Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-02-26 / nr. 277
VREMEA 26 FEBRUARIE 1933 Cuminte, cuminte, cuminte, Cu viața ’năuntru răsfrântă, Cu mâinile pure și sfinte, Cu inima grea de cuvinte Nespuse de-acum înainte, Cu inima frântă, Cu inima grea de mireasmă, Cu inima beată de tine, Pe gură pori te suspine, Fantasmă ! Cuminte Fantasmă ne-atinsă, pierdută, E ulttimul cântec ce’n floare Și-și scutură alba lui floare, Cu sufletul meu să’nfășoare Sfințitele tale picioare, Pe care’n ascuns le sărută. Tăcută să-mi fie durerea — Și vina , neștearsă 'n vede, Că turbur oglinda ta vie Cu umbra mea neagră, pustie — Pedeapsă de-a pururi să-mi fie Durerea. Tu iartă pe cel fără parte Sub soarele lumii, nici drept, Că are o inimă ’n piept Când arde văpaia fierbinte, Când totul — pe veci — ne desparte . Și iartă că'n visu-i nebun Și-a dorit viața lui , jucărie In mânuțele tale să fie... Nălucirile, veștezi, apun In cenușă cuminte. GEORGE DUMITRESCU Despre sinceritate și Mi se pare că foarte mulți oameni își fac despre sinceritate o idee atât de puțin clară încât ajunge mai degrabă o superstiție. Se spune : a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide tot. Exact, dar criteriul acestei sincerități îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Ești considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic“ celuilalt — ci când nu ascunzi ceiace se așteaptă de la tine să nu ascunzi. Este paradoxal, dar așa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Ești sincer numai când spui ceiace vrea și ceia ce se așteaptă altul de la tine să spui. Dacă mărturisești unei prietene că e frumoasă și inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta — nu ești sincer. Dacă îi spui că e urâtă și foarte puțin deșteaptă, ești sincer. Dar dacă îi mărturisești că toate acestea n’au absolut nici o importanță, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă că își macină timpul într’un mod stupid, că trăiește o himeră, că își închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de adevăr și de, hai să spunem, fericire) — atunci nu ești nici sincer, nici nesincer, ești nebun. „Sinceritatea“ este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi, amară pentru că adesea ne face să suferim, dar totuși voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voim noi să aflăm și, mai ales, pentru că ne satisface acea eternă sete de a vorbi de noi, de a constata că e s existăm (deoarece atragem atenția celorlalți), că ne învârtim într’o lume favorabilă (e ciudat cât de mult ne temem de o lume „defavorabilă“, de un mediu strein, cu care nu putem comunica, față de care nu putem fi „sinceri“) , de a ne verifica și justifica, într'un cuvânt, existența. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne asigurăm că nu suntem singuri. Nimic nu dă mai mult decât sinceritatea acea certitudine că suntem înconjurați de prieteni, de oameni care ne iubesc , că nu suntem singuri. De aceia în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, se caută unul pe altul, tocmai pentru a anula acel înmărmuritor sentiment al solitudinei, al izolării definitive. Este și sinceritatea un aspect al instinctului de conservare, ca atâtea altele. Numai că, așa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiție a noastră, nu o realitate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe cari le așteaptă tovarășul nostru. Ești cu desăvârșire sincer nu când spui tot ce gândești — ci când ghicești perfect tot ce vrea celalt săfie de la tine. Dacă spui altceva, ești nebun sau ești ridicol. In fond, și sinceritatea participă la acea foarte complicată clasă de sentimente și orgolii