Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-02-05 / nr. 274

VREMEA Portretizarea defi­nitivă a lojei americane de azi (Continuare din pagina 6­ a' câni sunt ca Babbitt, omul de a­­faceri, suficient, fumând țigări de foi și ținând discursuri bombas­tice în care speranțele proprii de îmbogățire îl conduc la declarații optimiste asupra viitorului orașu­lui și civilizației mondiale, fun­dată de vânzătorii de­­ terenuri pentru case. Aceasta cheamă a­­mericanii optimism. Și aceasta este ceia ce Carol Kennicott ură­ște și vrea să schimbe, fără a iz­buti. Ea vrea un astfel de opti­mism : acel al culturii, nu al civi­lizației ! ÎNSUȘIRILE LUI SINCLAIR LEWIS însușirile lui Sinclair Lewis ca scriitor nu sunt greu de pomenit El vede totul prin prisma intelec­tualului desatisfăcut de mediocri­tate. Lewis are marele dar de a prinde expresiile și limbajul aces­tor oameni. El îi descrie cu pro­priile lor vorbe, ceia­ ce deși re­marcabil nu este o mare calitate mai ales în America unde oamenii standardizați vorbesc mai toți la fel, și unde aceleași idei circulă în aceleași forme dealungul celor patruzeci și opt de state. Altă însușire este satira. Bab­bitt este văzut cu milă și ironie. Omul care devine frate cu ceilalți doar de frică și interes, este co­mic și ridicul. Lewis posedă un fel de observație ironică, foarte prețioasă. Apoi, romanele sale au multă acțiune, tipurile deși ne­adâncite se mișcă tot timpul pen­­tru că ele nu știu ce-i contempla­ția sau speculațiile intelectuale, însuși Carol Kennicott este în continuă acțiune, în continuă ex­pansiune și plină de gesturi și a­­titudini vii, plastice, relevante. Defectele lui Lewis le-am spus la început. Amintim doar că el nu are înțelegere simpatetică a me­diului, ci dimpotrivă o atitudine de observator care caută ceia ce-i caricatural și contradictor. El este pictorul non-sensului ameri­can. Este satiristu­l celor ce cred că natura umană înseamnă capi­talism, îmbogățire și virtute ipo­crită. „Un servitor al realității“­ îi spune lui Carol: „ ...lipsurile pe care le găsești în acest oraș sunt pur și simplu ale naturii umane și ele nu vor fi niciodată schim­bate“. (Main Street, p. 284). Sinclair Lewis este însuși Ca­rol Milford Kennicott, grăbită de reforme și care dintr’odată vrea să revoluționeze ceia ce cere timp și abilitate, dacă nu o schimbare radicală a întregei concepții de viață, o infiltrare a valorilor spi­rituale în sufletele oamenilor prosperi și mediocri, totuși destul de interesați pentru a fi descriși și în umanitatea lor, care nu în­totdeauna e rea și ipocrită.­­­ Cum am caracteriza, cu o sin­gură formulă, arta lui Sinclair Lewis ? Drept un realism critic. Lewis este un scriitor care des­crie realitatea văzută direct prin prisma criticismului, care cu idea­luri și sentimente mari deformea­ză obiectele și redă mărite doar defectele. PETRU COMARNESCU ISMAIL LILLY VEREA (Sala Hasefer) 5 FEBRUARIE 1933 ■ Despre o anumită e x p e r i eu i ă Așteptând, ca fiecare altul, un om nou în acest veac — mă în­treb dacă lui îi vor mai folosi glorioasele noastre instrumente de cunoaștere ; dacă nu cumva el va posedă o cunoaștere plenară, integrală, obținută prin colabora­rea întregei lui ființe, adică și a pasiunilor, agoniilor și instincte­lor lui. S’a vorbit prea mult des­pre opacitatea și tristețea pasiu­nilor ; s a confundat prea adesea pasiunea cu o întunecare a minții. De fapt, numai acele pasiuni sunt întunecate și triste cari rămân în­chise în individ, rămân limitate, încercuite. Nu ești trist decât dacă te iubești mai mult pe tine însuți decât îți iubești pasiunea. Nu e nimic paradoxal aici; du­rerea nu există decât atât timp cât te refuzi ei, cât îi împotrivești un „contrariu“ (fericirea, bien­­ezie, calm, confort)“, adică îți a­­mintești de o stare sufletească pe care ai trăit-o cândva, și pe care acum o regreți. Numai o confuzie de acest fel te poate face să su­feri, îți pogoară în suflet tristețea aces maedium cordis, acea inefa­bilă