Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-03-05 / nr. 278
n 12 «a 5 MARTIE 1933 In Ion, satul ardelean trăește într’o serie de tipuri secundare, văzute cu un ochi lucid, de un realism care însumează forma cea mai deplină de obiectivitate, din tot romanul național. Epopee minoră, dar pulsând de viață, această frescă rurală din prima operă de mare realizare a d-lui Rebreanu alcătuește fundalul pe care se proectează drama unei individualități simbolice, a țăranului Ion, avid de pământ și tulburat de iubire, în dârza lui voință de posesor. Realismul din Ion este o admirabilă aplicație epică a metodei balzaciene , într’o ambianță de tipuri secundare, dar de pregnant relief și veracitate psihologică, se înalță personalitatea domnitoare a eroului principal, pe axa unor instincte crescute până la potența simbolică. Paralel cu figurile țărănești, d. Rebreanu a urmărit și mica burghezie a provinciei ardelene, ca și pe fruntașii satului, într’o triplă împletire de planuri, între care circulă masiv Ion al Glanetașului. Există în Ioni un dramatism de viziune, concentrat exclusiv în alternanța instictelor primului personagiu. De o structură statică, celelalte fizionomii trăesc prin forța plastică a creanței epice, de o liniște echivalentă cu înfățișarea unor fenomene naturale. Romancierul privește paxi că printr’un ochi de sticlă, incoloră și de refracție fără iluzii, o realitate valorificată prin simpla transcriere, neemoțională. Metoda epică utilizată în Răscoala, evocare de aglutinate episoade a revoluției țărănești din 1907, este o fidelă punere în practică a dogmei realiste a lui Stendhal, a cărei viziune plastică cerea o reducere a imaginei globale în fragmente expresive, statistic concentrate, spre a alcătui un șuvoi de fapte care să sugereze o atmosferă. Primul volum din Răscoala, subintitulat Se mișcă țara, este o preparație de cronicar minuțios a unei psihope colective, care se aprinde cu o intensitate dinamică în volumul secund. I-a trebuit d-lui Rebreanu o narațiune de 300 de pagini ca să ne introducă în atmosfera orașului și în psihologia satului din faza pre-revoluționară. Cel dintâi tom al romanului său este o lungă prezentare de tipuri: boerii, arendașii, politicianii, autoritatea civilă și militară, reprezentanții burgheziei urbane și actorii principali ai răscoalei, care apar aci și acaparează al doilea ton. Un ton cennuștiu și uniform străbate amănunțita frescă, denumită Se mișcă fara . Realismul preludiului largei sale evocări înclină cu predilecție spre cronica socială ; meșteșugul de compoziție al d-lui Rebreanu e atât de echilibrat însă, încât alimentează interesul, prin varietatea aspectelor prezentate. Este celebră astăzi spirituala caracterizare, se pare a d-lui Aderca, lansată la apariția lui Ion, că d. Rebreanu e un mare romancier, abia după 200 de pagini. De data aceasta, limita s’a lărgit cu încă o sută de file, fiindcă răscoala, ca fenomen de perpetuă iluzie artistică, ne prinde în magia ei epică cu deosebire în a doua parte a evocării. Numai trei figuri prind contur bine definit în primul volum al Răscoalei: a bătrânului boer latifundiar Miron Iuga, suflet autoritar, drept ,dar impermeabil la orice adiere democratică, a fiului său, Grigore Iuga, fire blajină, resemnată și animat de o puternică justiție umană, dusă până aproape de absența simțului de proprietate personală; în sfârșit, se reliefează silueta Nadinei, soția lui Grigore, femee vanitoasă, risipitoare, cochetă și de un aprins sensualism, pe care și-l satisface cu o liniște abuzivă, pentru delicateța bărbatului. In psihologia colectivă a satului, în care individualitățile trăesc pe mentalitatea unor dorinți generale, aceste trei caractere reprezintă și trei ipostaze diferite ale marelui propietar agricol. Bătrânul Miron este conservatorul intransigent, refractar vieții orășenești și tendințelor bancare și industriale ale burgheziei urbane, stâlp neclintit al tradiției și al autoritarismului față de țărănime. Grigore, cu idei mai înnaintate, cu vederi mai moderne în privința exploatării pământului, este marele proprietar adaptat la faza industrializării agricole și a producției intensive, admițând deci și putința unei diminuări mai