Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-01-22 / nr. 272
6 LITERATURA Pagini regăsite Amicului meu Tudor Arghezi . Sunt aproape nouăsprezece ani de când ne cunoaștem și ne stimăm. Am dat mâna puternic, sufletește, cu prilejul unei călătorii, pe jos, până la Mănăstirea Căldărușani, în niște împrejurări neobișnuite și neșterse. Ne-am legat prieteni și am rămas prieteni dealungul anilor aducători de prefaceri și de ruine, dealungul inegalităților și surprinderilor vieții. Prietenia noastră era întărită și sporită prin faptul că făceam parte amândoi dintr’o confrăție sufletească mai largă, multă vreme puternică, nici astăzi desființată. Ne întâlnisem pe băncile liceului, pe aleele șoselei Kiseleff, prin coloanele revistelor de o zi — câțiva visători, câțiva poeți, câțiva copii ciudați. Unul dintre ei era Armand Șarenga, despre care am scris cândva o pagină de rechemare. Un altul era și este amicul de totdeauna, poetul V. Demetrius. Al treilea era și este iubitul meu văr N. D. Cocea. Voi cere într’o zi, acestor scumpi tovarăși — cu care eram secretarul confrățesc al confrăției, îngăduiala să-mi aduc aminte de acele zile, destul de depărtate, ascunse multă vreme în inimele noastre, ca sămânța sub brazdă, dar azi din ce în ce mai biruitoare și mai fertile. Ne lega cultul poeziei și al libertăței impresiilor noastre. Va fi clar într’o zi, că nici Arghezi, nici Cocea, nici ceilalți n’au cântat la strană nici unui pontifice literar, n’au făcut parte din niciun cenaclu profitabil și au crescut, cum au putut, fără să-i știe nimeni. Așa se face că acești scriitori n’au acte de stare civilă ! S'a pomenit lumea cu ei așa de odată. De unde vin, ai cui sunt, ce magiștri îi patronează — haos complect. Nici unul dintre ceilalți scriitori, azi în viață și mai tineri, n’au avut parte de o așa soartă vitregă. Fiecare dintre ei posedă, în dosarul actelor de valoare, de câteva recunoașteri, câteva consacrări, garantate și iscălite de autoritățile în drept. Ne lega farmecul prieteniei tăinuite și încrederea în negreșitele noastre destine viitoare. Ani de-a rândul, deși risipiți de nevoile vieței, deși vădit luați peste picior de soarta ironică, noi am continuat să ne întâlnim și să fim convinși că într’o zi vom face lumea să vorbească de noi. Dintre noi toți cel mai încercat a fost Arighezi. De la 1899 până dincoace de 1910, viața lui a fost o luptă înăbușită și crâncenă cu cele mai felurite și mai bizare adversități. Intr’o zi, am pornit amândoi în pas egal, solemn, pe un drum și splendid, el spre Thebaida, cu spre școala din Alexandria. Dar eram niște" copii pe care realitățile vieței trebuia să ne dăscălească dureros, ghezi în deosebi, pe bietul Ai- Nu pot să-mi aduc aminte de aceste vremuri fără un fior de regret. A fost un șir de ani când acest om, de excepțională forță sufletească, a făcut parte din lumea noastră eclesiastică și această lume a dormit pe el, cu nepăsare, ca pe o pernă de câlți! Suferințe mari și fără număr au împins pe amicul meu afară din cărarea eroismului creștin. Șase ani Arghezi a trăit departe de pământul românesc , prin Elveția, prin Franța, într’o sărăcie strălucită. Odisesa lui în acest timp, nu este vag cunoscută ; poate că într’o zi el va povesti-o nepoților noștri. L’am regăsit neschimbat, acelaș cu el însuși. Și lucru minunat, ne-am întâlnit tot acolo de unde plecasem, adică la isvoarele poeziei și ale dragostei de libertatea noastră sufletească. O