Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-03-05 / nr. 278

n 12 «a 5 MARTIE 1933 In Ion, satul ardelean trăește într’o serie de tipuri secundare, văzute cu un ochi lucid, de un realism care însumează forma cea mai deplină de obiectivitate, din tot romanul național. Epo­pee minoră, dar pulsând de via­ță, această frescă rurală din pri­ma operă de mare realizare a d-lui Rebreanu alcătuește fundalul­ pe care se proectează drama unei­ individualități simbolice, a țăra­­­nului Ion, avid de pământ și tul­burat de iubire, în dârza lui voin­ță de posesor. Realismul din Ion este o admi­rabilă aplicație epică a metodei balzaciene , într’o ambianță de tipuri secundare, dar de pregnant relief și veracitate psihologică, se înalță personalitatea domnitoare a eroului principal, pe axa unor instincte crescute până la potența simbolică. Paralel cu figurile țără­nești, d. Rebreanu a urmărit și mica burghezie a provinciei ar­delene, ca și pe fruntașii­­ satului, într’o triplă împletire de planuri, între care circulă masiv Ion al Glanetașului. Există în Ion­i un dramatism de viziune, concentrat exclusiv în al­ternanța instictelor primului per­sonagiu. De o structură statică, celelalte fizionomii trăesc prin for­ța plastică a creanței epice, de o liniște echivalentă cu înfățișarea unor fenomene naturale. Roman­cierul privește paxi că printr’un ochi de sticlă, incoloră și de re­fracție fără iluzii, o realitate va­lorificată prin simpla transcriere, neemoțională. Metoda epică utilizată în Răs­­coala, evocare de aglutinate epi­soade a revoluției țărănești din 1907, este o fidelă punere în prac­tică a dogmei realiste a lui Stend­hal, a cărei viziune plastică cerea o reducere a imaginei globale în fragmente expresive, statistic concentrate, spre a alcătui un­ șu­voi de fapte care să sugereze o atmosferă. Primul volum din Răscoala, subintitulat Se mișcă țara, este o preparație de cronicar minuțios a unei psihope colective, care se aprinde cu o intensitate dinamică în volumul secund. I-a trebuit d-lui Rebreanu o narațiune de 300 de pagini ca să ne introducă în at­mosfera orașului și în psihologia­­­ satului din faza pre-revoluțio­­nară. Cel dintâi tom al ro­manului său este o lungă prezen­tare de tipuri: boerii, arendașii, politicianii, autoritatea civilă și militară, reprezentanții burghe­ziei urbane și actorii principali ai răscoalei, care apar aci și acapa­rează al doilea ton. Un ton cennuștiu și uniform străbate amănunțita frescă, de­numită Se mișcă fara . Realismul preludiului largei sale evocări în­clină cu predilecție spre cronica socială ; meșteșugul de compozi­ție al d-lui Rebreanu e atât de echilibrat însă, încât alimentează interesul, prin varietatea aspecte­lor prezentate. Este celebră astăzi spirituala caracterizare, se pare a d-lui Aderca, lansată la apariția lui Ion, că d. Rebreanu e un mare romancier, abia după 200 de pagini. De data aceasta, limita s’a lărgit cu încă o sută de file, fiind­că răscoala, ca fenomen de perpe­tuă iluzie artistică, ne prinde în magia ei epică cu deosebire în a doua parte a evocării. Numai trei figuri prind contur bine definit în primul volum al Răscoalei: a bătrânului boer la­tifundiar Miron Iuga, suflet au­toritar, drept ,dar impermeabil la orice adiere democratică, a fiului său, Grigore Iuga, fire blajină, re­semnată și animat de o pu­ternică justiție umană, dusă până aproape de absența simțului de proprietate personală; în sfârșit, se reliefează silueta Nadinei, so­ția lui Grigore, femee vanitoasă, risipitoare, cochetă și de un aprins sensualism, pe care și-l