Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-01-15 / nr. 271

15 IANUARIE 1933 6 LITERATURA Sensul naturii în artă „Lui Tudor Vianu“ Există de mult o tradiție de rigoare, un semn de neîndoelnică chemare pen­tru poeții lirici, acela de a înțelege și a cânta natura. Florile, pasările, iarba, au răsărit astfel ca motive de culoare și pitoresc rece, în cele mai vech­i cântece ome­nești. Folklorul multor popoare, traverti în primele lor încercări epice, primii noștri poeți naționali, pentru a ignora deocamdată voit, monumentele litera­turilor antice, aduceau în mijlocul cioc­netelor de arme și iubirilor romantice, ecouri depărtate de păduri, resturile unei naturi forestiere, plină uneori de un viguros panteism. In­vitatul roman medieval a lui ,,Re­­nart“, iau deja loc, alături de Ysengrin lupul, Tibert pisoiul, Tircelin corbul și Nobil, leul cu ghiara de oțel și coama înspăimântătoare. Dar nu de aceste fresce cu oameni vârâți în piei de animal, nu de aceste peisagii cu aspecte teatrale, nu despre gingășiile vechilor­ „oiselies“ și „fleu­­rettes“, vom insista aici. Deși e drept, sunt multe feluri de a interpreta natura, există totuș și mai multe de a o iubi, de a o interioriza, de a o amalgama sentimentelor, firei noa­stre , voluntare, pasionate, sau contem­plative. Nu, nu e vorba aici, nici de dragos­tea plugarului cu palmele bătătorite ce vede toată frumusețea câmpurilor în înălțimea recoltelor, nici de pasiunea turistului ce bate recorduri admirând natura în escaladări de creste și cu atât mai puțin de plăcerile valurilor cinege­tice. Ne preocupă aici, acele rare momen­te de completă descătușare terestră, a­­cel ciudat clar-obscur sufletesc, senti­mentele de înaltă tensiune mistică, ce făceau pe Corot exaltat, să vorbească de bunătatea ce aluneca pe vârfurile copacilor , pe J. F. Millet de resemna­rea tristă, încleștată de brazda neagră. Pe orice suflet neliniștit de intensă sensibilitate, natura l-a uimit, l-a co­pleșit, l-a legănat în ritmuri vechi și nelămurite Fiindcă există, acel firmament pur și uriaș de care te izbești abia scos din zdreanță pătată a orașului, fiindcă dăi­­nuește încă acea adiere crepusculară ce mângâie evantaiul de frunze al fagi­lor și-l face să se înfioare ușor, de un zgomot de ploaie clară și depărtată , fiindcă golurile de munți, în răsărituri se estompează de polenul tonurilor cele mai fugitive și vii, de muzica inefabilă a tăcerilor fără de isvoare. Sunt atâtea pajiști îmbibate cu mor­fina cerului, încât orice efort, orice cuvânt, e o durere. Totuș, deși în marginea unui para­dox, nu ne ferim să spunem că arta în general și poesia în special, nu stau le­gate imediat de această intuițiune a na­turii, înclinând de partea numeroaselor cap-de-opere, s’ar putea uneori susținu­­te contrariult. Poesia greco-latină cu câteva rare excepții, civilizația persană și arabă, toată epoca bizantină­ până după Re­naștere, clasicismul francez, sunt în a­­dâncurile lor contextuale pătrunse de un umanism tenace în care dacă natura figurează, devine motiv strein și sterp. Inspirații cerului și ai gliei, sunt mult mai rari decât s’ar crede. Căutătorul trebui­­ să fugă la primele isvoare de civilizație indiană sau chineză, pentru­­ca în urmă după o pauză de milenii, să cerceteze atent literaturile moderne ale secolelor din urmă. Epoca lui Pericles, cultura elenă din toate unghiurile Aticei, a ignorat îm­preună cu vila de țară, tot ce nu gra­vita în jurul omului. Integralitatea fenomenelor naturii, era legată prin formele lor atropomoro­­fice, de riturile vieții casnice. Toți neo-latinii și în special Spaniolii au o bogată cultură de artă ce gravi­tează în jurul aceluiaș glorios despot, cu mănuși și joben. E cu totul o altă chestiune dacă con­figurația noastră spirituală, va rămâne deseori, oricât ar fi ea de înclinată spre panteism, pregnantă de elemente pur