Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-03-19 / nr. 280
6 TERATURA JUDITA ȘI HOLOFERN POVESTIRE INSTRUCTIVA De SERGIU DAN Arestarea avu loc Miercuri adică cinci zile după nuntă. Alfred care tocmai primea felicitările întârziate ale unui prieten, la apariția comisarului în magazin, îngălbeni, și leșină abia după ce comisarul rosti formula obișnuită de arestare. Leșinul ținu câteva minute, emoționând în afară de membrii familiei și pe comisar. Un cumpărător aflat providențial în magazin, tulburat și el, sau negăsind de cuviință să violentieze emoția generală, se făcu nevăzut fără să mai plătească. Slăbiciunea lui Alfred culminată cu leșinul pe sacii goi, nu era decât preludiul palid al sfâșierilor ce aveau să urmeze. Odată Alfred readus cu amoniac, comisarul cu o jenă politicoasă repetă invitația. In timpul acesta, prin prăvălia populată cu vecini și clienți, își făcu loc bătrâna. Din camera din fund, unde pregătia prăjituri, alergase neînțelegând bine ce s’a întâmplat. Zărind pe comisar, care din obișnuință privea sever și ținea dreapta pe umărul lui Alfred ca în ritualul arestărilor „în numele legii“ bătrâna se înspăimântă. „Ce e ?“ su „ce s'a întâmplat“, atât se putea reține din strigătele desnădăjduite apoi numele lui Alfred plâns pe toate tonurile, începând cu Alfred și și scăzând gingaș în diminutiv la Fredi ca, și Fredi al mamei. Vecinul din dreapta, un droghist trecut în tinerețe prin câteva scene la fel cu acestea, își păstrase toată vremea un calm surprinzător. El restabili situația întunecată de emoția tuturor, de leșinul sincer și deplorabil al lui Alfred și de strigătele mamei buimace și îndurerate. In câteva cuvinte isbuti să-l convingă pe Alfred că ,e bărbat, apoi liniști pe bătrâna care privea acum nedumerită la toată lumea adunată. Alfred ieși urmat de comisar și de privirile celor rămași. Vestea arestării trecu repede prin oraș, stârnind în prima zi comentarii încâlcite. Abia după trei zile, când afacerea pierduse din gravitatea de la început, se putea ști aproape exact motivul arestării: fals de polițe și facturi. Alfred rămase deci arestat mai departe. Ca în unele piese de teatru, centrul dramatic al întâmplării nu era precis. Dacă unii păstrau toată compătimirea de circumstanță pentru Alfred, destui însă cu mai multă pătrundere descoperiseră altă victimă în soția recentă a nefericitului deja penitenciar. Nenorocirea căzu în familie ca o piatră prea grea, lovi și rămase la fund. Astfel că suprafața și obrazul, un moment tulburate de neprevăzutul loviturei, își recăpătară expresia lină de la început. Magazinul continua să fie deschis subb ochii unui văl și sub veghea atentă a bătrânei, ascunsă privirilor și întrebărilor din afară. Și Iudita ? Iudita consulta o hartă pentru a se hotărî asupra itinerariului călătoriei de nuntă, amânată din cauza intereselor urgente ale lui Alfred. Nu ținea să vadă deocamdată Parisul, dar nu putea renunța la o plimbare cu barca sub Puntea Suspinelor. Căuta tocmai o cartă poștală ,ilustrată cu „salutări din Veneția“, când mesagerul tristei vești se nimeri predestinat în Hoișie, băiatul din prăvălie. Judita sări repede de pe canapea la sgomotul ușii trântite necuviincios și la năvala entusiastă a practicantului. Vestea țâșnisu o nevinovată cruzime din gura lui Hoișie, dar fulgerător ca o erupție : „DOMNUL A FOST LUAT DE COMISAR“. Din construcția firească a frazei, cu acel inocent „a fost luat", se înțelegea mai ușor o răpire decât o arestare. Judita răsplăti cu o palmă sonoră osteneala conștiincioasă a lui Hoișie care căuta acum ușa, jurând că n’are nici-o vină în afacerea ,asta blestemată. Suferința Juditei, sinceră, se micșoră printr’un simț de bună