o voință luptând avid cu timiditatea și cu o lectură care, din când în când, își arăta roadele. Nu știu cum, dar peste imagina elevului tăcut și înarmat cu o perie aspră de păr am suprapus pe nesimțite figura tânărului Călin Adam, eroul care-și confesează neliniștile și formația dificilă în Interior. Romanul d-lui Fântâneru are tot farmecul unui debut. E un jurnal intim al unui adolescent, scris pe marginea unei experiențe abia transfigurate, ne­vertebrat în compoziție, episodic și plin de stângăcii alături de o luciditate de notație surprinzătoare. Pentru Adam Călin, viața e un vast câmp de dibuiri, de orientări repede retractate, de si­nuozități gratuite și torturante, de stări sufletești ratate, înr’o înșiruire de film interior, uneori năpădit de banalități, alteori colorat de o acută sensibilitate, in zigzagul arbitrar al confesiei sale palpită viața; în structura amorfă a cărții șerpuește un suflet care se caută, vrea să se definească în raport cu oa­menii și natura. O prospețim­e de im­presie scuză astfel stângăciile și naivi­tățile, pasagiile nesemnificative și rreu­­șitele formale. De fapt, Interior nu este un roman, ci o meditație agregată pe o cronologie de dispoziții subiective, în ordinea apariției lor spontane. Nu ne îndoim că d. Fântâneru a avut ca­ mo­del formal Jurnalul unui seductor al lui Krigegaard, însă experiența sa pur­cede dintr’o autentică sensibilitate. Ce ne interesează în această carte tipică de debut este posibilitatea și limita în care a isbutit să definească o fiziono­mie morală. Călin Adam e un intelec­tual sărac, contemplativ, timid și ne­adaptabil la societate. Orgolios peste măsură, având mândria propriilor in­suficiențe și a dezaxării lui materiale se risipește în nostalgii reconfortante­, ți­nând un necontenit contact cu natura. Adam Călin e, în fond, un vegetativ care-și încordează voința într’un ocol obositor, spre un țel nepresimțit încă în romanul d-lui Fântâneru. Fără ascen­siuni interioare, Adam își surprinde cu deosebire etapele agoniei lui de adoles­cent biciuit de lipsuri, torturat de iu­bire și foame, individualist cu ambiție pasivă, fortificat într’o solitudine, în care numai natura îi ajută. Deși reflexiv, Călin Adam e mult mai puțin interesant tocmai în pasagiile abstracte. Confuz, când nu e banal, fără iluminări spontane, el se mișcă mai ușor în materie, a­vând o deosebită ascuțime a simțurilor. Rătăcirile pe la periferia orașului, prin grădinile lilice, pe străzile mahalalelor sau pr­in cuprinsul lepros al odăilor mizere pe care le locuește, aduc o introspecție prețioasă în stratul de sensa­ții care-l leagă de pământ. Intelectualitatea lui se manifestă în stricta măsură în care îi servește să-și noteze aceste senzații. E o psihologie elementară în embrionul lui moral, născut de curând la viață. Percepția vieții exterioare, prinsă în notații vii, prin simpla înregistrare con­centrată, nervoasă ne lămurește psiho­logia sa de refulat ,­ căci Adam e forță aproape vegetală, contrazisă în o expansiunea ei instinctivă de cazuistice împleticiri morale: „La o parte, la stânga, petuniile gin­gașe mă întărâtă, îmi sug cu roșul lor, nervii. Foile sunt prea late. Mă aplec , aproprii obrazul, înfășurâmdu-1. Crinii albi, cu polenul răvășit pe săbioarele de frunze se abat în buchete despicate. Mă dor degetele, fiindcă n’amn îngă­­duiala să le înmoiți, să-mi mânjesc pal­mele, să le frec. Dalii, pretutindeni dalii. Aceeaș înnecare voluptoasă o scutură lalelele.Bujorii, stînjeneii mă or­besc în roz, în violet. Pentru mine zu­grăvesc tabloul în flori; stufurile de lemn câinesc Alături sunt și straturile de liliac alb, de liliac albastru. Sus, trandafirii sub boltă“. sau: „Orașul învechit stă să putrezească, cerul alb se sguduie din când în când