Vremea, iulie-decembrie 1932 (Anul 5, nr. 244-268)

1932-08-21 / nr. 251

In hoc signo vincet! Aflând că „Dumnezeu e în toate iar necredința este apanajul omului moalt și al lipsei de civilizație“, pravoslav­nicul Țar al mai tuturor actorilor data ucaz să fie toți supușii să asculte sfânta sfeștanie și sub privirile de cnut (de recuzită), ruga s'a înălțat de pe scenă sus, sus de tot, risipindu-se prin praful podului. Urechea blândă și a tot ascul­tătoare, va fi luat cunoștință de ruga­­comandă a colegului său pământesc și astfel nimic nu se va mai opune ca bani mulți și grei (d'asta a­­i sosit ar­gintul !) să intre butuc în casa Teatru­lui Național. Și acum se cade o mărturisire. Văzând că teatrul Național, după ce se curățise pe dinăuntru cu spectacolele trecute, se curăță și pe dinafară, dar că totuși la repertoriu nu se gândește, avusesem pentru o clipă o îndoială a­­supra priceperii extraordinare a Con­ducătorului. Ni se părea că față de cri­za actuală și de menirea Teatrului Na­țional, repertoriul ar fi trebuit construit pe principii eclectice și că în loc de piese perimate ar fi trebuit alese lucră­rile clasice și cele moderne de seamă și astfel în loc de slabe comedii de Mo­­liére sau Shakespeare, să se dea Mizan­tropul și Richard al III-lea iar în reper­toriul modern să se afle loc bunăoară pentru Courtelline, și pleiada de autori noui italieni, francezi și germani. Rea­lizarea acestui punct secundar, care este repertoriul, ar fi avut însă marele defect de­ a sili la cercetări și aprecieri deci la un efort cu rezultat nesigur, în timp ce așa, cu colaborarea Celui de Sus și cu subvenția de jos, soluționarea crizei și demnitatea instituției sunt asi­gurate. Iată însă că un fapt, de minimă im­portanță, ne strecoară bănuiala că celesta colaborare încă nu a început de­oarece primul nostru teatru își ridică oblonul cu „Harța Răzeșul“ de Vasile Alecsandri, „Doi țărani și cinci câr­lani“ de Costache Negruzzi, „Trei crai dela Răsărit“ de B. Petriceicu Hașdeu și „Candidat și deputat“ de Sion, lu­crări putând servi la o documentare citită iar nu reprezentative (ca valoare în opera scriitorului) și nici reprezen­­tabile (ca valoare scenică). Să fi su­flat porumbelul această alegere la ure­chea Conducătorului... ? Să nu fi în­țeles mesagiul prea bine urechea ?.... Să fi rămas toată tămâia sfeștaniei sus, în pod ?... i j ,­ival Discursul inaugural Stagiunea teatrală de al cărei înce­put ne apropiem cu o fatală fatalitate, pare că se va desfășura sub semnul u­­nei neobișnuite discrețiuni. Am ajuns la sfârșitul lunei August, lună în care altă dată, clișeele­ tuturor divelor se în­­treceau să fie care mai de care mai strivite sub valurile rotativelor... Și a­­proape nimic. Chiar și coloanele publi­cațiilor de specialitate sunt văduve de pronosticurile de odinioară". Tot mari­le succese ale revistelor de vară furni­zează materialul cotidian. Nu sunt semne bune! Tobele reclamei au început să sune ceva mai stăruitor numai pentru ,,în­altă instituție de cultură” vecină cu casa telefoanelor, împrumutând tonul oficial al vorbitei domnului director ge­neral, a cărui cuvântare dela începerea repetițiilor a fost reprodusă ,,in exten­so" de toate gazetele — nu după note stenografice — ci după foi cu grije bă­tute la mașină nu chiar tibrourile tea­trului. Ne facem o plăcută datorie rezu­mând „pro memorie" această cuvân­tare, spre a nu uita, în însemnările noastre viitoare, programul propus. D. director afirmă că ar fi încheiat „cu bine" trecuta stagiune (știri, șase milioane deficit) și își urează