Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-05-28 / nr. 289

La toate librăriile: CRITICE de Pompiliu Constantinescu Carte premiată de Loc. Scriitorilor Români Ed.Vremea 65 LEI CITIȚI Patul lui Procust de CAMIL PETRESCU Roman de mare analiză sufletească Ed. Națională S. Ciornei 28 MAI 1933 Lângă Bistrita O luncă e cu plopi fără de seamăn. In mlada-i cresc sălbatec trandafirii In crâng peste poteci în voia firei. Icoana ei cu sufletu-mi e geamăn. Când stau culcată'n umbra ei adâncă îmi închid ochii și mă reculeg. Mă doare un dor ce nu-l mai înțeleg Și ce nu-l pot goni nici astăzi încă. Sunt zile triste fără căpătâi, Aș vrea să-mi adun anii ce trecură, Dar au căzut ca brazii sub secară. De ce n’ai fost tu visul meu de'ntâi ! VREMEA LITERATURA COASTA CU BABE și Reportaj de călătorie Aproape de Timișoara, ochii tovarășului meu de compartiment dispar brusc sub o pereche de ochelari de soare. Afară e întuneric desnă și plouă. Gestul mi se pare ciudat. Deaceea, pentru prima dată, de zece ore de când călătorim împreună, — mă uit la el cu atenție. E un evreu bătrânel, simpatic, jovial desprins parcă dintr’o anecdotă din cele care încep cu... „doi evrei...“. Nu’mi pot da seama exact, dacă e din Cernăuți (și-atunci, trebuie să fie exploatator de păduri) din Chișinău (în cazul ăsta nu poate fi decât angrosist de blănuri) sau din Cluj (și-atunci, nu mai încape nicio îndoială că e fabricant de spirt negru). Are însă ceva precis de „teritoriu alipit“ în îmbrăcăminte, în felul în care stă picior peste picior și în aerul cu care, de sub ochelari își privește rubinul de la inel, mare și strident ca o măceașă montată în aur. Nu-mi place să leg conversații în tren. Detest obiceiul de a-mi povesti viața între stații, de a discuta ultimele evenimente politice în schimducăturile trenului sau de a face confidențe și teorii, unor persoane de care nu mă leagă altceva decât vecinătatea unor canapele de compartiment. Sunt din această cauză, un tovarăș de drum antipatic, dacă nu chiar (după cum îmi spunea o doamnă pe linia București-Constanța) „pedant“ (există, totuși, o pedanterie a tăcerii, dar doamna din tren era mult prea puțin informată ca să se fi putut gândi la asta). Consequent acestui obiceiu, — tot atât de „pedant“, fusesem și cu bătrânelul din fața mea. Respinsesem,cu alte cuvinte, toate tentativele „de a intra în vorbă“ pe care mi le făcuse — direct și indirect — până acum. Și — slavă Domnului — nu fuseseră puține și neingenioase. Acum însă, ochelarii negri mă intrigau. De aceea — eșind din rezerva obișnuită — îl întreb pe un ton cât mai interesat cu putință —- Sunteți Bucureștean ? Pentru un moment, bătrânelului nu-i vine să creadă că mă adresez lui. — Poftim ? Repet întrebarea De data asta are aerul că întrebarea mea îl deranjază. (Vrea, desigur,să-mi plătească una din polițe), își afixează asupra mea sticlele negre și îmi răspunde totuș. — Da ! Din Chișinău ! — Adică, sunteți de fel din București și locuiți în Chișinău dacă înțeleg bine? — Nu ! N’ați înțeles bine. Sunt de fel din Chișinău și locuiesc mai mult în București. Am afaceri Pentru asta merg și ’n străinătate. — Unde? „mă interesez imediat ca să nu rămâi fără replică. — La Londra! Când ne oprim în Timișoara, știu tot despre tovarășul meu de compartiment. Se numește Aizic Krämer. După cum bănuisem, e angrosist de blănuri, (import-export) Are doi copii, un automobil Chevrolet căruia i-a schimbat -r- - - în SȘS șțȘSS fl recent segmenții și cauciucurile din față, cunoaște pe maestrul Livescu, Directorul Teatrului Național din Capitala Basarabiei, are puțin diabet nervos, a văzut în 1913 pe Țarul tuturor rușilor cu ocazia