care se numește, în bloc, prietenie — și care, trebuie s’o recunoaștem, constituie una dintre cele mai serioase motive pentru a iubi viața. Și în prietenie se întâmplă acelaș lucru ca și în sinceritate: ești iubit nu pentru ceiace ești tu, pentru cele ce vede și crede princitenul tău în tine. Tu, omul, ești sacrificat întotdeauna. Ca și în „sinceritate", în prietenie nu poți fi liber, nu poți fi tu însuți. Ești iubit nu pentru tine — ci ești iubit pentru ceiace poți da, ceiace poți justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în sentimentele prietenului. Și nu te poți plânge, pentru că și tu faci la fel , toată lumea face la fel... Cred că există și altfel de sincerități, după cum există și altfel de prietenii. Câteva pilde de asemenea prietenii și sincerități am mai avut prilejul să le menționăm, tot în această revistă, atunci când am scris despre ridicul. Este întotdeauna destinul marilor sincerități și marilor prietenii să pară ridicule. Un om care îți dă bani la nevoie, este „un bun prieten". Altul, care îți spune că nu există nevoie, că nu există toate aceste complicații cu bogăție și sărăcie, că rostul omului depășește simpla fugă după bani, nu este un exaltat, un om ridicul. Ceia ce întristează oarecum într’o prietenie, este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Și înțeleg prin „libertate“ suma posibilităților lui, voința lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Ești iubit pentru că prietenii s’au obișnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s’au obișnuit să-i întovărășești la cinematograf sau la vizite, să-ți placă, în general, cele ce le plac și lor, să gândești, iarăși în general, ceia ce gândesc și ei. Unde ești tu în toate aceste sentimente ale lor ? Ești descompus, distribuit și asimilat după voia sau capriciul lor , iar tu faci la fel. Dacă, însă, într’o zi vrei să fii liber, și vrei să faci altceva decât ceiace se așteaptă ei de la tine să faci — atunci nu mai ești un bun prieten , atunci incomodezi, obosești, stânjenești. Câteodată ești tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi, libertății tale , toleranța... Prietenia cea mai încercată îți desvăluie uneori ziduri de nestrăbătut, parcă ți-ar spune: „până prietenie aici te-am urmat, până aici te-am lăsat să intri ; de acum ești un caraghios, ești absurd, ești ridicul, nu te mai pot urma !“, încercam zilele trecute să vorbesc cu câțiva prieteni despre moarte — și am cunoscut încă o dată tristețea de a vedea cât de multe ziduri există între noi. Parcă mi-ar fi spus: „dragă, fi serios și lasă prostiile la o parte!“. Ei nu voiau să simtă că ceia ce le apare lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esențială. Ei nu înțelegeau că s’ar putea discuta o asemenea problemă, că o puteau combate — dar nicidecum demite disprețuitori sau indiferenți. De multe ori m’am ce-ar spune prietenii mei întrebat dacă ași săvârși un act compromițător, dar cerut urgent de libertatea mea; dacă, de pildă, m’ași converti la iudaism, sau la baptism, sau ași deveni luptător de circ, sau șampion de biliard, ceva în sfârșit, care i-ar incomoda și i-ar neliniști. Ei n’ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n’ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să-mi înțeleagă nebunia. M’ar decreta pur și simplu nebun, poate m'ar tolera, sau poate m’ar lăsa cu desăvârșire singur. In nici un caz n’ar trece în mine. Ori, dragostea adevărată nu înseamnă decât această complectă renunțare la individualitatea ta pentru a trece in celalt. O prietenie nu se verifică în așa numitele „ceasuri grele" ale vieții. O prietenie se verifică numai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten în nevoie, a-1 încălzi cu mângâierile tale, a-1 încuraja cu „sinceritățile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a imu-i judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real și justificabil, dar poate nu corespunde experienței și destinului celuilalt), a nu-1 prețui prin ceia ce îți convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceiace este perfect el însuși, prin ceiace trebuie el să se realizeze ca să ajungă un om iar nu un simplu manechin. Toate acestea, însă, nu ți le cere nimeni, după cum nimeni nu-ți cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o dorește el. Nu uitați că într’o prietenie nu contează numai ceiace ia celalt. Fiecare luăm mai puțin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat, că nu ai-e sete de mult, că ne mulțumim cu sferturi; de aceia avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicul. Nu numai că nu dăm pe cât ar trebui, dar și luăm cu mult mai puțin decât ni se oferă... MIRCEA ELIADE J CRONICA LITERARA CONSTANTIN KIRITESCU : Flori din grădina copilăriei edit. „Cartea Românească" Când d. Constantin Kirițescu, persoană oficială având sub autoritate destinul învățământului secundar, a debutat în literatura de imaginație și-a îndreptat atenția tot asupra școlii, iar galeria sa pitorescă de „apostoli“ ne-a desvăluit cu umor un capitol din faza unui trecut didactic, plin de ciudățenii și hilare metehne de breaslă. Primul său volum era opera mai cu seamă a unui memorialist, care-și romanțează ușor reminiscențele în jurul unor persoane repede identificate. Progresiv, di Kirițescu a cedat înclinației spre ficțiune, iar aceste flori din grădina copilăriei alcătuesc și prima sa culegere de nuvele și schițe. De data aceasta, materialul său artistic nu mai oferă un interes documentar, fiindcă modeștii eroi pe care-i evocă nu mai sunt legați de o instituție și un moment evolutiv al ei. E suficient să indicăm d-lui Kirițescu trăesc că schițele toate pe baza afectivității, ca să vedem că literatul a pășit spre adevăratul domeniu al fanteziei, în lumina căreia se mișcă și figurile creionate. Desigur, că anterior a existat o experiență de viață în punctul originar al narațiunilor prezente ; toate figurile reînviate într-o cronologie interioară au întretăiat cândva percepția reală a scriitorului; timpul le-a depozitat în memorie, le-a stilizat, le-a redus la nota caracteristică, iar fantezia le-a recompus într-o succesiune plină de pitoresc. Cartea Flori din grădina copilăriei este un colț pitoresc, o evocare din lumea copilăriei și a mahalalei bucureștene; d. Kirițescu nu ne cucerește prin pitorescul verbal sau culoarea aprinsă a emoțiilor sale; mai curând poate vorbi aci de un pitoresc se moral, o categorie de mentalitate, în care personagiile se unifică într’o atmosferă. Deși autorul, într'un prolog liric, își definește astfel lotul emoțiunilor sale : „Grădina copilăriei mele este un petec de mahala bucureșteană" — totuș suburbia ca ambianță și specifică reacțiune se estompează până la similitudinea cu viața unui orășel de provincie. Fiorul colectiv, pe care Sărmanul Kloptock l-a intuit în Feciorul lui nenea Tache Vameșul, absentează din schițele d-lui Kirițescu. Pentru Klopstock, mahalaua e aproape un univers cu legi proprii, cu delimitări geografice precise, o zonă fără circulație cu centrul. La d. Kirițescu emoția nu răsare din materie și sensație; cartea sa emană o discretă emoție morală, am putea spune o duioșie domestică, ca unică rezonanță în afectivitatea noastră. Procedeul povestirilor sale este invariabil: un portret, încadrat în câteva anecdote care-1 luminează, o expunere