Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-01-22 / nr. 272

6 LITERATURA Pagini regăsite Amicului meu Tudor Argh­ezi . Sunt aproape nouăsprezece ani de când ne cunoaștem și ne sti­măm. Am dat mâna puternic, sufle­tește, cu prilejul unei călătorii, pe jos, până la Mănăstirea Căldăru­­șani, în niște împrejurări neobiș­nuite și neșterse. Ne-am legat prieteni și am rămas prieteni dea­­lungul anilor aducători de pre­faceri și de ruine, dealungul ine­galităților și surprinderilor vieții. Prietenia noastră era întărită și sporită prin faptul că făceam par­te amândoi dintr’o confrăție su­fletească mai largă, multă vreme puternică, nici astăzi desființată. Ne întâlnisem pe băncile liceului, pe aleele șoselei Kiseleff, prin co­loanele revistelor de o zi — câți­va visători, câți­va poeți, câți­va copii ciudați. Unul dintre ei era Armand Șa­­renga, despre care am scris când­va o pagină de rechemare. Un altul era și este amicul de totdea­una, poetul V. Demetrius. Al trei­lea era și este iubitul meu văr N. D. Cocea. Voi cere într’o zi, a­­cestor scumpi tovarăși — cu care eram secretarul confrățesc al con­­frăției, îngăduiala să-mi aduc a­­minte de acele zile, destul de de­părtate, ascunse multă vreme în inimele noastre, ca sămânța sub brazdă, dar azi din ce în ce mai biruitoare și mai fertile. Ne lega cultul poeziei și al li­­bertăței impresiilor noastre. Va fi clar într’o zi, că nici Ar­­ghezi, nici Cocea, nici ceilalți n’au cântat la strană nici unui ponti­fice literar, n’au făcut parte din niciun cenaclu profitabil și au cres­cut, cum au putut, fără să-i știe nimeni. Așa se face că acești scrii­tori n’au acte de stare civilă ! S'a pomenit lumea cu ei așa de odată. De unde vin, ai cui sunt, ce ma­­giștri îi patronează — haos com­plect. Nici unul dintre ceilalți scriitori, azi în viață și mai tineri, n’au avut parte de o așa soartă vitregă. Fiecare dintre ei posedă, în dosarul actelor de valoare, de câte­va recunoașteri, câteva con­sacrări, garantate și iscălite de autoritățile în drept. Ne lega farmecul prieteniei tăi­nuite și încrederea în negreșitele noastre destine viitoare. Ani de-a rândul, deși risipiți de nevoile vie­ței, deși vădit luați peste picior de soarta ironică, noi am conti­nuat să ne întâlnim și să fim con­vinși că într’o zi vom face lumea să vorbească de noi. Dintre noi toți cel mai încercat a fost Ar­i­ghezi. De la 1899 până dincoace de 1910, viața lui a fost o luptă înăbușită și crâncenă cu cele mai felurite și mai bizare adversități. Intr’o zi, am pornit amândoi în pas egal, solemn, pe un drum și splendid, el spre Thebaida, cu spre școala din Alexandria. Dar eram niște" copii pe care realitățile vieței trebuia să ne dăs­călească dureros, ghezi în deosebi, pe bietul Ai- Nu pot să-mi aduc aminte de aceste vremuri fără un fior de regret. A fost un șir de ani când acest om, de ex­cepțională forță sufletească, a fă­cut parte din lumea noastră ecle­­siastică și această lume a dormit pe el, cu nepăsare, ca pe o pernă de câlți! Suferințe mari și fără număr au împins pe amicul meu afară din cărarea eroismului creștin. Șase ani Arghezi a trăit depar­te de pământul românesc , prin Elveția, prin Franța, într’o sără­cie strălucită. Odisesa lui în acest timp, nu este vag cunoscută ; poa­te că într’o zi el va povesti-o ne­poților noștri. L’am regăsit ne­schimbat, acelaș cu el însuși. Și lucru minunat, ne-am întâlnit tot acolo de unde plecasem, adică la isvoarele poeziei și ale dragostei de libertatea noastră