raționale a latifundiilor. Nadina însumează toate defectele proprietarului mare, absenteist, cultivator prin intermediul arendașului spoliator al țăranului și de predilecție grec de origină, consumatoare excesivă, de capital mobil, într’o viață de lux și trândăvie, complet dezadaptată la simțul pământului și al peisagiului rustic. D. Rebreanu îi vede pe acești reprezentanți ai marii proprietăți, în structura lor biologică, ferm alcătuită, și, în complexitatea dialecticei lor subiective. Nici idealizarea bătrânului moșier, prezentat convențional de romanul sămănătorist, nici efuziunea retorică pentru boetul de modă nouă și nici aversiunea pentru absenteistul inuman (ambele deformate de lirismul poporanist) nu întunecă personagiile respective. Cu detașare egală, cu obiectivitate realistă și impasibilitate în evocare, d. Rebreanu lichidează și în acest aspect cu metoda tendențioasă sămănătoristă și poporanistă. Miron Iuga își iubește pământul și moare ucis de țărani, cu o logică interioară nedesmințită, Grigore, cu toată dubla nenorocire care se abate asupră-i, prin moartea tatălui și a soției, nu-și renegă principiile democratizante, iar Nadina este incapabilă să priceapă ceva din problema socială, în care joacă un rol esențial. Desfășurată pe întinsul celor două volume, psihologia lor este rectilinie și observată cu o lucidă extirpare a subiectivismului naratorului. ■ Al doilea volum din Răscoala este de un dinamism atât de intens, încât, prin contrast, subliniază relaxarea prea evidentă celui dintâi tom. Revoluția este prezentată ca un fenomen de psihoză colectivă. Nu știu din ce se naște, dar îi presimți resorturile intime ; n’o vezi în mobilele ei abstracte, dar o simți în realitatea ei palpabilă. Fapt biologic aproape revolta țăranilor se precipită printr’o serie de scurte și substanțiale episoade, repezi. In alternanța lor, filmate cu o patetică deslănțuire logice în legătura lor cauzală, fatale în determinismul lor reciproc. D. Rebreanu realizează în această parte a romanului său, un dramatism de o intensă încordare, fluid ca un șuvoi natural, intr’o emoționantă aglomerare de scene, de un realism lucid, stăpân pe o compoziție savantă și pe o admirabilă obiectivitate. Personagiile trăiesc izolat, nează din contactul dar șe lumilor neîntrerupt ; o circulație subterană între spirite crează ceea ce s’a denumit abstract „psihologia mulțimii“. Nicăeri în proza noastră nu există o atât de magistrală evocare a psihologiei de massă și un delir colectiv, mai adânc și plastic realizat. Dacă în fon d. Rebreanu a construit un tip de proporții și volum epic fără comparație, în romanul național, în Răscoala realizează cu mari resurse, imagina unei psihoze, văzută în elementele ei componente și în sinteza unui impresionant suflu de epopee. După cum Ion rămâne simbolul apetitului de pământ al țăranului, tot așa revoluția țăranilor va rămâne categoria sufletească simbolică a unei insurecții. Cu excepția Pădurei spânzuraților și a lui Ițic Ștrul dezertor, unde d. Rebreanu analizează cazuri de conștiință, Ion și Răscoala nu ființează decât pe vigoarea plastică a contururilor unor suflete primitive. Tipurile urbane sunt mai puțin reliefate, în viziunea sa. Mediul gazetăresc, îin care activează Titu Herdelea, aventuile lui amoroase și atmosfera curții de mahala bucureșteană unde locuiește, siluetele din burghezia orășenească, figura prefectului Balotescu, a lui Dumescu, a procurorului Grecescu, a lui Brumariu, secătură mondenă și amant docil, deputatul Gogu Ionescu și alte apariții secundare, cad pe al doilea plan al interesului și al siguranței de portretizare a d-lui Rebreanu. Cât de viu este primarul din Amara, Ion Pravilă, apoi plutonierul Boiangiu, învățătorul Dragoș, țăranii conducători ai răzmeriției, cârciumarul Busuioc și arendașii moșiilor, cu toată psihologia lor rudimentară, față de orășeni! Prefectul Boerescu, înlocuitorul lui Balotescu, căpitanul Tănăsescu, însărcinat cu înăbușirea revoltei, dacă nu sunt subminați de caricaturizare, ca și d-na Alexandrescu, gazda lui Titu, ca și Mimi, fata ei, cu pasiuni ilegitime tolerate de mamă-sa, sunt totuș mai șterse decât portretul celui mai episodic țăran. Nadina este oarecum