cuviință și aer demn. Numai câteva minute însă, până căzu lamentabil la pieptul deschis al slujnicei, plângând încet cu tresăriri scurte. Mâna slujnicei trecea consolatoare prin părul desfăcut într-o desordine duioasă peste obrazul umed. Servitoarea simțea suferința lichidă trecând prin bluza subțire la pieptul ei care primea plânsul Juditei. Ceasul trecu și Judita își reveni încet, fie datorită temperamentului tare, fie binevenitei amintiri a eroinei dintr’o lectură depărtată, îndepărtă slujnica ; acum suferința își reluă locul rezervat în compartimentul ascuns și Judita așteptă calmă, știri. Nu știa încă nimic, afară de acest penibil episod —arestarea bărbatului ei — gând cu care foarte greu se putea obișnui. Seara veni cu singurătatea aspra și vizita vărului. Află totul. Vărul aduse și vestea care scădea din întâmplare elementul grav: în urma stăruințelor de până acum. Banca păgubită se retrase. Rămânea procurorul ALFRED și PROCURORUL. Vărul stăruia asupra acestui moment și revenea după ce Judita se depărta. Spunea: salvarea e posibilă, numai că nu se putea spune sigur, cum. Vărul plecă. Familia primea pretutindeni salutări mute, fără surâs, un fel de condoleanțe respectuoase. Dacă unii din familie, alături de durerea pe care o aveau, lăsau să se vadă o supărare rușinată pentru prestigiul lor pătat de fapta desigur condamnabilă, bătrâna însă nu vedea decât nenorocirea. Drumul ei de două ori pe zi la arestul preventiv și tăcerea hermetică cu care răspundea la întrebări, arătau voința neclintită de a-l scăpa pe Alfred. A doua zi, când familia adunată află de retragerea părței reclamante, avocatul tocmit își spuse părerea simplu. Trebue convins procurorul să stingă „acțiunea penală“. Toată familia, deodată sau succesiv, tăcu. Fiecare în parte gândea însă acelaș lucru. Și, fiecare aștepta ca altcineva să-i spună întâiu. Așa, gândul acesta unanim rămase închis. Cum își reamintiră toți de sărbătoarea trecută a purimului ? Și apoi balul1 mascat când procurorul se întreținuse toată seara numai cu Judiita ? Dar nimeni nu vroia să spună. Gândul acesta pătrunse singur în capul suferind al bătrânei sau văzul servi suggestia ? Abia treia zi când avocatul spuse lima vede că totul trebue grăbit, altfel „actele își urmează cursul“, bătrâna veni la Judita.Scapă-i Judita. După ce îmbrățișă genunchii, bătrâna rămase așa, cu brațele în jurul picioarelor Juditei, plângând istovită. Tăcerea rece din odaie și viața sgomotoasă de pe stradă, aduceau celor două făpturi ceva de statue mișcată și suferindă. Răspunsul Juditei întârzia prea mult, gândea poate. Bătrâna reîncepu mai lin însă, plânsul întrerupt de cuvinte evreiești, moi, prelungite, umede. Judita primea rugăciunea asta care suia de la pantofi, tremurată, și căuta undeva în amintire puterea unui răspuns. — Scapă-1 Judith. Plânsul amenința iar. Din stradă ajunseră aici râsete însoțite de strigăte aspre. Alte glasuri, pe urmă un zgomot apropiat de pași soldățești. Bătrâna liberă picioarele îmbrățișate și ridică încet capul. — Ii duc ! Oi, oi, oi, îl duc pe Fredi! Bătrâna ajunse la fereastră. — Fredica mamei! I duc, vino să vezi Judita cum îl duc soldații. Vai mie. Judita privi. Intre doi soldați, Alfred sau Fredica mamei în haine maron, călca cu privirile în pământ. Alfred aruncă peste capetele câtorva femei și copii, cari formau escorta voioasă a convoiului, o singură privire spre fereastră, apoi continuă drumul cu înainte. Copiii urmau din urmă și de pe trotuar micul cortegiu de trei : Alfred și soldații. Bătrâna se deslipi de fereastră și se târâ grăbită să-și reia locul la picioarele Juditei. — Du-te Judita! Ai văzut cum îl duceau ! Du-te Judita ! Du-te la procuror ! Scapă-1 