sufletească. O mărturisire: ne deosebim pro­fund unul de altul, el e gros, eu sunt subțire; el e carnivor, eu sunt semi-vegetarian ; el fumează, eu n’am fumat niciodată... Dar ne asemănăm într’un punct capital: iubim frumusețea și pe cei ce pot ca s’o redea. El e un temperament războinic, urgent și agresiv, eu iu­besc mai mult pacea de­cât răz­boiul... Ca în toate lucrurile vieței, în­să, numai sufletul e acela care dă cheia situațiilor și hotărăște. Tot ce crede, scrie, luptă și proclamă Arghezi (având ori nu cu el drep­tatea) pogoară dintr’o convin­gere năpraznică. Polemica lui por­nește cu sinceritatea unui cal de bătălie. Arghezi se războește din tem­perament și pentru niște cauze cari stau în­ sufletu­l sfinte ca Mormântul Domnului, în sufletul Cavalerilor Cruciați. Luptele li­terare și politice ale lui Arghezi, timp de câți­va ani, prin revista Facla, prin ziarul Seara, au tras viguros în preajma-i un cerc din ce în ce mai larg, de admirație, de glorie dar și de teamă. Nimic nu poate să înconvoce sufletul lui Arghezi în favoarea cuiva decât convingerea lui, sinceră și tare, că acesta e un om de caracter sau de talent, de onoare sau de merit. Arghezi nu are ezitările și im­­preciziunile, pe care le avem noi ceilalți, cu prietenul fără talent sau cu omul fără suflet. Această cutezanță, această frumoasă liber­tate îl fac, pe cât de primejdios și de temut, pe atât de unic și de a­­preciat — mai ales de aceia care nu au cu el nici în plin nici în mânecă. Vorbesc de polemistul Arghezi.­­ Eu unul pun deasupra lui pe poe­tul Arghezi și poate că în viitor îmi va fi dat să-l reîntâlnesc. Deocamdată, față cu ceia ce scrie azi Arghezi, față cu atâta­­ material războnic, trântit în tem­plul așteptărilor mele de altădată, eu mă aflu în situația bătrânilor Athenei față cu Pantheonul, prefăcut în arsenal, de nu știu ce căpetenie militară din istoria elină ulterioară. Și când revăd, pe ici pe calea, câte ceva din frazele începute, dorul și regretul meu sunt și mai mari. Cum te găsești, ușoară zburătoare Zăcând ici pe-o margine de drum, Și nu dormind intr’un polen de­­ floare învăluită!n aur și parfum?... Voind s aduci comoara ta de ceară Te prăbuși și în drumul cel înalt. Cine-o să vie trupul tău de-afart, Să-l caute și’n jur să-i sufle cald! Cu aripa ’n țărână și in vis, Strânge la piept comoara ta­­ deplină. Cât te iubesc frumoasa mea albină Că sarcina che măreți te-a uciși Tovărășia aceasta va părea u­­n curioasă. Unii cititori ai lui Arghezi vor găsi că paginile mele miros prea mult­a biserică. Unii cititori ai mei vor găsi că nu-mi stă bane alături de Arghezi. Și unii și alții, de vor avea bună­voință, se vor domini curând. Nu e vorba să împăcăm or să amețim apucăturile și convingerile noa­stre. Suntem prea sinceri ca să ne amăgim cu o așa iluziune. Rămâ­nem fiecare așa cum suntem. Tovărășia noastră joacă pe o singură țâțână­ toată inima și cât să spunem din mai frumos ceea ce gândim. Ne susține încre­derea imensă pe care o avem u­­nul într’altul că nu putem minți nici nouă nici celorlalți. Și prin acest spațiu, în grația de fier a certitudinei — despărțitoare, și alte privințe — se pot cuprinde viguros nouă mâini muncitoare.