Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)
1932-12-11 / nr. 267
Technica Dramei după Gustav Freytag Dacă a scrie literatură pare un lucru atât de lesnicios, probă nenumăratele producții cu valoare nulă, care, nu numai că văd lumina tiparului, dar recrutează chiar admiratori, apoi, a face critică, pare un lucru și mai ușor. Desigur. Nici măcar nu ai nevoia concepției. Iar când critici la întâmplare, după indicațiile instinctelor, nimic nu-i mai natural și mai simplu. Dar, chiar bazându-ne pe motivări serioase,e mai ușor să critici decât să scrii. Căci dacă ai o putere de pătrundere oarecare și un punct comun cu arta, nu mai ai nevoie decât să-i cunoști tehnica, pentru a deveni un bun critic. Pe când, dacă e vorba să creezi ceva, bineînțeles ceva cu viitor, îți mai trebue și mult talent; iar de acest dar, sau blestem divin, cum ți s’ar putea zice, se știe că se leagă un lanț întreg de suferinți și de sforțări de a-l face să parvie la expresie. Și e cu atât mai greu să crezi, cu cât nu există o metodă de urmat pentru a creea, o „via regia“ a geniului creeator. Nu tot așa este situația criticului. Dacă, pentru a deveni un critic recunoscut în manifestarea ssocială, ți se cere mai mult, pentru a fi un bun cunoscător de artă e satisfăcător să-ți fi cultivat gustul artistic și să posezi un criteriu de judecată. Criteriul poate fi împrumutat dinmediul social, având oarecare înrudire cu idealul moral, ca fapte de voință, ca bunuri ale societății, deși străbat , din generație în generație cu o pecetie aparentă a originalității individuale. Până în epoca modernă, mai bine zis până la romantism, criteriul de judecată ia capacității operelor literare a fost „Poetica" lui Aristot. Intangibilă până la finele evului mediu, a început să fie discutată cu timpul, până ce a trebuit să cedeze, în cele mai esențiale puncte, altor curente, altor tendințe pe care le impunea evoluția societății. Totuși, chiar cei cari călcau de fapt, căutau să i se dovedească încă drept credincioși, pentru simplul motiv că era un bun social câștigat, peste care nu se putea trece. Pentru tragedia antică, Aristot a fixat legi, peste care, într adevăr, nici astăzi nu se poate trece. Dar, concepțiile filosofice au evoluat, de îndată ce Aristot, răstălmăcit de Biserică a pierdut supremația în toate domeniile cunoașterii omenești. Și odată cu cucerirea lumii, omenirea s-a eliberat și de constrângerea normelor „Poeticei" lui Aristot. Deci și de normele tragediei. Piesele de teatru, rezultat al unei expansiuni sufletești, au sfărâmat unitățile timpului, spațiului și acțiunii. Prefața lui Cromwell și reprezentația lui Hernani, ambele piese ale lui Victor Hugo, au statornicit din prima jumătate a sec. XIX supremația noului gen teatral : drama, fixată în linii generale. Dar, însuși acest precipitat al gândirii contimporane nu este un produs liber al imaginației. Măcar prin atâta se deosebește arta de vis. O nouă tehnică sta la baza concepției dramei, dacă nu atât de meticuloasă ca a tragediei, totuși compusă dintr’un mănunchiu de prescripții. . începând cu Hugo, n’au lipsit teoreticienii nouei producții a romantismului. Aristoteles trebuia înlocuit și opera ce a urmat a avut acest scop. Unul dintre teoreticienii dramei este Gustav Fraytag,. Opera sa se numește „Tehnica Dramei". Cunoașterea ei e necesară amatorilor de teatru, actorilor, criticilor, dar mai ales scriitorilor de teatru. De aceea, cu mulțumire mi-am luat sarcina de a transpune cât mai pe larg în câteva numere ale revistei noastre, ideile găsite în cartea lui Freytag, editată în 1881. Deși veche, și deci, lipsită de unele cerințe contimporane, este, însă, adevărată în ceea ce afirmă. Să fie abecedarul omului de teatru de azi și tot e necesară. Cartea e împărțită în șase capitole: 1. Acțiunea dramatică, 2. Construcția dramei, 3. Construcția scenei 4. Caracterele, 5. Versul și culoarea, 6. Poetul și opera. In numărul