unei reviste militare la Odesa („oi om cumsecade și modest, Rasputin i-a trebuit ? Rasputin a avut“) și pe Josephine Baker, cu ocazia unui voiaj la Paris („așa o negresă,cu-așa un corp și-așa niște sâni!) In plus, are o mulțime de debitori pe piețele europene,lucru ce l-a determinat să întreprindă „pe-așa un sezon de timp urât“ un nou voiaj în străinătate. Nici d-l Krämer nu s’a lăsat mai prejos. Mi-a pus o mulțime de întrebări până acuma. Verigheta mea de pe deget îi sugerează încă una. — Sunteți căsătorit ? — De patru ani! — Așa de tânăr ? Păcat... — Păcat ? De ce ? — De soția ! Un bărbat nu trebue să fie niciodată tânăr. O soție, în schimb trebue să fie totdeauna... Copii aveți ? Nu mai am timp să-i răspund. Ușa compartimentului se deschide larg și în prag apare un domn scurticel, în uniformă de căpitan de vapor propriu. După ce ne salută cu un gest de cinefil, pironește ochii pe bagajele noastre. In acelaș moment, trenul se pune în mișcare spre Jimbolia.Ca prin farmec, tot coridorul se umple de vameși,de grăniceri și de polițiști. Incepe revizia bagajelor. Capacele geamantanelor și valizelor pocnesc din încuetori sub privirile grijulii ale proprietarilor. Mâinile înmânușate ale vameșilor se cufundă abile în taina variată, intimă și călcată recent a teancurilor de rufărie și de obiecte uzuale care alcătuesc, îndeobște, conținutul unei valize de călătorie. Din geamantanul d-lui Kramer ies la suprafață și se înșiră pe bancheta compartimentului, locuri obișnuite purtând, toate," în ambalajul lor marca gospodinei econoame și pricepute care trebue să fie d-na Krämer. In primul rând, un pachet cu de-ale mâncării : (d-l- Aizic nu ia, desigur, niciodată masa în vagon-restaurant) Salam. O ducată de brânză albă, două mere, pâine, ghiudem și un apetisant și tradițional picior de gâscă friptă. Apoi, un fișic cu sare de lux și un șerveti de masă cu „R“ mare, brodat cu arnici roșu într’un colț. (pe d-ma Krämer o cheamă Regina) în îndoitura, căruia se găsește un cuțit de alpaca și câteva scobitori. Urmează apoi câteva cămăși călcate, un prosop, cu săpunul înfășurat la mijloc — o cămașă de noapte, — răsucită peste papucii de piele cu călcâiele vinete— batiste, gulere tari și moi și însfârșit — un smocking, învelit într-un fost cearceaf de pat. Articolele de toaletă lipsesc cu desăvârșire Nu știu te ce, bagajul ăsta de om bătrân și cumsecade, îmi face milă și brutalitatea cu care mâinile vameșului îl etalează pe banchetă, mă jenează. Nu tot aceleași sentimente le încearcă și d. Krämer. El urmărește cu atenție fiecare obiect,... reface cu afecțiune fiecare pachețel „revizuit“ și surâde amical fiecărui lucrușor în parte. Când geamantanul rămâne gol d-l Aizic se ’ntoarce către mine și își împreunează mâinile într’un gest de stupoare. — Ci zici ? A uitat să-mi puie pastăi de dinți!... Așa o uitucă !... Și tot el, după o clipă. — Nu-i nimic! Am să iau la Londră ! Două săptămâni, ce are să fie ?Pot să iau și la Paris... dar nu se compară !... — E mai bună la Londra ? — Nuuu! E mai ieftină. Ci-mi trebue mai bună ? Pastă de dinți bună nu există nicăeri. Dacă dinții A vămui - vămuire sunt buni și pastă e bună. încolo, nu e decât reclamă. In compartiment își face apariția alt funcționar vamal. După mutra gravă cu care se prezintă,ne dăm seama că e mai mare în grad decât primul. Ne salută și acesta tot atât de cinefil ca și celălalt, apoi se interesează al căruia dintre noi este bagajul desfăcut. — Al meu ! „răspunde d-l Krämer,aprinzând o țigară de foi. — Cum vă numiți ? — Aizic Krämer. — Ce profesiune aveți ? — Negustor. — Ce fel de negustor — Comerciant... — Cumpărați sau vindeți ? — Și