pe Fredi ! Judita răspunse în sfârșit, întâiu cu o lacrimă, apoi : — Bine. Mă voi duce, mamă. Destul. Mama lui Fredi cuprinse cu puteri crescute picioarele. Era sigură. Cum îl va lăsa pe Alfred, ea, Judita ! Se va duce la procuror ! Se va duce la procuror! Bătrâna se ridică, sărută fruntea Juditei, aplecată puțin, apoi ieși. Iar singură. Nu reușea să înlăture o lacrimă descinsă din pleoape, fierbinte și întârziată. Repetă în gând misiunea Apoi cu glas tare prin camera goală. Mă voi duce la procuror ! Așadar, la procuror. De ce râse ? Nu. Nu trebuia să râdă, plecase procurorul bătrân. Când când venise acesta ? Tot orașul repetase atunci : Ce procuror tânăr! Și copilăros ! Procuror care vorbește cu toate evreieile ! Procurorul surâse din perete, surâs dulce. Dar nu era procurorul, era Alfred, fotografiat cu jobetonil în mână. Alfred ! A, nunta ! Săracul Alfred ! Procurorul o invita la Bufet. Cum ? Da, spunea amabil : „Judita, ia, te rog, înghețată, e foarte bună“. Apoi invitații, Waltzertraum, etc.... Deodată, singuri. Unde plecară toți ? Procurorul îi luă mâna. (Trebuia să fugă, simțea deslușit că trebuia să fugă de aici). Pe urmă pendula bătu nouă, rece, Judita sări de pe canapea. Târziu, ultima zi, actele își urmează cursul. Desprinse din cuier o haină de ploaie. Seară rece. Doi domni fumează lângă o trăsură. Prea multă lumină ! Un domn cunoscut o salută, trecu repede prin fața cinematografului. O sonerie se deslănțui undeva, pe-aproape. Băieți de prăvălie staționați. Vorbiră ceva tare în urma ei. Uite se duce duce la procuror! Ceva ca un vas de sticlă, s’a spart. Se rupse ceva slab, în minutul acesta, în Judith. Să se reîntoarcă ? De ce plecase ? înapoi înapoi ! Acasă. Dar Alfred ? închisoarea ? Procurorul ? Grăbi pașii. Casa procurorului, cu balcon, cenușie. Nu era acasă, trebuia să-l anunțe, nu-i frumos să vii seara neanunțată mai ales la un procuror. Sună, de pâslă pe mușamaua Pași moi din coridor . Procurorul. Nu, servitoarea bătrână: — Poftiți, trebuie să vină. Miros tare de flori și cărți. Acesta-i procurorul. Mai sunt alte portrete și vederi, o doamnă, alta, Maria Iacobini, Vasile Alecsandri, Danton, un elev de școală militară, o mătușă, Kant și alții. Nu mai vine. E atât de obosită. Și băieții de prăvălie. Tot orașul va ști că a fost la procuror. Huo ! Huo! Amanta procurorului. (De ce nu închideți ferestrele ?) Judita amanta procurorului! Glasuri din ce în ce mai ridicate. Și mâni. Și bastoane și pietre. Toate ridicate sus. Huo ! Huo ! Pietrile ! Mâinile ! Bastoanele ! Nu loviți! Vă rog, nu ! Alfred ! Acesta nu e Alfred. E Alfred, nu e Alfred ! De ce strigă ? De ce strigă ? A. și tu scumpul meu Alfred. Și tu ! Ii sfâșiară rochia din care copiii făcură mici stegulețe. Buze fierbinți o treziră. — Te-am așteptat. Știam că ai să vii. Judita râse : — Deci tot am anunțat că vin, nu era frumos să vin neanunțată, mai ales la un procuror. Ce vii urât Domnule. Procurorul răspunse meditativ: dacă dormi îmbrăcată. Iar o lacrimă. Brațe puternice o ridicară încet și părul se desfăcu într’o fluturare nupțială și martiră. Alfred veni acasă, a doua zi, într’o trăsură. Era voios. SERGIU DAN Ca să nu fii rău înțeles de la început, mărturisesc că sunt convins și eu, ca oricare altul, de existența reală a acestor bărbați superiori. Nu mă îndoesc că mulți dintre ei umblă pe aceleași străzi ca și mine, văd aceleași spectacole, citesc aceleași cărți și își pierd timpul tot atât de stupid cum mai pierd și eu. Cred că nimeni nu contestă realitatea și actualitatea bărbaților superiori. Altceva se poate spune asupra lor. In primul rând, că sunt cei mai puțini interesanți oameni dintre toate speciile pe cari le cunoaște civilizația