mărturisire: ne deosebim profund unul de altul, el e gros, eu sunt subțire; el e carnivor, eu sunt semi-vegetarian ; el fumează, eu n’am fumat niciodată... Dar ne asemănăm într’un punct capital: iubim frumusețea și pe cei ce pot ca s’o redea. El e un temperament războinic, urgent și agresiv, eu iubesc mai mult pacea decât războiul... Ca în toate lucrurile vieței, însă, numai sufletul e acela care dă cheia situațiilor și hotărăște. Tot ce crede, scrie, luptă și proclamă Arghezi (având ori nu cu el dreptatea) pogoară dintr’o convingere năpraznică. Polemica lui pornește cu sinceritatea unui cal de bătălie. Arghezi se războește din temperament și pentru niște cauze cari stau în sufletul sfinte ca Mormântul Domnului, în sufletul Cavalerilor Cruciați. Luptele literare și politice ale lui Arghezi, timp de câțiva ani, prin revista Facla, prin ziarul Seara, au tras viguros în preajma-i un cerc din ce în ce mai larg, de admirație, de glorie dar și de teamă. Nimic nu poate să înconvoce sufletul lui Arghezi în favoarea cuiva decât convingerea lui, sinceră și tare, că acesta e un om de caracter sau de talent, de onoare sau de merit. Arghezi nu are ezitările și impreciziunile, pe care le avem noi ceilalți, cu prietenul fără talent sau cu omul fără suflet. Această cutezanță, această frumoasă libertate îl fac, pe cât de primejdios și de temut, pe atât de unic și de apreciat — mai ales de aceia care nu au cu el nici în plin nici în mânecă. Vorbesc de polemistul Arghezi. Eu unul pun deasupra lui pe poetul Arghezi și poate că în viitor îmi va fi dat să-l reîntâlnesc. Deocamdată, față cu ceia ce scrie azi Arghezi, față cu atâta material războnic, trântit în templul așteptărilor mele de altădată, eu mă aflu în situația bătrânilor Athenei față cu Pantheonul, prefăcut în arsenal, de nu știu ce căpetenie militară din istoria elină ulterioară. Și când revăd, pe ici pe calea, câte ceva din frazele începute, dorul și regretul meu sunt și mai mari. Cum te găsești, ușoară zburătoare Zăcând ici pe-o margine de drum, Și nu dormind intr’un polen de floare învăluită!n aur și parfum?... Voind s aduci comoara ta de ceară Te prăbuși și în drumul cel înalt. Cine-o să vie trupul tău de-afart, Să-l caute și’n jur să-i sufle cald! Cu aripa ’n țărână și in vis, Strânge la piept comoara ta deplină. Cât te iubesc frumoasa mea albină Că sarcina che măreți te-a uciși Tovărășia aceasta va părea un curioasă. Unii cititori ai lui Arghezi vor găsi că paginile mele miros prea multa biserică. Unii cititori ai mei vor găsi că nu-mi stă bane alături de Arghezi. Și unii și alții, de vor avea bunăvoință, se vor domini curând. Nu e vorba să împăcăm or să amețim apucăturile și convingerile noastre. Suntem prea sinceri ca să ne amăgim cu o așa iluziune. Rămânem fiecare așa cum suntem. Tovărășia noastră joacă pe o singură țâțână toată inima și cât să spunem din mai frumos ceea ce gândim. Ne susține încrederea imensă pe care o avem unul într’altul că nu putem minți nici nouă nici celorlalți. Și prin acest spațiu, în grația de fier a certitudinei — despărțitoare, și alte privințe — se pot cuprinde viguros nouă mâini muncitoare.) Articolul pe care ne facem plăcerea să-l publicăm în coloanele „Vremii“ înfățișează părerile de acum șeaptesprezece arii ale părintelui Gala Galaction asupra d-lui Tudor Arghur și această prietenie care se leagă de mai bine de treizeci și șease de ani — nu s’a schimbat nici astăzi intru nimic. GALA