aceleași rezultate pentru anul teatral care în­cepe, proorocind singur că noua stagi­une nu va fi în nici un caz mai brează. Promite că-și va da toată silința ca să obție o cât mai agreabilă amputare a subvenției. (un fel de scoatere a mă­selelor fără durere). Afirmă — și îl credem — că reper­toriul anului acesta este rezultatul su­premelor sale eforturi și că acest re­pertoriu va fi „atracțios". Anunță că a scăzut prețurile cu 30 la sută (pe afișe se va imprima proba­bil cu roșu „adio scumpete"). Și — ca un fel de justificare a înțeleptei măsuri — recunoaște că trupa naționalului e o trupă de ansamblu lipsită de vedete. Și ne mai spune că, de va fi nevoe, cu regret va fi sever. Severul fără voe. Prin urmare: Buget Reduceri de prețuri Program atracțies Disciplină. Alte preocupări nu sunt. Să se știe deci de la început că nici vorbă nu fost de artă, de literatură sau de alte fleacuri asemănătoare. Lin program solid și spus destul de răspicat, ca să se isprăvească odată cu pretențiile ab­surde. Iată discursul inaugural pe care d. director general a ținut morțiș să-l va­dă reprodus în cât mai multe ziare. Probabil pentru a servi de model celor ce n’au nici idei clasic, nici talent ora­toric. Și e drept că scoțând numai po­menirea ,,înaltei instituții de cultură" cuvântarea domniei sale poate fi cu folos întrebuințată de orice conducător de circuri, varieteuri sau alte panorame, s. a. A APARUT: CULISE Teatrul National A luat admirabila măsură de a scă­dea prețurile de intrare, după cum ur­mează : Loje rang I, 320 lei (în loc de 514) Loje rang II, 220 lei (în loc de 314) Loje rang III 120 ( în loc de 214) Fotoliuri și stal I, 96 lei (în loc de 130) ; Stal II, 76 lei (în lor de 100); Stal III 56 lei (în loc de 76) ; Galeria 15 lei (în loc de 22). In aceste prețuri intră toate taxele și garderoba. Teatrul Regina Maria își începe repetițiile în ziua de 22 Au­gust. In afară de reluarea dramei D-ra Nastasia se va pune în studiu „Masca roșie” comedie de Emil și Arnold Ga­­etz, drama „Mătrăguna” (după roma­nul lui Evers, cunoscut la noi mai ales din prelucrarea cinematografică cu Brigitte Helm și Paul Wegener și „Jokey-Club" de Edgar Wallace. «I. i­­tancovescu n’a fixat definitiv deschiderea stagiu­nei la Teatrul din Fundația Dalles, in schimb și-a compus tot repertoriul. Celebra operetă franțuzească Clopotele din Corneville a fost prelucrată de V. Zak și V. Zubov pentru a fi reprezen­tată pe scena teatrului moscovit Nemi­­rovici-Dancenko. Revista VOTAȚI COLOSUL marele succes al genului, din acest an, continuă să ticsească grădina în fie­care seară. Deutsches­­ Theater din Berlin, deschide stagiunea cu Prințul de Hömburg de Kleist, Regia Max Reinhardt. Actorul Ludwig Satz care și-a câștigat și la noi o impresionantă și meritată repu­tație la Teatrul Nou, în piesele „Der Garlen” și „Totul pentru copii" re­prezintă cu începere de Vineri 19 Au­gust tragicomedia ,,Concurenții” de Ionas Rosenfeld. Opera va face în acest an o stagiune de mai scurtă durată. Repertoriul aduce­ noi opere de : Parsifal (bagheta d-nii Geor­ge Georgescu și Alfred Alexandrescu) , André Chenier (bagheta ). Egizio Mașini, Lucia de Lamermoor, Ermani, Ora Spaniolă etc. ARTA ACTORULUI TUDOR VIANU De la Teatrul Național din Iaș­i Repet­iție. — Repertoriul. Angajamente. Teatrul Național din localitate și-a început Luni 15 August cor. acti­vitatea în vederea deschider­ei stagiu­­nei care va avea loc în a doua jumătate a lunei Septembrie. Spre deosebire de ceilalți ani, înce­perea repetițiilor n’a fost precedată de obișnuita