viitor vom începe cu primul capitol: GH. ANDREESCU „POETUL» cu d. Emil Isac despre noua sa piesă Piesa mea nouă, .,Poetul", este o tragi-comedie în 3 acte. Am scris-o astăvară, în urma unei mari suferințe sufletești, care a fost pierderea tatălui meu. S’au năruit asupra mea și lovituri de ordin sentimental. Iar, dacă e adevărat că sufletul unui artist este reflexul construcției sale psihice, atunci pot să afirm, că această lucrare a fost rezultanta multiplelor decepții crude, pe cari mi le-a dat soarta nemeritat și cu prisosință. La sfârșitul lui August, mi-am trimis piesa unui prieten din Germania, lui R. Waller, care mi-a tradus mai multe poeme în proză, în marele cotidiane și reviste din Germania. Traducerea, cu care sunt foarte mulțumit, căci este ireproșabilă, a fost predată apoi unui mare director de teatru din Berlin, fiind primită cu cel mai viu interes. Și deoarece nam obiceiul să laud o lucrare înainte de a fi jucată, cred că e mai potrivit, să rog pe puținii prieteni și pe mulții dușmani pe câți îi am, să aștepte și dânșii reprezentarea însăși, ce sper că în liniștea iernei se va putea executa. De altfel, directorul berlinez, a stăruit cu insistență, să plec numaidecât la Berlin și să mă ocup de reprezentarea piesei, de alegerea actorilor, de decor, etc.. Cum însă multiplele mele ocupații și sănătatea alterată nu-mi îngăduesc în prezent aceasta, abia la sfârșitul acestui an voi putea da zor planurilor ce mă stăpânesc. Săptămâna trecută a primit manuscrisul piesei mele traduse și în franțuzește de bunul meu prieten, Charles Bernard. Ea se găsește azi în mâna unui celebru director de teatru parisian, care asemenea mi-a avansat elogii neașteptate, și prin aceasta o pofttă nemărginită, de muncă și încredere în forțele mele nesecate de a creia opere pentru arta eternă. Iar, ca să-mi pot satisface datoria de scriitor român, mă voiu îngriji să fie jucată și la București, la un teatru „particular". Din ea se desprinde minunat viața unui poet, viața mea însăși pur literară, prelucrată într o măsură, ca succesul teatral să nu sufere din cauza estetismului ce-l reprezintă. N’am făcut și nu fac nici de astă dată concesii gustului public, cum în toată viața mea, scrisul meu a fost aservit idealismului. Și, dacă în depravarea actuală, n’am căzut victimă oportunismului, vrea să fie o dovadă, că puțin îmi pasă de succesele ce le au unii dintre fericiții consumatori ai gloriei- Că am apucat calea Apusului cu noua mea piesă, e iarăși un semn că sunt un bun român, ce fără nici un sprijin al oficialității, al aparatului de propagandă, la care apelează atât de des politicianii și consorții lor, șleahta de oportuniști, cari se sprijinesc reciproc, pentru a exista vremelnic — repet, am plecat în lume încrezător, intr’un singur condeiu ce de astădată, oricât de banal ar fi, a fost mutat în lacrimi și sânge, ca să scriu o operă, din care se desprinde viața mea destul de tristă, ca alții să poată râde de ea. Dar comedia este tragică, căci va arde, ca un bisturiu cangrena, ce a atacat organismul nostru. De aceea, oricare ar fi soarta nouei mele piese, puțin mă alterează succesul, sau nesuccesul ei. Am scris, pentru că a trebuit să scriu. Acei, cari mă cunosc, știu prea bine, că sunt un disprețuitor al fericirilor societății. N’am vânat niciodată situații și n’am cerut nicicând cu lăcomia caracteristică zilelor noastre. Sunt convins, că un artist adevărat, nu poate avea, decât un singur interes: să apere prestigiul și demnitatea artistului român. Cu câtă revoltă privesc nemiloșenia vieții, față de propagarea idealismului. Câte pseudo-personalități nu se afirmă în urma demagogiei și cu ajutorul slugarnic al presei ? De aceea m'am ferit să cad in capcana politicianismului ordinar de azi, care nu selecționează, dar admite totul... Căci, dacă am stărui întotdeauna pentru respectul ce se cuvine artistului român, indiferent de categorii, este iar o dovadă, că în