­­) Articolul pe care ne facem plă­cerea să-l publicăm în coloanele „Vre­mii“ înfățișează părerile de acum șeap­­tesprezece arii ale părintelui Gala Ga­­laction asupra d-lui Tudor Arghur și această prietenie care se leagă de mai bine de treizeci și șease de ani — nu s’a schimbat nici astăzi intru nimic. GALA GALACTION 22 IANUARIE 1933 Mugur, mugur nou de primăvară, Am crezut să te acrestez in mine, Să țâșnească iarăș din ruine Și din moarte, mlade tinere ’n afară. Dar mi-e trunchiul ars in pragul vieții, Fulgerat pe-un blestemat pripor. Iar în scorbura din mine țin sobor Bufnițele negre și seaeții. Am crezut că mugurul­ altoi — Mugur, mugurel de primăvară — Va’nflori pe scoarța mea amară Cu miresme și cu ndemnuri noi. . . ♦ ‘­­ Ci vei înflori în altă parte Pentru fluturi, pentru cer, pentru pădure... Nu vei ști că bufnițele sare Cuibăresc in somnul meu de moarte.... GEORGE DUMITRESCU In adâncul pământului In adâncul pământului Scârțâit de uși in bătaia vântului. Ferestre cari se bat in noapte ; Din sicrie răscoapte Mișună urm­bre viermănoase Și cară pe brânci Din gropi adânci. Din adâncul pământului Oare... Cârtițe oarbe. Flacăra nopții te soarbe Și le 'nghite. Striuite. De-asupra pământului Pe pragul vântului Luna așteaptă ’n cămașe Rupând norii pătimașe MATEI ALEXANDRESCU Cronică sportivă Massa ’n urale, gestul cardiac Fu andrloză pentru rondul trei Ce frumos e prelungit cu cercei Campionul de antrasc!­on ,,masseur" atent pentru profesioniști Să-i domolească ochii albiți și triști. Pieptul ca o hartă, palatinul rob. Fratele Jakie și fratele Bob. MIRCEA PAVELESCU Aducere aproape Au nins pe cifre fulgii și-m înghețat seaeții Tăind cu­ armură vie sirepii dimineții. Aici te-au prins, de-o vreme, cărările ’ntre stele Și atinzi un svon de mână cu morții prin zăbrele. In cimitir tăcerea aleargă cu cocoșii Desperechind din pântec cu geamăt steme roșii.— Și pe ’ntregirea smulsă și’n carte șovăind Te-am desghiocat în unghii și te-am simțit viind. Ași vrea să fiu cu’ntregul mușcat de întins ori Cu cotul și cu plânsul frânghia s’o masori. (Au tainele din raclă, aut cozile din cer Te joacă și te'n toarnă suind către mister?) Să-ți dau un sos de sticlă printr'însul să străvez Cum spânzură ’ntristații pe ramuri de livezi? De-ași fi știut adusul citit in zodiac Să 'mbrac in altă­­ haină, să-l urc in alt copaci HORIA GROZA VREMEA Către mugurul de primăvară Despre destinul înțelegerii Adesea nu am gândit, cu oare­care tristețe, la destinul marilor înțelegeri și marilor suferințe, cari se experimentează nu în îm­prejurări grandioase — așa cum ar fi fost de așteptat — ci de cele mai multe ori în împrejurări a­­morfe, în ceasuri monotone, liniș­tite, mediocre. Câteodată asiști la scene de a dreptul tragice și te întorci îa tine tot atât de opac ca și mai înainte. Nu ești străbătut de nimic e­­sențial (reții anecdotica sau es­tetica , sângele pe care l-ai văzut curgând, gesturile, vorbele, un a­­mănunt fără importanță, un om care se află acolo din întâmplare). Sau aștepți de ani să întâlnești un om scump ție, unul ale cărui cărți te-au călăuzit în viață, a cărui gândire te-a nutrit și te-a ajutat mai mult decât toată lumea din jur, lume căreia i-ai dat și afecțiunea și timpul tău. Iar când îl întâlnești, te surprinzi inert și somnoros, îți descoperi gândirea preocupată de amănunte ridicule (câte camere o fi având ? ce carte o fi aceia de pe birou ? ce-am să spun prietenilor când voi pleca de aici ? etc.) și îl asculți cu greu, te întrebi de ce nu te bucură pre­zența lui, te superi ghicindu-te cât ești de neutru, de leneș, de a­­dormit. S’ar spune că întreaga ta viață se refuză șocului acesta revelator (care poate fi o mare durere sau o mare bucurie), că toate instinc­tele tale se opun experienții ce tinde să-ți depășească