cutremurul de nori“. Reflexia însă e stângace, abstracția ternă, confuză sau de o banalitate pre­tențioasă : „înclinării spre vis se alătură efor­tul cotidian de a fi­­ absent din inima promiscuității. începe a miji a doua realitate, dincolo, mi­te doar consubstan­țială; realitatea știută n’­are acces spre aceea în care trăesc literalmente dema­terializat și fantast". sau: „Simt un fior cald, mă exaltă. Sub­tilizez , cuprinsul imaginației poate fi orice, ca în cazul de față, frunzele, cu­prinsul imaginației pământești. Idee bizară ! O socot o achiziție ! Să existe i­­maginația! Să vadă pereții unei case ! Să înregistreze în conștiință desnădej­­dea unor glasuri!“, sau, cu aceeaș alambicare de expresie, afirmarea unor locuri comune: „Hotărîrea de a rămâne în casă, mai multe zile, e trebuincioasă din altă pri­vință. Imaginația, sensibilitatea morbi­dă mă poartă spre o ispititoare ireali­tate, execută un soi de aștern­ere a ce­rebralității asupra lumii, pe care, prin­­tr’o absurdă geometrie de coșmar, care eu însumi, sunt purtat într’o mate­rialitate penibilă“. E clar că Adam Călin gândește mai precis prin notație, decât prin abstrac­ția nerevelatoare. Experiența vieții, în peisagiu și în confruntarea cu ritmul ei vegetal ne confirmă setea de viață a tânărului. Experiențele lui erotice­­ cea mai con­sistentă cu Azia, sau sumara expe­riență mistică, sub impulsul servitoru­lui Pârvu, sunt fragmentate, fără con­secințe, timide, iar observația omului atât de relativă. Intoxicat cu sine în­­suș, Călin își caută un echilibru, își consemnează febra, în scurte și varia­bile foi de temperatură morală. Egotismul adolescent, refuzul de în­cadrare în societate, simțul evaziunii, ca o eliberare din sine — sunt notele esențiale ale psihologiei din Interior. Cartea e semnificativă, prin aceea că urmărește lucid neurastenia provenită din instinctul vital nesatisfăcut. In e­­coul experienței ei ne regăsim într’un moment al propriei crize sufletești, dându-i astfel un caracter de genera­litate. Cu o expresie nudă, uneori concen­trată,­­alteori greoaie, cu o limbă nesi­gură și inestetică adesea — confesiunea d-lui Fântâneru e tipică pentru un de­but. Valoroasă pentru virtualitățile ei, nu e atât un punct de plecare, ci mai cu seamă o evacuare de toxine, o etapă nu dintr’o carieră de romancier, dar dintr’un penibil cerc vicios de auto­­observație. Pentru sinceritatea notației și pentru anume semne sufletești, e un document revelator al generației pre­zente, plânsă în confuzia unei aprige vieți sociale.­­ Poate cea mai mare vină a versurilor d-lui Capsali e de­ a nu se fi lăsat pri­vite de o abundență prea cursivă. Poeme patriotice, erotice, descriptive își dau întâlnire în ale sale Evadări în senin. Dacă autorul însuș nu și-a impus o selecție, vom căuta să-i indicăm câ­teva ostroave, din care să-și pornească pânzele spre larg, într’o eventuală re­venire. Iată următoarea Nevroză: Stau singur în casa-mi tăcută, pustie — și — aștern slove negre pe alba hârtie. In juru-mi răsună cadența tăcută (?) mari picuri de ploaie fereastra-mi sărută, in care atmosfera se formează dintr’o cursivitate alternată de refrene. Insă concentrarea e și mai bună sfă­tuitoare, dovadă acest Peisagiu, sim­plu, armonios . Din neanturi neștiute se strecoară zorile, vin privighetorile din neanturi neștiute. Vin miresme ’mbătătoare ce exală florile, apa cu vâltorile, vin miresme ’mbătătoare. O înclinare prodigioasă spre ro­manță și o versificație ușoară îl împing pe d. N. V. Capsali spre lirism direct, dar preferințele noastre îi recomandă o utilizare mai atentă a sugestiei. Pompiliu CONSTANTINESCU PIP­ A apărut: ȘAPTE GÂȘTE POTCOVITE comedie provincială într’un act de CLAUDIA MILLI­AN Biblioteca teatrulu românesc contimporan VREMEA

Next