Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-04-30 / nr. 285
VREMEA din parmalâcul fabricei de apă apă era ruptă tot din averea cerului și deoarece Dănăilă cunoștea din Biblie că păcatul se înfăptuește chiar cu gândul se rostogoli învins la pământ, cerând crtăciunea aceluia pentru care, o clipă pusese în cumpănă existența ființei lui divine din îndemnul cel rău al românului cel necredincios, jurându-i cu fruntea în ierburi, răzbunarea îndoellii amândoror! Agronomul Dănăilă se înălță plin de noroi. Urgia trăsnetului care ucisese lumina din glob, bubul pe de-asupra fabricei de apă încercuind pământul într’o chingă asurzitoare de cutremurări și sculând adâncurile din somn. Agronomul Dănăilă âe pipăitorit la coapse. Un cosor îl săgetă în șale. Se smnuci hotărât din loc. Inserarea i se îngroșa. Tăia din nou „Drumul Raiului“ cotind, dintr’un mers zădărnicit de spaima trăsnetului spre claca de porumb unde avea să găsească iarăși pe rumânul cu laleaua. Verifică dacă cosorul e la locul lui. Cu vârful bine înfipt în vârful inimei bârfitorului de Dumnezeu, avea să miscuiască viața rătăcitului care se îndoise de cel de sus, de acela care poruncise trăsnetului să-i aducă lumina îndărăt, lumina furată pe pământ — trăsnetul care adusese la loc mintea cea smintită a necredinciosului și mai smintit. 1 ■ La Vâlceaua lui Bursucea mai cercetă încă odată voinicia cosorului; trase căciula pe nas, sui biciul subțioară și croi o cruce până dincolo de marginile pieptului. Intunericimea se îngroșa tot mai apăsătoare. Asprimea răcoarei de după trăsnet îl încremeni din creștet până în tălpii. Dar cosorul îl îmboldea! O altă cruce, din țuțuitul căciulei și până în brâu, luci în pânza albă a cămășii agronomului. Cerul albăstru de ploae își plimba apele reci de smarald prin văile norilor spălăciți de orbirea asfințitului. O fereastră albă se deschise dintr’o dată în locul unde scăpătase soarele. Lumina care năvăli pe ea, dete foc unei jumătăți a pământului. Până la locul omorului, lui Dănăilă îi mai trebuiau câteva scurtături. Claca era în apropiere. Se auzeau chiar glumele adunării în șoșoteli de voe bună. Răzbunarea lui Dumnezeu se apropia și cosorul agronomului Dănăilă avea să se înfigă cu sete în coastele bărfitorului de Dumnezeu ! Dar deodată, în fața năucită a agronomului Dănăilă splendoarea amestecată cu grozăvie a arătării de atunci înalță acelaș perete alb de lumină de altă dată, exact în același curmeziș al drumului. Din partea opusă a peretului, răsăritul lunea își arcuia placud sprâncenele de văpăi în limpezimea albastră a cerului, în vreme ce fereastra asfințitului se micșora închizându-se peste mi ochi care continua să mai privească mâniat, nelegiuirile pământului — ochiul lui Dumnezeu, — năluca, năluca de la „Cornu-Caprii“. Agronomul Dănăilă îi vorbi rugându-se îndelung și desnădăjduit, în vreme ce același cutremur de atunci îi dobora mădularele. Fereastra fie închise La loc, ochii lui din pervazul ei asfinți de tot, zidul cel alb și luminos se rostogolii pe aceiași bulgări de scăpărări ca și atunci și Dumnezeu pieri din fața agronomului Dănăilă. Agronomul Dănăilă se ridică uluit de jos. Un întuneric des luă grabnic locul la toate, împietrind pe Dănăilă în mijlocul lui.. Un cosor luci în besnă pierind în bazn și o cruce cumpănită, profund desnădăjduită — suprema cruce a răfuelilor se rostogoli larg pe pieptul îndurerat al agronomului. Un mai îl lovi în ceafa aprinsă și o retezare a puterilor îi frânse genunchii. Agronomul Dă i se prăbuși cu toată greutatea trupului la temelia peretelui de lumină în care se ivise și acusm ca și atunci același mâniat Dumnezeu : — „Doamne, am voit să ucid și „cu gândul am păcătuit; iartă-mă „Dumnezeul meu că n’am știut ce fac! SĂRMANUL KLOPSTOCK Ultima noutate: Sărmanul Klopstock I Iril DBia Dragostei