Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-08-14 / nr. 250

LITERATURA E &NA B Bezna din odăi îl urmărea ea un blestem. Casă mare, peste care împărățea o mătușe de catifea cu aduceri aminte sexagenare în gușa dublă și cu o violență de bas în periodicele ei revolte conjugale, soarele nu-și îngăduia decât o scurtă apariție printr’ansa. A intrat și a ieșit de câteva ori din fiecare odaie. Bezna îi evoca înfrângeri grele de suflet. Deschidea și închidea uși cu iuțele voite, în nădejdea fâșiei de lumină care să izbucnească de undeva, din tapete sau din cadre. De câte ori punea mâna, apăsat, pe clanță, de atâtea ori însoțea gestul cu credința secretă că negrul va dispărea ea în anii primei copilării. Pe-atunci, o mamă provincială îi făgăduia dimineți însorite numai dacă va consimți să-și treacă plapuma peste trupu-i plăpând de cu seară. .Acum, nici un Dumnezeu, din colecția vechilor lui devotamente, nu venea i să-il ajute. Cu fiecare pas pe care îl făcea de-aliungul și de-a latul casei, întunericul se îngrașă material. Perdele grele tăinuiau regretele anilor duși. Tăceri adânci au îngropat, pe-aici, oftatul adolescent. Prin aerul naftalinizat stăruiau amintiri. Desigur, în cadrul aceleiași ferestre, bătrâna de azi a expus cândva trecătorilor grăbiți un cap de păpușe și ochi de pară. Pe-aici, prin foșnetul rochiilor tinerelor invitate trecut odată cortegiul dorințelor. Poate a că sărutările schimbate în miez de noapte pe divanurile vechi mai dăinuesc și astăzi în negura dominatoare. Și lumina care nu se arată decât în camera mansardei, odată, în goană! Cine cunoștea meteahna încăperilor pândea scurtul popas astral ca pe unicul divertisment casnic. Și din toate camerele — numai mansarda putea răspunde gustului mărunt al locatarei provinciale. Abătută la un an odată prin Bucureștii visați în nesfârșitul nopților din târgul ursuz și mic cât o coajă de nucă, eroina își mobila puținătatea sufletului cu peisajul redus al odăiței și se satisfăcea vizual, prin fereastra pitică, pe unde o fâșie de cer curat stăruia ca o batistă salutând plecări imaginate. O căută și acolo, urcând treptele cu precipitări sportive. (Adolescența lui integrală nu se consuma numai la masa de scris sau în bibliotecă). Deschizând ușa îl izbi un puternic miros ciudat de apă de Colonie și liliac. Odaia pustie, fereastra ca de obiceiu deschisă și puțină lumină toate deopotrivă îi provociază o tristețe inedită. Se curmă brusc panica din lăuntrul care îl gonise până acum câteva clipe prin odăi și prin curte. Odihnit — refăcut, gândea — simți totuși incertitudinea picioarelor și se așeză simplu pe un colț de canapea. Mintea i se limpezi într’un ocean de regrete. Era o durere, undeva, prin aier, prin noua primăvară descinsă dintr’ânsul în odaie sau din înalturi, prin pozele atârnate în perete... Apar de Colonie, liliacul invizibil, pustiul camerei de sus, toate îi presau pieptul și-l îndemnau la un somn adânc de sfârșit de viață. Și cum odihnea pe canapea își revăzu tinerețea scursă, între un oftat și un sărut, pare că nu mai era acolo, în hainele ce șinușii, cu freza lui de zile mari, pomădat puțin și pudrat. Eșise din el un tânăr altul care i se insinua cu ploconeli și măsuri forțate. Trecându-și mânia peste frunte, se ridică speriat. Venise, doar, pentru dânsa. Se opri la fereastră. Dar se răsgândi birusc. întors cu spatele, dintr’o singură mișcare, privirea îi căzu pe măsuța de noapte. Câteva file de hârtie, scrise mărunt. Scrisul ei. Il cunoștea, precum mersul pe alei, Scrisul ei. Și ridică hârtia în dreptul geamului. Gestul, consumat cu grabă, nu-i îngăduia, însă, lectura complectă. Citi, pe apucate, a doua sau a treia filă. ..așa că nu mai pot. Mai bine moartea. Iți spui că nu mai pot. Eri am fost la Mary. E așa grasă și roșie și veselă. Il iubește pe Mișu. Mișu ăsta e înalt ca și când ar vrea să iasă cu capul prin tavan. Și spătos ! Doamne, spătos mai e ! Alminteri destul de bine. Cam negricios, cam mustăcios, —■ dar în fine ! Și aseară s’au întâlnit pe după colț. Când mahalaua se culcă — sunt siguri de asta — ei se întind în grădină. Prea e veselă Mary — prea dat dracului e Mișu ! Da eu nu mai pot. Iți spun, nu mai pot. La început mi-a fost frică. Mie îmi place fetia. E averea mea. De când mi-ai spus ști tu ce — de-atunci, însă, umblă în mine scântei și mă simt toată flacără. Am fost cu mătușa la doctoru. M’a pipăit, m’a ciocănit...