Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-03-19 / nr. 280

6 TERATURA JUDITA ȘI HOLOFERN PO­VESTIRE INSTRUCTIVA De SERGIU DAN Arestarea avu loc Miercuri a­­dică cinci zile după nuntă. Alfred care tocmai primea felicitările în­târziate ale unui prieten, la apa­riția comisarului în magazin, în­gălbeni, și leșină abia după ce co­misarul rosti formula obișnuită de arestare. Leșinul ținu câteva mi­nute, emoționând în afară de membrii familiei și pe comisar. Un cumpărător aflat providen­țial în magazin, tulburat și el, sau negăsind de cuviință să violent­ieze emoția generală, se făcu ne­văzut fără să mai plătească. Slă­biciunea lui Alfred culminată cu leșinul pe sacii goi, nu era decât preludiul palid al­­ sfâșierilor ce a­­veau să urmeze. Odată Alfred readus cu amoniac, comisarul cu o jenă politicoasă repetă invita­ția. In timpul acesta, prin prăvă­lia populată cu vecini și clienți, își făcu loc bătrâna. Din camera din fund, unde pregătia prăjituri, alergase neînțelegând bine ce s’a întâmplat. Zărind pe comisar, care din obișnuință privea sever și ținea dreapta pe umărul lui Alfred ca în ritualul arestărilor „în numele legii“ bătrâna se în­spăimântă. „Ce e ?“ s­­u „ce s'a întâmplat“, atât se putea reține din strigătele desnădăjduite apoi numele lui Alfred plâns pe toate tonurile, începând cu Alfred și și scăzând gingaș în diminutiv la Fredi ca, și Fredi al mamei. Vecinul din dreapta, un dro­­ghist trecut în tinerețe prin câte­va scene la fel cu acestea, își păs­trase toată vremea un calm sur­prinzător. El restabili situația în­tunecată de emoția tuturor, de le­șinul sincer și deplorabil al lui Al­fred și de strigătele mamei bui­mace și îndurerate. In câteva cu­vinte isbuti să-l convingă pe Al­fred că ,e bărbat, apoi liniști pe bătrâna care privea acum nedu­merită la toată lumea adunată. Alfred ieși urmat de comisar și de privirile celor rămași. Vestea arestării trecu repede prin oraș, stârnind în prima zi comentarii încâlcite. Abia după trei zile, când afacerea pierduse din gravi­tatea de la început, se putea ști a­­proape exact motivul arestării: fals de polițe și facturi. Alfred rămase deci arestat mai departe. Ca în unele piese de teatru, centrul dramatic al întâmplării nu era precis. Dacă unii păstrau toată compătimirea de circum­stanță pentru Alfred, destui însă cu mai multă pătrundere desco­periseră altă victimă în soția re­centă a nefericitului deja peni­tenciar. Nenorocirea căzu în fa­milie ca o piatră prea grea, lovi și rămase la fund. Astfel că su­prafața și obrazul, un moment tulburate de neprevăzutul lovit­u­­rei, își recăpătară expresia lină de la început. Magazinul continua să fie deschis subb ochii unui văl și sub veghea atentă a bătrânei, ascunsă privirilor și întrebărilor din afară. Și Iudita ? Iudita consulta o hartă pentru a se hotărî asupra itinerariului călătoriei de nuntă, amânată din cauza intereselor urgente ale lui Alfred. Nu ținea să vadă deo­camdată Parisul, dar nu putea renunța la o plimbare cu barca sub Puntea Suspinelor. Căuta tocmai o cartă poștală ,ilustrată cu „salutări din Veneția“, când mesagerul tristei vești se nimeri predestinat în Hoișie, băiatul din prăvălie. Judita sări repede de pe canapea la sgomotul ușii trântite necuviincios și la năvala entu­­siastă a practicantului. Vestea țâș­ni­su o nevinovată cruzime din gura lui Hoișie, dar fulgerător ca o erupție : „DOMNUL A FOST LUAT DE COMISAR“. Din construcția firească a frazei, cu acel inocent „a fost luat", se în­țelegea mai ușor o răpire decât o arestare. Judita răsplăti cu o pal­mă sonoră osteneala conștiin­cioasă a lui Hoișie care căuta a­­cum ușa, jurând că n’are nici-o vină în afacerea ,asta blestemată. Suferința Juditei, sinceră, se mic­șoră printr’un simț de bună