I Ed. Vremea Lei 20 30 APRILIE 1933 Elegie pentru bătrânețea Elenei Nedeslușita noastră stea cu sunete de glicerina — la nord, la sud, euforic pe floarea pîntecului ud — e un anotimp agrest inconjor prin care brațul ți-l aud. (O, alarmata înmormântare a somnului din violină !) Cu liricele reîntoarceri prin timpul marelui biped, platonica înscăunare în sonul paralipiped e postmascul prin care cade celesta stare orfelină. HORIA GROZA : ‘• ~v* ■- 1 - ^ ^*|j| . VICTOR FEODOROV Compoziție Itinerant și reportfagii Volumul recent apărut al d-lui Camil Petrescu, Rapid Cornslianții îjopolie Pioara nu, ar fi putut aduce din nou în discuție literatura de călătorii. Dar „Rapidul“ d-lui Camil Petrescu a apărut într o lună neașteptat de bogată în romane — și discuția nu avut loc. Mi se pare, totuș, că marea valoare a acestui itinerar al celei mai banale călătorii este tocmai faptul că pune problema exotismului în literatură și a posibilității reportajului interiorizat. Cred că, în această privință, există o singură și decisivă verificare: dacă o carte de reportagii poate fi citită și savurată de acei cari au început să fie oarecum plictisiți și desgustați de locurile dessene în carte, literatura de călătorii poate adesea mistifica prin senzaționalul și cinematicul ei exterior, făcut, demonstrativ. Sunt cărți exotice cari pot place numai la Paris sau la Londra, după cum sunt romane de dragoste cari pot entuziasma numai pe un adolescent. Mă gândesc la Malaisie, de pildă, o carte odioasă și „făcută" până la exasperare — care s-a bucurat totuș, de un unanim succes, și, de presă și de public. Malaisie este o carte pictată, muzicalizată, o carte cu exotism brut, neasimilat. Dacă n’ar fi avut neinteriorizat pretenția de document și autencitate, ar fi putut fi un onorabil roman de a treia mână, bine scris și bine ornamentat. Dar atitudinea demonstrativă, care se degajă din întreaga carte, o face odioasă. Intorcându-ne la itinerariul domnului Camil Petrescu, trebue să recunoaștem că ne aflăm dintr’odată în fața unei astfel de literaturi de călătorie. Este un reportaj care se țese din descripții foarte puțin facile. Ceia ce apreciez în primul rând în această substanțială carte este evitarea aproape bolnăvicioasă a facilului; ori, literatura de călătorie, în deosebi itinerariile orientale sau exotice, sunt fatal antrenate în facil, în autosugestia decorativului, culorii, senzaționalului. Majoritatea literaturii de călătorie este bovarică; se ghicește în ea o voință de emoție, o voință de extaz, o facilitate și un automatism în toate reacțiunile față de mediu. Dimpotrivă, descripțiile d-lui Camil Petrescu sunt mai mult sinteze decât înregistrări. Recunoști înapoia lor o trecere atentă printr’un alambic, în care senzațiile și asociațiile se distilează se purifică, se reconstituesc în esențe. Citești paginile d-lui Camil Petrescu cu o încordare niciodată obositoare, dar nu te poți abandona lor, nu te farmecă printr’o facilitate de imagini în serie. Descripțiile d-lui Camil Petrescu nu răsar printr’o aglutinare de imagini — ci sunt obținute printr’un proces de sinteză, care îți cere și ție, cetitor, un efort de imaginație și de creiație. Totuși, ceiace i-aș putea reproșa1 d-lui Camil Petrescu, este lipsa de stimulare a imaginilor sale, a procedeului său descriptiv. Cunosc descrieri (de pildă în Stevenson, în cel mai bun Conrad) care îți cer acelaș efort de reconstituire și de sinteză, dar care stimulează imaginația, gândirea. D Camil Petrescu — dușman al oricărei stări sufletești obținute prin explozii — simpatizează mai mult un scris tern, placid. Chiar ce mai decisive emoții încearcă să le comunice tot printr’un artificiu de cunoaștere, printr'un vehicul intelectual. Cu deosebire remarcabilă descrierea mării. Remarcabilă nu atât prin rezultatele ei cât