sfeștanie, actorii intrând de­­adreptul în sala de repetiții unde d. Aurel Ion Maican, directorul de scenă a Naționalului a făcut lectura piesei „Infernul de Karen Bromson. D. Ionel Teodoreanu, directorul tea­trului a lipsit, fiind plecat în viligiatu­­ră la Mangalia, unde lucrează la un nou roman ce va apare probabil la toamnă. Repertoriul stagiunei viitoare a fost alcătuit. Stagiunea se va deschide cu un spectacol unic în felul lui și anume cu câteva schițe de Caragiale, care au fost teatralizate: „Un pedagog de școa­lă nouă“, „C. F. R.“, „Art. 241“, „Pe­tiționarul“, „Căldură mare“. In prima săptămână se va mai juca „Crai nou” de V. Alexandri cu muzi­ca de Ciprian Porumbescu și „Infer­nul“ de Karen Bromson. Dintre piesele streine se vor juca­: „Othello“ de Shakespeare“, „Clin­­quebille“ de An. France ; „Langrevin tatăl și fiul" de Tr. Bernard; „Cada­vrul viu“ de L. Tolstoi; „Mireasa din Torotzko” de Otto Indig ; „Iubirea de țară“ de Klabund ; „Surâzătoarea D-nă Beudet“ de Denys Amiei; „Manon”în dramatizarea lui Karl Sternheim; „Bol­navul închipuit" de Moliére; „Ham­let" de Shakespeare ; „Invitația la că­lătorie" de J. J. Bernard ; „Turma dia­volului’’ Hramatizare, după romanul „Posedații” a lui Dostoievs­ky, de Goetz ; „O zi de pomină" de Mareaud; „Unchiul Vania“ de Cehov; „Tatăl" de Strindberg ; „Rața sălbatecă’“ de Ibsen; „Zâzania" de Ch. Vildra; „Femeia îndărătnică" de Shakespeare; „Jolii“ de Chiarelli; „Țarina" de Mel­­kior Lenghel ; „Ennic al IV-lea” de Pirandello ; „Shirlock” de Shakespea­re ; „David Golder” dramatizare, după romanul Irenei Nemirovski, de A Pop Marțian. Piese originale : „Ultima rază“ de N. Iorga; „Take, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa ; „Sosesc diseară” de T. Mușătescu ; „Gain” de Al. Sabaru ; „Baba-Hârca" de Matei Millo ; „Sân­ziana și Pepelea“ de V. Alexandri. — Personalul artistic numără 27 ele­vite. " ’yff. ," Au fost scoși la pensie pe data de 1 August d-nii Ion Profir și C. Cal­­muschi. Au fost angajați d-na Raula Glăja­­ru, d. Petre Nove care au jucat pe sce­na teatrului „Regina Măria“ din Bu­curești și la Naționalul din Craiova, și d. Sergiu Dumitrescu. In personalul auxiliar au mai fost angajați câțiva absolvenți ai conserva­torului ieșean, înainte de a se întoarce la Iași, d­­anei Teodoreanu se va opri la Bucu­rești unde va mai face­ câteva angaja­mente. Vom­ reveni asupra mersului repe­tițiilor. IfIȘAN. In preajma stagiunii rente — o stagiune obosită. Suprapusă apatiei spectatorului de astăzi, dorința de mai bine a diriguitorilor noștri tea­trali, tinde să dobândească epoca stră­lucită a biruințelor de cândva. Simptomatic pare numai faptul că, spre deosebire­­ de alți ani, acum tea­trele își anunță piesele de început și una­­ sau două dintre cele următoare. Nimic din emfaza de altă dată, din entuziasmul cu care se pornea la lup­tă. Experiența trecutului stă—sar pare — pavăză. Momeala învechită — in­cursiunile într-un repertoriu superb, nici­odată abordat — nu mai prinde. Cu toată atmosfera desuetă de astăzi, avem credința că prilejul marilor ex­perimentări stă pe aproape. Desfăcută din urzeala dementă a curentelor post­­războinice, contimporaneitatea noastră încearcă drumurile no­i ale artei. Pa­ralel cu problemele arzătoare ale exis­tenței, se înfiripă imperioase cele ale spiritului. Ca după o lungă noapte pe­trecută într-un chenar înbâcsit, se ves­tesc trezirile în lumina soarelui și a o­­zonului din înălțimile muntene. Ceasul lichidării unui trecut prea apropiat, bi­furcat de atâtea războiri zadarnice, bate în porțile