fața mea, o poezie, ori o pânză, ori o operă de știință, are o mai mare valoare, decât toată flecăria politicianiștilor și prestigiul nostru, al literaților, atât de grav rănit de succesele nemeritate ale beneficiarilor de azi Dar ceea ce mă miră mai mult, e faptul, că în loc, ca toți artiștii de toate branșele să se Unească pentru a face un front comun împotriva pleiadei de demagogi, de aventurieri și proști, noi între noi, în familia mare a artiștilor, luptăm contra idealului comun. Piesa mea este și o șarje la adresa oportuniștilor și sunt sigur, că multe, așa numite ,,personalități', se vor mișca uluite în scaunul lor de simpli spectatori, recunoscându-se așa cum sunt in realitate: fanfaroni, lași, inculți, brutali si lacomi, după toate bunurile lumești".. OCTAVIAN ȘIREAGUÍ CRONICA DRAMATICA Teatrul Regina Maria : „TREI $IMA“ comedie în 3 acte de Denis Amsei, Teatrul iaționaBe „ICI “ dramatizare în 16 tablouri «Depe romanul d-lui Emil Rebreanu de d-l Mihail Sorbul Teatrul Regina Maria a fost fericit inspirat în alegerea acestei fine comedii franțuzești în care gluma este ușoară, analiza precisă și tehnica ireproșabilă. „Trei și una" este perturbarea pe care o femeie o produce între trei frați pe cari autorul spre a-i diferenția complet i-a făcut vitregi, dându-le caracterele și atribuțiunile celor trei tați respectivi : un bancher, un sportiv și un artist. Femeia este trasată ca o oglindă care primește reflexele fiecăruia și dacă cedează sportivului este pentru faptul că acesta este aproape un profesionist al dragostei care știe și momentul și are și mijloacele ca să învingă. Toți trei vor s-o cucerească și este normal ca să recurgă la armele respective. Bancherul o entuziasmează cu priceperea lui, artistul cu muzica și poeziile sale iar sportivul, pe care autorul l-a realizat din îmbinarea dintre clasicul tip de raissoneur și prim amorez, prin siguranța omului în care creerul experiența și trupul funcționează în deplină armonie. Acest tournoi pentru câștigarea grațiilor femeiei naște gelozia între cei trei iar când muzicantul și bancherul află de succesul sportivului desbinarea este completă și învingătorul, pentru a păstra dragostea frățească renunță să continue aventura și,ca totul să treacă, pleacă împreună cu frații și mama lui într’un voiaj care va cicatriza rănile. Scrisă frumos, cu acel bun simț specific al rasei, comedia a găsit în d-nii Toni Bulanda, I. Talianu și Al. Finți un rar trio de interpreți. Vioi, antrenanți și de cuceritoare juvenilitate cei trei frați au fost savuroși. D-na Lucia Sturdza Bulandra a schițat cu finețe rolul mamei celor trei. D-na P. Pauli în rolul atât de drept ca linie și deci ușor de interpretat a dovedit în mod definitiv lipsa celei mai vagi apropieri cu scena și deci o inutilă persistență. . Deși autentic autor -dramatic prin acele admirabile piese Patima roșie și Dezertorul, d. Mihail Sorbul s’a înșelat odată asupra posibilităților de dramatizare ale romanului Don Quichotte, iar acum a recidivat. In cronica noastră asupra dramatizării romanului Idiotul, notam marea apropiere dintre ritmica romanului și acela a filmului,, iar reușita d-lui Baculea arătam că constă în teatralul din romanul lui Dostoievski și în predominanța dialogului asupra descrierei propriu zise în proporție de două treimi. Iată însă că succesul d-lui Buculea cu dramatizarea unui roman teatral convins pe mai mulți că procesul de a transpunere este posibil cu oricare lucrare și, cum „Ion“ este una din cele mai bune lucrări, d. M. Sorbul a fost angajat s-o traducă scenic. D-sa, cum era și firesc, și în posibilitățile destul de reduse oferite de teatru a luat elementul dramatic din roman, neobservând că epicul pe care îl atinge nețărmurita dragoste pentru pământ a lui Ion, este marea calitate a romanului. Ca și Buteau din La Terre, sau cazacul lui Tolstoi, care își crapă calul subtil în goana nebună a mărirei pământului, Ion are