GALACTION 22 IANUARIE 1933 Mugur, mugur nou de primăvară, Am crezut să te acrestez in mine, Să țâșnească iarăș din ruine Și din moarte, mlade tinere ’n afară. Dar mi-e trunchiul ars in pragul vieții, Fulgerat pe-un blestemat pripor. Iar în scorbura din mine țin sobor Bufnițele negre și seaeții. Am crezut că mugurul altoi — Mugur, mugurel de primăvară — Va’nflori pe scoarța mea amară Cu miresme și cu ndemnuri noi. . . ♦ ‘ Ci vei înflori în altă parte Pentru fluturi, pentru cer, pentru pădure... Nu vei ști că bufnițele sare Cuibăresc in somnul meu de moarte.... GEORGE DUMITRESCU In adâncul pământului In adâncul pământului Scârțâit de uși in bătaia vântului. Ferestre cari se bat in noapte ; Din sicrie răscoapte Mișună urmbre viermănoase Și cară pe brânci Din gropi adânci. Din adâncul pământului Oare... Cârtițe oarbe. Flacăra nopții te soarbe Și le 'nghite. Striuite. De-asupra pământului Pe pragul vântului Luna așteaptă ’n cămașe Rupând norii pătimașe MATEI ALEXANDRESCU Cronică sportivă Massa ’n urale, gestul cardiac Fu andrloză pentru rondul trei Ce frumos e prelungit cu cercei Campionul de antrasc!on ,,masseur" atent pentru profesioniști Să-i domolească ochii albiți și triști. Pieptul ca o hartă, palatinul rob. Fratele Jakie și fratele Bob. MIRCEA PAVELESCU Aducere aproape Au nins pe cifre fulgii și-m înghețat seaeții Tăind cu armură vie sirepii dimineții. Aici te-au prins, de-o vreme, cărările ’ntre stele Și atinzi un svon de mână cu morții prin zăbrele. In cimitir tăcerea aleargă cu cocoșii Desperechind din pântec cu geamăt steme roșii.— Și pe ’ntregirea smulsă și’n carte șovăind Te-am desghiocat în unghii și te-am simțit viind. Ași vrea să fiu cu’ntregul mușcat de întins ori Cu cotul și cu plânsul frânghia s’o masori. (Au tainele din raclă, aut cozile din cer Te joacă și te'n toarnă suind către mister?) Să-ți dau un sos de sticlă printr'însul să străvez Cum spânzură ’ntristații pe ramuri de livezi? De-ași fi știut adusul citit in zodiac Să 'mbrac in altă haină, să-l urc in alt copaci HORIA GROZA VREMEA Către mugurul de primăvară Despre destinul înțelegerii Adesea nu am gândit, cu oarecare tristețe, la destinul marilor înțelegeri și marilor suferințe, cari se experimentează nu în împrejurări grandioase — așa cum ar fi fost de așteptat — ci de cele mai multe ori în împrejurări amorfe, în ceasuri monotone, liniștite, mediocre. Câteodată asiști la scene de a dreptul tragice și te întorci îa tine tot atât de opac ca și mai înainte. Nu ești străbătut de nimic esențial (reții anecdotica sau estetica , sângele pe care l-ai văzut curgând, gesturile, vorbele, un amănunt fără importanță, un om care se află acolo din întâmplare). Sau aștepți de ani să întâlnești un om scump ție, unul ale cărui cărți te-au călăuzit în viață, a cărui gândire te-a nutrit și te-a ajutat mai mult decât toată lumea din jur, lume căreia i-ai dat și afecțiunea și timpul tău. Iar când îl întâlnești, te surprinzi inert și somnoros, îți descoperi gândirea preocupată de amănunte ridicule (câte camere o fi având ? ce carte o fi aceia de pe birou ? ce-am să spun prietenilor când voi pleca de aici ? etc.) și îl asculți cu greu, te întrebi de ce nu te bucură prezența lui, te superi ghicindu-te cât ești de neutru, de leneș, de adormit. S’ar spune că întreaga ta viață se refuză șocului acesta revelator (care poate fi o mare durere sau o mare bucurie), că toate instinctele tale se opun experienții ce tinde