vremii. Dealungul tărâ­murilor europene, un nou puls de via­ță își dovedește apropierile. Teatrul, marele exponent al vieții, sinteza stră­lucită a înălțimilor omenești, face a­­cum un popas rar cuvântător pentru legenda sa și pentru asceza lumii. Că­lăuzit­ori spre lesne de toată pletora pescuitorilor de neant, teatrul, azi, se împărtășește limpezit din mitul rarelor destăinuiri. Oricât de sceptici ne-ar fi făcut truda risipită fără sobrietatea premergătorilor și înfrângerile suferite după cele câteva entusiazmuri pueril de idealiste, trebue să însuflețim din nou în noi iluzia cea proaspătă, nădej­dea noastră de mânie. Și odată cu­­ ba­terea melodioasă a celor de aiurea, să urmărim pe cele dela noi, nimic nu poate fi mai desfătător de­cât jocul acesta al sufletelor, proiectat în ima­gini vii, peste aspectele vieții noastre spirituale. Batjocorit de farseurii și escrocii cari i-au uzurpat toate drepturile, în­văluit de negurile dense ale mesianiz­­mului modern de ultima clipă, senti­mentul uman, resfrânt adânc în atâtea opere viabile, trece iar în conștiința ci­vilizației. Violențele, adulate de o so­cietate fără orizonturi, se risipesc în decrepitudinea de unde porniseră. Sfâr­și­tul mizer al tuturor bâjbâirilor întă­rește credința într’o apropiată desghio­­care a bucuriilor statornice. Urmărind activitatea din ultimii ani a teatrelor noastre, vom constata că cele mai mul­te biruințe s’au întemeiat pe adevărul durat din plin al câtorva piese cari se străduiau să apropie inspirat gândul și sufletul, smulse din viață cu înțelegeri alte și grefate rezonanțelor publicului cinstit de altă dată. Epocile cari și-au încrustat în noi a­­tâtea fericiri isbăvitoare, grăiesc de dincolo de veac, celor cari au păcătuit, dând spectatorilor toate incoerențele etichetate grav artă, le revine acum răspunderea agreabilă a convertirilor. Publicul care fixea nu de mult teatrele, vrea să fie recucerit. Cine se va­­ des­prinde curagios din mulțimea celor cari se cred chemați să regenereze sce­na românească. Câteva eforturi și dru­mul ales își va desvălui marile lumini­șuri. Mulțimile așteaptă fremătând. FOCIONI MICIACIO Peste puțin, teatrele își vor deschide larg porțile. In seara cea dintâi a toam­nei, gongurile vor anunța din profun­­zim­i sonore, începutul. Cu înfrigura­rea unanimă a scenei, un ecou de cal­dă învăpăire defunctă va înșfăca pe puținii buni spectatori ai teatrului ro­mânesc. Dincolo, amorfă, massa des­­concertată a oamenilor noui, va ezita ca întotdeauna între senzațiile venali­­zate ale cinematografului sonor și ge­nului cu o vogă repede diluată, re­vista. Se anunță —• după multe apa- Viața lui Moliere, de Voltaire Molière își făcu un mare număr de parti­zani ,în Paris și aproape tot atâția dușmani. El obișnui publicul, dându-i piese bune, să-l judece el însuși foarte sever. Aceiași spec­tatori cari aplaudau, piesele­­ mediocre ale altor autori judecau cu răutate cele mai mici defecte da Moliere. Oamenii, judecă după aceia ce așteaptă și cel mai mic defect la un autor celebru, unit cu răutatea publicu­lui, face să cadă o lucrare bună. Ludovic al XIV-lea, care avea un gust natural și spiritul foarte fin, fără a-i fi cul­tivat rechemă de multe ori, prim aprobarea sa, curtea și orașul la piesele lui Molière. Ar fi fost mult mai onorabil pentru națiune să nu fi avut nevoie de decisiunile Princi­pelui său ca să judec­e bine. Molière aveu dușmani cruzi, mai ales pe autorii proști ai timpului, protectorii lor și cabalele lor; ridicară în contra lui pe cre­dincioși, i se imputară cărți