directă a unei psihologii, în trremurul emoțional al unei sincerități nude. Schițele d-lui Kirițescu adoptă simplitatea, ca mijloc generator de duioșie. De aci și tonul familiar și cursiv al stilului, lipsa de literatură, în sensul de podoabă fuzionată în materialul brut, este un lirism de romanță, în genul onest al lui Coppée, în aceste schițe, în care zâmbetul se topește în sentimentalismul familial. Dacă d. Kirițescu a scăpat de obsesia modelului real și s’a refugnat în ficțiune, n’a ocolit însă influența literară; este evidentă înrâurirea d-lui Brătescu-Voinești, din seria schițelor cu material și emoție domestică. Tonul potolit al evocării, liniștea sentimentală și simplitatea expresiei, pitorescul vetust al figurilor și dezadaptarea lor la viață se regăsesc în Flori din grădina copilăriei cu atâta insistență de asimilare, încât ne găsim în fața unei filiații fără controversă. Astfel, în silueta Coanei Lucșița, trăind pe amintirea tinereții fericite și cu obsesia proceselor pe care numai moartea le curmă, s’a scuturat ceva din pitorescul Cucoanei Leonora a d-lui Brătescu-Voinețti, iar în Inimă de câine un fior din Moartea lui Castor s’a prelins, ca un firicel de apă dintr'un isvor vecin. Nu voim să spunem că emoția d-lui Kirițescu n’ar fi autentică, dar experiența psihologică este atât de asemănătoare, încât și rezonanțele interioare ale povestirilor sfârșesc într’un ecou paralel. Lirismul schițelor d-lui Kirițescu e implicat în anecdotă, când d-sa utilizează stilul artistic, atunci impresia de făcut și artificios este netedă, ca în acest exemplu : „Grădina copilăriei mele nu are peluze și contururi geometrie, întinse covoare de iarbă, verzi ca smaragdul, nioi ca mătrasa. Nici poteci trase inginerește, pe unde piciorul să se -ngroape în pietriș, mărunt ca măzărichea. Zeițe de marmoră nu răsar din frunzișul ei bogat. Nu vezi lebede albe plutind leneș pe ochiuri de apă albastră ,nici șipete care să țâșnească din mitologii de bronz, înverzit de vreme. Decor de pastorale și madrigale, prin care se plimbă cavaleri ,eleganți cu spada atârnând la șold, oferind brațul marchizelor cu părul pudrat, ori păstorițe cu pantofiori roz, păzind mielușei cu lâna albă ca spuma, gătiți cu panglice“. Impresia poetică e mai mult verbală, decât în tonul interior. Când d. Kirițescu se folosește de stilul direct, narativ și simplu, forma se suprapune intuiției: „Noi dam buzna în odaia mătușichii, în care intrai coborând două trepte, dar unde ne simțeam ca la noi acasă. Ne plăcea grozav odaia asta joasă, curată, cu pereții spoiți cu var, lipită pe jos cu humă galbenă, cu tavanul scund, podit cu grinzi negre de afumate ce erau. Maic’ Anuța ședea în casa dumneaei, veche proprietate părintească, înveliă cu șindrilă, ispă și curte mare cu duzi, nuci și meri. Odaia de la drum, „casa mare“ cum îi ziceam noi, avea trei ferestre și dușumea de scânduri cernite; maic’ Anuța o dădea cu chirie. Noi nu intram acolo decât când se muta chiriașul și proprietăreasa îi ceruia scândurile, ca să le găsească curate chiriașul cel nou. Cea pe cere o oprise pentru dumneaei avea intrarea prin tindă, cu vatră în fund. Ne plăcea odaia mătușichii fiindcă pereții albi erau împodobiți cu cadre multe. Le cunoșteam pe de rost, de mult ce le privisem și le descântasem“. In acest ton direct, povestirea lunecă fără eforturi, sensația de văzut se încheagă deplin, iar emoția de pietate (axă a cărții) circulă direct și spontan. Tot astfel, dialogurile evocă cu meșteșug tipul ? d. Kirițescu îl dozează abil cu narațiunea, în fragmente care poartă pecetea de autenticitate: — Asta ce e maica Anuța ? — Un icosar din salba dela gâtul icoanei