cumpăr și vând... după cum se prezintă ocazia. — Ce cumpărați și ce vindeți ? — Vând marfă și cumpăr marfă ? — Ce fel de marfă, domnule! — Blănuri, mă rog. Sunt angrosist... — Și unde mergeți ? — In străinătate. —— In ce loc ? — Da unde nu mă duc ? —Ce destinație precisă ai, domnule ? — Precis, nu pot să știu... Am să văd... Deocamdată, merg la Belgrad. — Și-apoi ? — La Vienă... Pariz... Londră, poate Berlin... Dacă ai să mă întrebi, mata, peste câteva zile, am să pot să-ți spun exact. — Ce sumă de bani aveți asupra d-voastră? Cu cel mai perfect calm din lume, d-l Krämer, aruncă un fum în nasul celuilalt vameș și răspunde: — O mie trei sute de lei... Ci mă mai întrebi ? Parcă d-ta nu știi că nu e voe să am mai mult?.. Omul legii îl privește țintă, îl cântărește din cap până în picioare, cu o privire expertă, apoi surâde superior pe sub mustața tunsă scurt, deasupra buzei. — Știții cu o mie trei sute de lei speri -d-ta să faci voiajul până la Londra și îndărăt ?... Știi unde e Londra ? — Dacă n’am să știu... am să ’ntreb pe cineva și-am să aflu... Cât despre bani, nu-mi bat capul. La Belgrad am puține rude.Și? — Are să-mi împrumute bani până la Viena. — Și la Viena ? — Am alte rude — din partea soțtei —care o să mă împrumute până la Paris. — Și la Paris, ai alt rând de rude, nu ? — De unde știți ? „se minunează candid ”. Aizic. — „Cunoașteți pe ei ?“. — Nu, domnule. N’am avut plăcerea, încep însă să te cunosc pe d-ta.... și te previn că ai să faci — imediat — și d-ta cunoștință cu mine. — Sunteți foarte popular. .mergi... • Nu mă pot opri să surâd. Omul legii, nu se lasă mai prejos. Surâde și el. — E! Acuma, lasă gluma domnule Krämer și spune câte paraleli asupra dumitale și în ce fel de valută ? — N’am decât lai. — Câți ? — Am spus deja. O mie și trei sute. Atât cât ne permite legea. De ce să am mai mult ? Ca să mă cert cu legea ? Nu mă cunoști! Eu nu mă pui cu lege pentru că ea are dreptate totdeauna“, și d-l Krämer continuă să fumeze liniștit și surâzător. Dar funcționarul vamal nu se lasă convins de argumentele d-lui Aizic. Contrariat chiar de calmul cu care acesta susține că n’are decât „o mie trei sute de lei“ stă o clipă pe gânduri, apoi ia o hotărâre care nu admite replică. — Poftește, d-ta, la percheziția corporală. — Unde ? — Aici,la capătul coridorului... Ia o înainte, te rog...Domnul Krämer, își ia pălăria tare din plasa de bagaje — ca să nu răcească la cap — și iese. Călătorii de pe coridor, se amuză. Vameșul calcă în urma lui țanțoș,aferat și important. După un sfert de ceas, d. Aizic revine. Are aceeași figură surâzătoare de mai ’nainte, își închee nasturii de la vestă și se așează cuminte la locul lui. — E? „îl întreb. — A găsit ceva la percheziția corporală ?“, — Da ! Un purice pe gulerul cămășii... I l-am dat suvenir... Ultimele formalități de trecere a frontierei s’au terminat. Părăsim Vel-Kikinda. Trecând granița odată cu noi, ploaia se schimbă în zăpadă. O „zăpadă a berzelor" nocturnă cu fulgi mari, apoși și lipsiți de personalitate. In lumina felinarelor gara ninsă ne trece pe dinaintea ochilor, amuzantă și poetică ca pe o ilustrată de Crăciun, cu „șefi“ albi și hamali de bumbac. Clopoțelul „garsonului“ de la vagon restaurant anunță masa de seară. D. Rizic se pregătește să-și desfacă pachețelul cu mâncare, înainte însă de a-și întinde șervetul pe genunchi,—cu aerul omului care își aduce aminte de ceva dezagreabil — se apleacă sub banchetă și ide sub țevile caloriferului scoate un pachețel lungueț, plat și legat în sforicele colorate. Ai fi zis, un pachet cu o litră de șuncă. Sub privirea mea mirată începe să-l desfacă încet, cu gesturi de mamă care își