falsificată prin finalul ei: absenteistă e predestinată să moară, în mijlocul țăranilor, îmfrățindu-ise astfel cu pământul. D. Rebreanu are efectul puternic al scenelor tari, în ton, ca în cunoscuta posedare a Anei, pe cuptor, sau sinuciderea ei. De un realism tragic în sobrietatea lor, aceste două episoade se integrează magistral în atmosfera romanului. Aci scenele de efect ni se par artificioase : castrarea lui Aritide Platamonu, fiul arendașului grec, amator de fete și femei de la țară și violarea Nadinei de Petre Petre, (rural deformat de freudism) ni se par mai mult de efect exterior, decât episoade organic integrate în psihologia țăranului. Nici în scenele de tandrețe sau de petrecere modernă, d. Rebreanu nu-și regăsește viziunea și expresia sa fermă. Observații de amănunt, desigur, dar impedimente în lucida sa forță creatoare. Intenția de a relua firul ciclic din Ion, prin introducerea lui Titu Herdelea, a preotului Belcig și a fiicei bătrânului Herdelea este puțin justificată, în continuitatea ei logică. Insăș existența lui Titu e atât de periferică romanului, iar evidența lui de raisonneur atât de simțită, încât în economia acțiunii, ne putem dispensa de ea. Pentru vigoarea, pateticul dinamica psihozei colective a reșivoltei țărănești, Răscoala d-lui Rebreanu este complementul exact al puterii de creație epică din Ion. Pompiliu CONSTANTINESCU CART CRONICA LITERARA LIVIU REBREANU Răscoala (roman), 2 volume edit. „Adevărul“ ILE VITRINA CĂRȚILOR STRĂINE Romain Rolland : L’âme enchantée, vol IV: L’Annonclatrice (Edit* Albin Michel, Paris) Romain Rolland ne-a deprins cu romanul monumental ; eroul central e cuprins de societate, de țări, de generații : Jean-Christophe, de pildă. Annette Riviere, eroina din l’Ame enchantée (din care a apărut al patrulea volum ,după o pauză de patru ani) este o soră spirituală a lui Jean Christophe. In jurul ei se frămână, mai pasionată și mai crudă, viața, socială, din ajunul, din timpul și de după marele războiu din 1914. Figura Annettei e de-acum tipică : e femeia veacului nostru, voluntară, independentă, de o sinceritate deplină, luptând pentru pâine zilnică dar și înfruntând monștri sociali în această epocă de desagregare dar și de înoire. Annette se prelungește și se întregește prin fiul ei Marc, care, în acest al patrulea volum, a ajuns și el în vâltoarea luptelor pentru pâine și libertate. Rolland vădește în acest volum o vioiciune, o vervă și o măestrie neobosită : — figuri schițate repede sau modelate cu febrilitatea unui Rodin. Dar ce viață fremătă în tinerii ce se perindă, în femeile cari apar la cotiturile primejdioase ! In 1‘Annonciatrice o lume moare , e epoca armistițiului și a primilor ani de după războiu, când pasiunile au sporit până la deliruri colective. Asistăm la moartea unei societăți cu rădăcini în secolul Revoluției franceze. Volumul următor, ultimul din această serie, ne va înfățișa nașterea unei lumi noui : ea e prevestită de Marc și tovarășa lui , Assia... De remarcat e capitolul a cărei acțiune se desfășoară în România , la București și la moșia unui boer român care adusese pe Annette, ca pedagogă a fetelor lui. Un capitol brutal, pe care nu-l rezumăm. E preferabil să-l citim, mai ales pentru pagina consacrată țăranului român. Yves Chaâelain: Luc Dur lain (Ed. Les Oeuvres Reprézentfalivesi Paris) Luc Durlain, omul și opera, e prezentat în acest volum de un critic universitar. E portretul unui scriitor și sinteza realizărilor sale. Luc Durtain a tratat, in aproape toate genurile literare, marile probleme ale civilizației contemporane. N’a aparținut nici unei școli literare ; s’a asociat însă grupului „l’Abbaye“ (G. Duhamel, Jules, Romains, R. Arcos, ș. a.) care a căutat formele unei arte ce-ar putea exprima toate năzuințele populare. Curtain, în l’Autre Europe, a fost unul din martorii cei mai siguri ai Rusiei noui. Trilogia sa de romane americane rămâne un document neîntrecut asupra Statelor Unite din epoca prosperității. In Dieux blancs, Homme jeunes, el a descris dramele colonizării, conflictul tragic dintre Occident și Orient. Yves Chatelain, analizând opera amplă a lui Durtain, reunită sub titlul Conquêtes du Monde, urmărește și arta și gândirea