cu­viință și aer demn. Numai câte­va minute însă, până căzu lamen­tabil la pieptul deschis al slujni­cei, plângând încet cu tresăriri scurte. Mâna slujnicei trecea consolatoare prin părul desfăcut într-o desordine duioasă peste o­­brazul umed. Servitoarea simțea suferința lichidă trecând prin bluza subțire la pieptul ei care primea plânsul Juditei. Ceasul trecu și Judita își reveni încet, fie datorită temperamentului tare, fie binevenitei amintiri a eroinei dintr’o lectură depărtată, înde­părtă slujnica ; acum suferința își reluă locul rezervat în compar­timentul ascuns și Judita așteptă calmă, știri. Nu știa încă nimic, afară de acest penibil episod —­­arestarea bărbatului ei — gând cu care foarte greu se putea o­­bișnui. Seara veni cu singurăta­tea aspra și vizita vărului. Află totul. Vărul aduse și vestea care scădea din întâmplare elementul grav: în urma stăruințelor de până acum. Banca păgubită se retrase. Rămânea procurorul­ ALFRED și PROCURORUL. Vărul stăruia asupra acestui mo­ment și revenea după ce Judita se depărta. Spunea: salvarea e posibilă, numai că nu se putea spune sigur, cum. Vărul plecă. Familia primea pretutindeni sa­lutări mute, fără surâs, un fel de condoleanțe respectuoase. Dacă unii din familie, alături de dure­rea pe care o aveau, lăsau să se vadă o supărare rușinată pentru prestigiul lor pătat de fapta de­sigur condamnabilă, bătrâna însă nu vedea decât nenorocirea. Drumul ei de două ori pe zi la arestul preventiv și tăcerea hermetică cu care răspundea la întrebări, arătau voința neclintită de a-l scăpa pe Alfred. A doua zi, când familia adunată află de retragerea­ părței reclamante, a­­vocatul tocmit își spuse părerea simplu. Trebue convins procuro­rul să stingă „acțiunea penală“. Toată familia, deodată sau suc­cesiv, tăcu. Fiecare în parte gân­dea însă acelaș lucru. Și, fiecare aștepta ca altcineva să-i spună întâiu. Așa, gândul a­­cesta unanim rămase închis. Cum își reamintiră toți de sărbătoarea­ trecută a purimului ? Și apoi balul1 mascat când procurorul se între­ținuse toată seara numai cu Ju­di­ita ? Dar nimeni nu vroia să spună. Gândul acesta pătrunse singur în capul suferind al bătrânei sau văzul servi suggestia ? Abia treia zi când avocatul spuse lim­a vede că totul trebue grăbit, alt­fel „actele își urmează cursul“, bătrâna veni la Judita.­­Scapă-i Judita. După ce îmbrățișă genunchii, bătrâna rămase așa, cu brațele în jurul picioarelor Juditei, plân­gând istovită. Tăcerea rece din odaie și viața sgomotoasă de pe stradă, aduceau celor două făp­turi ceva de statue mișcată și su­ferindă. Răspunsul Juditei întârzia prea mult, gândea poate. Bătrâna reîncepu mai lin însă, plânsul întrerupt de cuvinte e­­vreiești, moi, prelungite, umede. Judita primea rugăciunea asta care suia de la pantofi, tremurată, și căuta undeva în amintire pute­rea unui răspuns. — Scapă-1 Judith. Plânsul amenința iar. Din stra­dă ajunseră aici râsete însoțite de strigăte aspre. Alte glasuri, pe urmă un zgomot apropiat de pași soldățești. Bătrâna liberă picioa­rele îmbrățișate și ridică încet ca­­­pul. — Ii duc ! Oi, oi, oi, îl duc pe Fredi! Bătrâna ajunse la fereastră. — Fredica mamei! I­ duc, vino să vezi Judita cum îl duc soldații. Vai mie. Judita privi. Intre doi soldați, Alfred sau Fredica mamei în hai­ne maron, călca cu privirile în pământ. Alfred aruncă peste capetele câtorva femei și copii, cari for­mau escorta voioasă a convoiu­lui, o singură privire spre fereas­tră, apoi continuă drumul cu înainte. Copiii urmau din urmă și de pe trotuar micul cortegiu de trei : Alfred și soldații. Bătrâna se deslipi de fereastră și se târâ grăbită să-și reia locul la picioarele Juditei. — Du-te Judita! Ai văzut cum îl duceau ! Du-te Judita ! Du-te la procuror ! Scapă-1 pe Fredi ! Judita răspunse în sfârșit, în­tâiu cu o lacrimă, apoi : — Bine. Mă voi duce, mamă. Destul. Mama lui Fredi cu­prinse cu puteri crescute picioa­rele. Era sigură. Cum îl va lăsa pe Alfred, ea, Judita ! Se va duce la procuror ! Se va duce la procuror! Bătrâna se ridică, sărută frun­tea Juditei, aplecată puțin, apoi ieși. Iar singură. Nu reușea să în­lăture o lacrimă descinsă din pleoape, fierbinte și întârziată. Repetă în gând misiunea Apoi cu glas tare prin camera goală. Mă voi duce la procuror ! Așa­dar, la procuror. De ce râse ? Nu. Nu trebuia să râdă, plecase procurorul bătrân. Când când venise acesta ? Tot orașul repe­tase atunci : Ce procuror tânăr! Și copilăros ! Procuror care vor­bește cu toate evreieile ! Procu­rorul surâse din perete, surâs dulce. Dar nu era procurorul, era Alfred, fotografiat cu jobetonil în mână. Alfred ! A, nunta ! Săracul Al­fred ! Procurorul o invita la Bu­fet. Cum ? Da, spunea amabil : „Judita, ia, te rog, înghețată, e foarte bună“. Apoi invitații, Waltzertraum, etc.... Deodată, singuri. Unde plecară toți ? Pro­curorul îi luă mâna. (Trebuia să fugă, simțea des­lușit că trebuia să fugă de aici). Pe urmă pendula bătu nouă, rece, Judita sări de pe canapea. Târziu, ultima zi, actele își ur­mează cursul. Desprinse din cuier o haină de ploaie. Seară rece. Doi domni fumea­ză lângă o trăsură. Prea multă lumină ! Un domn cunoscut o sa­lută, trecu repede prin fața cine­matografului. O sonerie se des­­lănțui undeva, pe-aproape. Băieți de prăvălie staționați. Vorbiră ceva tare în urma ei. Uite se duce duce la procuror! Ceva ca un vas de sticlă, s’a spart. Se rupse ceva slab, în minutul acesta, în Judith. Să se reîntoarcă ? De ce plecase ? înapoi­­ înapoi ! Acasă. Dar Al­fred ? închisoarea ? Procurorul ? Grăbi pașii. Casa procurorului, cu balcon, cenușie. Nu era acasă, trebuia să-l anunțe, nu-i frumos să vii seara neanunțată mai ales la un procuror. Sună, de pâslă pe mușamaua Pași moi din cori­dor . Procurorul. Nu, servitoarea bătrână: — Poftiți, trebuie să vină. Miros tare de flori și cărți. A­­cesta-i procurorul. Mai sunt alte portrete și vederi, o doamnă, alta, Maria Iacobini, Vasile Alecsan­­dri, Danton, un elev de școală militară, o mătușă, Kant și alții. Nu mai vine. E atât de obosită. Și băieții de prăvălie. Tot orașul va ști că a fost la procuror. Huo ! Huo! Amanta procurorului. (De ce nu închideți ferestrele ?) Ju­dita amanta procurorului! Gla­suri din ce în ce mai ridicate. Și mâni. Și bastoane și pietre. Toate ridicate sus. Huo ! Huo ! Pietrile ! Mâinile ! Bastoanele ! Nu loviți! Vă rog, nu ! Alfred ! Acesta nu e Alfred. E Alfred, nu e Alfred ! De ce strigă ? De ce strigă ? A. și tu scumpul meu Alfred. Și tu ! Ii sfâșiară rochia din care copiii făcură mici stegulețe. Buze fierbinți o treziră. — Te-am așteptat. Știam că ai să vii. Judita râse : — Deci tot am anunțat că vin, nu era frumos să vin neanunțată, mai ales la un procuror. Ce vii urât Domnule. Procurorul răspunse meditativ: dacă dormi îmbrăcată. Iar o lacrimă. Brațe puternice o ridicară încet și părul se des­făcu într’o fluturare nupțială și martiră. Alfred veni acasă, a doua zi, într’o trăsură. Era voios. SERGIU DAN Ca să nu fii­ rău înțeles de la început, mărturisesc că sunt con­vins și eu, ca oricare altul, de exis­tența reală a acestor bărbați su­periori. Nu mă îndoesc că mulți dintre ei umblă pe aceleași străzi ca și mine, văd aceleași specta­cole, citesc aceleași cărți și își pierd timpul tot atât de stupid cum ma­i pierd și eu. Cred că nimeni nu contestă realitatea și actuali­tatea bărbaților superiori. Altceva se poate spune asupra lor. In pri­mul rând, că sunt cei mai puțini interesanți oameni dintre toate speciile pe cari le cunoaște civili­zația modernă. Intr’un mediocru într’un