individuale, omenești. Rolul numai pe care ea e chemată să-l joace, sin­gurul ne interesează în opera de artă. Franța a trebuit să aștepte pe J. J. Rousseau, pe un Bernardin de Saint- Pierre, sau pe un Chateaubriand, ca să poată da lectorului citadian, gustul mi­c) Să nu se uite, că Dionisos era o zei­tate recentă în mitologia greacă, importa­tă din Asia. Roger-Miles , Corot, cesmelor forestiere sau luminozitatea ritmică a oceanelor. Sufletul acesta silvan, dioniziac, *) a lipsit cu totul atât lui Lamartine, ce imagina elani și lebede pe crestele ghe­țarilor, cât și lui Hugo, Musset și lui, Al. de Vigny, cu toată vâlva făcută în jurul poemelor sale panteiste. Nu e el oare, cel care a ritmat cu atât pesimism și răceală ? Fuis 1 nature est vide et le soleil [consume : Rien n’est vivant ici, rien n’est [triste ou joyeux sa.u Vivez froide nature... Plus que tout votre regne et que [ses splendeurs vaines J’aime la majeste des souffrances [humaines ; Vous ne recevrez pas un cri d’a­­[mour de moi. Nici chiar gloria unui Leconte de Lisle, cum remarcă un critic de artă francez, nu e de natură adânc panteis­­tă. Picturile lui de fiară, decorative și exterioare, trădează neliniștea unui ateu desnădăjduit. Se pot afirma cam același lucruri, despre demoniacul Ba­delaire, care cu toată tonalitatea de în­­naltă intelectualitate panteistă: „Cor­respondences“, cinismul firei lui sarcas­tice trebuia să-l trădeze în versurile : Et le primtemps et la verdure, Ont tant exaspéré mon eoeur, Que j'ai puni sur une fleur, L'insolance de la nature. Au trebuit poate ani de un industria­lism și urbanism intens, pentru ca fran­ța să dea pe un Pierre Loti, pe un Fr. Jammes, pe o contesă de Noailles, iar literile franceze să irosească prospe­țimea unui autentic panteism. E nevoe fără nici-o îndoială : de sen­sibilitate, de vibratilitatea viguroasă a unui suflet primar, pentru ca apele lui să poată răsfrânge: veselia atât de vioaie a florilor, tristețea de catedrală a pădurilor de brazi, romanul sufletului iepuresc, sau misterele înaripatelor mi­gratoare. Slavii, Anglo-Saxonii, Germanii, cu vechile lor Wanderlicher, cu bradul de crăciun și troli­ gușați ascunși prin blă­­nile de cerbi, au dat primul suflu pă­duratic și sensualitatea frunzelor, li­teraturilor moderne. Multora dintre noi ne va apare stra­nie, neomenească, straja pe care ore în­delungi Chinezul în tihna grădinii lui, o dăruiește mugurelui de crizantemă, sau ciorchinei de liliac gata să ples­nească. Clipă tragic de sfântă, când,primul de­get alb de floare va lumina aerul al­bastru , apoi altul și altul, până ce au­rora florală va isbucni, din moartea a­­parentă, din inconștientul vegetal, E pentru el o rugăciune a trupului, un vis exaltat de primăvară, un vers limpid, un mister, cel mai mare mister de împărtășanie al vieții. Sufletul nu trebue să obosească nici­odată, el va rămâne proaspăt înaintea cosmosului, ca acela al unui copil în fața florilor de zăpadă. Superioară totuși acestei naturi, ce s­e încântă sub forma ei de supremă umilință și delicateță, pentru care geniul unui Anghel a găsit atâtea strofe de o uluitoare adaptare : "„Au înflorit iar maghirarii și -­u e prins nimine de veste“ acea natură, frustă, ihbistilă a piscurilor solitare de unde viața a dispărut, a peisagilor nu de coastă, ci a oceanelor deslănțuite ale unui Lou­, unde nu­ mai sunt pasări al­be și deasupra cărora cerul strigă ape­lor și apele sufletului. E acea primară­­ virginitate a silvelor in mijlocul cărora s-a complăcut un Turgheniev, acele jungle cărora R. Ki­pling le-a intuit misterul, creiindu-le. Omul însă niciodată nu s’a complă­cut, — fie ea cât de frumoasă — do­minat de natură. Idealul gândurilor lui a fost veșnic, câștigarea Paradisului pierdut. Grădinele Orientului, parcurile per­sane, n’au fost decât desăvârșire ome­nească, plasticul geometriei și