Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-02-12 / nr. 275

VREMEA M­UZEU Balada­ feții fripte ’n număr de argintatul Mytilene spre strecere ’nălțată [massă țimbalelor cu son de lut­o, filiată strategia arhitecturilor iterene prin nordul stelei care ’mparte' aulicul, ve­ch­eu început. Va ști săgeata împătimită mm argumentul să-l aducă — egee față lângă șopot, colină delphică ’n azur, — cum cincisprezece zile crește inmărmurirea lui glauca pe Nu­renberg medievalul Honson de goeland impur. HORIA GROZA 12 FEBRUARIE 1933 Despre numai zece Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe cari nu le începi nicio­dată. Nu ești învins decât dacă refuzi lupta. Altminteri, orice faci, orice încerci în această existență miraculoasă — sunt victorii; și cât ar fi ele de mutilare, nu tre­buie să regreți că le-ai obținut. In conștiința omului modern exis­tă această gravă confuzie între victorie și premiu. Cei mai mulți dintre noi credem că am fă­cut un lucru bun numai dacă primim o recompensă, o felici­tare, o distincție, o observație fa­vorabilă. Și, dimpotrivă, socotim eșuate acele acte ale noastre cari au trecut neobservate, sau au fost privite cu neîncredere, sa­u dea­­dreptul cu dispreț. Confuzia aceasta își are rădă­cini mai adânci, în setea omului pentru fructul faptelor sale. Noi, care nu știm niciodată ce să fa­cem­ cu pasiunile noastre, credem că o acțiune detașată de dorința recompensei este o acțiune „fără pasiune", un fapt neutru sau o simplă „disponibilitate". Ni se pare că numai acele acțiuni sunt într’ad­evăr omenești cari sunt promovate de o mare pasiune. Uităm, însă, că pasiunea este aici numai elementul dinamic, vehi­culul realizării — iar dorința de recompensă, de fruct, aparține egoismului nostru, și, tot ceia ce facem în vederea unui astfel de premiu ne limitează și ne leagă de limitele noastre. O pasiune în­deamnă întotdeauna la victorie, la perfecta ei consumare în fapt, la e liberare prin plenitudine. O pasiune — care se află prezentă înapoia oricărui act al nostru — nu caută niciodată premiarea sau promovarea ei, nu caută o recom­pensă. Dorința aceasta e creiată și alimentată numai de „prea o­­menescul“ din noi, adică de mi­zeriile și limitările egoismului nostru. Ne-am obișnuit să acuzăm mereu pasiunile pentru tot ceeace e scăzut și hidos în noi. De fapt, pasiunile —­ cari nu caută altce­va decât o desăvârșită actualizare și implicit consumare----nu au nimic de a face cu ceiace credem sau ne place să credem noi des­pre ele. E absurd să osândești o pasiune pentru că n’ai știut s’o stă­pânești. Și nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin de­tașare de ele în­și­ne, ci prin deta­șare de dorința fructelor lor. Am mai spus și altădată că renunța­rea la o acțiune, deci la o pasiu­ne, nu înseamnă nimic , e o ne­gație, o castrare, o alterare. Sin­gura renunțare eficace e renun­țarea la fructul acțiunii, la limitele impuse de pasiunea care ne agită în acel ceas. Dacă acestea sunt adevărate, apoi fără îndoială că ni­ci o bătă­lie nu e pierdută, că putem fi victorioși fără a obține vreun premiu, că putem fi liberi și noi înși­ne fără ca lumea să o știe. Această „noțiune" de Ium­e este un nonnsens. Lumea îți cere tot­deauna un efort personal minim și o deplină abandonare în voia superstițiilor ei. Gândiți-vă ce cere astăzi lumea de la un om per­fect , să fie comunist