să-ți depășească bietul tău ins limitat și inert. Și atunci, când împrejurarea se ivește, când moartea îți întinde mâna (căci cineva din tine trebuie să moară, în fiecare din aceste revelații) — devii mineral, devii apă, devii orice, numai om nu, căci omul s’ar dărui complet, și cine știe dacă s’ar mai regăsi pe sine, acelaș, după ce experiența s’a consumat. Numai astfel îmi explic de ce atâți oameni cari au făcut războiul, cari au văzut și auzit atâtea grozăvii, atâtea scene cari i-ar fi putut ridica din mocirla cea de toate zilele — s'au reîntors aceiași.. Puțin mai dezaxați, puțin mai sceptici, mai nevrotici — dar, omenește vorbind, aceiași. Ei n-au experimentat nimic din tot tragicul și omenescul în care au trăit atâția ani ; „i-a întărit Dumnezeu”, adică i-a mineralizat instinctele, i-a adormit spaima lor animală de suferință. Un copil care a văzut un rănit murind pe o stradă de ger — a înțeles poate mai mult din tragicul războiului decât un om matur care a luptat pe trei fronturi. După cum iarăș sunt sigur că un adolescent experimentează mai eficace o călătorie în Orient, privind'o la cinematograf — decât un reporter umblând peste țări și mări, căci acesta din urmă se zidește pe dinlăuntru cu nevăzute platoșe împotriva oricărui șoc, oricărei experiențe care l-ar putea scoate din el, oricărei nostalgii profunde care i-ar putea descoperi și lui gustul de cenușă al absolutului. E ciudat acest dualism în veșnică luptă, născut în om, în toți oamenii, pe deoparte setea de a ieși din el, de a trece dincolo, de a iubi uitându-se pe sine — și pe de altă parte, rezistența de mineral împotriva oricărei experiențe care l-ar putea zgudui, l-ar putea anula trecându-i dincolo. Câți dintre noi nu așteptăm o viață întreagă un eveniment, un om, o cunoaștere — prin care întrevedem o spargere a cercului de fier ce ne ține zidiți în noi și numai în noi, prin care ghicim o viață nouă, o bucurie adevărată — iar când acea întâmplare sau acel om se ivește, ne închircim cu toate puterile instinctului nostru, ne refuzăm,ne neutralizăm, ne reîntoarcem la mineral. Spun oamenii că au căutat viața întreagă „femeia ideală“, și n’au găsit’o. Absurd. O puteau găsi in oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceia adevărată, care să rupă cercul visului lor, să înfrângă instinctul de conservare care l îi zidea în fața dragostii, să anuleze acel abstract dor de „femeie ideală", creiat numai pentru confortul lor,pentru odihna lor melancolică și amuzantă, căci e foarte confortabil să „cauți" veșnic, mai greu e să găsești și să nutrești ,ca un perfect amant ghimpele acelai de iubire. Și acum, ca să ne reîntoarcem de unde am plecat, marile înțelegeri și marile suferințe se experimentează în împrejurări monotone. Ași vrea să întâlnesc ,pe acel om care, a înțeles, experimental caducitatea și evanescența lumii noastre pământești, contemplând Vezuviul. Nu, domnilor se minte în fața Vezuviului, ca și în fața piramidelor,sau a fiordurilor, sau a oceanului. Oamenii nu văd nimic din tot ce e solemn și senin în aceste fenomene, nu văd nici moartea nici florile , văd vapoare, gesturi și recită versuri. De aceia oamenii cu bun simț evită împrejurările cari îi depășesc , nu pentru că li se par ridicule (trebuie să te cheme Anatole France, ca să ți se pară ridiculă solemnitatea sfințirii unui steag, de pildă) — ci pentru că își dau seama că vor reacționa penibil, vor fi mici, mineralizați, narcotizați. Cred că asemenea oameni cu bun simț, dacă s’ar afla cu desăvârșire singuri în fața unui mare spectacol, și dacă ar putea fi sinceri față de ei înșiși, chiar numai pentru câteva clipe, ar reflecta cam în acest fel: „Ce neputincios sunt să simt tot ce am acum în față ! Ce canalie ascund în mine, dacă sunt capabil, uneori, să-mi bat joc de asemenea lucruri. Ce mic sunt — și ce mincinos !”