Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-02-12 / nr. 275
VREMEA MUZEU Balada feții fripte ’n număr de argintatul Mytilene spre strecere ’nălțată [massă țimbalelor cu son de luto, filiată strategia arhitecturilor iterene prin nordul stelei care ’mparte' aulicul, vecheu început. Va ști săgeata împătimită mm argumentul să-l aducă — egee față lângă șopot, colină delphică ’n azur, — cum cincisprezece zile crește inmărmurirea lui glauca pe Nurenberg medievalul Honson de goeland impur. HORIA GROZA 12 FEBRUARIE 1933 Despre numai zece Nu sunt pierdute decât acele bătălii pe cari nu le începi niciodată. Nu ești învins decât dacă refuzi lupta. Altminteri, orice faci, orice încerci în această existență miraculoasă — sunt victorii; și cât ar fi ele de mutilare, nu trebuie să regreți că le-ai obținut. In conștiința omului modern există această gravă confuzie între victorie și premiu. Cei mai mulți dintre noi credem că am făcut un lucru bun numai dacă primim o recompensă, o felicitare, o distincție, o observație favorabilă. Și, dimpotrivă, socotim eșuate acele acte ale noastre cari au trecut neobservate, sau au fost privite cu neîncredere, sau deadreptul cu dispreț. Confuzia aceasta își are rădăcini mai adânci, în setea omului pentru fructul faptelor sale. Noi, care nu știm niciodată ce să facem cu pasiunile noastre, credem că o acțiune detașată de dorința recompensei este o acțiune „fără pasiune", un fapt neutru sau o simplă „disponibilitate". Ni se pare că numai acele acțiuni sunt într’adevăr omenești cari sunt promovate de o mare pasiune. Uităm, însă, că pasiunea este aici numai elementul dinamic, vehiculul realizării — iar dorința de recompensă, de fruct, aparține egoismului nostru, și, tot ceia ce facem în vederea unui astfel de premiu ne limitează și ne leagă de limitele noastre. O pasiune îndeamnă întotdeauna la victorie, la perfecta ei consumare în fapt, la e liberare prin plenitudine. O pasiune — care se află prezentă înapoia oricărui act al nostru — nu caută niciodată premiarea sau promovarea ei, nu caută o recompensă. Dorința aceasta e creiată și alimentată numai de „prea omenescul“ din noi, adică de mizeriile și limitările egoismului nostru. Ne-am obișnuit să acuzăm mereu pasiunile pentru tot ceeace e scăzut și hidos în noi. De fapt, pasiunile — cari nu caută altceva decât o desăvârșită actualizare și implicit consumare----nu au nimic de a face cu ceiace credem sau ne place să credem noi despre ele. E absurd să osândești o pasiune pentru că n’ai știut s’o stăpânești. Și nu poți stăpâni decât acele lucruri la care ai renunțat, de care te-ai liberat, nu prin detașare de ele înșine, ci prin detașare de dorința fructelor lor. Am mai spus și altădată că renunțarea la o acțiune, deci la o pasiune, nu înseamnă nimic , e o negație, o castrare, o alterare. Singura renunțare eficace e renunțarea la fructul acțiunii, la limitele impuse de pasiunea care ne agită în acel ceas. Dacă acestea sunt adevărate, apoi fără îndoială că nici o bătălie nu e pierdută, că putem fi victorioși fără a obține vreun premiu, că putem fi liberi și noi înșine fără ca lumea să o știe. Această „noțiune" de Iume este un nonnsens. Lumea îți cere totdeauna un efort personal minim și o deplină abandonare în voia superstițiilor ei. Gândiți-vă ce cere astăzi lumea de la un om perfect , să fie comunist sau să fie dictator. Aceasta este maximum de plenitudine pe care îl concepe în cesul de față, lumea. Sunt epoci când nu poți înainta decât mergând contra curentului. Și epoca noastră este o astfel de epocă, un primat absolut al temporalului asupra spiritualului, o religie a acțiunii de orice fel (adică de stradă, de urale, de manifeste), un haos complect. Ceea ce deosibește pe om de celelalte creaturi nu este inteligența nici rațiunea. Caii savanți de la Ebberfield și maimuțele d-rului Watson depășesc cu mult limita inteligenții unui om normal. Ceia ce ne deosibește pe noi este simțul valorilor, ierarhia. Acea înțelegere globală a