beția brazdei specifică țăranului ,din toate zările lumii unde lama plugului se poate înfige rodnic. Dragostea aceasta covârșitoare pentru pământ îl mână pe Butean la viol și la crimă, pe cazac la istovire iar d. Liviu Rebreanu pentru a mări și mai mult predominarea pământului în sufletul lui Ion, l-a pus să lupte între țarină și dragoste. In teatru, epicul din roman s-ar transformat în ieftin retoric și puternificul instinct teatral al dramatizatorului este probabil că și-a dat seama de aceasta după cum și-a dat seama și de necesitatea întrebuințărei unui ritm ce se apropie mult mai mult de cinematograf. Dar, neputând realiza esențialul romanului, d. Mihail Sorbul n’a făcut decât să redea faptul divers. Acea înfrățire pornită din adâncuri dintre natură și erou, acea fecundare plină de sensualitate pe care o simte Ion n’a fost redată și nici nu putea fi decât numai pe ecran care poate reda descriptivul lucrării insistând asupra unui detaliu descris prin măriri și sugestive jocuri de umbră și lumină. Lipsit de aceste atribute care îi dădeau o păgână noblețe, Ion ne-a apărut decorativ (datorită chipeșului interpret) cârciobar, meschin, și periferic (datorită dramatizatorului). Moartea eroului, care în roman este de o rară frumusețe, dramaturgul a ratat-o și nici nu se putea altfel. Ceea ce a reușit să redea, în nota romanului, d.. Mihail Sârbu au fost câteva tipuri secundare și de simplitate ce nu cerea efort ca: Machedon, familia Herdelea sau primarul. Vasile Baciul tatăl Anuței, dacă n’a avut amploare, se menține totuși ca de altfel și Gheorghe -rivalul așezat și avut al lui Ion Glanetașul, împărțirea acțiunei în 16 tablouri, a dat o impresiiune de însăilare și pauperă concurență cu filmul, iar montarea neunitară și de o variațiune improprie teatrului, a contribuit și ea la oboseală. Decorurile s’au succedat într’un cadru fix, frumos echilibrat, în care primul tablou a fost cu adevărat o reușită viziune plastică. In celelalte tablouri s a făcut o greșeală prin lipsa de armonizare dintre decorativul stilizat și realism. Astfel în timp ce interiorul caselor preotului, notarului și învățătorului erau încadrate de o stilizată de casă, în genul celor din pictura quatrocentistă, de-a dreapta și stânga căreia erau căpițe realizate în relief și lipite cu pae contrastând astfel în chip supărător. Finalul se petrece pe ploaie iar pentru a colora atamosfera, regisorul și autorul n’au găsit altceva decât să treacă pe șosea cântând în ritm agale o ceată de flăcăi. „Ion “ înseamnă o bună intenție a d-lui Mihail Sorbul, o subliniere prăpastiei dintre majoritatea romanelor și teatru, și o osteneală plină de toată lauda pentru interpreții cari au fost următorii: d-nii : N. Bălțăteanu- A. Ghibericon, Demetru, Ciprian, Săvulescu, Anastasiad, C. Stăncescu, N. Brancoveanu, V. Antonescu, Ulmeni, Polizu, D. Grigoriu, Al. Marius, V. Crescoiu și d-nele Aura Buzescu, Marietta Anca, Toto Ionescu, Alexandra, Maria Voluntaru, Natașa Sonia Cluceru, Victoria Mierlescu, E. Zaharia și S. Colberti. Regia d. S. Z. Soare. iva 1 Decoruri luminoase a realizat d. Victor Feodorov, iar regia d-nei Sturdza Bulandra absolut în nota textului. Asociația de muzică de cameră a dat în sala Dalles al doilea concert al ei. S’a executat octetul de Andricu. Teme românești, a căror apariție într’un octet, — construcție în deosebi savantă — pare bizară. Dar este o bucurie că Asociația nu exclude muzica românească. S’a mai cântat Serenada lui Roger cu temele ei sprintene așa de sugestive, cu andantele cu variațiuni așa de calde. Interpretarea mi s’a părut perfectă, parcă niciodată mai bine susținută la noi, și,cea mai mare laudă pentru muzică de cameră, unde coeziunea trebue să fie deplină nu știu cine trebue lăudat mai mult dintre d-nii Teodorescu, Mendelsohn și Jianu. Priceperea d-lui Mendelsohn e singurul lucru ce ne mai poate consola de moartea lui Theodor Popovici: începem cu bucata cea mai