modernă. Intr’un mediocru într’un ratat, într’un prost, într’un păcătos — ghicești totdeauna cel puțin o dramă, sau o suferință macerantă, sau o scânteie de uluitoare omenie, sau un gest revelator. Ghicești în orice caz, ceva viu, ceva care se naște sau moare. Un bărbat superior, dimpotrivă, se apropie necontenit de un tip, și tipul său este din cele mai dezagreabile pe care le cunoaște cultura. Oamenii aceștia sunt neinteresanți și obositori și din alt punct de vedere. Ei sunt eternii „neînțeleși“ ; și-ți arată mereu cu degetul că sunt așa. Acum, a fi sau nu a fi înțeles este o problemă cu desăvârșire fără importanță. Verificările acestea în public, aderențele acestea în contemporaneitate—sunt necesare și decisive numai pentru cineva care trăiește, creiază și progresează prin stimulare, prin conflict, prin promovare. Sunt oameni cari simt o permanentă nevoie de a da examene, de a primi felicitări, de a avea obstacole de surmontat. Nimic de zis. Ceia ce e plictisitor până la urmă, e specia oamenilor „neînțeleși“, a bărbaților superiori. Un asemenea vis subliniază necontenit orice face, orice gândește, orice scrie. I se pare că totul merită reținut din activitatea și gândurile lui. Oamenii aceștia sunt permanent conștienți că ceilalți nu-i poate înțelege, și de aceia subliniază, explică, sugerează. In cele din urmă, eșuiază în specia gânditorilor cu majusculă, a gânditorilor aforistici, a autorilor de paradoxe și sublinieri. Deprimant în acest spectacol al omului „neînțeles" este deplina lui lipsă de originalitate. El se crede atât de original și de inedit, de adânc și de hermetic — iar în realitate aparține celei mai comune specii de la romantism încoace, tipului „neînțeles“. Să fim clari; nu e vorba de anumitele distanțe și dificultăți de comunicare intelectuală între diverși oameni ; acestea sunt firești, mai ales într’o societate în dezvoltare, și au existat de când lumea. Mă gândesc, însă, la tipul omului „neînțeles“, la bărbatul superior care e conștient de această superioritate a sa, și face tot ce-i stă cu putință ca să și-o arate. Ei sunt totdeaunna conștienți de viața lor interioară, de întreaga paraphernalia a sufletului lor neînțeles — și o subliniază pretutindeni, prim izolarea lor ostilă în societate, prin tonul lor dur sau trist, prin vocabularul lor „original“, prin gândirea lor aforistică. Ei vorbesc întotdeauna de „mediu“ ca de un dușman personali. Nu găsesc nici o punte de comunicație cu restul lumii. Sunt meniți să sufere sau să comande — niciodată să iubească și să înțeleagă. Ei cer tuturora sacrificii, pentru că ei merită totul, dar nu datorează nimănui nimic. Pentru un bărbat superior nu există femeia decât ca să-l stimuleze pe el, să-l mângâie sau să-l oblojească pe el. El are dreptul să primească acest sacrificiu, căci ceilalți nud „înțeleg“. Bărbații superiori au despre toate lucrurile o părere personală. Iți vor spune despre „suflet“, despre „tragedie“ sau despre ,,iubire“ cele mai ieftine și mai mediocre platitudini , dar le vor spune „original", din „viața lor interioară", pentru că că pentru un asemenea bărbat superior viața lui interioară prețuiește cât întregul Univers și se referă mereu la ea, ca la o nouă Biblie, deși de cele mai multe ori nu vei găsi acolo nimic viu și nimic creiator, pentru că oamenii aceștia nu sunt niciodată sinceri, nici față de ei nici față de ceilalți Poartă pretutindeni cu ei conștiința „superiorității“ lor, și dacă aceasta poate impune unui public mistificat și câtorva femeiești în căutarea de idolii—apoi niciodată nu poate păcăli pe all „bărbat superior“. Nicăieri nu mustește o invidie mai rafinată și o ipocrizie mai sălbatică decât în sufletul unui om