bietul tău ins limitat și inert. Și atunci, când împrejurarea se ivește, când moar­tea îți întinde mâna (căci cineva din tine trebuie să moară, în fie­care din aceste revelații) — devii mineral, devii apă, devii orice, numai om nu, căci omul s’ar dărui complet, și cine știe dacă s’ar mai regăsi pe sine, acelaș, după ce experiența s’a consumat. Numai astfel îmi explic de ce atâți oameni cari au făcut răz­boiul, cari au văzut și auzit atâtea grozăvii, atâtea scene cari i-ar fi putut ridica din mocirla cea de toate zilele — s'au reîntors a­­ceiași.. Puțin mai dezaxați, puțin mai sceptici, mai nevrotici — dar, omenește vorbind, aceiași. Ei n-au experimentat nimic din tot tragicul și omenescul în care au trăit atâția ani ; „i-a întărit Dumnezeu”, adică i-a mineralizat instinctele, i-a adormit spaima lor animală de suferință. Un copil care a văzut un rănit murind pe o stradă de ger — a înțeles poate­­ mai mult din tragicul războiului de­cât un om matur care a luptat pe trei fronturi. După cum iarăș sunt sigur că un adolescent experimen­tează mai eficace o călătorie în Orient, privind'o la cinematograf — decât un reporter umblând pes­te țări și mări, căci acesta din urmă se zidește pe dinlăuntru cu nevăzute platoșe împotriva orică­rui șoc, oricărei experiențe care l-ar putea scoate din el, oricărei nostalgii profunde care i-ar putea descoperi și lui gustul de cenușă al absolutului. E ciudat acest dualism în veș­nică luptă, născut în om, în toți oamenii, pe deoparte setea de a ieși din el, de a trece dincolo, de a iubi uitându-se pe sine — și pe de altă parte, rezistența de mine­ral împotriva oricărei experiențe care l-ar putea zgudui, l-ar putea anula trecându-i dincolo. Câți din­tre noi nu așteptăm o viață în­treagă un eveniment, un om, o cunoaștere — prin care întreve­dem o spargere a cercului de fier ce ne ține zidiți în noi și numai în noi, prin care ghicim o viață nouă, o bucurie adevărată — iar când acea întâmplare sau acel om se ivește, ne închircim cu toate puterile instinctului nostru, ne re­fuzăm,­­ne neutralizăm, ne reîn­toarcem la mineral. Spun oamenii că au căutat via­ța întreagă „femeia ideală“, și n­’au găsit’o. Absurd. O puteau găsi in oricare fe­meie, dar pentru aceasta le tre­­buia­­ iubirea aceia adevărată, care să rupă cercul visului lor, să în­frângă instinctul de conservare care l îi zidea în fața dragostii, să anuleze acel abstract dor de „fe­meie ideală", creiat numai pentru confortul lor,­­pentru odihna lor melancolică și amuzantă, căci e foarte confortabil să „cauți" veș­nic, mai­ greu e să găsești și să nu­trești ,ca un perfect amant ghim­pele acela­i de iubire. Și acum, ca să ne reîntoarcem de unde am­­ plecat, marile înțele­geri și marile suferințe se experi­mentează în împrejurări mono­tone. Ași vrea să întâlnesc ,pe acel om care, a înțeles, experimental caducitatea și evanescența lumii noastre pământești, contemplând Vezu­viu­l. Nu, domnilor se minte în fața Vezuviului, ca și în fața pirami­delor,sau a fiordurilor, sau a o­­ceanului. Oamenii nu văd nimic din tot ce e solemn și senin în a­­ceste fenomene, nu văd nici moar­tea nici florile , văd vapoare, ges­turi și recită versuri. De aceia oamenii cu bun simț evită împrejurările cari îi depă­șesc , nu pentru că li se par ridi­cule (trebuie să te cheme Anatole France, ca să ți se pară ridiculă solemnitatea sfințirii unui steag, de pildă) — ci pentru că își dau seama că vor reacționa penibil, vor fi mici, mineralizați, narcoti­zați. Cred că asemenea oameni cu bun simț, dacă s’ar afla cu desă­vârșire singuri în fața unui mare spectacol, și dacă ar putea fi sin­ceri față de ei înșiși, chiar numai pentru câteva clipe, ar reflecta cam în acest fel: „Ce neputincios sunt să simt tot ce am acum în față ! Ce canalie ascund în mine, dacă sunt capabil, uneori, să-mi bat joc de asemenea lucruri. Ce mic sunt — și ce mincinos !”