satisface cu o liniște abuzivă, pentru deli­cateța bărbatului. In­­ psihologia co­lectivă a satului, în care individu­alitățile trăesc pe mentalitatea unor dorinți generale, aceste trei caractere reprezintă și trei ipos­taze diferite ale marelui propie­­tar agricol. Bătrânul Miron este conservatorul intransigent, refrac­tar vieții orășenești și tendințelor bancare și industriale ale burghe­ziei urbane, stâlp neclintit al tra­diției și al autoritarismului față de țărănime. Grigore, cu idei mai înnain­­tate, cu vederi mai moderne în privința exploatării pământului, este marele proprietar adaptat la faza industrializării agricole și a producției intensive, admițând deci și putința unei diminuări mai raționale a latifundiilor. Nadina însumează toate defectele proprie­tarului mare, absenteist, cultivator prin intermediul arendașului spo­liator al țăranului și de predilec­ție grec de origină, consumatoare excesivă, de capital mobil, într’o viață de lux și trândăvie, complet dezadaptată la simțul pământului și al peisagiului rustic. D. Re­breanu îi vede pe acești reprezen­tanți ai marii proprietăți, în struc­tura lor biologică, ferm alcătuită, și, în complexitatea dialecticei lor subiective. Nici idealizarea bătrâ­nului moșier, prezentat convențio­nal de romanul sămănătorist, nici efuziunea retorică pentru boetul de modă nouă și nici aversiunea pentru absenteistul inuman (am­bele deformate de lirismul popo­ranist) nu întunecă personagiile respective. Cu detașare egală, cu obiectivitate realistă și impasibili­tate în evocare, d. Rebreanu li­chidează și în acest aspect cu me­toda tendențioasă sămănătoristă și poporanistă. Miron Iuga își iubeș­te pământul și moare ucis de ță­rani, cu o logică interioară ned­es­­mințită, Grigore, cu toată dubla nenorocire care se abate asupră-i, prin moartea tatălui și a soției, nu-și renegă principiile democra­­tizante, iar Nadina este incapa­bilă să priceapă ceva din proble­ma socială, în care joacă un rol esențial. Desfășurată pe întinsul celor două volume, psihologia lor este rectilinie și observată cu o lucidă extirpare a subiectivismului naratorului. ■ Al doilea volum din Răscoala este de un dinamism atât de in­tens, încât, prin contrast, subli­niază relaxarea prea evidentă celui dintâi tom. Revoluția este­­ prezentată ca u­n fenomen de psi­hoză colectivă. Nu știu din ce se naște, dar îi presimți resorturile intime ; n’o vezi în mobilele ei abstracte, dar o simți în realitatea ei palpabilă. Fapt biologic aproape revolta țăranilor se precipită prin­­tr’o serie de scurte și substanțiale episoade, repezi. In alternanța lor, filmate cu o patetică deslănțuire logice în legătura lor cauzală, fa­tale în determinismul lor reci­proc. D. Rebreanu realizează în această parte a romanului său, un dramatism de o intensă încor­dare, fluid ca un șuvoi natural, intr’o emoționantă aglomerare de scene, de un realism lucid, stăpân pe o compoziție savantă și pe o admirabilă obiectivitate. Persona­giile trăiesc izolat, nează din contactul dar șe lumi­lor neîntre­rupt ; o circulație subterană între spirite crează ceea ce s’a denumit abstract „psihologia mulțimii“. Nicăeri în proza noastră nu există o atât de magistrală evocare a psihologiei de massă și un delir colectiv, mai adânc și plastic rea­lizat. Dacă în fon d. Rebreanu a construit un tip de proporții și volum epic fără comparație, în romanul național, în Răscoala rea­lizează cu mari resurse, imagina unei psihoze, văzută în elementele ei componente și în sinteza unui impresionant suflu de epopee. După cum Ion rămâne simbolul