desem­­nului. Basonuri cu lacuri negre, cipreși a căror umbră subțire de suliță, rotea cu acul unui ceasornic pe albul zidului fix. Feeria faianțelor de culori simple, grăuntele marmorei za­haroide, se în­treceau cu farfurioarele de smalț ale florilor și aroma trandafirilor învoalți. La vila Aldobrandjini, Torlonia, etc., jetul de cristal al picăturilor, e forțat să uirce în biciu limpede, treptele pe care coborau castelanii, pe care alunecau porumbeii vioi, sau pe care păunii în soare își rostogoleau umbra de întu­neric. Aproape aceiași a fost și nota gră­dinelor romane, la fel au fost imagina­te parcurile clasicismului francez, care în grația nobilă a unui Le Nôtre și a școalei lui, au fixat vremea, splendorile de la : Saint-Cloud, Chantilly, Tuileries, Saint-Germain, Meudon, Versailles. „Forcer la nature“­, aceasta pare sa fi fost vorba familiară, a lui Ludovic Soare. Inteligența și voința ce strivesc ca pe un balaur pădureț, visul inform. Raționalizarea frumosului, simetria răzorului, ordinea și lumina deasupra halucinației, iată cam­ par zeitățile faste care surâdeau marchizilor, al căror joc aristocrat lăsa urme de hulubii pe aleile greblate de la Versailles. Poetul nobil, al „Jocurilor Rustice“ și „Medaliilor de Argilă", în tradiția a­­cestei linii a ritmat cu o supremă ele­ganță, discursurile sale poetice: L’onde ne chante plus en tes milles [fontai'nes, O Versailles, Cité des Eaux, Jar­­[din des rois ! Ta couronne ne porte plus, o sou­[veraine, Les clairs lys de cristal qui l’ornai­­[ent autrefois ! sau : Si J’ai parié De mon amour, c’est â 1’eau lente, Qui m’écoute quand je me penche Sur eile... Sensibilitatea unui Watteau, mult înainte, a dat în peisagile sale manie­rismul unei epo­ci, unde totul era ticluit să placă inteligenții. T­otuș, în fiecare din noi tremură astfel de priveliști, fiindcă fiecare om poartă în fundul inimii, alte esențe, alte isvoare. Iată cum în stângăcia sa, de a nu putea reda ceace vede, creatorul tocmai prin aceasta făurește realitatea ade­văratei arte. Nu o tristeță mai pregnantă decât a tuturor înserărilor văzute, stărite și tul­bură în acea prodigioasă : Vers le soir, a lui Chintreuil ?.. Nu totul altul e timbrul cu care un Ruysdael, un Pointelin, un Claude Mo­net, figurează peisagiile lor... Totdeauna cu ceva sub, totdeauna cu ceva în plus, sufletul artistului, crea­­ză lumea lui propie, sensul lui unic tem­peramental. Toți marii pasionați de natură au fost pătrunși, îmbibați de acel polen inefabil, de acea halucinație de prive­liște mistică ce se frământă și crește în noi, până la promovarea acestei lumi de enigme. In clipele ultime ale agoniei sale, Corot, ținând în mână pensulele imagi­nare, bâlbâia înfrigurat: .... Vois tu, vois tu, comme c est beauje n'ai jamais vu d’aussi ad­­mirables paysages MIHAI MOȘANDREI LA TOATE LIBRĂRIILE: PETRU COMARNESCU MONO­AMERICANUL Tipuri reprezentative ale societății americane: Businessmanul Femeia*de*club Profesorul Studentul ■ Sportsmanul Faza modernă Intelectualul Policemanul și banditul Negrul, evreul, imigrantul Homo amencanus * de azi și de mâine Ed. Vremea Lei 50 VREMEA FLOARE DE EVLAVIE Nu pot să-ți zic : „Prietenă !“ îmi ești Cu mult mai mult. Asupra-ți joacă nimb de aur și mișcări copilărești In gesturi de icoană, le preschimb. De-mi spui că de abia ne presimțim. Că sufletele noastre se arată oglinzi brumate’n care ne privim Șoptesc : „Mi-ești soră, sfânt apropiată“. lui NICHIFOR CRAINIC Ești floare de evlavie și­ bună, De bunătatea marei umilinți Ce’n sânge o simțim cum se’mpreună Cu fluviul eternei suferinți. Bănuțul tău de suflet, fără zimți, Pe ce tejghea de inimă răsună ? Ce mână te va strânge în mănunchi ? Spre cine te înalți așa'n genunchi ? EMIL KIEGLER-DINU Despre entuziasm și altceva Nimic nu mi se pare mai enigmatic decât entuziasmul. Un entuziast este întotdeauna, pentru mine, un om