desfașă pruncul i din scutire și scoate un teanc de bilete de bancă franțuzești. Le socotește cu evlavie muindu-și degetele în gură — la intervale de timp egale. Il urmăresc surprins. In pachet sunt cincizeci de bancnote a 1000 de frați francezi. — Puteam să iau și o sută de mii, dar nu ’mi trebue. Dacă mă văd cu bani asupra mea toate rudele îmi cer să le împrumut. Și cele dela Belgrad și cele dela Viena și cele dela Paris... Sunt într’adevăr uluit în fața bătrânelului. — Dar bine, d-le Krämer, cum ai putut avea curajul să ascunzi atâția bani, într’un loc atât de ușor de cercetat? Niciodată nu trebue să ascunzi ceva într’un loc care dă de bănuit... Sub canapea — nu’și închipuie nimeni că poate fi cineva atât de prost ca să ascundă o avere. — Dar dacă te prindea ce făceai ? — Ce făceam ? D-l Krämer își scoate ochelarii negri și mă privește jovial. Apoi repetă cu accentul lui cântat. — Ce făceam?... Treceam la creștinism, asta făceam. Un ovrei care este atât de prost ca să-l prindă așa un vameș, nu mai este ovrei... așa să știi mata de la mine. TUDOR MUȘATESCU In numărul viitor : Cap. II, Ion Vodă cel Cumplit. î Boala și nebunia geniilor poate să-și aibă o explicație mult mai simplă;poate că ele nu sunt decât pedeapsa sau răsplata faptului că acești oameni au pătruns cei dintâi într’o zonă nouă de gândire. Trebuie să fii bolnav, desechiliibrat, nebun, ca să poți descoperi geografii spirituale care — în ultimă — vor echilibra și vor însănătoși pe alții. Ceia ce mă tulbură (și mă încântă totodată) în această enigmă a bolii și desechilibrului anumitor gânditori — este faptul că gândirea lor ajunge un stenic, un stimulent de viață, o structură organică și sănătoasă pentru ceilalți. Este ciudat că viața și bucuria se răzbună și în acest caz, asistăm iarăș la o victorie a vieții. Căci boala și nebunia celui dintâi stimulează — prin gândirea sau opera lui — însăși prinicipiul vieții și sănătății lurmii care îl urmează. Am impresia că realitatea aceasta simplă și care este viața, știe miraculoasă, să se folosească în lupta ei contra neantului de însăși victoriile provizorii ale neantului. Un om bolnav, desechilibrat, nebun — este adus din nou în lagărul vieții și al sănătății , dar nu direct,ca ins, ci prin influența vitală, organizatoare, stenică, pe care gândirea lui o exercită asupra celorlalți. Compară succesul hegelianismului în prima jumătate a secolului trecut cu succesul freudismului în prima jumătate a secolului nostru. Amândouă, chei prin care se explică realitatea și experiența, în mod absolut. Totul se explică, dar cum ? Prin identitatea dintre interior și exterior, la hegelianism acestea sunt mamori mietafizice, la freudism „concepte“ psihologice. Vulgarizarea și automatizarea explicațiilor ; toți pot înțelege totul , explicația în serie. Nu mai există individualul, neprevăzutul, gratuitul, saltul liber, aristocraticul. Totul se explică prin identitatea interior-exterior. Totul își are un rest, o explicație, o necesitate. Arta de a suprima dificultățile. Vezi acum și deosebirea dintre hegelianism și freudism ;cel dintâi abstract, cel de al doilea semi-abstract, diletant, demagogic, libertin. La cel dintâi, Absolutul cu majusculă, la cel din urmă degradarea absolutului, laicizarea lui. In această sută de ani care îi despart, a intervenit ceva : democrația, cultura în serie, pentru toți și pentru oricine. Hegelianismul Îți cerea să fii filozof ca să poți înțelege totul, dar absolut totul; freudismul îți cere numai să fii semidoct. Despre metoda experimentală în filozofie. Dacă în loc de a argumenta — filozofii ar încerca să să experimenteze ? Din toată istoria spiritului