apetitului de pământ al țăranu­lui, tot așa revoluția țăranilor va rămâne categoria sufletească sim­bolică a unei insurecții. Cu excepția Pădurei spânzura­ților și a lui Ițic Ștrul dezertor, unde d. Rebreanu analizează ca­zuri de conștiință, Ion și Răscoala nu ființează decât pe vigoarea plastică a contururilor unor su­flete primitive. Tipurile urbane sunt mai puțin reliefate, în viziu­nea sa. Mediul gazetăresc, îin care activează Titu Herdelea, aventu­­ile lui amoroase și atmosfera curții de mahala bucureșteană unde lo­cuiește, siluetele din burghezia o­­rășenească, figura prefectului Balotescu, a lui Dumescu, a pro­curorului Grecescu, a lui Bruma­­riu, secătură mondenă și amant docil, deputatul Gogu Ionescu și alte apariții secundare, cad pe al doilea plan al interesului și al siguranței de portretizare a d-lui Rebreanu. Cât de viu este prima­rul din Amara, Ion Pravilă, apoi plutonierul Boiangiu, învățătorul Dragoș, țăranii conducători ai răzmeriției, cârciumarul Busuioc și arendașii moșiilor, cu toată psi­­ho­logia lor rudimentară, față de orășeni! Prefectul Boerescu, în­locuitorul lui Balotescu, căpitanul Tănăsescu, însărcinat cu înăbuși­rea revoltei, dacă nu sunt submi­nați de caricaturizare, ca și d-na Alexandrescu, gazda lui Titu, ca și Mimi, fata ei, cu pasiuni ilegitime tolerate de mamă-sa, sunt to­­tuș mai șterse decât portretul ce­­lui mai episodic țăran. Nadina este oarecum falsifica­tă prin finalul ei: absenteistă e predestinată să moară, în mijlocul țăranilor, îmfrățindu-ise astfel cu pământul. D. Rebreanu are efectul puter­nic al scenelor tari, în ton, ca în­­ cunoscuta posedare a Anei, pe cuptor, sau sinuciderea ei. De un realism tragic în sobrietatea lor, aceste două episoade se integrea­ză magistral în atmosfera roma­nului. Aci scenele de efect ni se par artificioase : castrarea lui A­­ritide Platamonu, fiul arendașului grec, amator de fete și femei de la țară și violarea Nadinei de Petre Petre, (rural deformat de freu­dism) ni se par mai mult de efect exterior, decât episoade organic integrate în psihologia țăranului. Nici în scenele de tandrețe sau de petrecere modernă, d. Rebreanu nu-și regăsește viziunea și expre­sia sa fermă. Observații de amă­nunt, desigur, dar impedimente în lucida sa forță creatoare. Intenția de a relua firul ciclic din Ion, prin introducerea lui Titu Herdelea, a preotului Belcig și a fiicei bătrânului Herdelea este pu­țin justificată, în continuitatea ei logică. Insăș existența lui Titu e atât de periferică romanului, iar e­­vidența lui de raisonneur atât de simțită, încât în economia acțiunii, ne putem dispensa de ea. Pentru vigoarea, pateticul dinamica psihozei colective a re­și­voltei țărănești, Răscoala d-lui Re­breanu este complementul exact al puterii de creație epică din Ion. Pompiliu CONSTANTINESCU C­A­R­T CRONICA LITERARA LIVIU REBREANU Răscoala (roman), 2 volume edit. „Adevărul“ I­L­E VITRINA CĂRȚILOR STRĂINE Romain Rolland : L’âme enchantée, vol IV: L’A­­nnonclatrice (Edit* Albin Michel, Paris) Romain Rolland ne-a deprins cu ro­manul monumental ; eroul central e cuprins de societate, de țări, de ge­nerații : Jean-Christophe, de pildă. An­nette Riviere, eroina din l’Ame en­­chantée (din care a apărut al patru­lea volum ,după o pauză de patru ani) este o soră spirituală a lui Jean Chri­stophe. In jurul ei se frămână, mai pasionată și mai crudă, viața, socială, din ajunul, din timpul și de după ma­rele războiu din 1914. Figura Annettei e de-acum tipică : e femeia veacului nostru, voluntară, independentă, de o sinceritate deplină, luptând pentru