importantă din concert, cheia de boltă, magistralul quintet al lui Cesar Frank (Proust îl prefera îndeosebi). Aveam impresia, în momentul ascultării, că nu există în istoria muzicii, nimic mai frumos. Cu ce cuvinte se pot transmite temele calde, emoția intensă, capriciul melodiei, misterele și apoi lumina, revenirile cari dau celor trei părți ,un aspect organic ? Și dacă totuși ar trebui să fac o subliniere, aș spune că prefer lento, impresie de baladă de o nesfârșită tristețe, cu notele monotone de la piano cari susțin atmosfera,cu tema de trei note de la vioară, cari, înainte de a se amplifica, cad tot atât de istovitoare pe tânguirea pianului, ca și motivul destinului din simfonia cincia. Și mai târziu, minunea cu care se desprinde, printre coarde, melodia ce coboară pe clapele pianului, pentru ca mai târziu să se repete iarăși. Toată lauda pentru interpreții cami indiferenți la greutățile timpurilor și la nepăsarea oamenilor, continuă desinteresat, să-și exprime toată nevoia lor de a construi o lume mai frumoasă. Filarmonica La început, celebra simfonie a lui Mozart în mi bemol major, una dintre cele trei ale lui cari se execută la orce concert. Muzica românească a reprezentat-o d. Andricu. Ca o bucată rară dar în repertoriul d-lui Georgescu (a executat-o și la Paris) L’Oiseau de feu a lui Strawinsky, acele scene minunate în care ritmul și surprizele sonore sunt prodigioase, dar totul menținându-se în miniatură, fără imensitățile cari se degajează din Sacre de Printemps. Păcat că nu s’a cântat integral, și s’-a omis, de pildă, admirabila Berceuse, de altfel așa de impresionantă pentru public. In concertul pentru vioară și orchestră al lui Mendelsohn, atât de cunoscut, d. Grigoraș Dinicu a arătat că este un veritabil artist, rătăcit numai prin muzica ușoară. Concertul lui Mendelsohn, așa de des executat la noi odinioară, mi-a amintit că l-am auzit pentru prima oară la Atena, vioara fiind susținută de d. Barozzi. Cine își mai amintește ? ANTON HOLBAM Curier muzical D. Teodorescu, primul violonist al Filarmonicei, a refuzat, foarte delicat de altminteri,pe cronicarul nostru muzical să asiste la repetiția generală a unuia dintre concertele Filarmonicei, sub pretext că aceasta ar influența asupra judecăței critice pe care nu poți s-o ai deplină decât la concert. Credem că acesta nu este un argument valabil. In altă parte, dirijorii mari chiamă special, pe amatori (sunt și bilete de intrare) la repetițiile generale, cari se petrec cu tot atâtea întreruperi. Putem cita pe Gabriel Pierre. Și apoi nu un muzician ca d. Teodorescu trebue să se ocupe cu astfel de chestiuni. Dar pentru atâtea emoții de artă produse, în decursul anilor, de d. Teodorescu, nu-ți poți păstra nici o supărare. Messias ar trebui reluat neapărat, cu prețuri populare. ■ Pro Arte dă astăzi un festival Schumann. Programul . Conferința : d. Em. Ciomac. Carnaval op. 9 , d-na Cionca Pipoș. Canto : D-ra Emilia Guțianu. Quartet în la minor: d-na Rădulescu, Jelescu, Stavrache, Cocea. La Radio au fost auziți împreună d-ra Cocea și Filionescu, d. Filionescu ar trebui să mai dea cu orchestra radio, Balada lui Gabriel Fauré, pe care a executat-o așa de bine la Filarmonica anul trecut. Și apoi, chiar Fantezia lui Debussy, căci singura audiție de la Ateneu este insuficientă. Dar Tablourile unei Expozițiuni ale lui Mussolski ? Qoartetese Asociația de muzică de cameră CULISE Elvira Popescu a căzut de acord asupra unui ciclu de reprezentanții la Teatrul Național din București, urmând a juca în Patima Roșie și o noapte furtunoasă. (Zița). Toni Bulandra își va sărbători în curând cei 30 de ani de teatru reluând marele său succes Marchizul de Priola. Cei ce l-au văzut pe d. Toni Bulandra în „Trei și una" unde este imposibil „să-i dai“’ mai mult de treizeci de ani vor conchide că d-sa a început cariera la vârsta de un an căci altfel li s’ar părea o glumă cele trei decenii de superbă activitate.