Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-02-05 / nr. 274
VREMEA Portretizarea definitivă a lojei americane de azi (Continuare din pagina 6 a' câni sunt ca Babbitt, omul de afaceri, suficient, fumând țigări de foi și ținând discursuri bombastice în care speranțele proprii de îmbogățire îl conduc la declarații optimiste asupra viitorului orașului și civilizației mondiale, fundată de vânzătorii de terenuri pentru case. Aceasta cheamă americanii optimism. Și aceasta este ceia ce Carol Kennicott urăște și vrea să schimbe, fără a izbuti. Ea vrea un astfel de optimism : acel al culturii, nu al civilizației ! ÎNSUȘIRILE LUI SINCLAIR LEWIS însușirile lui Sinclair Lewis ca scriitor nu sunt greu de pomenit El vede totul prin prisma intelectualului desatisfăcut de mediocritate. Lewis are marele dar de a prinde expresiile și limbajul acestor oameni. El îi descrie cu propriile lor vorbe, ceia ce deși remarcabil nu este o mare calitate mai ales în America unde oamenii standardizați vorbesc mai toți la fel, și unde aceleași idei circulă în aceleași forme dealungul celor patruzeci și opt de state. Altă însușire este satira. Babbitt este văzut cu milă și ironie. Omul care devine frate cu ceilalți doar de frică și interes, este comic și ridicul. Lewis posedă un fel de observație ironică, foarte prețioasă. Apoi, romanele sale au multă acțiune, tipurile deși neadâncite se mișcă tot timpul pentru că ele nu știu ce-i contemplația sau speculațiile intelectuale, însuși Carol Kennicott este în continuă acțiune, în continuă expansiune și plină de gesturi și atitudini vii, plastice, relevante. Defectele lui Lewis le-am spus la început. Amintim doar că el nu are înțelegere simpatetică a mediului, ci dimpotrivă o atitudine de observator care caută ceia ce-i caricatural și contradictor. El este pictorul non-sensului american. Este satiristul celor ce cred că natura umană înseamnă capitalism, îmbogățire și virtute ipocrită. „Un servitor al realității“ îi spune lui Carol: „ ...lipsurile pe care le găsești în acest oraș sunt pur și simplu ale naturii umane și ele nu vor fi niciodată schimbate“. (Main Street, p. 284). Sinclair Lewis este însuși Carol Milford Kennicott, grăbită de reforme și care dintr’odată vrea să revoluționeze ceia ce cere timp și abilitate, dacă nu o schimbare radicală a întregei concepții de viață, o infiltrare a valorilor spirituale în sufletele oamenilor prosperi și mediocri, totuși destul de interesați pentru a fi descriși și în umanitatea lor, care nu întotdeauna e rea și ipocrită. Cum am caracteriza, cu o singură formulă, arta lui Sinclair Lewis ? Drept un realism critic. Lewis este un scriitor care descrie realitatea văzută direct prin prisma criticismului, care cu idealuri și sentimente mari deformează obiectele și redă mărite doar defectele. PETRU COMARNESCU ISMAIL LILLY VEREA (Sala Hasefer) 5 FEBRUARIE 1933 ■ Despre o anumită e x p e r i eu i ă Așteptând, ca fiecare altul, un om nou în acest veac — mă întreb dacă lui îi vor mai folosi glorioasele noastre instrumente de cunoaștere ; dacă nu cumva el va posedă o cunoaștere plenară, integrală, obținută prin colaborarea întregei lui ființe, adică și a pasiunilor, agoniilor și instinctelor lui. S’a vorbit prea mult despre opacitatea și tristețea pasiunilor ; s a confundat prea adesea pasiunea cu o întunecare a minții. De fapt, numai acele pasiuni sunt întunecate și triste cari rămân închise în individ, rămân limitate, încercuite. Nu ești trist decât dacă te iubești mai mult pe tine însuți decât îți iubești pasiunea. Nu e nimic paradoxal aici; durerea nu există decât atât timp cât te refuzi ei, cât îi împotrivești un „contrariu“ (fericirea, bienezie, calm, confort)“, adică îți amintești de o stare sufletească pe care ai trăit-o cândva, și pe care acum o regreți. Numai o confuzie de acest fel te poate face să suferi, îți pogoară în suflet tristețea aces maedium cordis, acea inefabilă