mai ales prin efortul depus de d. Petrescu de a obține o imagine mouă, neautomatizată. Venita după atâtea glorioase pagini din literatura universală (romantică și post-romantică, îndeosebi, deoarece înainte de romantism marea și vraja maritimă a fost foarte puțin cântată), descripția d-lui Camil Petrescu nu se distinge decât prin meșteșugul și laboratorul de care dă dovadă. Este o descripție fără magie, fără transă și aceasta este încă o dovadă că arta d-lui Petrescu este dominată de primatul cunoașterii intelectuale. Scrisul d-sale este foarte puțini muzical, foarte puțin lunar, și elementul acesta magic — marea — îi scapă " în tot ce are el irațional, strivitor, haotic. Este o adevărată voluptate să observi cum se refuză Marea încercărilor d-lui Petrescu de a o prinde și exprima prin sinteză lucidă. Ea rămâne și de acum înainte materialul temperamentelor muzicale. Sunt în cartea d-lui Camil Petrescu fragmente despre moarte și sentimentul morții pe cari le apreciez mai mult pentru discreția lor. Și trebuie reținută de asemenea descrierea unui dans al pântecului. Dar ceia ce îmi place cu deosebire sunt comentariile autorului în marginea întâmplărilor și accidentelor mărunte, fatale oricărui escursionist. D. Camil Petrescu este unul din acei intelectuali cari nu vor să călătorească, pe bunul motiv că o vizită efemeră și accidentată nu-i poate lămuri întru nimic marile întrebări ale vieței. Iar atunci când a acceptat să viziteze Stambulul, pentru câteva zile, a cetit și s’a informat tot timpul. Volumașul său păstrează mărturia câtorva lecturi pe loc și cuprinde destule citații. D-sa este un om care se refuză organic plăcerii d’etre dupe. Vrea să înțeleagă mult, să îmbrățișeze un fenomen, un fapt, o bucurie în toată plenitudinea ei. Simte mereu nevoia de a-și rotunji cunoștințele, nu de a le aglomera, de a-și decanta emoțiile nu de a le înmulți. Deaceia cartea d-lui Camil Petrescu prețuiește mai mult ca un document decât ca o bucată de bună literatură. La Stambul și în cimitire, ori se descoperă mai mult un om, o structură, decât peisagii. Este un reportaj interiorizat, aproape un jurnal. Ghicesc că foarte multe pagini au fost puse acolo fără entuziasmul autorului... MIRCEA ELIADE CRONICA LITERARA DAMIAN STANOIU : Camere mobilate (roman) edit. „Adevărul“ GEORGE DORUL DUMITRESCU: La fetița dulce, edit. „Cartea Românească“. Noul roman al d-lui Damian Stănou este a treia încercare de a se depărta de materialul familiar observației sale, lumea monahală, tratând un subiec laic. După Demonul lui Codin, prima și neisbutita sa adaptare la tun alt mediu, după Fete și văduve, operă de prolixă vervă din viața erotică a satului, dar oricum filmată cuun singur accent al intuiției realiste, Camere mobilate rezolvă favorabil tendința de renovare a Scriitorului. Situat în seria operelor sale cu teme laice, ultimul roman reia procedeul din Fete și văduve, perfecționându-l în sensul unei simțite concentrări a compoziției și în acela al unei riguroase observații a mediului. In totalitate însă, romanul Camere mobilate este mai mult o succesiune de schițe, rapid filmate, într’o ușoară varietate a tipurilor, evitând primejdiile monotoniei. Subietul e cât se poate de simplu, reducându-se la odiseea, plină de joviale peripeții, a eroului Liță Soare, funcționar și burlac, în veșnică și nesatisfăcută căutarea unei camere mobilate. Dacă d. Stănoiu a schimbat profesiunea și aspectul exterior al personagiului principal, structura lui sufletească este cert înrudită cu a eroilor săi monahicești. Tânărul Soare e tot un călugăr ce și-a părăsit recent rasa, dar nu și-a modificat și temperamentul. Mai puțin interesant, fiindcă e și cel mai slab caracterizat, Liță e un pretext aproape, redus la un procedeutehnic, spre a da o uniate momentelor de film realist care