— Nu v’aș putea preciza nimic, madam i-a spus el mătușii. Dar i-am precizat eu. I-am spus că de patru ori ai încercat. Că ești ,bărbații’ meu, fără cununie, că mor de rușine dacă nu se întâmplă totul firesc. Doctoru’ și-a scos ochelarii, și i-a șters, dând din cap și privinndu-mă pieziș, a zâmbit puțin acru și a ridicate din umeri. — Dacă-i așa, am putea încerca o mică operațiune. Auzi, zicea operațiune cu o figură rea, ca și când ar fi înghițit sare amară. —■ Mulțumesc de propoziții me ! i-am svârlit-o, aranjându-mi fusta. Ca să ști că nu mai pot! Uite, acum vreau să-ți spui ceva, ceva adevărat: te iubesc cum nu se poate iubi — întreg, carnea ta, părul tău, ochii tăi, i pe tine tot. Și nu mă las meșterită de mâini tâmpite de felcer, cercetată iar de ochi sub ochelari și escortată de zâmbet de chinină. Peste drum de noi s’a mutat o croitoreasă de lux. Toată ziua se oprește dinaintea curții mașini închise. Din fiecare coboară câte-o fată , câte-o femee ; în fiecare rămâne câte-un bărbat. Pricepi ? Câte-un bărbat. S’au iubit, sunt sigură că înainte de a se opri la croitoreasă, au zăbovit la hotel. Fata își minte părintele, femeea soțul. Și e bine, și e frumos, și e cum trebuie. In pat totul se petrece cum a lăsat Dumnezeu. Femeea primește ofranda dragostei și o dăruie pe a ei — sub cerul luminat sau întunecat, în palate imense sau în cămăruțe pipernicite, pe canapele calde sau pe câmpie... De ce între trupul meu și râvna ta de mine s’a interpus lacăt de carne, încuietoare blestemată ? Dar nu mai scriu nimic. Nu mai pot să scriu nimic. Poate că are să vină mătușa. Mi-e scârbă de gușele ei, de glasul ei (cum și-l schimbă întocmai ca papuci, dimineața e ca scos din pivniță ; după masă, la plecarea lui Make — ochi îl bănuiesc cutreerând trupul puhav al femeei, credemă !— subțire ca un miorlăit de pisică) mi-e silă și urât de toate. Credemă, nu mai pot“. Aruncă filele. Deschise fereastra. Avalanșa miresmelor de tei au pătruns în cameră. Sări treptele în neștire. Dar în stradă se opri, năuc. Să se fi sinucis ? înlătură gândul ca o imposibilitate de fapt. Ar voi s’o întâmpine în uliță și s’o salute, ceremonios, ștergând prin simplul gest ce a fost și nu va mai fi. — Ce mai faceți, duduie? —,, Incotro, așa singurică“ ■—• ,,Ce căldură e azi, — nu ? — Ce mai face mătuși ca ? Și ea să-i răspundă cu vocea ei obicinuită și limbajul ei simplu de provincială care se dorește educată, înlăturând din convorbiri cuvintele tari precum : „burtă“, „varză“, „crac“... Să se plimbe, chiar sub privirea neutră a sexagenarei. Cine știe ? Poate că înntr’o bună zi va urca pe masa chirurgului și va suporta, resemnată, o operațiune. Și va întâlni vreun oficiant superior la poșta din Urlați sau vreun agronom diformat, din Copșa Mică. El nu va întreba prea mult și nu se va preocupa de starea quasi-intactă a viitoarei... Și va fi cum se cade să fie: cum trebuie să fie. Amorul lui ? NI va închide cuminte, sub vestă. Va fi floare presată între straturile osânzii care vine, după 40—45 de ani de trecere printre cei vii. Vor mai crește și vor renaște altele ; se vor cuminții băieții răsvrătiți cu plete cândva, cu chelie mâine — și nimic nu va mai tulbura marea liniște cosmică. Și ea va uita. O dragoste care stă încuiată și care nu se vrea decât întreagă... își pipăi cravata, fără să-și priceapă gestul. Sta în stradă și privia la preliminările amorului canin, desfășurate în mijlocul uliței. De-abia acum vedea.. Câinele își adulmecase suficient tovarășa. Acum începea executarea ritului — acelaș de la facerea lumii. Și veniră, năvală, lacrimi ,în ochi , aici nimic nu-i