Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-12-11 / nr. 267

Technica Dramei după Gustav Freytag Dacă a scrie literatură pare un lucru atât de lesnicios, probă nenumăratele producții cu valoare nulă, care, nu nu­mai că văd lumina tiparului, dar recru­tează chiar admiratori, apoi, a face critică, pare un lucru și mai­­ ușor. Desigur. Nici măcar nu ai nevoia concepției. Iar când critici la întâmpla­re, după indicațiile instinctelor, nimic nu-i mai natural și mai simplu. Dar, chiar bazându-ne pe motivări se­rioase,­­e mai ușor să critici decât să scrii. Căci dacă ai o putere­­ de pătrundere oarecare și un punct comun cu arta, nu mai ai nevoie decât să-i cunoști teh­nica, pentru a deveni un bun cri­tic. Pe când, dacă e vorba să creezi ceva, bineînțeles ceva cu viitor, îți mai tre­bue și mult talent; iar de acest dar, sau blestem divin, cum ți s’ar putea zice, se știe că se leagă un lanț întreg de sufe­­rinți și de­ sforțări de a-l face să par­­vie la expresie. Și e cu atât mai greu să crezi, cu cât nu există o metodă de urmat pentru a creea, o „via regia“­ a geniului cr­eea­­tor. Nu tot așa este situația criticului. Dacă, pentru a deveni un critic recu­noscut în manifestarea ssocială, ți se cere mai mult, pentru a fi un bun cu­noscător de artă e satisfăcător să-ți fi cultivat gustul artistic și să posezi un criteriu de judecată. Criteriul poate fi împrumutat din­­mediul social, având oarecare înrudire cu idealul moral, ca fapte de voință, ca bunuri ale societății, deși străbat , din generație în generație cu o pecetie a­­parentă a originalității individuale. Până în epoca modernă, mai bine zis până la romantism, criteriul de ju­decată ia capacității operelor literare a fost „Poetica" lui Aristot. Intangibilă până la finele evului me­diu, a început să fie discutată cu tim­pul, până ce a trebuit să cedeze, în cele mai esențiale puncte, altor curente, al­tor tendințe pe care le impunea evolu­ția societății. Totuși, chiar cei cari călcau de fapt, căutau să i se dovedea­­­scă încă drept credincioși, pentru sim­plul motiv că era un bun social câști­gat, peste care nu se putea trece. Pentru tragedia antică, Aristot a fi­xat legi, peste care, într adevăr,­­ nici astăzi nu se poate trece. Dar, concepțiile filosofice au evoluat, de îndată ce Aristot, răstălmăcit de Biserică a pierdut supremația în toate domeniile cunoașterii omenești. Și o­­dată cu cucerirea lumii, omenirea s-a eliberat și de constrângerea normelor „Poeticei" lui Aristot. Deci și de normele tragediei. Piesele de teatru, rezultat al unei ex­pansiuni sufletești, au sfărâmat unități­le timpului, spațiului și acțiunii. Prefa­ța lui Cromwell­ și reprezentația lui Hernani, ambele piese ale lui Victor Hugo, au statornicit din prima jumătate a sec. XIX supremația noului gen tea­tral : drama, fixată în linii generale. Dar, însuși acest precipitat al gân­dirii contimporane nu este un produs liber al imaginației. Măcar prin atâta se deosebește arta de vis. O nouă tehnică sta la baza con­cepției dramei, dacă nu atât de meti­culoasă ca a tragediei, totuși compusă dintr’un mănunchiu de prescripții. . începând cu Hugo, n’au lipsit teore­ticienii nouei producții a romantismului. Aristoteles trebuia înlocuit și opera c­­e a urmat a avut acest scop. Unul dintre teoreticienii dramei este Gustav Fraytag,. Opera sa se numește „Teh­nica Dramei". Cunoașterea ei e necesară amatorilor de teatru, actorilor, criticilor, dar mai ales scriitorilor de teatru. De aceea, cu mulțumire mi-am luat sarcina de a transpune cât mai pe larg în câteva numere ale revistei noastre, i­­deile găsite în cartea lui Freytag, edi­tată în 1881. Deși veche, și deci, lipsită de unele cerințe contimporane, este, însă, ade­vărată în ceea ce afirmă. Să fie abecedarul omului de teatru de azi și tot e necesară. Cartea e împărțită în șase capitole: 1. Acțiunea dramatică, 2. Construcția dramei, 3. Construcția scenei 4. Caracterele, 5. Versul și culoarea, 6. Poetul și opera. In numărul viitor vom