autorului. Durtain e poet, esseist, romancier, dramaturg, observator lucid al popoarelor și al continentelor. Stilul său e concentrat, greu de imagini și de sugestiuni, de o frapantă originalitate. Volumul consacrat operei sale, deși e scris de un universitar, e atrăgător—ca o preumblare printre ideile și sentimentele epocii noastre, al cărei spirit fratern și universalist Luc Durtain l-a scos în evidență in străduința lui literară ce durează de un sfert de veac. Cereți la toate librăriile ARMĂSARUL doamnei sau al doilea roman în traducere românească a lui O. H. Lawrence, autorul romanului AMANTUL DOAMNEI CHATTERLEY Editura Librăriei ALCALAY fapt UN PRIMAR EXPEDITIV. Intr’un ziar străin, citim următoarea informare : Din ordinul primarului din Dessau, — Germania, — lucrarea lui Remarque, „Pe frontul de Vest nimic nou“, a fost retrasă din biblioteca municipală. Deasemeni, au fost retrase, din aceeași bibliotecă, toate operile lui Trotzki ca și toate lucrările comuniste sau numai pacifiste. Și, după această ispravă, destoinicul primar din Dessau a rămas probabil încredințat că a nimicit opera lui Remarque și tot ce a scris Trotzki, — și că chiar pacifismul și-a trăit traiul. JAURES DEFINIT DE LEON BLUM Intr’o conferință rostită recent șeful socialiștilor francezi, d. Léon Blum vorbind de Jean Jaurès l-a definit astfel : „E un geniu sintetic , un geniu simfonic , un geniu al cărui caracter e să topească, în el însuși, diversitățile, contradicțiile"... „Există o cugetare a lui Pascal, — spune Léon Blum, — care mi s-a părut una din cele mai profunde pe cari le-a rostit asupra naturii omenești : „Nu admir la un om excesul unei virtuți dacă nu văd, în acelaș timp, excesul virtuții opuse". e $ î ANDRE BILLY A FOST PREMIAT. Marele premiu al Societății oamenior de litere din Franța a fost acordat lui André Billy. La acelaș premiu au mai fost candidați André Salmon și Jean Mancière. Romancier, gazetar, critic, istoric, eseist, dramaturg, André Billy deține acum, după ce a lucrat la o serie de gazete, — cronica literară la l’Oeuvre. O STATISTICĂ... ... menită să bucure pe romancieri. In Franța s’au publicat, în cursul anului 1931, 9882 de lucrări din cari 2656 erau romane. Vin apoi, la rând, volumele de istorie, biografiile, memoriile și, la urmă, poezia și teatrul. NOUI ACADEMICIENI FRANCEZI IN PERSPECTIVĂ. După recepțiile d-lor Abel Bonnard și Lenotre, se va vorbi sub cupola nemuritorilor francezi de nouă alegeri pentru proaspeți academicieni. Se pare că alegerea lui François Mauriac e asigurată, susținut de grupul de la Revue des Deux Mondes. Autorul lui Genttrix vine în competițiune cu autorul și criticul dramatic Edmond Lee care, de asemeni, numiră entuziaști partizani în frunte cu Marcel Prevost. idei PREMIUL „TERIRGHIOL‘‘ • Peste câteva zile juriul celor șapte scriitori își va spune cuvântul asupra premiului literar al editurei „Cultura Națională“ — ce are să încunune fruntea și buzunarul unui scriitor, mai mult sau, mai puțin tânăr. Premiul este în valoare de 20.000 lei. Destul de sănătos pentru existența unor vremi atât de bolnave. De la anunțarea premiului, trecuse aproape o lună de zile și editura se îngrijorase că nu va avea cui să-l dea. Scriitorii noștri nu voiau, n’aveau nimic scris poate — sau nu îndrăsneau să se miște. In ultimele zile însă „Cultura Națională“ a fost asaltată de teancuri de manuscrise și acum in rafturile ei se odihnesc peste cincizeci de romane, proaspăt scrise. Se naște întrebarea : cum vor proceda însărcinații cu acordarea premiului ? Va ceti toți cei șoapte, fiecare în parte cele cincizeci de romane ? Va lua fiecare din ei câte șoapte, rămânând ca Unul să ia opt — pentru că șoapte nu intră exact în 50 și mai rămâne un rest de 1 ? Sau se vor alege așa, după sprânceană câteva din ele ? După cât se vede, asupra celor șapte scriitori planează o dificilă răspundere. De fapt însă, acordarea premiilor întotdeauna a creiat surprize. Printre cele cincizeci de romane, se spune că ar exista unul de di. Mircea Eliade." N’ar fi exclus, adică nu că n’ar fi exclus să nu existe, ci n’ar fi exclus ca .1. Mircea Eliade să pună mâna pe bani... 9 Unele din volumele d-lui C. Stere (patru la număr) se găsesc în a 3-a și