scandaloase, fu acuzat că a jucat (în roluri) pe oamenii puternici, și ar fi sucombat sub acuzați­unile aduse dacă acelaș Rege care susținu pe Ra­cine și Despréaux, nu l-ar fi protejat și pe Molière. Nu avu decât o pensiune de o mie de livre. Averea pe­ care a făcut-o prin suc­cesul lucrărilor sale îl făcu cu o situație în care să nu mai aibă nevoie de nimic. Ceia ce câșt­ga din teatru și banii plasați îi dădea­u un venit de treizeci mii livre, sumă care în timpul acela făcea cât îndoitul valoarei reale a aceleiași sume astăzi. Creditul ce avea pe lângă rege se poate vedea din faptul că obținu un canonicat pen­tru fiul medicului său. Acel doctor se nu­mea Mauvillain. Toată lumea știe că, fiind odată la prânzul Regelui : „Ai un doctor zise Regele lui Molière, ce-ți face ?­­— Sire, răspunse Molière, vorbim împreu­nă , îmi dă rețete, nu t­e fac, și mă vindec“, își folosea averea în mod nobil și înțelept; primea la el oameni însemnați, pe Chapelle, Jonsac, Desbou­reaux, etc., cari țu­neau vo­luptatea cu filosofia. Avea o casă la Auteuiil, unde se odihnea adresea, împreună cu­ el, de oboselile profe­­siunei sale, cari sunt mult mai mari, decât s’ar crede. Mareșalul de Vivone cunoscut prin spiritul său, și prin prietenia sa pentru Despréaux, mergea adesea la Molière și trăia lângă el ca Selius lângă Terentin. Ma­rele Condé îi pretindea să vie cât de des la el și spunea că întotdeauna găsea ceva de învățat din convorbirile cu el. Molière întrebuința o parte din venitul său în binefaceri, cari mergeau mult mai de­parte de aceia ce se numește la alții cari­tate, încuraja adesea prin daruri considera­bile, tineri autori cari dădea­u, dovadă de ta­lent. Poate că lui Molière îi datorează Franța pe Racine. Angajă pe tânărul Racine, care eșea deja Port-Royal, să lucreze pentru teatru de la vârsta de nouăsprezece ani. S­­puse să scrie tragedia Théagone et Chari­­clée, și cu toate că această piesă a fost prea slabă pentru­ a fi jucată el dărui tână­rului autor suma de o sută de ludovici. Poate că nu strică să spunem că aproape în acelaș timp adică în 1661 Racine făcând o odă cu ocazia nuntei lui Ludovic al XIV-lea Colbert îi trimise o sută de ludovici în nu­mele regelui. Este foarte trist pentru onoarea literilor că Molière și Racine s’au certat pe urmă, așa de mari genii dintre cari unul binefăcătorul celuilalt trebuiau să rămână totdeauna prie­teni. A mai ridicat și a format un bărbat, care prin superioritatea talentelor sale și prin da­rurile alese ce primiș­e de la natură, merită să fie cunoscut de posteritate. Era come­dianul Baron, care a fost unic în tragedie și în comedie. Molière se interesă de el ca de propriul său copil. Intr’o zi Baron veni­t să-i spuie că un co­median de provincie, pe care sărăcia îl îm­piedica să se arate, cerea ceva ajutoare ca să-și găsească trupa. Molière știind că era un oarecare Mondorge care-i fusese cama­rad, întrebă pe Baron, ce crede el să-i dea ? Acesta răspunse la întâmplare : „patron pis­toli. — Dă-i patru pistoli, de la mine zise Molière și ia douăzeci de pistoli de la d-ta, și adaugă la acest dar un rând de haine fru­moase. mi ------■ — Acestea sunt lucruri mici, dar arată ca­­racterul. Un alt fapt merită să fie citat : Dăduse pomană unui cerșetor ; un moment după a­­ceia cerșetorul alergă după el zicându-i: „Domnule cred că n’ai voit să-mi dai un lu­dovic de aur, am venit să vi-l dau­ înapo . — Tine, prietene încă un­ul“ și exclamă : „Uite unde s’a încuibat cinstea !