lucrurilor, care știe să vadă ordinea, știe să cosmizeze haosul din jurul nostru, știe să orânduiască valorile așa cum trebuie, respectându-le pe toate dar păstrându-le pentru justa lor funcțiune. Un om perfect, adică un om cu desăvârșire liber, este acela care poate „funcționa" pe toate planurile realității, reacționează la toate stimululurile (biologice, etice estetice, raționalitive) și are valențe active pentru tot ce e viu și eficient din jurul lui. Unul care nu gândește toată ziua decât artă, politică, pâine sau dragoste — este un monstru, admirabil, magnific, dar numai un monstru. Pentru el nu mai există ierarhie, nu știe că realitatea și viața e un tot care trebuie experimentat pe mai multe planuri. Omul acela trăiește ca un halucinat, ca o bestie, condus de un singur instinct sau de o singură ideie. Veacul nostru cunoaște milioane de asemenea monoideici, cari cred că totul se poate schimba dintr’o singură ștersătură de condeiu, că totul va merge bine dacă s’ar pune „planul" lor în aplicare, etc. oameni Există și un misionarism monoideic, foarte primejdios. Sunt oameni cari au apucat odată să spună un cuvânt cu majusculă, și nu mai văd nimic din realitate decât prin această iluzie fonică a lor. Unii spun: Sex, Libertate, Pâine, Sport, Revoluție, Karl Marx, Mussolini, etc. — și spun aceasta toată viața, în orice împrejurare s’ar afla. E tragic destinul lor, să le treacă viața printre degete, în timp ce ei repetă fascinați un singur cuvânt. Nu știu care Rus a spus odată : „Ciubota aceasta a mea prețuiește mai mult decât Faust!“. Rusul acela a fost un simplu imbecil, ca mai toți rușii. Este ca și cum în mijlocul unui concert simfonic s’ar scula unul și ar spune : „Ași prefera un castravete acru !“. Inteligența — opusul imbecilității — este o funcțiune elastică și polivalentă, care încearcă să prețuiască toată realitatea și s’o evaluieze cu valorile ei proprii. Recunosc un om inteligent după câte valori evită să confunde. Ori epoca noastră trece acum printr’o criză, printr’o penibilă confuzie a valorilor. Valorile spirituale sunt ori complect desconsiderate, ori puse în funcțiune de cauze exterioare (economice, politice, sexuale). Iar în fața acestui haos care ne înconjoară, nu avem nimic ce să-i împotrivim. Nu avem, pentru că vechile noastre experiențe efective și victorioase nu mai corespund ceasului de față , pentru că acele câteva adevăruri cu cari s’a lăudat, până la sațietate continentul nostru, au ajuns dogme, scheme moarte, prea strâmte pentru dimensiunile omului care se naște acum. Și atunci stai și privești în jurul tău, cu singura consolare că ești viu, că ești gata oricând să crești și să te amplifici. ...De aceia trebuie să ne purtăm înainte, fiecare, bătăliile noastre. Dacă fiecare ins ar activa fără gândul recompensei, pământul acestă ar fi un raiu. Dacă numai zece inși ar activa detașați — adică liberi, deschiși, întregei realități, fără prejudecăți și fără dogme — viața ar putea merge înainte nestingherită. Pentru că nu interesează ceea ce se face în jurul nostru, ce facem noi. Interesează numai Să nu uităm că fiecare ne purtăm la sân imbecilul nostru, și numai noi îl putem sugruma. MIRCEA ELIADE ftXI 7 CRONICA LITERARA DRAGOȘ PROTOPOPESCU : Iarmarocul metehnelor (Colecția „Gândirea“, edit. „Cartea Românească“ Cine încearcă să deseneze silueta literară a d-lui Dragoș Protopopescu, rămâne un moment suspendat într’o ciudată nedumerire. Condei de o vervă sinuoasă, s’a plimbat cândva pe cărările poeziei, executând ingenioase tumbe livrești, pe un podium de umor rece, de fantezie dantelată, sub care simula tresărirea unei sensibilități. Poet de subtilități imagiste, de cheri verbale neologiste împereși termeni familiari, cele două volume de poeme ale sale l-au fixat în zona unui estetism ușor evaporant. Necesitățile carierii sale universitare l-au împins apoi spre variate excursii angliciste și l-au schițat sub aspectul unui erudit de specie originală, în care fantezia își dispută întâietatea cu