sau să fie dictator. Aceasta este maximum de plenitudine pe care îl concepe în cesul de față, lumea. Sunt e­­poci când nu poți înainta decât mergând contra curentului. Și e­­poca noastră este o astfel de e­­pocă, un primat absolut al tem­poralului asupra spiritualu­lui, o religie a acțiunii de orice fel (adică de stradă, de urale, de manifeste), un haos com­plect. Ceea ce deosibește pe om de ce­lelalte creaturi nu este inteligența nici rațiunea. Caii savanți de la Ebberfield și maimuțele d-rului Watson depășesc cu mult limita inteligenții unui om normal. Ceia ce ne deosibește pe noi este sim­țul valorilor, ierarhia. Acea în­țelegere globală a lucrurilor, care știe să vadă ordinea, știe să cos­­mizeze haosul din jurul nostru, știe să orânduiască valorile așa cum trebuie, respectându-le pe toate dar păstrându-le pentru justa lor funcțiune. Un om per­fect, adică un om cu desăvârșire liber, este acela care poate „funcționa" pe toate planurile realității, reacționează la toate stimululurile (biologice, etice estetice, raționa­lit­ive) și are valențe active pentru tot ce e viu și eficient din ju­rul lui. Unul care nu gândește toată ziua decât artă, politică, pâine sau dragoste — este un monstru, admirabil, magnific, dar numai un monstru. Pentru el nu mai există ierarhie, nu știe că realitatea și viața e un tot care trebuie experimentat pe mai­ multe planuri. Omul acela trăie­ște ca un halucinat, ca o bestie, condus de un singur instinct sau de o singură ideie. Veacul nostru cunoaște milioane de asemenea monoideici, cari cred că totul se poate schimba dintr’o singură ștersătură de condei­u, că totul va merge bine dacă s’ar pune „planul" lor în aplicare, etc. oameni Există și un misionarism mo­­noideic, foarte primejdios. Sunt oameni cari au apucat odată să spună un cuvânt cu majusculă, și nu mai văd nimic din realitate decât prin această iluzie fonică a lor. Unii spun: Sex, Libertate, Pâine, Sport, Revoluție, Karl Marx, Mussolini, etc. — și spun aceasta toată viața, în orice îm­prejurare s’ar afla. E tragic des­tinul lor, să le treacă viața prin­tre degete, în timp ce ei repetă fascinați un singur cuvânt. Nu știu care Rus a spus odată : „Ciu­bota aceasta a mea prețuiește mai mult decât Faust!“. Rusul acela a fost un simplu imbecil, ca mai toți rușii. Este ca și cum în mij­locul unui concert simfonic s’ar scula unul și ar spune : „Ași pre­fera un castravete acru !“. Inteligența — opusul imbeci­lității — este o funcțiune elastică și polivalentă, care încearcă să prețuiască toată realitatea și s’o evaluieze cu valorile ei proprii. Recunosc un om inteligent după câte valori evită să confunde. Ori epoca noastră trece acum printr’o criză, printr’o penibilă confuzie a valorilor. Valorile spi­rituale sunt ori complect descon­siderate, ori puse în funcțiune de cauze exterioare (economice, po­litice, sexuale). Iar în fața acestui haos care ne înconjoară, nu avem nimic ce să-i împotrivim. Nu a­­vem, pentru că vechile noastre experiențe efective și victorioase nu mai corespund ceasului de față , pentru că acele câteva ade­văruri cu cari s’a lăudat, până la sațietate continentul nostru, au ajuns dogme, scheme moarte, prea strâmte pentru dimensiunile omului care se naște acum. Și atunci stai și privești în jurul tău, cu singura consolare că ești viu, că ești gata oricând să crești și să te amplifici. ...De aceia trebuie să ne purtăm înainte, fiecare, bătăliile noastre. Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul a­­cestă ar fi un raiu. Dacă numai zece inși ar activa detașați — a­­dică liberi, deschiși, întregei rea­lități, fără prejudecăți și fără dogme — viața ar putea merge înainte nestingherită. Pentru că nu interesează ceea ce se face în jurul nostru, ce facem noi. Interesează numai Să nu uităm că fiecare ne purtăm la sân imbe­cilul nostru, și numai noi îl pu­tem sugruma. MIRCEA ELIADE ftXI 7 CRONICA LITERARA DRAGOȘ PROTOPOPESCU : Iarmarocul metehnelor (Colecția „Gândirea“, edit. „Cartea Românească“ Cine încearcă să deseneze si­lueta literară a d-lui Dragoș Pro­­topopescu, rămâne un moment suspendat într’o ciudată nedume­rire. Condei de o vervă si­nuoasă, s’a plimbat cândva pe cărările poeziei, executând inge­nioase tumbe livrești, pe un po­dium de umor rece, de fantezie dantelată, sub care simula tresă­rirea unei sensibilități. Poet de subtilități imagiste, de cheri verbale neologiste împere­și ter­meni familiari, cele două volume de poeme ale sale l-au fixat în zona unui estetism ușor evapo­­rant. Necesitățile carierii sale u­­niversitare l-au împins apoi spre variate excursii angliciste și l-au schițat sub aspectul unui erudit de specie originală, în care fan­tezia își dispută întâietatea cu informația aridă. In cercetările sale, d. Dragoș Protopopescu și-a transmis ceva din jocul grotesc al imaginației care-l îmbia odinioară spre poezie. Dar nici faza aceasta n’a încheiat seria priveliștelor că­rora i place să se suprapună. Po­lemist cu înclinații spre ziaristică, dotat cu o vervă pamfletară de­rivată din umorismul versurilor sale, d. Protopopescu se înfăți­­șează astăzi cu o colecție de nu­vele. Pe firul activității sale inițiale se așează și debutul său de pro­zator satiric, grotesc și de un ex­ces de virtuozitate livrescă dus până la exasperare. D. Dragoș Protopopescu, silit de data aceas­ta de condițiile genului să-și po­puleze narațiunile cu oameni, por­nește de la un concept literar. In Iarmarocul Metehnelor se crista­lizează formula unui umor de spe­cie pur engleză, din categoriile eclectic îmbinate ale lui Thacke­ray, Swift și Dickens — pe un fond valah de pitoresc al peisa­­giului și al omului. Frecventarea literaturii engleze i-a­ oferit pro­cedee și teme, simboluri și atitu­dine sentimentală, viziunea­ gro­­tescă a defectelor morale, un ca­dru și o psihologie fantască a personagiilor. D. Protopopescu mărturisește cu deosebire o apli­cată inteligență artistică, un spirit de pamfletar fantezist de aglo­merată vervă și acea răceală bri­tanică în fața micimilor sufletești, în caricaturizarea maniilor, a sno­­bismului, a ipocriziei și mai ales a unui automatizat conformism dictat de protocolul social. Se degajă o impresie globală de ire­­verență lucidă față de mecanis­mele sale umane, iar când își ia eroii chiar din mediul englez, a­­tunci avem sensația unor reușite pastișe a marilor sale modele de umor. De aceea, tocmai nuvelele în care d. Dragoș Protopopescu se întrece să concentreze proce­deele specifice ale umorului en­glez, ca Jimmy, Jack, Sam și Har­ry sau Mulți oameni, papagalul și încă un om ne apar ca exerciții de o rece gimnastică a fanteziei, de joc estetic în vid, fără să ne provoace și acea adeziune la sub­stanța satirei sale. Este în această parte a prozei sale