pâine zilnică dar și înfruntând mon­ștri sociali în această epocă de desa­­gregare dar și de înoire. Annette se prelungește și se întregește prin fiul ei Marc, care, în acest al patrulea volum, a ajuns și el în vâltoarea lup­telor pentru pâine și libertate. Rol­land vădește în acest volum o vioi­ciune, o vervă și o măestrie neobosi­tă : — figuri schițate repede sau mo­delate cu febrilitatea unui Rodin. Dar ce viață fremătă în tinerii ce se pe­rindă, în femeile cari apar la cotitu­rile primejdioase ! In 1‘Annonciatrice o lume moare , e epoca armistițiului și a primilor ani de după războiu, când pasiunile au sporit până la deliruri colective. Asistăm la moartea unei so­cietăți cu rădăcini în secolul Revolu­ției franceze. Volumul următor, ulti­mul din această serie, ne va înfățișa nașterea unei lumi noui : ea e preves­tită de Marc și tovarășa lui , Assia... De remarcat e capitolul a cărei ac­țiune se desfășoară în România , la București și la moșia unui boer ro­mân care adusese pe Annette, ca pedagogă a fetelor lui. Un capitol brutal, pe care nu-l rezumăm. E pre­ferabil să-l citim, mai ales pentru pa­gina consacrată țăranului român. Yves Chaâelain: Luc Dur lain (Ed. Les Oeuvres Reprézentfalivesi Paris) Luc Durlain, omul și opera, e pre­zentat în acest volum de un critic uni­versitar. E portretul unui scriitor și sinteza realizărilor sale. Luc Durtain a tratat, in aproape toate genurile li­terare, marile probleme ale civilizației contemporane. N’a aparținut nici unei școli literare ; s’a asociat însă grupu­lui „l’Abbaye“ (G. Duhamel, Jules, Romains, R. Arcos, ș. a.) care a cău­tat formele unei arte ce-ar putea ex­prima toate năzuințele populare. Cur­­tain, în l’Autre Europe, a fost unul din martorii cei mai siguri ai Rusiei noui. Trilogia sa de romane americane rămâne un document neîntrecut asu­pra Statelor­ Unite din epoca prosperi­tății. In Dieux blancs, Homme jeunes, el a descris dramele colonizării, con­flictul tragic dintre Occident și O­­rient. Yves Chatelain, analizând opera amplă a lui Durtain, reunită sub titlul Conquêtes du Monde, urmărește și arta și gândirea autorului. Durtain e poet, esseist, romancier, dramaturg, observator lucid al popoarelor și al con­tinentelor. Stilul său e concentrat, greu de imagini și de sugestiuni, de o fra­pantă originalitate. Volumul consacrat operei sale, deși e scris de un universi­tar, e atrăgător—ca o preumblare prin­tre ideile și sentimentele epocii noas­tre, al cărei spirit fratern și universa­list Luc Durtain l-a scos în evidență in străduința lui literară ce durează de un sfert de veac. Cereți la toate librăriile ARMĂSARUL doamnei sau al doilea roman în traducere românească a lui O. H. Lawrence, autorul romanului AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY Editura Librăriei ALCALAY f­apt UN PRIMAR EXPEDITIV. Intr’un ziar străin, citim următoarea informare : Din ordinul primarului din Dessau, — Germania, — lucrarea lui Remarque, „Pe frontul de Vest nimic nou“, a fost retrasă din biblioteca municipală. Deasemeni, au fost retrase, din ace­eași bibliotecă, toate operile lui Tro­­tzki ca și toate lucrările comuniste sau numai pacifiste. Și, după această ispravă, destoini­cul primar din Dessau a rămas pro­babil încredințat că a nimicit opera lui Remarque și tot ce a scris Trotzki, — și că chiar pacifismul și-a trăit tra­iul. JAURES DEFINIT DE LEON BLUM Intr’o confe­rință rostită recent șe­ful socialiștilor francezi, d. Léon Blum vorbind de Jean Jaurès l-a definit ast­fel : „E un geniu sintetic , un ge­niu simfonic , un geniu al cărui ca­racter