. Din fericire pentru noi, nu ni s’a evitat pe acest pământ experiența marilor dureri și a marilor bucurii și nu ni s’a ascuns înțelegerea lor. Numai că ea se actualizează, devine vie și prezentă, în împrejurări fără însemnătate, în acele ceasuri și întâmplări când spiritul și instinctele nu se zidesc pe dinăuntru, căci nimic nu le amenință, pare-se, confortabilul lor semn de siguranță vegetală. Ai văzut atâtea morți, și ai rămas acelaș. Iar răsfoind pachete cu hârtii vechi, dar „peste scrisoarea unui prieten mort de mult, și vezi scrisul lui îngălbenit și rămâi deodată mut, cu ochii în nevăzut, gândind. Nu e sentimentul acela detestabil al „trecutului", romanța acela desgustătoare de „primăveri moarte”, de evenimente și oameni cari nu se vor mai repeta; — dacă ași bănui asemenea melancolii femeiești în sufletul meu, ași pune pachetul cu hârtii pe foc, și ași ieși să mă plimb pe bulevarde. Căci sentimentele acestea în legătură cu „trecutul" n’au nimic viril în ele, nimic ce privește moartea ca atare — ci ele se leagă de cadavre, de forme depășite, de întâmplări epuizate. Se confundă prea des moartea cu cadavrul. Acesta din urmă nu mă poate interesa : e o formă înghețată, mișcare oprită pe loc. Orice facem și gândim în timp, sunt cadavre (o carte, un gest, o acțiune, o iubire) — și ele trebuesc necontenit depășite,aerul trebuie mereu primenit, dacă nu voim să ajungem noi înșine cadavre, mumii, acte moarte, dogme. De cealaltă moarte vorbesc eu, de trecerea totală și „vie” în neant ; și pe aceasta ne-o revelă, cum am spus, nu morțile tragice și scumpe la cari ne e dat să asistăm — ci întâmplări banale, de fiecare ceas. Ca și marile bucurii, de altfel, pe care le experimentăm față de evenimente ridicule —în timp ce în fața adevăratelor evenimente maxime, rămânem neutri, scoici sparte. Nimic nu e bine corelat în lumea aceasta, nimic nu e armonizat. Gândiți-vă cât timp pierdeți cu oameni cari nu vă înțeleg, câtă afecțiune risipiți pentru oameni cari nu simt — iar pentru acei foarte puțini, cari vă sunt adevărați frați, nu găsiți decât câteva minute, câteva zâmbete, câteva vorbe goale. Tot ce e mai bun din noi, îl dăm oamenilor cari n’au ce face cu darurile noastre.Te întâlnești cu un oarecare, și lui îi sacrifici timpul tău și îi deschizi sufletul, iar prietenului nu-i dai nimic, sau îi dai resturi. De ce o fi așa? Cunosc câțiva oameni mari din acest veac înconjurați de lichele, de tipi oarecare, de vacuități. Aproape că am fost gelos pe acești fericiți cari pot avea în fiecare zi ceia ce alții, poate mai buni decât ei, nu pot avea decât un ceas în toată viata. Dar așa se întâmplă cu fiecare dintre noi, de ce să ne ascundem? Preferăm să „căutăm", pierzându-ne timpul, decât să ținem în brațe ceia ce am Înțeles de mult că e vrednic de noi. MIRCEA ELIADE Douăzeci de ani de la moartea lui Spiru Haret ^ MINISTERUL LIBERAL LA 29 DECEMBRIE 1910 Al. Giuvara, Gr. Crăiniceanu, Al. Constantinescu, Vasile Morțun, M. Orleanu, Toma Stelian, Spiru Haret, Ion I. C. Brătianu, Em. Costinescu, M. Pherekyde. £.•