acesta, care îți risipesc liniș­tea, îți usucă bucuria de a fi viu, îți întunecă mintea. Nu e nimic mai nefertil, mai puțin bărbătesc, mai puțin responsabil — decât a­­semenea tristeți și melancolii. Nu depind decât de limitarea în care te afli. Nu sunt alimentate decât de lașitatea ta. Nu au nimic de­­a face cu pasiunea care te arde. N’ași ști să definesc astfel „ex­periența" (orice experiență) de­cât spunând că e o nuditate de­săvârșită și instantanee a întregei ființe. Nu poți experimenta nimic, dacă nu știi să te desgolești, dacă nu repezi toate formele prin cari ai trecut trecut până atunci, dacă nu faci din tine o prezență. Expe­riențele ieșite din „disponibilita­te“, din dorința estetică, din spleen — nu conduc la nimic, căci nu se anulează una pe alta (fie­care ajungând mediul nutritiv, plasma creiatoare a celeilalte), ci se adună ca într’un muzeu, du­zini de forme moarte, de mumii, de care te leagă infinite nostalgii, regrete, amintiri duiose sau ve­sele, etc. Experiențele acestea sunt pur și simplu acumulări de forme moarte, deși au fost vii în ceasul care le-a cerut și le-a ac­tualizat. Adevărata experiență, însă, ajunge aproape o funcțiune a ființei tale întregi, se confundă cu însă­și viața care te poartă și te îndeamnă s’o cunoști, actuali­­zând’o, într’o infinită manifestare, într’o continuă creație.­­ De aceia mi se pare că termenul de „experiență“ este puțin cam confuz. Mai nemerit ar fi „trăi­rea“, acel Erlebnis german, atât de bogat și de sugestiv ca sens. Trăirea aceasta nu înseamnă, însă, o simplă abandonare în voia ecuațiilor vitale, cari sunt întot­deauna variabile, contingente și întotdeauna limitate. Când te a­­bandonezi, numai trăiești tu — ci ești trăit, la întâmplare. Cred că tot misterul „experienței“ rezidă în această coincidență perfectă cu termenii exterior fie (care poate fi o întâmplare sau o stare de suflet) și, în acelaș timp, o depășire a lui, o liberare de el. De aceia fiecare nouă experiență cere o renunțare, nu la faptul în sine, care trebuie realizat, actualizat, cunoscut real, ci renunțare la limitele inerente acestui fapt și la limitele visului care îl cunoaște. Nu cunoști ni­mic renunțând la o experiență. Dar, de asemenea, cunoști foarte puțin dacă nu renunți la limitele impuse acelei experiențe. întotdeauna mi s’a arătat stra­nie judecata acelora cari socotesc renunțarea o atitudine negativă în fața vieții. Dimpotrivă, nimic positiv, eficace și major nu se poate obține fără a renunța la a­­numite limite, fără a depăși ter­menii experienței, fără a încerca să ieși din „istorie“ (adică din devenirea formală a vieții, care creiază în acelaș timp forme — is­toria și trece totuși prin ele, din­colo de ele). Dacă nu renunți la trecutul tău, la „istoria“ ta — nu poți experimenta nimic pe viu, deci nu poți cunoaște imediat, real, ci printr’o transparență,­ prin mijlocire, prin relații; expe­riența ajunge atunci eventuali­­­­tate, abstracție, și își pierde ca­racterul ei de cunoaștere reală, imediată.­­Singura libertate posibilă o concep prin experiență, căci nu pot scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu pot limpezi anumite obsesii decât privindu-le în față, și nu pot cunoaște ade­vărata dragoste decât depășind-o. In afară de libertate, nu pot con­cepe o adevărată viață spirituală, adică o adevărată cre­ație, o con­tinuă colaborare cu gestul esen­țial al vieții. ‘­Dar libertatea nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în ha­zard și în eventual. Este o imensă iluzie libertatea aceasta, care te robește oricărei eventualități, te joacă și te chinuie fără scop, luându-ți și inițiativa și cumpăni­rea. Libertate înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că ești bine înfipt în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dog­me ; că trăirea ta, nem­ai­fiind a individualului din sine, a limitelor din tine, — este o actualizare li­beră a întregei tale vieți, dându­­ți necontenit alte forme și neo­­prindu-se niciodată la