încuiat — aici, în uliță, amorul canin e liber ca un chiot în câmpie, ca o suliță de soare în înalturi, ca arcul svârșit peste văi și dealuri în univers... Fugi la madam Kamiei, uitând fetia închisă în betonul cărnii refractare. Plutonul de fete, desculțe și despuiate, îl întâmpinară cu politețe și grijulie stimă. Patroana le instruise — din ajun. Se așeză, obosit, pe unul din scaunele fixate de perete — uniform ca la teatru — și începu aceiaș dispută cu pensionarele amorului tarifat. Când a intrat Mirny — confidenta stăpânei și favorita — tresări. Era iar albeața și naivitatea îngemănate în acest obraz fără cute, în acest corp fară depozite psânzoase inutile, în acest mers drept și degajat care-i aminteau fetia încuiată. Au dispărut în camera din față —hatâr cuvenit clientului de rasă. Dinlăuntru, în locul suspinului știut, fetele auzeau sughiț,de plâns vătuit, adânc. I. PELTZ — Ce este asta ? — Elveția. (Desen de Will Owen, Bystander) 14 AUGUST 1932 Curier literar . Dar parcă numai d-1 Camil Petrescu se găsește în situația „Cartea Românească“ mai are asta ? contracte și cu d-1 Tudor Arghezi și cu d-l Ionel Teodoreanu, Păstorel Teodoreanu și cu părintele Damian Stănoiu. Toți sunt obligați să prezinte sus numitei edituri,câte un roman. Și d-1 Tudor Arghezi și d-l Ionel Teodoreanu și părintele au să-și prezinte manuscrisul, ce se fac însă cu d-l Păstorel ? © D-l Lucian Blaga intenționează să-și strângă într’un volum, versurile publicate prin diferite reviste literare. Tânărul scriitor Alexe Reim, care cândva se impusese prin cele câteva nuvele și articole de polemică este hotărît să reînceapă activitatea literară. El mai are gata și un roman de care este sigur că va apărea în toamnă. " „Iarmarocul Metehnelor , cartea d-lui Dragoș Protopopescu se spune că tot are să apară odată. Deocamdată autorul a fost ocupat cu propaganda politică. A fost candidatul „Gărzii de fier“ la Vaslui. Știam însă că d-l Dragoș se mândria cu prietenia lui Bernard Shaw... Dacă ar știi bătrânul umorist preocupările prietenului român... • D-1 Octav Desila are sub tiparul „Cărții Românești“ un alt roman. S-a intitulat „Noroi“. Apare în București o revistă: U.C.T.R.î iului. E revistă de literatură, de informație, de economie — în sfârșit de orice, numai de bietul ceferist nu se scrie nimic. La ce bun să se mai scrie și despre el? Am văzut în paginele acestei reviste o rubrică intitulată „cu mâna la capi". Și ceva mai mult, desenat-chiar un om cu mâna la cap. Revista apare în opt pagini, format gazetă — destul de pretențios din punct de vedere grafic, — dar n’o primesc decât directorii serviciului C. F. R.-midi, Și acea gratis. Se spune, că la toamnă, d-l Tudor Arghezi va inunda piața literară. Are gata nu mai mult de 3 romane, o piesă de teatru, două volume de versuri și două cărți pentru copii. Să fie adevărat ? g In timp ce scriitorii noștri și-au ales locuințe de vară prin stațiunile cele mai moderne, d-l Ion Minulescu s’a retras la Malnaș. Și-a plecat omul cu clasa trei. Insă de acolo, de la Malnaș, simbolistul nostru va veni cu buzunarele doldora de manuscrise. Numai maestrul Cazaban nu pleacă in viligiatură. Mărturisește sincer că n’a fost de zece ani. Ni tine „Poșta țăranului“ unde este director. Merge in schimb în fiecare săptămână la vânătoare de prepelițe și epuri. Revsta „Azi“ No. 4, a apărut cu un material impresionant. Vom reveni. STEAUA ȘI REPORTERUL Intr’o bună zi m’am deșteptat celebră. Și cât timp dormiseși ? (New York American) mpresii din Bolpur La câteva ceasuri de calea ferată de Calcutta, în partea de apus a Bengalului, se găsește o neînsemnată stație, pe nume Bolpur. Trenul de după-amiază te aduce aici în apropierea serii. E aceiași liniște de sat indian, cu plantații nesfârșit de orez,cu palmieri pe marginea șoselei, cu arbori mango străjuiind colibe. Nici nai bănui— ieșind din gară și îndreptându-te spre șosea — că la câțiva kilometri, în mijlocul acestei imensități melancolice, se află acel fără de pereche parc și „sălaș ,al păcii“ Shantiniketan. Rabindranath Tagore s-a născut aici, și tatăl lui, și moșul lui. Pe vremuri, întreg ținutul era un latifundiu al familiei Tagore, neam de prinți. Aici, în inima Bengalului, a izbutit Rabindranath să-și împlinească visul tinereții sale ,să înalțe școli cari să nu chinuie copiii, și să facă operă de cultură care să nu tulbure seninătatea parcului. Numele locului a fost dat de el, Sihantiniketan, adică „sălaș al liniștii“, iar numele Universității, Vishvabharati, înseamnă „din întreaga Indie“. Tagore a voit să facă din școala lui— unde învață copii de la șease la douăzeci și cinci de ani — o instituție care să deștepte conștiința unității indiene, dar mai ales o instituție de cultură morală și spirituală a tinerelor generații indiene. A voit să înlocuiască pedagogia disciplină cu pedagogia libertății și inițiativei personale ; a voit să facă din anii de școală ani fericiți, în locul anilor întunecați și dureroși ai celorlalți copii, știind că munca e o bucurie, iar nu o pedeapsă ursită omului, a încercat cele mai curajoase reforme ca să facă educația un joc și învățătura o voluptate. Aici nu sunt clase nici catedre , ci fiecare s pom din parc e o clasă. Copiii vin și se așează, cu picioarele încrucișate, cu tăblițele pe genunchi, în jurul pomului de care se reazemă profesorul. Lecțiile sunt făcute în boarea aceia parfumată a miilor de arbuști cu floare albă și mireasmă de tămâie. Parcul — mare sală de cursuri — e înțesat diminețile cu zeci de copiii, de adolescenți și adolescente, cari ascultă și învață acolo, în aer liber, cu umbra pomului drept singura umbră, cu văzduhul clar deasupra, învăluiți de aroma atâtor flori. Ei vin îmbrăcați în lungile și confortabilele lor vestminte albe, cu sandale în picioare sau desculți, și fetele au cosițele răsfirate pe umeri, împletite cu flori. Numai în anotimpul ploilor cursurile se fac în clase. Și sunt clase mari, cu fereștri luminoase, clase cât o terasă. Copiii indieni se pot concentra atât de bine, încât am asistat odată la patru clase făcându-și lecțiile pe o aceiași terasă, fără ca unii să fie stânjeniți de prezența sau glasurile celorlalți. Tagore scrie undeva în memoriile sale că, pe când era încă copil și trebuia să-și pregătească lecția zilnică cu ajutorul unui foarte ursuz meditator, suferă atât de mult încât pândea toată dimineața norii și se ruga cerului să toarne cu găleata,, ca să nu mai poată veni profesorul. De mai multe ori a voit să fugă de acasă, tot din pricina lecțiilor. Și atunci s-a gândit el că, asemenea lui, mii de copii suferă pe tot cuprinsul Indiei, și s’a întrebat dacă nu cumva există un mijloc de a reforma instituția aceasta barbară care otrăvește cei mai frumoși ani. El, care iubește atâta copiii încât, în afară de nenumărate cărți de povești, cântece de leagăn,jocuri și dansuri a scris de curând două alfabete pentru copiii berlinezi, în versuri scurte și ilustrate chiar de mâna lui cu gravuri în lemn- Tagore a făcut tot ce i-a stat în putință și a izbutit să înalțe acel unic „lăcaș al păcii“, Shantiniketan... In drumul de la gară spre Colegiu, întâlnești întâi satul Bolpur, deosebit de toate celelalte sate bengaleze pentru că s-a aplicat metoda în lucru , și higiena introdusă de Rabindranath Tagori Apoi, se arată deodată parcul ce înconjoară „Casa de găzduire“, zidită de unchiul lui Tagore, unde fiecare spălător găsește gratuit adăpost, de orice nație și religie ar fi, cu singura condiție de a nu mânca nici aduce carne. Salcâmi uriași alături de arborimango și svelți cocotieri alcătuiesc parcul din jurul casei de rugăciune ale aceluiași unchiu, acum mauzoleu cu vitraliuri și scări de marmoră. Alături, un arbore colosal, cu ramurile joase și împletite ca o umbrelă birmană cu flori albe, miresmate, căzând parcă artificial, pe locul unde medita unchiul, înainte de ivirea zorilor și de apusul soarelui. Locul acesta e straniu de copleșitor; s-ar spune că toate gândurile bune și senine, toate beatitudinile meditațiilor lui 