informația aridă. In cercetările sale, d. Dragoș Protopopescu și-a transmis ceva din jocul grotesc al imaginației care-l îmbia odinioară spre poezie. Dar nici faza aceasta n’a încheiat seria priveliștelor cărora i place să se suprapună. Polemist cu înclinații spre ziaristică, dotat cu o vervă pamfletară derivată din umorismul versurilor sale, d. Protopopescu se înfățișează astăzi cu o colecție de nuvele. Pe firul activității sale inițiale se așează și debutul său de prozator satiric, grotesc și de un exces de virtuozitate livrescă dus până la exasperare. D. Dragoș Protopopescu, silit de data aceasta de condițiile genului să-și populeze narațiunile cu oameni, pornește de la un concept literar. In Iarmarocul Metehnelor se cristalizează formula unui umor de specie pur engleză, din categoriile eclectic îmbinate ale lui Thackeray, Swift și Dickens — pe un fond valah de pitoresc al peisagiului și al omului. Frecventarea literaturii engleze i-a oferit procedee și teme, simboluri și atitudine sentimentală, viziunea grotescă a defectelor morale, un cadru și o psihologie fantască a personagiilor. D. Protopopescu mărturisește cu deosebire o aplicată inteligență artistică, un spirit de pamfletar fantezist de aglomerată vervă și acea răceală britanică în fața micimilor sufletești, în caricaturizarea maniilor, a snobismului, a ipocriziei și mai ales a unui automatizat conformism dictat de protocolul social. Se degajă o impresie globală de ireverență lucidă față de mecanismele sale umane, iar când își ia eroii chiar din mediul englez, atunci avem sensația unor reușite pastișe a marilor sale modele de umor. De aceea, tocmai nuvelele în care d. Dragoș Protopopescu se întrece să concentreze procedeele specifice ale umorului englez, ca Jimmy, Jack, Sam și Harry sau Mulți oameni, papagalul și încă un om ne apar ca exerciții de o rece gimnastică a fanteziei, de joc estetic în vid, fără să ne provoace și acea adeziune la substanța satirei sale. Este în această parte a prozei sale un simț autentic de parodist care se ignoră și dovada unui profesor care își savurează specialitatea și pe calea mai concretă a refacerii unui gen literar prin mijloace proprii. Dintre toate atitudinile de conținut în fața vieții, râsul credem a fi și cel mai național. D-l Protopopescu râde cu inima unui savuros valah, atent la pitoresc și realitate și se amuză cu inteligența unui anglicist, subtil orologier al satirei britanice. Când materialul povestirilor sale e scos din experiența autohtonă, atunci ne regăsim într’o ambianță palpabilă, într'o mentalitate comună cu experiența noastră și într’un peisagiu familiar. Ne este indiferent, în acest caz, că d. Protopopescu își asimilează procedee stilistice și moduri de fantezie britanică, priveliștea aridă a Dobrogei, atmosfera orientală a sufletelor, poezia specifică a locurilor se întregesc într’o unitate mai organic încoporată. Iată de ce preferințele merg spre nuvela inițială, noastre Iarmarocul Metehnelor, unde se ’ncheagă o frescă a snobismului balnear, în al cărui decor se consumă o banală aventură de iubire, între poetul Tudor de Reszke și grecoaica Hariclia, după cum amestecul de autobiografie și burlesc din Dăneluca ne integrează într’o ambianță de un pitoresc cu ecouri mai prelungite în închipuirea noastră. Evocarea, când sentimentală, când ironică a vieții lui Lisandru Barcagiu, frate de cruce al autorului și devenit din servitor al școlii lui Provianu căpitan de șalupă și amuzant maniac pentru stăncuța lui, dă putința d-lui Dragoș Protopopescu să schițeze un tip fantasy de o conturată psihologie. Cu toată caricaturizarea lui, Barcagiu nu e mai puțin un bonom în care se strecoară otrava unei manii, ducându-i la pierzare, întristarea, și revolta puritană a lui, când își vede stăncuța împerechiată cu un cocoș capătă un sens simbolic și satira d-lui Protopopescu se pătrunde de o substanță verosimilă, cu toată absurditatea materială a faptelor Nu mai vorbim de savoarea notațiilor de peisagiu, de