ratat, într’un prost, într’un păcătos — ghicești totdeauna cel puțin o dramă, sau o suferință ma­­cerantă, sau o scânteie de ului­toare omenie, sau un gest reve­lator. Ghicești în orice caz, ceva viu, ceva care se naște sau moare. Un bărbat superior, dimpotrivă, se apropie necontenit de un tip, și tipul său este din cele mai deza­greabile pe care le cunoaște cul­tura. Oamenii aceștia sunt neintere­­sanți și obositori și din alt punct de vedere. Ei sunt eternii „neîn­­țeleși“ ; și-ți arată mereu cu de­getul că sunt așa. Acum, a fi sau nu a fi înțeles este o problemă cu desăvârșire fără importanță. Ve­rificările acestea în public, ade­rențele acestea în contemporanei­tate—sunt necesare și decisive nu­mai pentru cineva care trăiește, creiază și progresează prin stimu­lare, prin conflict, prin promo­vare. Sunt oameni cari simt o­­ per­manentă nevoie de a da examene, de a primi felicitări, de a avea obstacole de surmontat. Nimic de zis. Ceia ce e plictisitor până la urmă, e specia oamenilor „neînțe­­leși“, a bărbaților superiori. Un asemenea vis subliniază neconte­nit orice face, orice gândește, ori­ce­­ scrie. I se pare că totul merită reținut din activitatea și gândurile lui. Oamenii aceștia sunt perma­nent conștienți că ceilalți nu-i poate înțelege, și de aceia subli­niază, explică, sugerează. In cele din urmă, eșuiază în specia gân­ditorilor cu majusculă, a gândi­torilor aforistici, a autorilor de pa­radoxe și sublinieri. Deprimant în acest spectacol al omului „neînțeles" este­ deplina lui lipsă de originalitate. El se crede atât de original și de ine­dit, de adânc și de hermetic — iar în realitate aparține celei mai comune specii de la romantism în­coace, tipului „neînțeles“. Să fim clari; nu e vorba de anumitele distanțe și dificultăți de comuni­care intelectuală între diverși oa­meni ; acestea sunt firești, mai ales într’o societate în dezvolta­re, și au existat de când lumea. Mă gândesc, însă, la tipul omu­lui „neînțeles“, la bărbatul supe­rior care e conștient de această superioritate a sa, și face tot ce-i stă cu putință ca să și-o arate. Ei sunt totdeaunna conștienți de viața lor interioară, de întreaga para­phernalia a sufletului lor neînțeles — și o subliniază pretutindeni, prim izolarea lor ostilă în socie­tate, prin tonul lor dur sau trist, prin vocabularul lor „original“, prin gândirea lor aforistică. Ei vorbesc întotdeauna de „mediu“ ca de un dușman personali. Nu gă­sesc nici o punte de comunica­ție cu restul lumii. Sunt meniți să sufere sau să comande — nicio­dată să iubească și să înțeleagă. Ei cer tuturora sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu dato­rează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior nu există femeia decât ca să-l­­ stimuleze pe el, să-l mângâie sau să-l oblojească pe el. El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalți nud „în­țeleg“. Bărbații superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Iți vor spune despre „suflet“, des­pre „tragedie“ sau despre ,,iubire“ cele mai ieftine și mai mediocre platitudini , dar le vor spune „ori­ginal", din „viața lor interioară", pentru că că pentru un asemenea bărbat superior viața lui interioară prețuiește cât întregul Univers și se referă mereu la ea, ca la o nouă Biblie, deși de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu și nimic creiator, pentru că oamenii aceștia nu sunt niciodată sinceri, nici față de ei nici față de ceilalți Poartă pretutindeni cu ei conștiin­ța „superiorității“ lor, și dacă a­­ceasta poate impune unui public mistificat și câtorva femeiești în căutarea de idolii—apoi niciodată nu poate păcăli pe all­ „bărbat su­perior“. Nicăieri nu mustește o invidie mai rafinată și o ipocrizie mai sălbatică decât în sufletul u­­nui om