acesta, care îți risipesc liniștea, îți usucă bucuria de a fi viu, îți întunecă mintea. Nu e nimic mai nefertil, mai puțin bărbătesc, mai puțin responsabil — decât asemenea tristeți și melancolii. Nu depind decât de limitarea în care te afli. Nu sunt alimentate decât de lașitatea ta. Nu au nimic dea face cu pasiunea care te arde. N’ași ști să definesc astfel „experiența" (orice experiență) decât spunând că e o nuditate desăvârșită și instantanee a întregei ființe. Nu poți experimenta nimic, dacă nu știi să te desgolești, dacă nu repezi toate formele prin cari ai trecut trecut până atunci, dacă nu faci din tine o prezență. Experiențele ieșite din „disponibilitate“, din dorința estetică, din spleen — nu conduc la nimic, căci nu se anulează una pe alta (fiecare ajungând mediul nutritiv, plasma creiatoare a celeilalte), ci se adună ca într’un muzeu, duzini de forme moarte, de mumii, de care te leagă infinite nostalgii, regrete, amintiri duiose sau vesele, etc. Experiențele acestea sunt pur și simplu acumulări de forme moarte, deși au fost vii în ceasul care le-a cerut și le-a actualizat. Adevărata experiență, însă, ajunge aproape o funcțiune a ființei tale întregi, se confundă cu însăși viața care te poartă și te îndeamnă s’o cunoști, actualizând’o, într’o infinită manifestare, într’o continuă creație. De aceia mi se pare că termenul de „experiență“ este puțin cam confuz. Mai nemerit ar fi „trăirea“, acel Erlebnis german, atât de bogat și de sugestiv ca sens. Trăirea aceasta nu înseamnă, însă, o simplă abandonare în voia ecuațiilor vitale, cari sunt întotdeauna variabile, contingente și întotdeauna limitate. Când te abandonezi, numai trăiești tu — ci ești trăit, la întâmplare. Cred că tot misterul „experienței“ rezidă în această coincidență perfectă cu termenii exterior fie (care poate fi o întâmplare sau o stare de suflet) și, în acelaș timp, o depășire a lui, o liberare de el. De aceia fiecare nouă experiență cere o renunțare, nu la faptul în sine, care trebuie realizat, actualizat, cunoscut real, ci renunțare la limitele inerente acestui fapt și la limitele visului care îl cunoaște. Nu cunoști nimic renunțând la o experiență. Dar, de asemenea, cunoști foarte puțin dacă nu renunți la limitele impuse acelei experiențe. întotdeauna mi s’a arătat stranie judecata acelora cari socotesc renunțarea o atitudine negativă în fața vieții. Dimpotrivă, nimic positiv, eficace și major nu se poate obține fără a renunța la anumite limite, fără a depăși termenii experienței, fără a încerca să ieși din „istorie“ (adică din devenirea formală a vieții, care creiază în acelaș timp forme — istoria și trece totuși prin ele, dincolo de ele). Dacă nu renunți la trecutul tău, la „istoria“ ta — nu poți experimenta nimic pe viu, deci nu poți cunoaște imediat, real, ci printr’o transparență, prin mijlocire, prin relații; experiența ajunge atunci eventualitate, abstracție, și își pierde caracterul ei de cunoaștere reală, imediată.Singura libertate posibilă o concep prin experiență, căci nu pot scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu pot limpezi anumite obsesii decât privindu-le în față, și nu pot cunoaște adevărata dragoste decât depășind-o. In afară de libertate, nu pot concepe o adevărată viață spirituală, adică o adevărată creație, o continuă colaborare cu gestul esențial al vieții. ‘Dar libertatea nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard și în eventual. Este o imensă iluzie libertatea aceasta, care te robește oricărei eventualități, te joacă și te chinuie fără scop, luându-ți și inițiativa și cumpănirea. Libertate înseamnă, înainte de toate, autonomie, certitudinea că ești bine înfipt în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dogme ; că trăirea ta, nemaifiind a individualului din sine, a limitelor din tine, — este o actualizare liberă a întregei tale vieți, dânduți necontenit alte forme și neoprindu-se niciodată la