“ Exclama­ție care poate arăta că reflecta asupra tot ce vedea și studia pretutindeni natura, ca unul ce voia s’o zugrăvească. Molière, fericit prin succesele sale și prin protectorii săi, prin prietenii și averea sa, nu fu fericit în casa lui. Se însurase în 1661 cu o fată născută din Béjart (actrița) și din­­tr’un gentilom numit Modéne. Se zice că Mo­lière îi era tată ; grija cu care s’a răspân­dit această calomnie făcu pe mulți să o res­pingă cu ace­ași râvnă. Se probă că Molière nu o cunoscuse pe mamă decât după nașterea fetei. Dispropor­ția de vârstă și pericolele la care era ex­pusă o actriță tânără și frumoasă făcură că­sătoria nenorocită și Molière, cu toată filo­sofia lui de altfel, suferi în căsnicie, des­­gustul și amărăciunea ba câteodată ridicolul pe care îl jucase de atâtea ori pe scenă, a­­tâta este de adevărat că oamenii cari se ridică deasupra celorlalți prin talent, se a­­propie de ei mai totdeauna prin slăbiciune, căci de ce talentul ne-ar pune deasupra uma­nității ? Ultima piesă ce scrise fu Bolnavul închi­puit. De câtva timp pieptul îi era atacat, și scuipa câteodată sânge. La a treia reprezen­tație se simți mai răi* și toți îl povățuiră să nu joace, dar el vor să facă o sforțare și a­­ceasta îl costă viața. Avu o convulsie în momentul când pro­­nuța fiu,Jol, în divertismentul de la recepția Bolnavului închipuit. Fu adus în agonie a­­casă, în Thade Richelieu. Fu asistat câteva momente de două călugărițe cari veniseră să strângă bani la Paris în timpul postului și pe cari le adăpostea la el. Muri în brațele lor înăbușit de sângele care­ i­eșea din gură, la 17 Februarie 1673, în vârstă de cincizeci și trei de ani. Nu lăsă decât o fată, care avea mult spirit. Văduva sa, s-a măritat cu un actor numit Giselin. Nenorocirea ce a avut de a nu muri cu ajutorul religiei, și prevențiunea contra teatrului, determinată pe Harlag de Chanovalon, arhiepiscop al Parisului, atât de cunoscut prin intrigile sale galante, să refuze­ înmormântarea lui Mo­lière. Regele îl regreta și acest monarh­ al cărui pensionar și servitor fuses­e Molière avu bunătatea să roage pe arhiepiscopul Pa­risului să-l îngroape într’o biserică. Preo­tul de la Saint-Eustache, paroh­ia lui, nu voi să-l înmormânteze. Poporul, care nu cu­noștea din Molière decât comedianul, și care nu știa că a fost un excelent autor, un filo­sof un om mare în felul său, se strânse la poarta caisei sale în ziua înmormântării. Vă­duva sa fu silită să arunce bani pe fereas­tră și toți acei mizerabili cari, fără să știe de ce ar fi tulburat înmormântarea, însoțiră convoiul cu respect. Greutatea cu care fu înmormântat și ne­dreptățile ce suferise în viață, făcură pe fai­mosul P. Bonhours să compuse următorul epitaf, care dintre toate cele ce fură făcute pentru Molière, este cel ce merită a fi citat și singurul care nu este în acea notă falsă și urâtă ce s’a pus până acum înaintea lu­crărilor sale : Tu reformers et la viile et la coin; Mais quelle en fut la recompense ? ILes Francais rougiront un four De leur peu de reconoissance II leur fallut un comedien Qui mit ä les polir sa gloire et son étude ; Mais, Moliére, á ta gloire il ne monqueroit rien, Si parmi les défaut que tu peignis si lien Tu les avois repris de leur ingratitude. Nu numai că am omis în această viață a lui Moliére poveștile populare privitoare la Chapelle și prietenii săi , dar simt dator să­­ spunn că aceste povești, adoptate de Grima­­rest sunt foarte neadevărate. Răposatul duce de Sully, ultimul prinț de Vendome, a­­bate de Chaulieu, care a trăit mult cu Cha­pelle, ne-au asigurat că toate acele istorioare nu merită nici o încredere.

Next