superior, mai ales dacă n’a avut noroc, și se refugiază din „mediu", într’o „lume a lui“, zidită din gânduri „originale“ sau din manii inofensive. Supersti­ția turnului de fildeș, a izolării, a disprețului față de contemporani­­— nu s’a născut din orgoliul celor câtorva mari crelatori (cari cu a­­devărat n’au fost înțeleși de con­temporani), ci din psihoza tutu­ror rataților „superiori“, din in­flația de originali, din romantis­mul frondei. Un Leonardo da Vinci sau un Spinoza nu s’a­­ plâns că sunt „neînțeleși“; nu s’au retras în celula lor de studiu din disprețul pentru un „mediu" care nu le poate prețui superiori­tatea. Au dus o viață solitară pen­tru că erau într'adevăr preocupați de anumite gânduri cari se cereau adâncite și maturizate în liniște. Dar ei niu s’au retras ostil. N-au dat să înțeleagă altora că sunt „neînțeleși". Ceia ce e plicticos la un bărbat superior, este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, nicio­dată nu-ți va spune în față că el e geniu și tu un simplu muritor — ci îți va da a înțelege aceasta. Orice face și orice scrie, dă să înțeleagă ceva pe care nu are cu­rajul să mărturisească. De aceia o serie de rafinamente și subtilități insuportabile pentru orice om cu bun simț. Cred că exercițiul favo­rit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice și se a­­nalizează oricând, cu o atenție du­reroasă, cu o sete neverosimilă cu o subtilitate într’adevăr remarca­bilă. Intr’un anumit sens, se poate spune că psihologia au creiat-o femeile și bărbații superiori. Este un exercițiu plin de surprize, bal­samic, fascinant, în cele din urmă steril — dar stimulator prin pro­porțiile pe care le capătă visul în propria lui contemplație microsco­pică. . Ducând o asemenea viață „in­terioară“, un bărbat superior — deși el permanent „neînțeles" — te înțelege totdeauna. El înțelege durerea ta înainte de a i-o spune; el „a trecut pe acolo“, el te pa­tronează cald și sfătos; e gata să-ți deschidă sufletul, să-ți facă mărturisiri, să te ia de mână; dar numai atât timp cât nu ghicește în tine un bărbat tot atât de su­perior ca și el. Atunci se schimbă lucrurile. El n’are nevoie de cama­razi; el are nevoie de, adoratori, de consolatori, de spectatori, din când în când de aplauze. Preferă orice, egalității; preferă, să ră­mână „neînțeles", să fie înjurat, calomniat — dar niciodată egalul altuia. Oamenii pe care îi iubește el sunt morți, sunt idoli ; când iu­bește un contemporan, fiți siguri că acesta e atât de „mare“ încât a depășit de mult statura umani­tății. " Bărbații aceștia superiori sunt ori revoltați, ori resemnați. Nicio­dată împăcați cu ceasul și lumea în care trăiesc. Cea mai mare bu­curie a lor — în afară de aceia produsă când se vorbește de ei — este să-și analizeze necontenit în­­nălțimiile sufletești la cari trăiesc, și să măsoare distanțele care îi desparte­­ de ceilalți. Analiză, hhi­­mere și automatism , rămân întot­deauna un tip, oricât s’ar strădui să se deosibească de mediocritate și de plebe. Căci a fi mediocru nu este o rușine, dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a timpului superior — este de a­­dreptul vulgar. Succesul oameni­lor superiori — și bărbați și fe­mei— se datorește acestei vulga­rități a spiritualității publicului. Care își alege idoli ce le flatează nostalgiile de „superioritate“, de „geniu neînțeles“, de „om tare", de „trimis", de „salvator". Căci fiecare ar dori să fie un "bărbat superior... MIRCEA ELIADE Despre bărbații superiori Ed.Vremea 60 LEI La toate librăriile: i­---------EDIȚIA II -T- II C. L. FLAVIAN Impresii din America I Ilustrații de 1. ANESTIN 19 MARTIE 1933 Expoziția „CRITERION“ IONESCU-SIM FigurĂ VREMEA La toate Librăriile CRITICE de Pompiliu Constantinescu Ed.Vremea 65 LEI

Next