ele. •«Și ca să obții această libertate, după care tânjește omul modern, nu este altă cale — practică, eficace, iar nu contemplativă — decât cea a experiențelor. Numai experimentând totul poți cunoaște real viața omenească, poți ajunge un om întreg. Și numai o astfel de cunoaștere — adică o astfel de realizare — face posibilă libertatea omului nou, deschizându-i calea adevăratei creații și adevăratei fericiri. Nu e un peisagiu panoramic acest „tot“ (căci nimic nu se adună, unul lângă altul, ci fiecare fapt se întregește prin ceia ce îl urmează), deoarece nu va fi o oglindire a totului în suflet, ci coincidența lui cu orice. (Cuvintele sunt uzate, și ar trebui să fiu mai prudent când întrebuințez unele din ele , dar sunt sigur că cei ce vor să mă înțeleagă, mă vor înțelege și așa, în pofida tuturor imperfecțiunilor de expresie). Mi se pare că un asemenea om nou este strădania întregei noastre epoci. Peste tot se experimentează, se încearcă să se libereze omul vechiu de toate prejudecățile și gloriile trecute, se refac și se fac forme noi de viață socială, unle mai riscante decât altele, dar fiecare străduindu-se să elibereze individul de anumite obstacole (politice, religioase, spirituale) și să creieze altceva în loc, mai viu, mai plin și mai fericit. Tristețea inevitabilă marilor prefaceri — fie ele individuale, fie implicând întreaga viață asociată — nu trebuie să ne oprească pe loc. Nimic nu s’a creiat prin tristețe, în afară de o anumită poezie. Tristețea e produsă mai întotdeauna de conștiința zădărniciei și evanescenții rosturilor acestei lumi — dar, cum am mai spus, ea trădează limitele acelei conștiinți, e produsă de „istoria" ei, de oglindire în trecut. Nici o durere nu poate fi tristă dacă e scoasă din „istoria" omului care o încearcă, dacă e lăsată să lucreze singură, fără a te împotrivi ei și fără a regreta-o. Omul are acest miracol la îndemână, și totuși îl folosește atât de rar, că ar putea fi întotdeauna ceea ce, în fond, este. Câți înțeleg acest simplu adevăr cu aspect de ghicitoare ? MIRCEA ELIADE D-na GINA M. LILLY VEREA (Sala Hasefer) 7 MINIATURI CEREȘTI Dumnezeu intră în retăcel Și trase ușa după el. Îngerii desfac aripioarele >Și astupă cu ele Fereastra dinspre Iștele . Dumnezeu tatâ dedină Pe un pat de sulfină, îngerii uită de stele, Se așează binișor pe podele frânturi de perdele Și incep jocul lor copilăresc, Lângă tatăl ceresc. La streașină picură pace. Dinspre lumi radie un vânt. In ietăcel se arată un sfânt Și iese — fără cuvânt — Pace, pace, pace... MATEI ALEXANDRESCU CRONICA LITERARA VICTOR PAPACOSTEA : Teodor Anastasie Cavalioti (Trei manuscrise inedite) — Extras din „Revista Istorică Română“ edit. „Cartea Românească“ AL. ROSETTI. Observații asupra ortografiei AraHomiei Române Există în cultura noastră o tânără generație de istoriografi, care și-au impus o disciplină științifică de o scrupuloasă metodă și un ascuțit simț critic. După faza romantică inaugurată de erudiția prelungită în ipoteză a lui Hașdeu și continuată de imaginația febrilă a d-lui N. Iorga, se simte astăzi un serios început de reacțiune în contra istoriei concepută ca expresie temperamentală și ca o invazie a literaturii în știință. Dacă am căuta originile acestei școli de criticism istoric, le-am găsi în studiile de o meticuloasă documentare, deși de o rigidă ținută ale lui D. Oroiul, nu numai acest cercetător al istoriei naționale a împins însă spiritele tinere spre colectarea migăloasă de fapte și laborioasa lor confruntare, răposatul Vasile Pârvan, cantonat în domeniul mai obscur al arheologiei a oferit el însuș pilda, unui rigorism critic până la epuizare, iar opera dus lui capitală, Getica, este și mărturia unei noi metode în studiul istoriei. Aceste două influențe conjugate, pornite de la spirite în fond destul de opuse, au fost fecundate și de înrâurirea cercetătorilor apuseni, de la care cei mai mulți reprezentanți ai istoriografiei