ele. •«Și ca să obții această libertate, după care tânjește omul modern, nu este altă cale — practică, e­­ficace, iar nu contemplativă — decât cea a experiențelor. Numai experimentând totul poți cunoaște real viața omenească, poți ajunge un om întreg. Și numai o astfel de cunoaștere — adică o astfel de realizare — face posibilă li­bertatea omului nou, deschizân­­du-i calea adevăratei creații și a­­devăratei fericiri. Nu e un peisa­giu panoramic acest „tot“ (căci nimic nu se adună, unul lângă altul, ci fiecare fapt se întregește prin ceia ce îl urmează), deoarece nu va fi o oglindire a totului în suflet, ci coincidența lui cu orice. (Cuvintele sunt uzate, și ar trebui să fiu mai prudent când între­buințez unele din ele , dar sunt sigur că cei ce vor să mă înțe­leagă, mă vor înțelege și așa, în pofida tuturor imperfecțiunilor de expresie). Mi se pare că un asemenea om nou este strădania întregei noa­stre epoci. Peste tot se experi­mentează, se încearcă să se libe­reze omul vechiu de toate preju­decățile și gloriile trecute, se re­fac și se fac forme noi de viață socială, unle mai riscante decât altele, dar fiecare străduindu-se să elibereze individul de anumite obstacole (politice, religioase, spirituale) și să creieze altceva în­­ loc, mai viu, mai plin și mai feri­cit. Tristețea inevitabilă marilor prefaceri — fie ele individuale, fie implicând întreaga viață aso­ciată — nu trebuie să ne oprească pe loc. Nimic nu s’a creiat prin tristețe, în afară de o anumită poezie. Tristețea e produsă mai întotdeauna de conștiința zădăr­niciei și evanescenții rosturilor a­­cestei lumi — dar, cum am mai spus, ea trădează limitele acelei con­științi, e produsă de „istoria" ei, de oglindire în trecut. Nici o durere nu poate fi tristă dacă e scoasă din „istoria" omului care o încearcă, dacă e lăsată să lucreze singură, fără a te împotrivi ei și fără a regreta-o. Omul are acest miracol la îndemână, și totuși îl folosește atât­ de rar, că ar putea fi întotdeauna ceea ce, în fond, este. Câți înțeleg acest simplu a­­devăr cu aspect de ghicitoare ? MIRCEA ELIADE D-na GINA M. LILLY VEREA (Sala Hasefer) 7 MINIATURI CEREȘTI Dumnezeu intră în retăcel Și trase ușa după el. Îngerii desfac aripioarele >­­Și astupă cu ele Fereastra dinspre Iștele . Dumnezeu t­atâ de­dină Pe un pat de sulfină, îngerii uită de stele, Se așează binișor pe podele frânturi de perdele Și incep jocul lor copilăresc, Lângă tatăl ceresc. La streașină picură pace. Dinspre lumi radie un vânt. In ietăcel se arată un sfânt Și iese — fără cuvânt — Pace, pace, pace.­.. MATEI ALEXANDRESCU CRONICA LITERARA VICTOR PAPACOSTEA : Teodor Anastasie Cavalioti (Trei manuscrise inedite) — Extras din „Revista Istorică Română“ edit. „Cartea Românească“ AL. ROSETTI. Observații asupra ortografiei AraHomiei Române Există în cultura­ noastră o tâ­nără generație de istoriografi, care și-au impus o disciplină științifică de o scrupuloasă me­todă și un ascuțit simț critic. După faza romantică inaugurată de erudiția prelungită în ipoteză a lui Hașdeu și continuată de ima­ginația febrilă a d-lui N. Iorga, se simte astăzi un serios început de reacțiune în contra istoriei con­cepută ca expresie temperamen­tală și ca o invazie a literaturii în știință. Dacă am căuta originile acestei școli de criticism istoric, le-am găsi în studiile de o meticuloasă documentare, deși de o rigidă ți­nută ale lui D. Or­oiul, nu numai a­cest cercetător al istoriei națio­nale a împins însă spiritele tinere spre colectarea migăloasă de fapte și laborioasa lor confrun­tare, răposatul Vasile Pârvan, cantonat în domeniul mai obscur al arheologiei a oferit el însuș pilda, unui rigorism critic până la epuizare, iar opera dus lui capitală, Getica, este și măr­­turia unei noi metode în studiul istoriei. Aceste două influențe conjugate, pornite de la spirite în fond destul de opuse, au fost fe­cundate și de înrâurirea cercetă­torilor apuseni, de la care cei mai mulți reprezentanți ai istoriogra­fiei tinere și-au însușit