un simț auten­tic de parodist care se ignoră și dovad­a unui profesor care își sa­vurează specialitatea și pe calea mai concretă a refacerii unui gen literar prin mijloace proprii. Din­tre toate atitudinile de conținut în fața vieții, râsul credem a fi și cel mai național. D-l Protopope­­scu râde cu inima unui savuros valah, atent la pitoresc și reali­tate și se amuză cu inteligența u­­nui anglicist, subtil orologier al satirei britanice. Când materialul povestirilor sale e scos din experiența autoh­tonă, atunci ne regăsim într’o ambianță palpabilă, într'o menta­litate comună cu experiența noas­tră și într’un peisagiu familiar. Ne este indiferent, în acest caz, că d. Protopopescu își asimilează procedee stilistice și moduri de fantezie britanică, priveliștea a­­ridă a­ Dobrogei, atmosfera orien­tală a sufletelor, poezia specifică a locurilor se întregesc într’o u­­nitate mai organic încoporată. Iată de ce preferințele merg spre nuvela inițială, noastre Iar­marocul Metehnelor, unde se ’ncheagă o frescă a snobismului balnear, în al cărui decor se consumă o banală aventură de iubire, între poetul Tudor de Reszke și grecoaica Hariclia, după cum amestecul de auto­biografie și burlesc din Dăneluca ne integrează într’o ambianță de un pitoresc cu ecouri mai prelun­gite în închipuirea noastră. Evocarea, când sentimentală, când ironică a vieții lui Lisandru Barcagiu, frate de cruce al auto­rului și devenit din servitor al școlii lui Provianu căpitan de șa­lupă și amuzant maniac pentru stăncuța lui, dă putința d-lui Dragoș Protopopescu să schițeze un tip fantasy de o conturată psihologie. Cu toată caricaturi­zarea lui, Barcagiu nu e mai pu­țin un bonom în care se strecoară otrava unei manii, ducându-i la pierzare, întristarea, și revolta pu­ritană a lui, când își vede stăn­cuța împerechiată cu un cocoș capătă un sens simbolic și satira d-lui Protopopescu se pătrunde de o substanță verosimilă, cu toată absurditatea materială a faptelor Nu mai vorbim de sa­voarea notațiilor de peisagiu, de pitorescul limbajului și de apa­rența de realitate a personagiilor secundare între care circulă tra­gedia­ de umoristică preocupare a eroului. Aci, d. Dragoș Protopo­pescu îmbină atitudinea sa de u­­morist­­ englez cu poezia orientală din povestirile d-lui Emanoil Bu­­cuța: „Această apucare îi venea rar, ca o cochetărie mai mult — deși mulți vorbeau de comori care i-au râs cândva în ochi în nopți de pază la câmp sau în baltă. Era ce fa ce și eu am bănuit o clipă într’o noapte care ne surprinsese la Vânat la Gura Borcei. Lisan­dru mergea înaintea mea arătân­­du-mi ca pe o hartă balta, din care cunoștea fiecare cot de tufă și fiecare râpă. Un trunchi de copac trăsnit îl făcea să tresară ca la vestea morții unui prieten vechiu; sub o salcie se oprea ca să strângă parcă la piept o fată, iar, când intram într’un petec nou de pășune, el îl măsura cu brațul ca un moșier, numărând în gând vacile boerului Focșa, Blebea sau Seceleanu, pe care le-a păscut în cutare an, cutare vară" (pag. 97 —98). Mai viu, trăiește peisagiul ma­rin și fantezia sa se întrece să surprindă culori și forme capri­cioase : „O lună de August încă la că­pătâiul nevăzut al mărei. Ai zice o tamburină galbenă, în cercuri de lemn roșu, arătată de­ o mână nevăzută peste un dans care se pregătește. Un Vârf de spinare lucește, un trup de argint se revarsă și un