a 4-a ediție. „Hotarul", adică ultimul s’a epuizat numai în câteva zile. D. Stere lucrează la al cincilea. S’ar crede că toate vor fi în număr de opt. Tocul Dv. rezervor este stricat? el se poate repara la clinica de tocuri a Librăriei ALCALA. Se înlocuesc orice piese și penițe de aur VREME/ CÂRȚI NOUL POMPILIU CONSTANTINESCU : CRITICE Ed. „Vremea“ — 1933 Faptul că d. Pompiliu Constantinescu scrie numai despre cărț și nicidecum despre scriitori, îl individualizează și-l situiază,” solitar, în planul criticii noastre. Psihologizanți sau portretiști, o parte din critică prinde între proectoarele sale omul, opera fiind numai, un pretext. Este și aceasta o viziune antropologică mărturisind că centrul de greutate este în om, în omul nud dincolo de fapta lui literară. Alții, ideologi, surprind jocul ideilor, descompun structura lor imaterială, sau a atitudinilor. Aci dispare omul, dar și opera, și rămâne doar rețeaua fină a adevărurilor dincolo de timp și uma*. Desigur mai este posibilă încă o critică : surprinzând scoborârea misterului poetic în om, — el însuși mirat de cele ce se întâmplă, când cuvântă. D. P. C. și-a păstrat aceeași austeră linie de conduită în cursul unui periplu de-a lungul literaturii zilei, precipitat în trei volume de cronici. Este, înainte de toate, latitudinea unui cronicar, a unui analist în înțelesul istoric al cuvântului. Adică un dătător de seamă, înregistrator și discriminator al producției literare. Virtutea de căpetenie a cronicarului este și lipsa esențială a criticului de birou, care aplică etaloanele și categoriile sistemului său, operelor ivite, adică o receptivitate pentru toate operele în varietatea lor specifică, o perspectivă și o structură mintală care să fie veșnic deschisă și gata de primire. Perspectiva aceasta a dobândit-o d. Constantinescu printr-o ușoară etalare a personalității, în sensul renunțării la critică afectivă și apologetică, îmbrățișând cu un maximum de comprehensiune fenomenul literar. Criteriul strict estetic îi îngădue un contact stâns și adecvat cu operele de artă. Ajutat de o eleganță a expunerii și de un demers fluent,, cronica săptămânală a d-lui Constantinescu, ținută la zi, este un îndreptar prețios. Critica d-lui P. C. evită și Scula dogmatismului și Carybda elogiului dispensat cu o universală bunăvoință. Criticele de față sunt constituite din recenziile celor mai însemnate cărți ale ultimilor ani. Este un copios spicilegiu, de la poezia d-lor Arghezi ’ și Barbu, până la referatele despre esseurile domnului Blaga, trecând prin cele câteva saloane ale romanului românesc. Calitățile de cronicar pe care le-am desenat la începutul acestei fugare dări de seamă, se manifestă în aceste cronici cu luciditate și amploare, analizând comprehensiv faptul literar, încadrându-l în ambianța estetică a genului sau a scriitorului respectiv. Trebuesc subliniate în special paginile despre poezia d-lui Arghezi, unde poezia atât de admirată sau combătută, este trecută prin prisma unei lucide disociații. Paginile despre d. Tudor Vianu sunt un prilej, dealtfel destul de rar în cariera d-lui P. C. de-a confrunta metode și atitudini de critică și estetică. In sfârșit pasagiu! acesta din recenzia Eonului dogmatic al d-lui Blaga : „Iar între teoreticianii „nouei spiritualități“ confiscată gălăgios și confuz de retori și gazetari, locul de autentic îndrumător îi revine acestui poet și gânditor distins, usurpat de intemperanta verbală unor simpli impresari ai misterului. Intre ortodocșii de ultimă emisiune, d. Blaga e un eretic, fiindcă îmbină talent, cultură și disciplină, interioară, în timp ce alții aduc numai un vid larg sonorizat“. — dă întreaga măsură a obiectivității d-lui P. C. și este un binevenit și unic omagiu acestui cugetător ignorat acuma, dar în care se realizează cele mai multe posibilități ale filozofiei românești. Nu suntem fără reticențe. Nu admirăm peste măsură atitudinea de stelară obiectivitate. Idealul criticului este, după noi, altul. Critica creatoare însă, se face în alte cadre decât cele ale cotidianului. De aceea nu-i putem lua în nume de rău d-lui Pompiliu Constantinescu că îndeplinește cu onestitate și luciditate, triarea fără pathos a cărților. LUCIAN BOZ