un mai mare respect pentru adevărul is­toric. Mișcarea inaugurată de­vista Istorică Română­­ este Re­ex­presia cea mai vie a noilor ten­dințe de care sunt animați erudi­ții timpului și este un semn de regenerare vădită curajul prin care unii au început să revizuia­scă opinii și concluzii precipitate din opera marilor pontifi ai isto­riei naționale. Fără să ocolim spinosul adevăr, trebue să recu­noaștem că reacțiunea Revistei istorice este primul simptom de limpezire în jurul mitului iorghist, acceptat până acum în aspectul lui global și în prestanța lui di­mensională. Suntem, desigur, în momentul de desțelenire a tere­nului, tinerii grupați în jurul or­ganului de critică amintit, au pornit un proces de situare a va­lorilor trecute, fără a­-și fi situat ei înșiși definitiv personalitatea. Insă, de pe acum se poate des­prinde sensul grupării, solidară în jurul ideii că istoria poporului român trebue să înceapă printr’o serie de monografii, ca apoi să treacă la sinteză. Intre fruntașii acestor energii, consacrate criticismului istoric, luăm de data aceasta contact cu d. Victor P­apacostea, a­ cărei ac­tivitate, răsleață e drept, și-a concentrat atenția asupra istoriei macedo-române, ca un capitol in­tegrant și indispensabil al istoriei naționale. Cunoștințele noastre despre macedo-români sunt în prezent mai mult de natură filologică. Sub raportul cultural, se menține încă superstiția că frații noștri balcanici au dus o viață de re­zistență pur biologică și că n’au furnizat decât păstori, iredentiști și amatori de colonizare. Eroare profund înrădăcinată în mentali­tatea noastră, fiindcă ne-au lipsit informațiile despre trecutul lor cultural. Mo­ografia d-lui Victor Papa­­costea despre Teodor Anastasie Cavalioti vine la timp să risipea­scă fumul falselor credințe, ară­­tându-ne că în veacul al XVIII-lea a existat un puternic centru de cultură academică la macedo­români, în vestitul oraș Mosco­­pole. Rezultat al unui moment de maximă înflorire economică și de viață urbană, Moscopole este dovadă istorică nedesmințită că­­ poporul macedo-român, dacă ar fi fost ajutat de împrejurările isto­rice, ar fi mers ascendent pe ca­lea realizării culturale. In vremea de aur a enciclope­dismului, pe când în principate strălucea figura de cărturar cos­mopolit a lui Dimitrie Cantemir, macedo-românii trăesc un mo­ment identic de europenizare a spiritelor prin opera și ideile lui Cavalioti. Născut la Moscopole și mort probabil în orașul natal, discipol al învățatului Evghe­nie Vulgaris, preot și respectat profesor al Academiei moscopo­­lene, spirit luminat și educat la cultura apuseană, (vizitase Ger­mania și Italia), poliglot apreciat de Thunmann și poligraf de re­putată autoritate . Cavalioti este un factor de cultură și civili­zație în orientul balcanic de o in­contestabilă valoare. Pe lângă poezii, cu subiect o­­cazional, pe lângă un manual de greacă și nenumărate manuscri­se, astăzi pierdute, Cavalioti este autorul unui tratat autograf de logică, a unui tratat de fizică și altul de metafizică, acestea din urmă păstrate sub forma de copii; de asemenea el a alcătuit și un vocabular greco -româno - albanez, citat de filologi de frun­te și considerat ca unul din cele mai prețioase isvoare asupra lim­bii albaneze. D. Victor Papacostea, cu o me­todă de o severă disciplină, cu referințe multiple și cu un simț critic de o ascuțime lucidă — ne descrie manuscrisele lui Cavalioti, ne urmărește destinul lor, în timp, și influențele ce au determinat, ne fixează personalitatea eru­ditului macedonean în­­ atmosfera locală a Moscopolei și ne inte­grează fizionomia­ lui în mișcarea ideilor apusene. Cercetarea sa este de o capitală importanță pentru a semnala interdependen­ța culturală a orientului față de occident. Spuneam că enciclo­pedistul Cavalioti este echiva­lentul lui Cantemir pentru macedo­români. Afirmația nu este deloc hazardată, și inteligența analiti­că a d-lui Victor Papacostea nu scapă nici un amănunt din ceea ce a­ reprezentat opera acestui spirit progresist pentru Românii mace­doneni. Este de menționat, în special, apropierea pe care d. Papacostea o face de sursele filozofiei apuse­ne, arătând neîndoios cum în tra­tatele filozofice ale lui Cavalioti se reflectă, într-un spirit eclectic, influențe din Descartes, Male­branche, Leibnitz și Gassendi. Prin aceste înrâuriri, Cavalioti e un cap mai înaintat, mai modern, decât poligraful D. Cantemir, ca și prin reacțiunea lui anti-aristote­­lică. E drept că d. Papacostea, spirit măsurat și înlănțuit de­biectivitatea științifică, nu exage­­­­rează întru nimic importanța in­trinsecă a operelor lui Cavalioti; ele sunt mai ales îndrumări de valoare didactică, însă prin ar­doarea­ activității lui și prin sin­cronizarea ideilor, profesorul ma­cedo-român, raportat la timp, este un precursor de notorie semnifi­cație. Nu este fără folos, să amintim­­ că d. Papacostea insistă în special­­ asupra filologului, accentuând­­ că sub influența lui Leibnitz, Cavalioti este un inițiator al fi­lologiei comparate, prin a cărei metodă a adus cele mai sugesti­ve contribuții privitor la „o­rigina macedo-românilor și problema albaneză“, însoțită de prețioase anexe, de un rezumat francez și numeroase facsimile, monografia d-lui Vic­tor Papacostea, tipărită în exce­lente condiții tehnice, este un mo­del de monografie științifică și una din cele mai elocvente is­­bânzi ale școalei de criticism is­toric a tinerei generații. De la pa­siunea sa pentru problemele ma­­cedo-române, de la justeța spiri­tului său și dela ținuta sa expozi­tivă de o senină limpezime aștep­tăm încă noi contribuții; d. Vic­tor Papacostea, pe lângă meritul unei realizări certe, are și datoria să persevereze. Dictatoriala broșură a Acade­miei Române, privitor la noile dispoziții ortografice, a stârnit o serie de comentarii pline de vervă și a­u trimis venerabilei instituții buchete de mărăcini, fără cru­țare. Noi inșine am stăruit înfcr’o lungă expunere asupra inconsec­vențelor, anomaliilor și arbitra­rului care au prezidat la alcă­tuirea broșurii acad­emice. De data aceasta, d. Al. Rose­­tti, filolog de certă specialitate, autor, între altele, al unui studiu amănunțit asupra limbii române în secolul al XVI-lea iubitor de literatură și spirit neprevenit față de savanta adunare — ne pre­zintă cea mai întemeiată critică a „regulelor ortografice“ atât de frivol iscodite de soborul acade­mic. Nu putem aduce un elogiu mai mare Observărilor d-lui Rosetti, decât dorindu-le o cât mai grabnică adoptare în liceele noastre, spre a servi drept corec­tiv broșurei academice, impusă ca îndreptar general de ortografie. D. Rosetti dovedește simț critic, sistem de precizare a formelor a­­nalizate și mai ales temeiul filo­logic al tuturor obiecțiilor sale. Concluzia d-sale merită repro­dusă, ca un semn de dezaprobare a capriciului bătrânilor noștri e­­rudiți, dornici de o autoritate pe care nu și-au putut-o justifica: „ținem să ne exprimăm sincera părere de rău că trei congrese ca­re au întrunit pe cei mai buni dintre filologii noștri, și nenumă­rate consfătuiri academice, au dus în curs de 7 ani, la elabora­rea unei lucrări ce nu constitue un titlu de glorie pentru Acade­mia Română. Inconsecvență în a­­plicarea criteriului fonetic, omi­siuni, incoerențe, grave erori de terminologie gramaticală și logi­că sunt atâtea caracteristice ce nu ne-am fi așteptat să le găsim în opera de cugetare matură și îndelungă chibzuire a celei mai înalte instituții culturale a Româ­niei întregite“. Nu mai rămâne altceva decât să fie de urgență chemat dom­nul Al. Rosetti și să fie pus să alcătuească un îndreptar or­tografic decent, fiindcă „opera de cugetare matură“ a somităților o­­ficiale își primește osânda unui specialist de orientată pregătire. Să nu se mai plângă Academicie­nii de ironia, și șarja „gazetari­lor“ care se găsesc pe aceeaș po­ziție cu un semen al prea doctei lor discipline, naufragiată pe apa sălcie a 32 de pagini! Pompiliu CONSTANTINESCU

Next