cu taine, un om față de care mă simt a­­tras, pe care nu-l uit repede, chiar dacă i-am înțeles fronda de la cea dintâi în­tâlnire. De multe ori m’am întrebat de ce îmi sunt simpatici gânditorii de ma­juscule, acei inși cari spun și scriu : Fiul Domului, Elanul Vital, Revoluția, Moartea, Destinul, Femeia. Cunosc și eu câțiva gânditori din aceștia, pe cari îi ascult cu plăcere, deși nimic nu mă im­ită mai mult decât majuscula (vă a­­mintiți sunetele acelea perfect intonate, majusculele). Cred că marele lor me­rit este dicția. Când îți spun, de pildă, Fiul Omului — știi fără greșală că ți-au spus Fiul Omului —, iar nu „fiul omului". Sunt detalii de acestea cari prețuiesc în orișice cultură. Ii scut pentru că sunt entuziaști. Și pentru că entuziasmul poate ascunde orișice. Aici regăsesc întotdeauna mi­racolul, enigma entuziasmului. E o me­todă simplistă și ineficace, acela de a considera pe orice entuziast un creer intoxicat sau vacuu. Dacă îmi aduc bine aminte, majoritatea oamenilor cari au însemnat ceva în istoria acestui continent —au fost entuziaști. Deci nu putem suprima atât de repede specia aceasta de inși, printre care se numără și mulți gânditori contemporani Și a­­poi, nici n’am avea vreun interes să o facem. Spectacolul unei gândiri entu­ziaste este mai fertil decât orice medi­tație asupra eroarei. Anumiți entuziaști gândesc întotdea­una aforistic, automatic (nimic nu mi se pare mai automat în gândire decât aforismele, cari se nasc direct din gra­matică, iar câteodată chiar din ritmul verbo-motrice : „extremele se ating“, etc.), mentală Ei vor proceda la o răsturnare a imaginilor sau noțiunile­ consacrate — și­­ vor gândi prin acest unghiu răsturnat. „Se știe", de pildă, că trupul e păcătos, că noaptea e întu­­nerec, că femeia e femeie, etc. Entu­ziaștii aforistici vor vorbi, atunci, de o Metafizică a Cărnii (deși nimeni nu poate gândi așa ceva; dar, oricum, e nou, e aforistic), se va spune : Noaptea e Lumina față de Destin (sau cam așa ceva), și se vor scrie pagini asupra Femeiei-Vis, Femeiei-Idee, Femeiei a­­proximative, și așa mai departe. Ceia ce caracterizează pe acești au­tori de aforisme, este certitudinea lor că gândesc, că jocul lor automat e Gân­dire, că entuziasmul lor este gest creia­­tor. Iar ceiace este deprimant și amu­zant în toată această afacere, este fap­tul că s’­ar putea să aibă dreptate. In­­tr’adevăr, majoritatea problemelor gân­dirii omenești se reduce la asemenea a­­forisme automate. Cineva a spus odată, cu majusculă, „Viață“ — și mii de oa­meni au găsit o întreagă problematică în acest cuvânt, și s’au aplicat s’o re­zolve. Altul a spus acest aforism : „Moartea este adevărată viață", și în jurul acestei „idei“ (care în fond nu spune nimic ; căci și „moartea“ și „ade­vărata viață" nu sunt recunoscute) s­ au scris sute de cărți. Dar celebrul: „cu­­noaște-te pe tine însuți ?“. Dar „caută și vei găsi“, „bate și ți se va deschide", etc. ? Toate aforismele acestea nu spun nimic, sau spun numai atunci când știi deja ce vor să spună — și, totuș, în jurul lor s’a înălțat filosofia europeană. E deprimant. Este incontestabil că tot ceia ce me­rită atenția noastră în istoria culturii s’a creiat prin și cu entuziasm. Deși — și vreau să accentuiez acest punct — en­tuziasmul poate ascunde orice vacuitate și orice aproximație. Poate de aceia un entuziast ne impresionează întotdea­una ; s’ar putea să spună un lucru mag­nific, s’ar putea, cu tot aparentul său ridicul, să trăiască un adevăr de bază, înțeleg foarte bine impresia de sacru pe care o lăsa entuziasmul în lumea greco-romană. Era punctul de contact cu viitorul, cu ceia ce s’ar putea să se realizeze într’o zi. Era puntea către o lume irațională, dar vie, de unde se a­­dapă toate imaginațiile și care se ghi­cește în orice istorie. (Nu cumva veți spune că istoria este o devenire rațio­nală și perfect