e să topească, în el însuși, di­versitățile, contradicțiile"... „Există o cugetare a lui Pascal, — spune Léon Blum, — care mi s-a pă­rut una din cele mai profunde pe cari le-a rostit asupra naturii omenești : „Nu admir la un om excesul unei vir­tuți dacă nu văd, în acelaș timp, ex­cesul virtuții opuse". e $ î ANDRE BILLY A FOST PREMIAT. Marele premiu al Societății oameni­­or de litere din Franța a fost acor­­dat lui André Billy. La acelaș pre­miu au mai fost candidați André Sal­mon și Jean Mancière. Romancier, gazetar, critic, istoric, eseist, dramaturg, André Billy deține acum, după ce a lucrat la o serie de gazete, — cronica literară la l’Oeu­­vre. O STATISTICĂ... ... menită să bucure pe romancieri. In Franța s’au publicat, în cursul anului 1931, 9882 de lucrări din cari 2656 erau romane. Vin apoi, la rând, volu­mele de istorie, biografiile, memoriile și, la urmă, poezia și teatrul. NOUI ACADEMICIENI FRANCEZI IN PERSPECTIVĂ. După recepțiile d-lor Abel Bonnard și Lenotre, se va vorbi sub cupola ne­muritorilor francezi de nouă alegeri pen­tru proaspeți academicieni. Se pare că alegerea lui François Mauriac e asi­gurată, susținut de grupul de la Revue des Deux Mondes. Autorul lui Gent­­trix vine în competițiune cu autorul și criticul dramatic Edmond Lee care, de asemeni, numiră entuziaști parti­zani în frunte cu Marcel Prevost. i­dei PREMIUL „TERIRGHIOL‘‘ • Peste câteva zile juriul celor șap­te scriitori își va spune cuvântul asu­pra premiului literar al editurei „Cul­tura Națională“ — ce are să încu­­nune fruntea și buzunarul unui scrii­tor, mai mult sau, mai puțin tânăr. Premiul este în valoare de 20.000 lei. Destul de sănătos pentru existența u­­nor vremi atât de bolnave. De la anunțarea premiului, trecuse a­­proape o lună de zile și editura se îngrijorase că nu va avea cui să-l dea. Scriitorii noștri nu voiau, n’aveau ni­mic scris poate — sau nu îndrăsneau să se miște. In ultimele zile însă „Cultura Națio­nală“ a fost asaltată de teancuri de manuscrise și acum in rafturile ei se odihnesc peste cincizeci de romane, proaspăt scrise. Se naște întrebarea : cum vor pro­ceda însărcinații cu acordarea premiu­lui ? Va ceti toți cei șoapte, fiecare în parte cele cincizeci de romane ? Va lua fiecare din ei câte șoapte, rămânând ca Unul să ia opt — pen­­tru că șoapte nu intră exact în 50 și mai rămâne un rest de 1 ? Sau se vor alege așa, după sprânceană câ­teva din ele ? După cât se vede, a­­supra celor ș­apte scriitori planează o dificilă răspundere. De fapt însă, acordarea premiilor întotdeauna a cre­­iat surprize. Printre cele cincizeci de­ romane, se spune că ar exista unul de di. Mircea Eliade." N’ar fi exclus, adică nu că n’ar fi exclus să nu existe, ci n’ar fi exclus ca .1. Mircea Eliade să pună mâna pe bani... 9 Unele din volumele d-lui C. Stere (patru la număr) se găsesc în a 3-a și a 4-a ediție. „Hotarul", adică ultimul s’a epuizat numai în câteva zile. D. Stere lucrează la al cincilea. S’ar cre­de că toate vor fi în număr de opt. Tocul Dv. rezervor este stricat? el se poate repara la clinica de tocuri a Librăriei ALCALA. Se înlocuesc orice piese și penițe de aur VREME/ CÂRȚI NOUL POMPILIU CONSTANTINESCU : CRITICE Ed. „Vremea“ — 1933 Faptul că d. Pompiliu Constan­tinescu scrie numai despre cărț și nicidecum despre scriitori, îl in­dividualizează și-l situiază,” soli­tar, în planul criticii noastre. Psi­­hologizanți sau portretiști, o parte din critică prinde între proectoa­­rele sale omul, opera fiind numai, un pretext. Este și aceasta o vi­­­ziune antropologică mărturisind că centrul