începe cu pri­mul capitol: GH. ANDREESCU „POETUL» cu d. Emil Isac despre noua sa piesă Piesa mea nouă, .,Poetul", este o tra­­gi-comedie în 3 acte. Am scris-o astă­­vară, în urma unei mari suferințe su­fletești, care a fost pierderea tatălui meu. S’au năruit asupra mea și lovituri de ordin sentimental. Iar, dacă e adevărat că sufletul unui artist este reflexul con­strucției sale psihice, atunci pot să a­­firm, că această lucrare a fost rezultan­ta multiplelor decepții crude, pe cari mi le-a dat soarta nemeritat și cu prisosin­ță. La sfârșitul lui August, mi-am tri­mis piesa unui prieten din Germania, lui R. Waller, care mi-a tradus mai multe poeme în proză, în marele cotidiane și reviste din Germania. Traducerea, cu care sunt foarte mulțumit, căci este i­­reproșabilă, a fost predată apoi unui mare director de teatru din Berlin, fiind primită cu cel mai viu­ interes. Și deoa­rece nam obiceiul să laud o lucrare înainte de a fi jucată, cred că e mai po­trivit, să rog pe puținii prieteni și pe mulții dușmani pe câți îi am, să aștepte și dânșii reprezentarea însăși, ce sper că în liniștea iernei se va putea execu­ta. De altfel, directorul berlinez, a stă­ruit cu insistență, să­ plec numaidecât la Berlin și să mă ocup de reprezentarea piesei, de alegerea actorilor, de decor, etc­.. Cum însă multiplele mele ocupații și sănătatea alterată nu-mi îngăduesc în prezent aceasta, abia la sfârșitul acestui an voi putea da zor planurilor ce mă stăpânesc. Săptămâna trecută a primit manus­crisul piesei mele traduse și în franțu­zește de bunul meu­ prieten, Charles Bernard. Ea se găsește azi în mâna u­­nui celebru director de teatru parisian, care asemenea mi-a avansat elogii ne­așteptate, și prin aceasta o pofttă ne­mărginită, de muncă și încredere în for­țele mele nesecate de a creia opere pentru arta eternă. Iar, ca să-mi pot satisface datoria de scriitor român, mă voiu îngriji să fie jucată și la București, la un teatru „particular". Din ea se desprinde minunat viața unui poet, via­ța mea însăși pur literară, prelucrată într o măsură, ca succesul teatral să nu sufere din cauza estetismului ce-l reprezintă. N’am făcut și nu fac nici de astă da­tă concesii gustului public, cum în toată viața mea, scrisul meu a fost aservit idealismului. Și, dacă în depravarea ac­tuală, n’am căzut victimă oportunismu­lui, vrea să fie o dovadă, că puțin îmi pasă de succesele ce le au unii dintre fericiții consumatori ai gloriei- Că am apucat calea Apusului cu noua mea pie­să, e iarăși un semn că sunt un bun ro­mân, ce fără nici un sprijin al oficiali­tății, al aparatului de propagandă, la care apelează atât de des politicianii și consorții lor, șleahta de oportuniști, cari se sprijinesc reciproc, pentru a e­­xista vremelnic — repet, am plecat în lume încrezător, intr’un singur condeiu ce de astădată, ori­cât de banal ar fi, a fost mutat în lacrimi și sânge, ca să scriu o operă, din care se desprinde via­ța mea destul de tristă, ca alții să poată râde de ea. Dar comedia este tragică, căci va arde, ca un bisturiu cangrena, ce a atacat organismul nostru. De aceea, oricare ar fi soarta nouei mele piese, puțin mă alterează succesul, sau nesuc­­cesul ei. Am scris, pentru că a trebuit să scriu. Acei, cari mă cunosc, știu prea bine, că sunt un disprețuitor al ferici­rilor societății. N’am vânat niciodată situații și n’am cerut nicicând cu lăco­mia caracteristică zilelor noastre. Sunt convins, că un artist adevărat, nu poate avea, decât un singur interes: să apere prestigiul și demnitatea artistului ro­mân. Cu câtă revoltă privesc nemiloșe­­nia vieții, față de propagarea idealis­mului. Câte pseudo-personalități nu se afirmă în urma demagogiei și cu aju­torul slugarnic al presei ? De aceea m'am ferit să cad in capcana politicia­nismului ordinar de azi, care nu­ selecți­onează, dar admite totul... Căci, dacă am stărui întotdeauna pentru respectul ce se cuvine artistului român, indiferent de categorii, este iar o dovadă, că în fața mea, o poezie, ori