pitorescul limbajului și de aparența de realitate a personagiilor secundare între care circulă tragedia de umoristică preocupare a eroului. Aci, d. Dragoș Protopopescu îmbină atitudinea sa de umorist englez cu poezia orientală din povestirile d-lui Emanoil Bucuța: „Această apucare îi venea rar, ca o cochetărie mai mult — deși mulți vorbeau de comori care i-au râs cândva în ochi în nopți de pază la câmp sau în baltă. Era ce fa ce și eu am bănuit o clipă într’o noapte care ne surprinsese la Vânat la Gura Borcei. Lisandru mergea înaintea mea arătându-mi ca pe o hartă balta, din care cunoștea fiecare cot de tufă și fiecare râpă. Un trunchi de copac trăsnit îl făcea să tresară ca la vestea morții unui prieten vechiu; sub o salcie se oprea ca să strângă parcă la piept o fată, iar, când intram într’un petec nou de pășune, el îl măsura cu brațul ca un moșier, numărând în gând vacile boerului Focșa, Blebea sau Seceleanu, pe care le-a păscut în cutare an, cutare vară" (pag. 97 —98). Mai viu, trăiește peisagiul marin și fantezia sa se întrece să surprindă culori și forme capricioase : „O lună de August încă la căpătâiul nevăzut al mărei. Ai zice o tamburină galbenă, în cercuri de lemn roșu, arătată de o mână nevăzută peste un dans care se pregătește. Un Vârf de spinare lucește, un trup de argint se revarsă și un șarpe uriaș se rostogolește din desișul depărtării. Peste tufișuri de umbră tamburina joacă scoate ca dintr’o scorbură, desși face poate din propria-i vraje, prăvălește în valuri și inele, sub unduiri de verde, încoace, târâtoarea. Pe trupul ei cântecul e lumină , o stea mișcă un solz. Și din lumină de întuneric marea vine ca o ființă a tăcutului, surdă se aude, oarbă caută cu capul în jos, ca dintr’un rât se lasă pe unde trece, râma unei linii", (p. 68—69) sau, în continuare, ca „Tot orașul s’a retras în sus, o nouă Maree, și singura vietate sânt la ora aceasta luntrile de pescari și bărcile cu pânză, care, înfipte toată ziua ca niște crizalide ce-și fabrică din ele, dinăuntru, sborul, se clatină acum cu unda, gata să dea din aripi". Ceea ce dovedește că virtuozitatea de fantezie a d-lui Dragoș Protopopescu s’a menținut și în proza satirică din iarmarocul metehnelor, expoziție inteligentă, dar neanimată, de umor britanic. Pompiliu CONSTANTINESCU Curier . Andre Breton, șeful școalei suprarealiste, a scris în „Vase comunicante“ o apologie și o tehnică a visului. Cartea aceasta nu are numai interes documentar și ca să zicem așa, științific, ci este întrețesută de subtile magii poetice și se termină cu o viziune a rolului poetului în viitor. Operele cunoscutului filosof spaniol Jose Ortega y Gasset au apărut Într’o ediție complectă. Opera publicată până acuma e cuprinsă într’un volum format lexicon de 1400 pagini, fntr’o magnifică prefață, autorul își desvăluie esența tentativelor sale : de a revela străinilor esența complexă, și misterioasă a omului iberic. Sa deschis într’una din sălile Ateneului expoziția postumă de aquaforte a lui Nicolae Vermont. Expoziția este patronată de M. S. Regele. • D. George Catargi, expune interesante miniaturi în sala Mozart. • D-șoara Lisette Ulvineanu expune în sala Ileana, palatul Cărții Românești. (Continuarea romanului din pag. IV-a) plus, iar paharul — nu putu refuza darul țigăncii . —• Totdeauna te-am știut fată bună! La mulți ani. Era încălzit bine. — Coană mare, dacă-i așa, să-ți spun eu ce plan are domnu’ Vânătorul! Patronul sări la bătrân. Madam Karovici îl opri.