șarpe uriaș se rostogolește din desișul depărtării. Peste tufișuri de umbră tamburina joacă scoate ca dintr’o scorbură, des­și face poate din propria-i vraje, prăvălește în valuri și inele, sub unduiri de verde, încoace, târâ­­toarea. Pe trupul ei cântecul e lumină , o stea mișcă un solz. Și din lu­mină de întuneric marea vine ca o ființă a tăcutului, surdă se aude, oarbă caută cu capul în jos, ca dintr’un rât se lasă pe unde tre­ce, râma unei linii", (p. 68—69) sau, în continuare, ca „Tot orașul s’a retras în sus, o nouă Maree, și singura vietate sânt la ora aceasta lun­trile de pescari și bărcile cu pân­ză, care, înfipte toată ziua ca niște crizalide ce-și fabrică din ele, dinăuntru, sborul, se clatină acum cu unda, gata să dea din aripi". Ceea ce dovedește că virtuozi­tatea de fantezie a d-lui Dragoș Protopopescu s’a menținut și în proza satirică din iarmarocul me­tehnelor, expoziție inteligentă, dar neanimată, de umor britanic. Pompiliu CONSTANTINESCU Curier . Andre Breton, șeful școalei su­­pra­realiste, a scris în „Vase comuni­cante“ o apologie și o tehnică a vi­sului. Cartea aceasta nu are numai interes documentar și ca să zicem așa, știin­țific, ci este întrețesută de subtile magii poetice și se termină cu o vi­ziune a rolului poetului în viitor.­­ Operele cunoscutului filosof spa­niol Jose Ortega y Gasset au apărut Într’o ediție complectă. Opera publi­cată până acuma e cuprinsă într’un vo­lum format lexicon de 1400 pagini, fntr’o magnifică prefață, autorul își desvăluie esența tentativelor sale : de­ a revela străinilor esența complexă, și misterioasă a omului iberic.­­ Sa deschis într’una din sălile Ateneului expoziția postumă de aqua­­forte a lui Nicolae Vermont. Expozi­ția este patronată de M. S. Regele. • D. George Catargi, expune inte­resante miniaturi în sala Mozart. • D-șoara Lisette Ulvineanu ex­pune în sala Ileana, palatul Cărții Ro­mânești. (Continuarea romanului din pag. IV-a) plus, iar paharul — nu putu refuza darul ți­găncii . —• Totdeauna te-am știut fată bună! La mulți ani. Era încălzit bine. — Coană mare, dacă-i așa, să-ți spun eu ce plan are domnu’ Vânătorul! Patronul sări la bătrân. Madam Karovici îl opri.­­„­ Lasă-i să spuie! Ce-i de rușine ? Și, autoritar către bătrân. —• Dă-i drumu ! Gavrilă, îndârjit, izbucni. —• Domnu’ Vână­to­ru are planu’ să ia casă peste drum de a dumitale, coană mare... Să facă, adică, și ’nimealui casă, vrea să-ți sufle fetele !... Cu grasa a și vorbit!... Nici n’o văd aici! Madam Karovici aftă, adânc. Domnul Vână­­toru lăsase capul în piept. Fetele priveau, în­­grijate, spre tantit —• Numai să nu i se facă rău! — spuse ți­ganca. Dar madam Karovici își reveni curând. — Așa, mă, Vânătorule, cu gânduri d’as­­tea veneai tu, mă, pe la noi ? Patronul încerca să se scuze: —• Da, de unde, soro! — Taci—• îi reteză vorba tanti. Lasă că te știu eu cine-mi ești! Și matern, către fete . — Priviți și voi cum se răsplătește omenia și cinstea și bunăvoința !... Priviți și voi cum Sunt tratată ! Să-mi ia mie pe grasa, să-mi um­fle mie fata și să se instaleze-taman vis-a-vis, numai așa, de boală... O copleși plânsul. Fetele încercară s’o mân­gâie. Domnul Vânătoru însuși se simți obligat să intervie: — Ce vrei să fac, sora, ce vrei ? Cu cârciu­ma asta nu mai merge!! Nici cu amaneturile! Dar femeea se îndârji. —• Cui îi spui basme ? Ești lacom de bani, Vânătorule! Ai