'de sfânt, s'au startornicit prin preajma ramurilor și florilor. Te descoperi,deodată,acolo, fericit și bun — și aproape ne-ciudă că a trebuit să-ți pierzi atâția ani în cercetări și zbucium ca să înțelegi cât de simplu și de firesc e să fii fericit. După „casa de găzduire“, parcul își pierde solemnitatea, arborii se apropie și se înlănțuiesc, iarba și florile năpădesc peste tot — pe treptele de piatră, pe terase, prin ungherele odăilor. Acum încep clădirile mai mari: biblioteca, oficiul poștal, dormitoarele, atelierele, locuințele profesorilor europeni, studiourile, muzeul. Sunt case cu totul și cu totul albe, de marmură, cu terase în larc de acoperiș, cu fereștri mari și joase umbrite de stoluri de bambus în timpul zădufului. E atâta verdeață și liniștea parcului e atât de mare încât descoperi casă după casă surprins că pot fi atât de multe locuințe în acest loc tăcut. Intri în cas e emoționat și simplu ca într’un templu. Iată, de pildă, atelierul de pictură. E o căsuță bătută din patru părți de soare. Iți lași încălțămintea la ușă, căci coridoarele și încăperile sunt atât de curate încât oricine s’ar sfii să pătrundă într’acolo altfel decât cu piciorul gol, întâlnești fete stând turcește lângă ferestre, cu covoare în fața lor acoperite cu oale purtând văpsele și pensule, pictând cu o migală orientală capete de zei războinici sau frumuseți palide, cu ochi de migdală și buzele răsucite cărnos. Atelierul e asemenea unui sanctuar. Arta își are și zeii și canoanele ei, iar artistul e înainte de toate un om duhovnicesc. Nu vei întâlni nici o frivolitate, nici o perversitate în obiceiurile artiștilor indieni. Lumina pătrunde din plin și luminează toate colțurile, unde stau rezemate suluri și cadre. La amiazi, maestrul, Abhanindranath Tagore, fratele poetului, își face vizita printre ucenici, trecând din încăpere în încăpere și criticând hazlia și bonom gafele sau greșelile și imitațiile elevelor. Fiecare lucrează, însă, singur, după cum îi mână sufletul, însă, singur, după cum îi vorbește lumina. Biblioteca e vestită în întreaga Indie și bibliotecarul, panditul Vidusheklhar Shastri, e socotit unul dintre cei mai erudiți orientaliști ai timpului. A debutat cu studii vedice și avestice, apoi s’a dedicat budhismului, ajungând bun cunoscător al limbei tibetane iar acum în urmă, după anul petrecut de prof. Sylvain Lévi la Shantiniketan, a învățat chineza. Biblioteca se află într’o clădire al cărei al doilea caz cuprinde manuscrisele și cărțile tibetane cu care lucrează Shastri. Un lama tibetan și câțiva ucenici de obârșie himalayană se află acolo întotdeauna, retraducând textele b budhiste în sanskrită. E o atmosferă încordată și totuși senină, de muncă aspră fără crispare, o atmosferă de templu și laborator. De altfel, ceia ce e important pentru pedagogie și cultură din experiențele lui Tagore de la Shantiniketan—e faptul că acolo se lucrează tot atât de bine ca la orice alt colegiu, fără a indispune însă pe elevi. Mai mult, se lucrează și în știință pură, mai ales în orientalistică. Studenții pregătiți la Vishvabharati sunt prețuiți pretutindeni. Universitatea publică o foarte cetită revistă modernă, Vishvabharati Quarterly, o serie nesfârșită de cărți de ale lui Tagore, în original și traducere, și destule monografii științifice. Aproape în fiecare an vin savanți europeni ca să lucreze și să țină cursuri. Câteodată se întâlnesc acolo cele mai recunoscute autorități orientalistice. Chiar unii dintre profesori sunt europeni, și au locuințele lor speciale alături de parc. Atmosfera de muncă, inițiativă și reformă din Shantiniketan se distinge și în afara colegului; întreg districtul e lucrat, în ceia ce privește agricultura, după modelul fermelor stabilite de Tagore. Sătenii au învățat și altceva de la „Poet“ în afara cântecelor lui, au învățat să-și mărească producția și să lupte contra malariei. MIRCEA ELIADE NO. 3 LA ZID! DE ION ANESTIN CI I VILIGIATURA REVISTA SATIRICA CU 16 LITOGRAFII SI 1 I Iui i 16 PAGINI NARI, LEI 101