de greutate este în om, în omul nud dincolo de fapta lui literară. Alții, ideologi, surprind jocul ideilor, descompun structura lor imaterială, sau a atitudinilor. Aci dispare omul, dar și opera, și rămâne doar rețeaua fină a ade­vărurilor dincolo de timp și um­a*. Desigur mai este posibilă­ încă o critică : surprinzând scoborârea misterului poetic în om, — el în­suși mirat de cele ce se întâmplă, când cuvântă. D. P. C. și-a păstrat aceeași austeră linie de conduită în cursul unui periplu de-a lungul literaturii zilei, precipitat în trei volume de cronici. Este, înain­te de toate, la­titudinea unui cronicar, a unui a­­n­a­list în înțelesul istoric al cuvân­tului. Adică un dătător de seamă, înregistrator și discriminator al producției literare. Virtutea de că­petenie a cronicarului este și lipsa esențială a criticului de birou, care aplică etaloanele și catego­riile sistemului său, operelor ivite, adică o receptivitate pentru toate operele în varietatea lor specifică, o perspectivă și o structură min­tală care să fie veșnic deschisă și gata de primire. Perspectiva a­­ceasta a dobândit-o d. Constan­tinescu printr-o ușoară etalare a personalității, în sensul renunțării la critică afectivă și apologetică, îmbrățișând cu un maximum de comprehensiune fenomenul lite­rar. Criteriul strict estetic îi în­­gădue un contact stâns și adec­vat cu operele de artă. Ajutat de o eleganță a expunerii și de un demers fluent,, cronica săptămâ­­nală a d-lui Constantinescu, ți­­nută la zi, este un îndreptar pre­țios. Critica d-lui P. C. evită și Scula dogmatismului și Carybda elogiului dispensat cu o univer­sală bunăvoință. Criticele de față sunt consti­tuite din recenziile celor mai în­semnate cărți ale ultimilor ani. Este un copios spicilegiu, de la poezia d-lor Arghezi ’ și Barbu, până la referatele despre esseurile domnului Blaga, trecând prin cele câteva saloane ale romanului ro­mânesc. Calitățile de cronicar pe care le-am desenat la începutul a­­cestei fugare dări de seamă, se manifestă în aceste cronici cu lu­ciditate și amploare, analizând comprehensiv faptul literar, înca­­drându-l în ambianța estetică a genului sau a scriitorului respec­tiv. Trebuesc subliniate în special paginile despre poezia d-lui Ar­ghezi, unde poezia atât de admi­rată sau combătută, este trecută prin prisma unei lucide disociații. Paginile despre d. Tudor Via­nu sunt un prilej, dealtfel destul de rar în cariera d-lui P. C. de-a confrunta metode și atitudini de critică și estetică. In sfârșit pa­sagiu! acesta din recenzia Eonu­lui dogmatic al d-lui Blaga : „Iar între teoreticianii „nouei spirituali­tăți“ confiscată gălăgios și confuz de retori și gazetari, locul de au­tentic îndrumător îi revine aces­tui poet și gânditor distins, usur­­pat de intemperanta verbală unor simpli impresari ai misteru­­­lui. Intre ortodocșii de ultimă emi­siune, d. Bl­aga e un eretic, fiindcă îmbină talent, cultură și disciplină, interioară, în timp ce alții aduc numai un vid larg sonorizat“. — dă întreaga măsură a obiectivi­­tății d-lui P. C. și este un bine­venit și unic omagiu acestui cuge­tător ignorat acuma, dar în care se realizează cele mai multe posi­bilități ale filozofiei românești. Nu suntem fără reticențe. Nu admirăm peste măsură atitudinea de stelară obiectivitate. Idealul criticului este, după noi, altul. Cri­tica creatoare însă, se face în alte­ cadre decât cele ale cotidianului. De aceea nu-i putem lua în nume de rău d-lui Pompiliu Constan­tinescu că îndeplinește cu onesti­tate și luciditate, triarea fără pat­hos a cărților. LUCIAN BOZ

Next