european un singur lucru este sigur: că succesul și dezvoltarea oricărei ramuri, de activitate creatoare este experimentarea, curajul, trecerea gului. Firește, nu există încă prametodă experimentală în metafizică , dar ea nu există pentru că nu a fost cercetată. Trebuie descoperită, creiată, promovată, amplificată — așa cum s’a întâmplat și cu experimentarea științifică. Dar nu trebuie împrumutată de la știință (cum a făcut psihologia, care, pe drumul pe care plecase ar fi ajuns fatal la un punct mort, dacă n’ar fi intervenit și abateri neștiințifice). Noțiunea de „experimental" se asociază fără voia noastră de noțiunea de știință -pozitivă. Dar ele sunt perfect autonome. Metoda experimentală în filozofie poate să însemne cu totul altceva decât în știință. Trebuie, însă, curajul de a creia, revolta împotriva argumentării,conformității, -exemplul lui Kierkegaard, al lui Dostoevski, Heidegger. Ceia ce sterilizează filozofia este tocmai spaima de creiație, conformismul, scolastica. Ne conformăm ,cu sau fără voia noastră unor mari modele, uitând însă că ceia ce altcătuiește ,,mărimea“ acestor modele este curajul lor în creiație, libertatea lor, neconforrmismul lor. Am putea folosi un model imitând gestul lui de creație, invitația la libertate și autonomie pe care opera lui, ne-o adresează neîncetat, pe deasupra secolelor. Totuși, noi imităm sistemul lui, cadrele creației, formele moarte — în loc să imităm gestul viu care le-a creiat. Când gândim ceva, ne e teamă să nu contrazicem un mare model. Iar dacă voim să-l contrazicem, scrim o carte despre el și contra lui. Facem un fel de operă de punere la punct, de ajustare, de comentariu — când am putea face una de creație liberă, autonomă. Fiecărui dintre noi ne e teamă să nu contrazicem pe Kant sau pe Husserl. Nu e teamă să nu ne compromitem în ochii elitei, ignorând sau contrazicând litera de evanghelie care slujește astăzi drept supremă verificare a inteligenții filozofice. Și atunci ne mulțumim să fim „originali“ în umbra acestor mari idoli, să credăm ajutstându-i și interpretându-i — ca în, epoca cea mai sterilă a scolasticismullui. Deși puteam fi pur și simplu noi înșine, nici originali nici ne-originali, ci noi înșine. Aceasta nu înseamnă că trebuie să neglijăm adevărul, ci să-l experimentăm pe seama noastră. Nu trebuie să cădem în cealaltă extremă, a negației; nu suntem mai originali „negând“pe Kant sau pe Husserl de cum suntem adorându-i. Experimentarea și creația nu are nimic dea face — in actele lor decisive — nici cu Kant nici cu Husserl. Ei pot sluji de obiecte gândirii, ca oricare altă realitate, și atâta tot. Să nu ne sperie, iarăși, întrebarea : „ce va fi atunci ?“. Puțin îmi pasă ce va fi când fiecare va gândi pe cont propriu și fiecare va creia experimentând. Va fi, în orice caz, o viață nouă; și voi ști să mă adaptez ei tot atât de bine ca și în aceasta pe care o viețuim acum cu toții. Dar mă gândesc că,din zecile de mii de experimentatori în științele pozitive numai câteva sute au creiat ceva. Cu singura deosebire că în științele pozitive -creația este transmisibilă, pe când în filozofie — atunci când se va descoperi o metodă experimentală — ea nu va mai fi. Este acum, dar atunci nu va mai fi;pentru că o metodă experimentală în filozofie nu poate să însemne altceva decât experiență pe toate planurile vieții. Și viața este atât de bogată în fiecare dintre noi încât nici o crelație nu o va putea epuiza. Și nimeni nu va fi nevoit, atunci, să imite pe altul. Crelația ar putea fi tot atât de organică cum este și trăirea. MIRCEA ELIADE de TUDOR MUȘATESCU Fragmente nefillozoffice TUDOR MUȘATESCU L. ALIOTH-CARADJA