superior, mai ales dacă n’a avut noroc, și se refugiază din „mediu", într’o „lume a lui“, zidită din gânduri „originale“ sau din manii inofensive. Superstiția turnului de fildeș, a izolării, a disprețului față de contemporani— nu s’a născut din orgoliul celor câtorva mari crelatori (cari cu adevărat n’au fost înțeleși de contemporani), ci din psihoza tuturor rataților „superiori“, din inflația de originali, din romantismul frondei. Un Leonardo da Vinci sau un Spinoza nu s’a plâns că sunt „neînțeleși“; nu s’au retras în celula lor de studiu din disprețul pentru un „mediu" care nu le poate prețui superioritatea. Au dus o viață solitară pentru că erau într'adevăr preocupați de anumite gânduri cari se cereau adâncite și maturizate în liniște. Dar ei niu s’au retras ostil. N-au dat să înțeleagă altora că sunt „neînțeleși". Ceia ce e plicticos la un bărbat superior, este faptul că niciodată nu are curajul orgoliului, niciodată nu-ți va spune în față că el e geniu și tu un simplu muritor — ci îți va da a înțelege aceasta. Orice face și orice scrie, dă să înțeleagă ceva pe care nu are curajul să mărturisească. De aceia o serie de rafinamente și subtilități insuportabile pentru orice om cu bun simț. Cred că exercițiul favorit al oricărui bărbat superior este analiza. Analizează orice și se analizează oricând, cu o atenție dureroasă, cu o sete neverosimilă cu o subtilitate într’adevăr remarcabilă. Intr’un anumit sens, se poate spune că psihologia au creiat-o femeile și bărbații superiori. Este un exercițiu plin de surprize, balsamic, fascinant, în cele din urmă steril — dar stimulator prin proporțiile pe care le capătă visul în propria lui contemplație microscopică. . Ducând o asemenea viață „interioară“, un bărbat superior — deși el permanent „neînțeles" — te înțelege totdeauna. El înțelege durerea ta înainte de a i-o spune; el „a trecut pe acolo“, el te patronează cald și sfătos; e gata să-ți deschidă sufletul, să-ți facă mărturisiri, să te ia de mână; dar numai atât timp cât nu ghicește în tine un bărbat tot atât de superior ca și el. Atunci se schimbă lucrurile. El n’are nevoie de camarazi; el are nevoie de, adoratori, de consolatori, de spectatori, din când în când de aplauze. Preferă orice, egalității; preferă, să rămână „neînțeles", să fie înjurat, calomniat — dar niciodată egalul altuia. Oamenii pe care îi iubește el sunt morți, sunt idoli ; când iubește un contemporan, fiți siguri că acesta e atât de „mare“ încât a depășit de mult statura umanității. " Bărbații aceștia superiori sunt ori revoltați, ori resemnați. Niciodată împăcați cu ceasul și lumea în care trăiesc. Cea mai mare bucurie a lor — în afară de aceia produsă când se vorbește de ei — este să-și analizeze necontenit înnălțimiile sufletești la cari trăiesc, și să măsoare distanțele care îi desparte de ceilalți. Analiză, hhimere și automatism , rămân întotdeauna un tip, oricât s’ar strădui să se deosibească de mediocritate și de plebe. Căci a fi mediocru nu este o rușine, dar a cădea în cealaltă mediocritate, a culmilor, a timpului superior — este de adreptul vulgar. Succesul oamenilor superiori — și bărbați și femei— se datorește acestei vulgarități a spiritualității publicului. Care își alege idoli ce le flatează nostalgiile de „superioritate“, de „geniu neînțeles“, de „om tare", de „trimis", de „salvator". Căci fiecare ar dori să fie un "bărbat superior... MIRCEA ELIADE Despre bărbații superiori Ed.Vremea 60 LEI La toate librăriile: i---------EDIȚIA II -T- II C. L. FLAVIAN Impresii din America I Ilustrații de 1. ANESTIN 19 MARTIE 1933 Expoziția „CRITERION“ IONESCU-SIM FigurĂ VREMEA La toate Librăriile CRITICE de Pompiliu Constantinescu Ed.Vremea 65 LEI