văzut la mine boeri și dever! Asta-i!... Masa se sfârși într’o debandadă groaznică. Fetele plecară una către una, cu capul în jos, cu suferințe în mers — ca la înmormântare. Țiganca voi să-i încredințeze patroanei o taină. Se făcu mică și toată numai zâmbet. Bătrâna, însă, o privi rece. — Tanti, îi spuse fata, nu te lua după ni­meni ! O fi vrând Vânătorui să-ți facă boală, dar nu poate ! Patroana, amețită, nu pricepu . —• Și de ce, făă, pricopsito? Țiganca îi șopti cu vocea sufocată de o a­­dâncă bucurie. — Pentru că... n’are drepturi civile! Femeea rămase îngândurată. Vag, îl bănuia ea pe Vânătoru de toate grozăviile... Se și miră că are prăvălie... —• Ei, dacă-i așa, puiule, spuse ea, râzând gros, ai să te ’ntâlnești cu mine. Și se ridică. — Maică, îl mângâia de astădată pe Fuhn, maică, să nu te superi! Parși vu ăsta de Vână­toru e­ un prost! — Da? —• Absolut! E­ un nenorocit, un dobitoc! încearcă el, pricepi, să-mi facă... boală... con­curență ! Fuhn, care se gândea în altă parte, încercă să mimeze un interes deosebit pentru neliniș­tile doamnei Karovici. —• Ce spui ! — făcu el. — P’onoarea mea ! Vânătoru ăsta, maică, e un tâlhar! N’ai idee! A văzut că merge (d’aia venea el din când în când să mă întrebe de sănătate și de avere!) Și ce și-a zis: Hai să încerc și eu! Și tocmai vis-a-vis! Ei, puișorule, puișorule, treaba nu-i chiar așa de ușoară... —• Cum ? —• Foarte frumos! De când îl cunoști pe Vânătoru ? Fuhn răspunse evasiv: — De curând ! — Aha ! De când! Prin urmare nu ști ce zace ’n el ! Află, scumpule, că Vânătoru a stat și -n ocnă patru anișori... Fuhn se minuna, își stilase vorba și își în­dulcise privirea spre a nu tulbura de loc în di­mineața tristă de chef pe mult-voluminoasa doamnă Karovici. Apoi i-a sărutat cuviincios mâna. — Să mai vii pe la noi, iubitule!­­— i-a șu­­erat la ureche patroana. Fuhn, surâzând: —• O, desigur ! Cât de curând ! Și a rămas iar în uliță, lângă negustorii de cornuri, alăturea de băieții de prăvălie care așteptau să se ridice obloanele în mijlocul a­­cestui început de viață diurnă obicinuită, — la fel ca toate celelalte cunoscute. Cum a îngăduit el fanteziei să-i joace farsa asta ? Noaptea cheltuită cu tanti, cu Puica (ți­ganca i se m­­­rânjind pe dinaintea ochilor) cu toate fețele bordelului modern, îl mustra ca un păcat săvârșit fără nevoie... Acum, la Huși, o fată speriată și tristă îl poartă închis în sângele ei. Trebuie să fie pa­lidă și nedormită. Milu adoarme greu în nopți de vară astea, când fiecare foșnet de frunză aduce ca vaet. Și mobilele vechilor case moldovenești, a­cum se tânguie ele în tăcerea mai profundă ca oriunde aiurea din acel târg îndepărtat. Ea nu se știe cu nimic vinovată: e cea din­tâi care-l iubește simplu: e cea dintâi, care i-a revelat amorul autentic, deosebit de cel întâl­nit, în ridicole înfățișări, prin romane și în tea­tru (comic, involuntar comic) cu tablouri patru saloane... Și pasiunea ei, vie, curată, în­și treagă nu se poatea realiza — ah ! din ce pri­cină neînsemnată, din ce ciudată greșeală a anatomiei ei proprii sau a lui Dumnezeu ? Dar ce iubește el în fața evadată pentru o zi la Huși ? Fuhn nu știe găsi­ nici un răspuns. Atâtea au trecut prin sita dragostei lui de sex... Atâtea și-au spus ca să plece fără urmă, apoi, în lume... Mily e deosebită, desigur. E mai simplă, mai brutală, mai femee. (Va urma)

Next