alcătuiesc romanul. Schema din Camere mobilate este identică mai tuturor romanelor și nuvelelor d-lui Stănoiu. Obsesia unei odisei infructuoase, alimentată cu întâmplări neprevăzute și în contrarietate cu scopul inițial al personagiului formează tema comună a nuvelei In căutarea unei parohii, a Necazurilor părintelui Ghedeon, a Duhovnicului maicilor, a celui mai bun roman al său din viața călugărească, Alegere de stareță și chiar al prolixului Demon al lui Codin. Ceea ce dovedește o invenție psihologică restrânsă, rezumându-se să pună în circulație un singur tip, travestit sub diferite nume și experimentat în diverse împrejurări umoristice. Așadar, nu în substanța centrală trebue să căutăm calitățile romanului Camere mobilate, ci în momentele lui izolate. D. Damian Stănoiu dovedește un simț al pitorescului al amânuntului realist caracteristic și al situațiilor comice — de o ascuțită și directă observație. După cum recapitulează cu satirică violentă Liță Soare, reîntors la prima lui gazdă, coana Tincuța, pocăit și resemnat, ca toți eroii cu lizibile aventuri și dezadaptați la viață ai d-lui Stănoiu, cititorul : » % „Va găsi soții necinstite, fiice de paisprezece ani grăbite; pensionari bucuroși că au scăpat de monotonie ; văduve, „moșierese", care să-și complecteze coșnița din buzunarul lui; vecină de cameră care să-i estimeze gulerul paltonului și apoi să-i implore ajutorul pentru a scăpa de „escrocul“ care muncește pentru ea ; doamne scăpătate care oferă jpensiune de primul rang" cu gând de buzunăreală; văduve în pană care caută să stârnească gelozia amantului scârbit; părinți mizerabili care-l introduc în casă cu scop să-i lege de gât o fată hodorogită de forcepsele doctorițelor". Este însăși savoarea acestui film de exactitate cam fotografică, în carie dialogul veridic, verva umoristică și trăsăturile naturale ale siluetelor ce defilează dealungul paginilor îl îndreptățesc pe d. Stănoiu să-și revendice de aci înainte și mediul laic ca material artistic. ■ Cel dintâi farmec al volumului La fetița dulce al d-lui George Dorul Dumitrescu constă în semnele neîndoelnice ale unei opere de debut. Autorul ne este bine și de mult cunoscut din paginile revistelor, unde a publicat destul de rar, este drept, dar cu acea lipsă de grabă care denotă o conștiință de scriitor. Reuninidu-și într’o colecție câteva bucăți, ne dă astăzi prilejul unei consacrări și mai ales ne indică diversitatea mijloacelor care-l solicită. Este prima noastră datorie să surprindem și să judecăm, cu toată luciditatea, care dintre divergentele preocupări ale d-lui George Dorul Dumitrescu ar putea fi și indicații sigure pentru eventualele sale evoluții. Dintre cele nouă piese reunite sub titlul uneia din ele, o parte alcătuiesc filele de observație pitorească și melancolică reacțiune ale unui „Jurnal basarabean", isvodit dintr’o experiență la fața locului a unui „regățean". Desprinse din totalul bucăților,ele formează o primă grupă, în care intră : Jurnal basarabean, Bal la Auditoria, Nopți, Tristeți și Vecernică. Intenția d-lui Dumitrescu merge cu preferință să evoce atmosferă morală, monotonia deprimantă, izolarea provincială și acel specific „spreen“, provenit dintr’o mecanica abrutizare a vieții, senzație lirică atât de material sugerată de poezia d-lui Bacovia, plictiseala provincială se strecoară și între paginile de jurnal ale d-lui Dumitrescu. Intr’o proză seacă, răsucită în inversiuni sintactice voluntare, împinse până la un oarecare grad de supărător manierism, prin fragmente de peisagiu tern și ploios, prin siluete banale și obositoare prin prezența lor imobilă — impresia de stagnare vitală se degaje cu o pâlpâire lirică domoală ; fără să aibă nimic din tragismul descompunerii bacoviene, provincia din acest ,,jurnal basarabean" redă un decor de apă