tinere și-au însușit un mai mare respect pentru adevărul istoric. Mișcarea inaugurată devista Istorică Română este Reexpresia cea mai vie a noilor tendințe de care sunt animați erudiții timpului și este un semn de regenerare vădită curajul prin care unii au început să revizuiască opinii și concluzii precipitate din opera marilor pontifi ai istoriei naționale. Fără să ocolim spinosul adevăr, trebue să recunoaștem că reacțiunea Revistei istorice este primul simptom de limpezire în jurul mitului iorghist, acceptat până acum în aspectul lui global și în prestanța lui dimensională. Suntem, desigur, în momentul de desțelenire a terenului, tinerii grupați în jurul organului de critică amintit, au pornit un proces de situare a valorilor trecute, fără a-și fi situat ei înșiși definitiv personalitatea. Insă, de pe acum se poate desprinde sensul grupării, solidară în jurul ideii că istoria poporului român trebue să înceapă printr’o serie de monografii, ca apoi să treacă la sinteză. Intre fruntașii acestor energii, consacrate criticismului istoric, luăm de data aceasta contact cu d. Victor Papacostea, a cărei activitate, răsleață e drept, și-a concentrat atenția asupra istoriei macedo-române, ca un capitol integrant și indispensabil al istoriei naționale. Cunoștințele noastre despre macedo-români sunt în prezent mai mult de natură filologică. Sub raportul cultural, se menține încă superstiția că frații noștri balcanici au dus o viață de rezistență pur biologică și că n’au furnizat decât păstori, iredentiști și amatori de colonizare. Eroare profund înrădăcinată în mentalitatea noastră, fiindcă ne-au lipsit informațiile despre trecutul lor cultural. Moografia d-lui Victor Papacostea despre Teodor Anastasie Cavalioti vine la timp să risipească fumul falselor credințe, arătându-ne că în veacul al XVIII-lea a existat un puternic centru de cultură academică la macedoromâni, în vestitul oraș Moscopole. Rezultat al unui moment de maximă înflorire economică și de viață urbană, Moscopole este dovadă istorică nedesmințită că poporul macedo-român, dacă ar fi fost ajutat de împrejurările istorice, ar fi mers ascendent pe calea realizării culturale. In vremea de aur a enciclopedismului, pe când în principate strălucea figura de cărturar cosmopolit a lui Dimitrie Cantemir, macedo-românii trăesc un moment identic de europenizare a spiritelor prin opera și ideile lui Cavalioti. Născut la Moscopole și mort probabil în orașul natal, discipol al învățatului Evghenie Vulgaris, preot și respectat profesor al Academiei moscopolene, spirit luminat și educat la cultura apuseană, (vizitase Germania și Italia), poliglot apreciat de Thunmann și poligraf de reputată autoritate . Cavalioti este un factor de cultură și civilizație în orientul balcanic de o incontestabilă valoare. Pe lângă poezii, cu subiect ocazional, pe lângă un manual de greacă și nenumărate manuscrise, astăzi pierdute, Cavalioti este autorul unui tratat autograf de logică, a unui tratat de fizică și altul de metafizică, acestea din urmă păstrate sub forma de copii; de asemenea el a alcătuit și un vocabular greco -româno - albanez, citat de filologi de frunte și considerat ca unul din cele mai prețioase isvoare asupra limbii albaneze. D. Victor Papacostea, cu o metodă de o severă disciplină, cu referințe multiple și cu un simț critic de o ascuțime lucidă — ne descrie manuscrisele lui Cavalioti, ne urmărește destinul lor, în timp, și influențele ce au determinat, ne fixează personalitatea eruditului macedonean în atmosfera locală a Moscopolei și ne integrează fizionomia lui în mișcarea ideilor apusene. Cercetarea sa este de o capitală importanță pentru a semnala interdependența culturală a orientului față de occident. Spuneam că enciclopedistul Cavalioti este echivalentul lui Cantemir pentru macedoromâni. Afirmația nu este deloc hazardată, și inteligența analitică a d-lui Victor Papacostea nu scapă nici un amănunt