„ Lasă-i să spuie! Ce-i de rușine ? Și, autoritar către bătrân. —• Dă-i drumu ! Gavrilă, îndârjit, izbucni. —• Domnu’ Vânătoru are planu’ să ia casă peste drum de a dumitale, coană mare... Să facă, adică, și ’nimealui casă, vrea să-ți sufle fetele !... Cu grasa a și vorbit!... Nici n’o văd aici! Madam Karovici aftă, adânc. Domnul Vânătoru lăsase capul în piept. Fetele priveau, îngrijate, spre tantit —• Numai să nu i se facă rău! — spuse țiganca. Dar madam Karovici își reveni curând. — Așa, mă, Vânătorule, cu gânduri d’astea veneai tu, mă, pe la noi ? Patronul încerca să se scuze: —• Da, de unde, soro! — Taci—• îi reteză vorba tanti. Lasă că te știu eu cine-mi ești! Și matern, către fete . — Priviți și voi cum se răsplătește omenia și cinstea și bunăvoința !... Priviți și voi cum Sunt tratată ! Să-mi ia mie pe grasa, să-mi umfle mie fata și să se instaleze-taman vis-a-vis, numai așa, de boală... O copleși plânsul. Fetele încercară s’o mângâie. Domnul Vânătoru însuși se simți obligat să intervie: — Ce vrei să fac, sora, ce vrei ? Cu cârciuma asta nu mai merge!! Nici cu amaneturile! Dar femeea se îndârji. —• Cui îi spui basme ? Ești lacom de bani, Vânătorule! Ai văzut la mine boeri și dever! Asta-i!... Masa se sfârși într’o debandadă groaznică. Fetele plecară una către una, cu capul în jos, cu suferințe în mers — ca la înmormântare. Țiganca voi să-i încredințeze patroanei o taină. Se făcu mică și toată numai zâmbet. Bătrâna, însă, o privi rece. — Tanti, îi spuse fata, nu te lua după nimeni ! O fi vrând Vânătorui să-ți facă boală, dar nu poate ! Patroana, amețită, nu pricepu . —• Și de ce, făă, pricopsito? Țiganca îi șopti cu vocea sufocată de o adâncă bucurie. — Pentru că... n’are drepturi civile! Femeea rămase îngândurată. Vag, îl bănuia ea pe Vânătoru de toate grozăviile... Se și miră că are prăvălie... —• Ei, dacă-i așa, puiule, spuse ea, râzând gros, ai să te ’ntâlnești cu mine. Și se ridică. — Maică, îl mângâia de astădată pe Fuhn, maică, să nu te superi! Parși vu ăsta de Vânătoru e un prost! — Da? —• Absolut! E un nenorocit, un dobitoc! încearcă el, pricepi, să-mi facă... boală... concurență ! Fuhn, care se gândea în altă parte, încercă să mimeze un interes deosebit pentru neliniștile doamnei Karovici. —• Ce spui ! — făcu el. — P’onoarea mea ! Vânătoru ăsta, maică, e un tâlhar! N’ai idee! A văzut că merge (d’aia venea el din când în când să mă întrebe de sănătate și de avere!) Și ce și-a zis: Hai să încerc și eu! Și tocmai vis-a-vis! Ei, puișorule, puișorule, treaba nu-i chiar așa de ușoară... —• Cum ? —• Foarte frumos! De când îl cunoști pe Vânătoru ? Fuhn răspunse evasiv: — De curând ! — Aha ! De când! Prin urmare nu ști ce zace ’n el ! Află, scumpule, că Vânătoru a stat și -n ocnă patru anișori... Fuhn se minuna, își stilase vorba și își îndulcise privirea spre a nu tulbura de loc în dimineața tristă de chef pe mult-voluminoasa doamnă Karovici. Apoi i-a sărutat cuviincios mâna. — Să mai vii pe la noi, iubitule!— i-a șuerat la ureche patroana. Fuhn, surâzând: —• O, desigur ! Cât de curând ! Și a rămas iar în uliță, lângă negustorii de cornuri, alăturea de băieții de prăvălie care așteptau să se ridice obloanele în mijlocul acestui început de viață diurnă obicinuită, — la fel ca toate celelalte cunoscute. Cum a îngăduit el fanteziei să-i joace farsa asta ? Noaptea cheltuită cu tanti, cu Puica (țiganca i se mrânjind pe dinaintea ochilor) cu toate fețele bordelului modern, îl mustra ca un păcat săvârșit fără nevoie... Acum, la Huși, o fată speriată și tristă îl poartă închis în sângele ei. Trebuie să fie palidă și nedormită. Milu adoarme greu în nopți de vară astea, când fiecare foșnet de frunză aduce ca vaet. Și mobilele vechilor case moldovenești, acum se tânguie ele în tăcerea mai profundă ca oriunde aiurea din acel târg îndepărtat. Ea nu se știe cu nimic vinovată: e cea dintâi care-l iubește simplu: e cea dintâi, care i-a revelat amorul autentic, deosebit de cel întâlnit, în ridicole înfățișări, prin romane și în teatru (comic, involuntar comic) cu tablouri patru saloane... Și pasiunea ei, vie, curată, înși treagă nu se poatea realiza — ah ! din ce pricină neînsemnată, din ce ciudată greșeală a anatomiei ei proprii sau a lui Dumnezeu ? Dar ce iubește el în fața evadată pentru o zi la Huși ? Fuhn nu știe găsi nici un răspuns. Atâtea au trecut prin sita dragostei lui de sex... Atâtea și-au spus ca să plece fără urmă, apoi, în lume... Mily e deosebită, desigur. E mai simplă, mai brutală, mai femee. (Va urma)