moartă; uneori lirismul alternează cu observația umoristică, ca în descrierea hilarului „bal la Auditoria", alteori sensația de ucigașe monotonie morală e descrisă în două momente de instantaneu, ca în Tristeți, iar în Vecernică pitorescul apare sub aspectul unui portret, al restauratorului Vasile Jianu, fost jandarm în vechiul regat și devenit proaspăt negustor într-o provincie ospitalieră pentru aventurieri, speculanți și obediente victime ale destinului. Cu această povestire, d. George Dorul Dumitrescu face transul spre a doua grupă a bucăților, spre nuvela propriu zisă. După ce a oscilat între lirism și observația satirică, se concentrează în narațiunea obiectivă, cu subiect cert și caracterizare psihologică. In La fetița dulce, într’un cadru deprimant de cabaret provincial, ne desfășoară drama rapidă și soluționată prin sinuciderea lui Anton Céaru, bărbat însurat, dar îndrăgostit de prostituata Katea. Tip de specifică psihologie rusească, lăcrimos și persuasiv în pasiunea lui absurdă, Anton e mai puțin original și secundar în economia dramatică a analizei. Cu o mai personală intuiție, d. Dumitrescu surprinde mediul închis al localului de petrecere și conformismul moral al femeei de consumație, incapabilă să evadeze din viața pe care o acceptase ca pe ceva firesc, dincolo de orizontul ei îngust nemaiputând nimic întrezări. Adaptarea îndărătnică a Katei simbolizează și mecanizarea ei profesională și determinismul atmosferei de provincie. Cea de-a doua nuvelă, o stea din carul mare, într’un cadru sadovenist, cu han la răscruce de drumuri și o crâșmăriță văduvă, dar plină de focul tinereții—comprimând elementele lirice la stricta precizare în spațiu a faptului, analizează debutul erotic al unui tânăr liceanu,plin de ezitări la început, cu toate îmbierile hangiței, mai apoi cutremurat de fiorii plăcerii carnale, până atunci inedită, în sania care-l ducea spre casă. Un dramatism interior bine condus, o analiză lucidă și o expresie sobră, cu toate țâșnirile ei lirice, atestă o pană de autentic nuvelist. De la torturatele notații lirice ale „Jurnalului basarabean" la aceste povestiri închegate, drumul d-lui George Dorul Dumitrescu, se pare a se netezi spre o disciplinată obiectivitate. Impresia ne-o confirmă și alte două bucăți ale sale, acestea adevărate scenete, cu un simț vioi al dialogului, cu o preciziune netă a psihologiei personagiilor. Ne referim la Triptic, al cărui pitoresc,poate cam facil, reese și din pronunția estropiată de rusificarea limbajului, deși tipurile formează o savuroasă schiță comică — și la Dialog zilnic, unde banala dispută a unui menaj, plin de capricii trecătoare și de încriminări reciproce, de o mânie care se soluționează în tandră împăcare, e redată într'un dialog sprinten și natural. Nu știm dacă d. Dumitrescu se va îndrepta în spre teatru; indicațiile acestea sunt prea sumare, ca să ne îndreptățească o profeție ;ceiace ni se pare mai probabil este însă deplina sa reușită de a-și obiectiva impresiile, evoluând dela un lirism sentimental, care s’ar dilua repede in poema în proză gen Traian Demetrescu, la nuvela Cu subiect precis și putere de analiză psihologică. Dacă La fetița dulce ne-a provocat aceste observații, necesare la un debut remarcabil, însușirile de scriitor ale d-lui George Dorul Dumitrescu ne obligă să-l așteptăm cu încredere și în viitor. Pompiliu CONSTANTINESCU G. DORUL DUMITRESCU La toate librăriile CRITICE de POMPILIU CONSTANTINESCU Carte premiată de Societatea Scriitorilor Români Ed. Vremea 65 Lei UN SUCCES DE LIBRĂRIE PETRU COMARNESCU HOMO AMERICANUS Tipuri reprezentative ale societății americane: Businessmanul Femeia decolub Profesorul Studentul Sportsmanul Fata modernă Intelectualul Policemanul și banditul Negrul, evreul, imigrantul Homo americanul de azi și de mâine Ed. Vremea tei 50