o pânză, ori o operă de știință, are o mai mare valoare, decât toată flecăria politicianiștilor și prestigiul nostru, al literaților, atât de grav rănit de succe­sele nemeritate ale beneficiarilor de azi­ Dar ceea ce mă miră mai mult, e faptul, că în loc, ca toți artiștii de toate bran­șele să se­ Unească pentru a face un front comun împotriva pleiadei de de­magogi, de aventurieri și proști, noi în­tre noi, în familia mare a artiștilor, lup­tăm contra idealului comun. Piesa mea este și o șarje la adresa oportuniștilor și sunt sigur, că multe, așa numite ,,personalități', se vor miș­ca uluite în­ scaunul lor de simpli spec­tatori, recu­­noscându-se așa cum sunt in realitate: fanfaroni, lași, inculți, bru­tali si lacomi, după toate bunurile lu­mești".. OCTAVIAN ȘIREAGUÍ CRONICA DRAMATICA Teatrul Regina Maria : „TREI $­­IMA“ comedie în 3 acte de Denis Amsei, Teatrul iaționaB­e „I­C­I “ dramatizare în 16 tablouri «Depe romanul d-lui Em­­il Rebreanu de d-l Mihail Sorbul Teatrul Regina Maria a fost fericit inspirat în alegerea acestei fine come­dii franțuzești în care gluma este ușoară, analiza precisă și teh­nica ire­proșabilă. „Trei și una" este perturbarea pe care o femeie o produce între trei frați pe cari autorul spre a-i diferenția com­plet i-a făcut vitregi, dându-le caracte­rele și atribuțiunile celor trei tați res­pectivi : un bancher, un sportiv și un artist. Femeia este trasată ca o oglindă care primește reflexele fiecăruia și dacă ce­dează sportivului este pentru faptul că acesta este aproape un profesionist al dragostei care știe și momentul și are și mijloacele ca să învingă. Toți trei vor s-o cucerească și este normal ca să recurgă la armele respec­tive. Bancherul o entuziasmează cu pri­ceperea lui, artistul cu muzica și poe­ziile sale iar sportivul, pe­ care autorul l-a realizat din îmbinarea dintre clasi­cul tip de raissoneur și prim amorez, prin siguranța omului în care creerul experiența și trupul funcționează în de­plină armonie. Acest tournoi pentru câștigarea grațiilor femeiei naște gelo­zia între cei trei iar când muzicantul și bancherul află de succesul sportivu­lui desbinarea este completă și învingă­torul, pentru a păstra dragostea fră­țească renunță să continue aventura și,­ca totul să treacă, pleacă împreună cu frații și­­ mama lui într’un voiaj care va cicatriza rănile. Scrisă frumos, cu acel bun simț spe­cific al rasei, comedia a găsit în d-nii Toni Bulanda, I. Talianu și Al. Finți un rar trio de interpreți. Vioi, antre­nanți și de cuceritoare juvenilitate cei trei frați au fost savuroși. D-na Lucia Sturdza Bulandra a schițat cu finețe rolul mamei celor trei. D-na P. Pauli în rolul atât de drept ca linie și deci ușor de interpretat a dovedit în mod defi­­nitiv lipsa celei mai vagi apropieri cu scena și deci o inutilă persistență. . Deși autentic autor -dramatic prin acele admirabile piese Patima roșie și Dezertorul, d. Mihail Sorbul s’a în­șelat odată asupra posibilităților de dra­matizar­e ale romanului Don Qui­chotte, iar acum a recidivat. In cronica noastră asupra dramati­zării romanului Idiotul, notam marea apropiere dintre ritmica romanului și acela a filmului,, iar reușita d-lui Ba­­culea arătam că constă în teatralul din romanul lui Dostoievski și în­­ predomi­­nanța dialogului asupra descrierei pro­priu zise în proporție de două treimi. Iată însă că succesul d-lui Bucule­a cu dramatizarea unui roman teatral convins pe mai mulți că procesul de a transpunere este posibil cu oricare lu­crare și, cum „Ion“ este una din cele mai bune lucrări, d. M. Sorbul a fost angajat s-o traducă scenic. D-sa, cum era și firesc, și în posibili­tățile destul de reduse oferite de teatru a luat elementul dramatic din roman, neobservând că epicul pe care îl atinge nețărmurita dragoste pentru pământ a lui Ion, este marea calitate a romanu­lui. Ca și Buteau din La Terre, sau ca­zacul lui Tolstoi, care își crapă calul subt­il în goana nebună a mărirei pă­mântului, Ion are beția brazdei