. Din fericire pentru noi, nu ni s’a evitat pe acest pământ expe­riența marilor dureri și a marilor bucurii și nu ni s’a ascuns înțele­gerea lor. Numai că ea se actua­lizează, devine vie și prezentă, în împrejurări fără însemnătate, în acele ceasuri și întâmplări când spiritul și instinctele nu se zidesc pe dinăuntru, căci nimic nu le a­­menință, pare-se, confortabilul lor semn de siguranță vegetală. Ai văzut atâtea morți, și ai ră­mas acelaș. Iar răsfoind pachete cu hârtii vechi, dar „peste scrisoarea unui prieten mort de mult, și vezi scri­sul lui îngălbenit și rămâi deodată mut, cu ochii în nevăzut, gândind. Nu e sentimentul acela detestabil al „trecutului", romanța acela desgustătoare de „primăveri moar­te”, de evenimente și oameni cari nu se vor mai repeta; — dacă ași bănui asemenea melancolii femeiești în sufletul meu, ași pune pachetul cu hârtii pe foc, și ași ieși să mă plimb pe bulevarde. Căci sentimentele acestea în legă­tură cu „trecutul" n’au nimic viril în ele, nimic ce privește moartea­­ ca atare — ci ele se leagă de ca­davre, de forme depășite, de în­tâmplări epuizate. Se confundă prea des moartea cu cadavrul. A­­cesta din urmă nu mă poate inte­resa : e o formă înghețată, miș­care oprită pe loc. Orice facem și gândim în timp, sunt cadavre (o carte, un gest, o acțiune, o iubire) — și ele trebuesc necontenit de­pășite,aerul trebuie mereu prime­nit, dacă nu voim să ajungem noi înși­ne cadavre, mumii, acte moar­te, dogme. De cealaltă moarte vorbesc eu, de trecerea totală și „vie” în ne­ant ; și pe aceasta ne-o revelă, cum am spus, nu morțile tragice și scumpe la cari ne e dat să a­­sistăm — ci întâmplări banale, de fiecare ceas. Ca și marile bucurii, de altfel, pe care le experimentăm față de evenimente ridicule —în timp ce în fața adevăratelor eve­nimente maxime, rămânem neutri, scoici sparte. Nimic nu e bine corelat în lu­mea aceasta, nimic nu e armoni­zat. Gândiți-vă cât timp pierdeți cu oameni cari nu vă înțeleg, câ­tă afecțiune risipiți pentru oameni cari nu simt — iar pentru acei foarte puțini, cari vă sunt adevă­rați frați, nu găsiți decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun din noi, îl dăm oamenilor cari n’au ce face cu darurile noastre.­­Te întâlnești cu un oarecare, și­­ lui îi sacrifici timpul tău și îi des­­­­chizi sufletul, iar prietenului nu-i­­ dai nimic, sau îi dai resturi. De ce o fi așa? Cunosc câți­va oa­­­­meni mari din acest veac încon­jurați de lichele, de tipi oarecare, de vacuități. Aproape că am fost gelos pe acești fericiți cari pot avea în fiecare zi ceia ce alții, poa­te mai buni decât ei, nu pot avea decât un ceas în toată viata. Dar așa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce să ne ascundem? Preferăm să „căutăm", pierzân­­du-ne timpul, decât să ținem în brațe ceia ce am Înțeles de mult că e vrednic de noi. MIRCEA ELIADE Douăzeci de ani de la moartea lui Spiru Har­et ^ MINISTERUL LIBERAL LA 29 DECEMBRIE 1­910 Al. Giuvara, Gr. Crăiniceanu, Al. Constantinescu, Vasile Morțun, M. Orleanu, Toma Stelian, Spiru Haret, Ion I. C. Brătianu, Em. Costinescu, M. Pherekyde. £­.•

Next