din ceea ce a reprezentat opera acestui spirit progresist pentru Românii macedoneni. Este de menționat, în special, apropierea pe care d. Papacostea o face de sursele filozofiei apusene, arătând neîndoios cum în tratatele filozofice ale lui Cavalioti se reflectă, într-un spirit eclectic, influențe din Descartes, Malebranche, Leibnitz și Gassendi. Prin aceste înrâuriri, Cavalioti e un cap mai înaintat, mai modern, decât poligraful D. Cantemir, ca și prin reacțiunea lui anti-aristotelică. E drept că d. Papacostea, spirit măsurat și înlănțuit debiectivitatea științifică, nu exagerează întru nimic importanța intrinsecă a operelor lui Cavalioti; ele sunt mai ales îndrumări de valoare didactică, însă prin ardoarea activității lui și prin sincronizarea ideilor, profesorul macedo-român, raportat la timp, este un precursor de notorie semnificație. Nu este fără folos, să amintim că d. Papacostea insistă în special asupra filologului, accentuând că sub influența lui Leibnitz, Cavalioti este un inițiator al filologiei comparate, prin a cărei metodă a adus cele mai sugestive contribuții privitor la „origina macedo-românilor și problema albaneză“, însoțită de prețioase anexe, de un rezumat francez și numeroase facsimile, monografia d-lui Victor Papacostea, tipărită în excelente condiții tehnice, este un model de monografie științifică și una din cele mai elocvente isbânzi ale școalei de criticism istoric a tinerei generații. De la pasiunea sa pentru problemele macedo-române, de la justeța spiritului său și dela ținuta sa expozitivă de o senină limpezime așteptăm încă noi contribuții; d. Victor Papacostea, pe lângă meritul unei realizări certe, are și datoria să persevereze. Dictatoriala broșură a Academiei Române, privitor la noile dispoziții ortografice, a stârnit o serie de comentarii pline de vervă și au trimis venerabilei instituții buchete de mărăcini, fără cruțare. Noi inșine am stăruit înfcr’o lungă expunere asupra inconsecvențelor, anomaliilor și arbitrarului care au prezidat la alcătuirea broșurii academice. De data aceasta, d. Al. Rosetti, filolog de certă specialitate, autor, între altele, al unui studiu amănunțit asupra limbii române în secolul al XVI-lea iubitor de literatură și spirit neprevenit față de savanta adunare — ne prezintă cea mai întemeiată critică a „regulelor ortografice“ atât de frivol iscodite de soborul academic. Nu putem aduce un elogiu mai mare Observărilor d-lui Rosetti, decât dorindu-le o cât mai grabnică adoptare în liceele noastre, spre a servi drept corectiv broșurei academice, impusă ca îndreptar general de ortografie. D. Rosetti dovedește simț critic, sistem de precizare a formelor analizate și mai ales temeiul filologic al tuturor obiecțiilor sale. Concluzia d-sale merită reprodusă, ca un semn de dezaprobare a capriciului bătrânilor noștri erudiți, dornici de o autoritate pe care nu și-au putut-o justifica: „ținem să ne exprimăm sincera părere de rău că trei congrese care au întrunit pe cei mai buni dintre filologii noștri, și nenumărate consfătuiri academice, au dus în curs de 7 ani, la elaborarea unei lucrări ce nu constitue un titlu de glorie pentru Academia Română. Inconsecvență în aplicarea criteriului fonetic, omisiuni, incoerențe, grave erori de terminologie gramaticală și logică sunt atâtea caracteristice ce nu ne-am fi așteptat să le găsim în opera de cugetare matură și îndelungă chibzuire a celei mai înalte instituții culturale a României întregite“. Nu mai rămâne altceva decât să fie de urgență chemat domnul Al. Rosetti și să fie pus să alcătuească un îndreptar ortografic decent, fiindcă „opera de cugetare matură“ a somităților oficiale își primește osânda unui specialist de orientată pregătire. Să nu se mai plângă Academicienii de ironia, și șarja „gazetarilor“ care se găsesc pe aceeaș poziție cu un semen al prea doctei lor discipline, naufragiată pe apa sălcie a 32 de pagini! Pompiliu CONSTANTINESCU