speci­fică țăranului ,din toate zările lumii un­de lama plugului se poate înfige rod­nic. Dragostea aceasta covârșitoare pentru pământ îl mână pe Butean la viol și la crimă, pe cazac la istovire iar d. Liviu Rebreanu pentru a mări și mai mult predominarea pământului în sufletul lui Ion, l-a pus să lupte între țarină și dragoste. In teatru, epicul din roman s-ar transformat în ieftin retoric și puterni­fi­cul instin­ct teatral al dramatizatorului este probabil că și-a dat seama de a­­ceasta după cum și-a dat seama și de necesitatea întrebuințărei unui ritm ce se apropie mult mai mult de cinematograf. Dar, neputând realiza esențialul romanului, d. Mihail Sorbul n’a făcut decât să redea faptul divers. Acea înfrățire pornită din adâncuri dintre natură și erou, acea fecundare plină de sensualitate pe care o simte Ion n’a fost redată și nici nu putea fi decât numai pe­­ ecran care poate reda descriptivul lucrării insistând asupra unui detaliu descris prin măriri și su­gestive jocuri de umbră și lumină. Lipsit de aceste atribute care îi dă­deau o păgână noblețe, Ion ne-a apărut decorativ (datorită chipeșului inter­pret) cârciobar, meschin, și periferic (datorită dramatizatorului). Moartea eroului, care în roman este de o rară frumusețe, dramaturgul a ratat-o și nici nu se putea altfel. Ceea ce a reușit să redea, în nota ro­manului, d.. Mihail Sâr­bu au­­ fost câte­va tipuri secundare și de simplitate ce nu cerea efort ca: Mache­don, familia Herdelea sau primarul. Vasile Baciul tatăl Anuței, dacă n’a avut amploare, se menține totuși ca de altfel și Gheor­­ghe -rivalul așezat și avut al lui Ion Glanetașul, împărțirea acțiunei în 16 tablouri, a dat o i­mpresiiune de însăilare și pau­peră concurență cu filmul, iar monta­rea neunitară și de o variațiune impro­prie­­ teatrului, a contribuit și ea la o­­boseală. Decorurile s’au succedat într’un ca­dru fix, frumos echilibrat, în care pri­mul tablou a fost cu adevărat o reușită viziune plastică. In celelalte tablouri s a făcut o greșeală prin lipsa de armoni­zare dintre decorativul stilizat și rea­lism. Astfel în timp ce interiorul caselor preotului, notarului și învățătorului e­­rau­­ încadrate de o stilizată de casă, în genul celor din pictura quatro­­centistă, de-a dreapta și stânga căreia erau căpițe realizate în relief și lipite cu­­ pae contrastând astfel în chip­­ supă­rător. Finalul se petrece pe ploaie iar pen­tru a­­ colora atamosfera, regisorul și autorul n’au găsit altceva decât să treacă pe șosea cântând în ritm agale o ceată de flăcăi. „I­o­n “ înseamnă o bună intenție a d-lui Mihail Sorbul, o subliniere prăpastiei dintre majoritatea romanelor­­ și teatru, și o osteneală plină de toată lauda pentru interpreții cari au fost următorii: d-nii : N. Bălțăteanu- A. Ghibericon, Demetru, Ciprian, Săvule­­scu, Anastasiad, C. Stăncescu, N. Brancoveanu, V. Antonescu, Ulmeni, Polizu, D. Grigoriu, Al. Marius, V. Crescoiu și d-nele Aura Buzescu, Ma­rietta Anca, Toto Ionescu, Alexandra, Maria Voluntaru, Natașa Sonia Cluceru, Victoria Mierlescu, E. Zaha­­ri­a și S. Colberti. Regia d. S. Z. Soare. i­v­a 1 Decoruri luminoase a realizat d. Vic­tor Feodorov, iar­­ regia d-nei Sturdza Bulandra absolut în nota textului. Asociația de muzică de cameră a dat în sala Dalles al­­ doilea­­ concert al ei. S’a executat octetul de Andricu. Teme românești, a căror apariție în­tr’un octet, — construcție în deosebi savantă — pare bizară. Dar este o bu­curie că Asociația nu exclude muzica românească. S’a mai cântat Serenada lui Roger cu temele ei sprintene așa de sugestive, cu andantele cu variațiuni așa de calde. Interpretarea mi s’a pă­rut perfectă, parcă niciodată mai bine susținută la noi, și,­­cea mai mare laudă pentru muzică de cameră, unde coeziu­nea trebue să fie deplină nu știu cine trebue lăudat mai mult dintre d-nii Teodorescu, Mendelsohn și Jianu. Priceperea d-lui Mendelsohn e singu­rul lucru ce ne mai poate consola de moartea lui Theodor Popovici: începem cu bucata cea­­ mai