coherentă ? că nu există irațional, ireductibil, libertate și arbi­trar, fantastic și obscur ?). Poate era chiar contactul direct cu viața. Mărturiseam odată că am învățat poate tot atât de mult, de la oamenii en­tuziaști. O întreagă morfologie a eroa­rei ași putea scrie din comerțul meu cu entuziasmul. Intr’adevăr, ceia ce e fer­mecător în eroare e faptul că o recu­noști cu atât mai repede ca atare cu cât ai îmbrățișat-o mai entuziast, mai direct și mai cu majusculă. o eroare ce ți se impune prin logică și experiență, prin meditații și rezistență — e aproape fatală. Aproape toți medicii și inginerii pe cari i-am cunoscut, sunt iremediabil morți întru cele spirituale, tocmai pen­tru că și-au asimilat eroarea metodic și experimental. Eroarea are această virtute, că poate fi mai ușor înțeleasă decât adevărul , că adesea e mai simplă decât adevărul, mai verosimilă (gândi­­ți-vă la evoluția fizicei în ultimii cinci­zeci de ani; nu erau mai simple și mai verosimile concepțiile despre materie și energie de la 1880—1890 decât cele de astăzi, pe cari n­u le mai pricepe ni­meni ?j — iar când e mai complicată decât adevărul, apoi atunci e mai atră­gătoare, mai vie, mai fascinantă, în timp ce adevărul rămâne plat, simplist și inoperant. Ei bine, oamenii entuziaști au acest mare merit că te introduc în eroare, te pun față în față cu eroarea , fie că ți-o descoperă atât de evident pe a lui, în­cât te învață pentru toată viața să te ferești ide­ea , fie că îți relevă instanta­neu eroarea în care trăise și tu până a­­tunci, și te invită s-o părăsești. Din a­­cest punct de vedere, comerțul cu oa­menii entuziaști poate ajunge o adevă­rată maieutică spirituală, adică un ex­celent instrument de cultivare a adevă­rurilor. Există o specie de entuziaști pe care nimeni nu i-ar considera ca atare. Sunt oamenii cari trăiesc cu probleme, cari au întotdeauna de verificat sau de jus­tificat ceva, în orice experiență. Oame­ni cari ajung câteodată foarte sus pe scar­a valorilor așa zise spirituale , cari creiază în artă și scriu cărți celebre. Aici entuziasmul­­ însuși ajunge o pro­blemă, un leit-motiv pentru alte entu­­ziasme. Iisul acela mai că își repetă zilnic: „hai să mă entuziasmez!“. Cu­nosc un om foarte mare în această țară tare repetă această experiență zilnic de treizeci de ani, de când scrie articole de gazetă. Și există de asemenea Ro­main Rolland, care posedă aproape o tehnică specială a entuziasmului facti­ce, a auto-sugestiei­ întru gândirea cu majusculă. Și el spune Viață, Liber­tate, Viață Interioară, Spiritual — cum spune Svan­i Vivekananda — dar pe când acesta din urmă era un entuzist în eroare, Romain Rolland este unul sugestionat în eroarea entuziasmului. Vedeți că lucrurile se complică. Sunt limite și în entuziasm. Odată a trebuit să mă mut de la un hotel, pen­tru că zilnic venea un comesean care striga: Oro! la bonne soupe! De fapt supa era proastă, dar omul meu trăia c­u majuscule, și viața aceasta în mit a­­junge la un moment dat să te exaspe­reze. vulgar. Am ales într’adins un exemplu pentru că exemplele spirituale su­nt mai usturătoare. Cine nu ne cu­noaște entuziaștii, oamenii noștri cari gândesc în aforisme sau cu majuscule, cari au­­­n întreg aparat fonetic și o în­treagă semantică la îndemână, pentru a ne face să credem că au adăpostit la sânul lor o gândire personală ? Și ceia­ce e deprimant în cazul lor este faptul că niciodată nu se gândesc că s’ar pu­tea să se înșele. Ei au depășit de mult experiența entuziasmului, și trăiesc a­­cum numai prin inerția lui. Și această inerție a mișcării perpetute în gol (dacă mi se iartă expresia) e mult mai pri­mejdioasă decât inerția cealaltă, tică. Pentru că pune în gardă pe sta­oa­meni contra oricărui entuziasm. Și ar fi păcat. MIRCEA ELIADE -------------------Sub tipar: —-----------------­Pompiliu Constantinescu CRITICE Ed. VREMEA

Next