importantă din concert, cheia de boltă, magistralul quintet al lui Cesar Frank (Proust îl prefera îndeosebi). Aveam impresia, în momentul ascultării, că nu există în istoria muzicii, nimic mai frumos. Cu ce cuvinte se pot transmite­ temele calde, emoția intensă, capriciul melo­diei, misterele și apoi lumina, reveni­rile cari dau celor trei părți ,un aspect organic ? Și dacă totuși ar trebui să fac o subliniere, aș spune că prefer lento, impresie de baladă de o nesfâr­șită tristețe, cu notele monotone de la piano cari susțin atmosfera,­­cu tema de trei note de la vioară, cari, înainte de a se amplifica, cad tot atât de istovitoare pe tânguirea pianului, ca și motivul des­tinului din simfonia cincia. Și mai târziu, minunea cu care se desprinde, printre­ coarde, melodia ce coboară pe clapele pianului, pentru ca mai­­ târziu să se repete iarăși. Toată lauda­­ pentru interpreții cami indiferenți la greutățile timpurilor și la nepăsarea oamenilor, continuă desinteresat, să-și exprime toată nevoia lor de a construi o lume mai frumoasă. Filarmonica La­­ început, celebra simfonie a lui Mozart în mi bemol major, una dintre cele trei ale lui cari se execută la orce concert. Muzica românească a repre­zentat-o d. Andricu. Ca o bucată rară dar în repertoriul d-lui Georgescu (a executat-o și la Paris) L’Oiseau de feu a lui Strawinsky, acele scene minunate în care ritmul și surprizele sonore sunt prodigioase, dar totul menținându-se în miniatură, fără imensitățile cari se de­gajează din Sa­cre de Prin­temps. Păcat că nu s’a cântat integral, și s’-a omis, de pildă, admirabila Berceuse, de altfel așa de impresionantă pentru public. In concertul pentru vioară și orchestră al lui Mendelsohn, atât de cunoscut, d. Grigoraș Dinicu a arătat că este un veritabil artist, rătăcit numai prin mu­zica ușoară. Concertul lui Mendel­sohn, așa de des executat la noi odi­nioară, mi-a amintit că l-am auzit pen­tru prima oară la Atena, vioara fiind susținută de d. Barozzi. Cine își mai a­­mintește ? ANTON HOLBAM Curier muzical D. Teodorescu, primul violonist al Filarmonicei, a refuzat, foarte delicat de altminteri,­­pe cronicarul nostru mu­zical să asiste la repetiția generală a unuia dintre­­ concertele Filarmonicei, sub pretext că aceasta ar influența a­­supra judecăței critice pe care nu poți s-o ai deplină decât la concert. Credem că acesta nu­­ este un argu­ment valabil. In altă parte, dirijorii mari chiamă special, pe amatori (sunt și bilete de intrare) la repetițiile ge­nerale, cari se petrec cu tot atâtea în­treruperi. Putem cita pe Gabriel Pierre. Și apoi nu un muzician ca d. Teodo­­rescu trebue să se ocupe cu astfel de chestiuni. Dar pentru atâtea emoții de artă p­roduse, în decursul anilor, de d. Teodorescu, nu-ți poți păstra nici o su­părare. Messias ar trebui reluat neapărat, cu­­ prețuri populare. ■ P­ro Arte dă astăzi un festival Schu­mann. Programul . Conferința : d. Em. Ciomac. Carnaval op. 9 , d-na Cionca Pipoș. Canto : D-ra Emilia Guțianu. Quartet în la minor: d-na­ Rădules­­cu, Jelescu, S­tavrache, Cocea. La Radio au fost auziți împreună d-ra Cocea și Filionescu, d. Filionescu ar trebui să mai dea cu orchestra radio, Bala­da lui Gabriel Fauré, pe care a executat-o așa de bine la Filarmonica anul trecut. Și apoi, chiar Fantezia lui Debussy, căci singura­­ audiție de la A­­teneu este­­ insuficientă. Dar Tablourile unei Expozițiuni ale lui Mussolski ? Qoartetese Asociația de muzică de cameră CULISE Elvira Popescu a căzut de acord asupra unui ciclu de reprezentanții la Teatrul Național din București, urmând a juca în Patima Roșie și o noapte furtunoasă. (Zița). Toni Bulandra își va sărbători în curând cei 30 de ani de teatru reluând marele său succes Marchizul de Priola. Cei ce l-au văzut pe d. Toni Bulan­dra în „Trei și una" unde este imposi­bil „să-i dai“’ mai mult de treizeci de ani vor conchide că d-sa a început ca­riera la vârsta de un an căci altfel li s’ar părea o glumă cele trei decenii de superbă activitate.

Next