Maichii Domnului. — Unde e icoana ? — Apoi, când ne-am bășcăluit, icoana a luat-o fața Magdalina și zii-a lăsat mie, așa, de-o ținere de minte, dcosarul ăsta. — Dar asta ce e Mede’ Anuțo ? — E o bucată de chilimbar d’n țigaretul lui țucuțu Nae. — Dar cine-a spart țigareta, maic’Anuțo ? — Apoi venise neicuțutu Nae mai cu chef într’o Duminică... Știam bine întâmplarea, dar tot 3 întrebam: — Și te-a bătut rău țucu Nae, maic’ Anuța ? Cu Flori din grădina copilăriei, d. Constantin Kirițescu pășește deplin în literatura de imaginație, vocând o copilărie pitorescă, dr’o emoție morală liniștită. • Pompiliu CONSTANTINESCU cere la toate librăriile Cele 3 mari succese din anul acesta O. H. LAWRENCE VICKI BAUM O. H. LAWRENCE AMANTUL 11 A Ulii BlATEI ARMĂSARUL DOAMNEI CHATTERLEY AURI l VIUL DOAMNEI LOU ED'HA II Traducere de F. ADEN CA Traducere de CAMIL BALTAZAR Prețul Lei 80 Prețul Lei 60 Prețul Lei 6O (Continuare din pag. 4-articulare” cu tarif redus, în grădini închise în noapte sau în case oneste de gospodari normali, — acolo în București ca și aici, în Huși. Și Seama iubește și nenea Herș și omul de pe stradă și cucoana din colț și fata arhitectului și cumnata băcanului, —■ și Fuhn !... și Fuhn !... și Fuhn !... Tremura. Se vedea albă-vânătă. Se înțelege că și Fuhn ! De ce ar fi altfel ? Pentru că o iubește pe ea ? Dar nu se poate iubi la infinit un covor, o cadră, un obraz... Pretutindenea, acasă, în tren, pe uliță, acolo ca și aici, întâlnește goana după sex, foamea de sex, nebunia colectivă care place și se transmite ca o molimă din tată în fiu... Numai ea... Intăreată,înainte de a o fi cunoscut, dragostei întregi. Refuzată vieții. Osândită vidului. Numai ea... Cineva bătu în ușe. — Poftim ! Moș Herș intră în vârful degetelor. — Dinadins am venit așa încet. Și se opri în fața fetii. O privi surâzând, de jos în sus, atent, cât se poate de atent. — Ai crescut! —■ spuse el. — Inchipuiește-ți! Am crescut! răspunse Mily. Moșul se așeză, familiar, pe divan. — Dinadins, repetă el, am venit aici, la tine Spune-mi tot ! Mily îl privi cu o privire umedă. — N’ai citit ce ți-am scris ? — Tocmai d’aia ! — Cum ? N’ai înțeles ? — • Ba da ! Dar... — Ce-ci? —• Cum să-ți spun? Nu sunt lămurit... — Mă mir! Era totuși, foarte simplu. Trăiesc, mă plimb printre femei și bărbați, iubesc și eu — dar sunt inaptă împreunării — adică singurei fapte care se cuvine împlinită. —■ Inaptă ? — spuse bătrânul, gânditor. — Exact! Amorul meu e încuiat! Moș Herș a rămas tăcut, cu capul în piept. Clipele, minutele, timpul a trecut greu.. Târziu, ca trezit din somn, Herș spuse : —• Atunci să te vadă un doctor! — Mulțumesc de sfat, nene Herș ! Mulțumesc ! — răspunse fata. Dar bătrânul stărui, — înțelegi 11-1 greu . Dar vaca trebuie ?! Mily se îndărătnici. — Te rog! Te rog frumos, nene Herș, să nu mai vorbim așa. „Trebuie!“. Trebuie să fiu nenaturală, — niu-i așa? Să mă „corecteze” cine știe ce prost în halat alb și cu bisturiu ?! Merți! — Dar zici că-1 iubești ? — întrebă bătrânul. —• Și unde vrei să ajungi ? — Dacă-1 iubești cu adevărat, — atunci n’ai de ce să șovăi! — Bine, moșule, dumneata nu ești, doar, mătușa!... Așa înțelegi să isprăvesc? Dacă-1 iubesc — fuga la doctor. Și-apoi ?... ...Bătrânul Herș a plecat, cu pasul și mai vătuit, cu spatele și mai încovoiat. IV Fuhn a deschis omului ușa, căscând prelung. Era un băiat de prăvălie, mic, isteț și oacheș. —• Ce vrei, muata ? — l’a întrebat, plictisit. — M’a trimis domnișoara Hart să vă spui că a sosit din Huși! — răspunse băiatul. — A sosit din Huși ? întrebase Fuhn, de astădată cuprins de panică. — Da ! A sosit! Băiatul își învârtea pălăriuța în mâini. —— Când ? — Aseară! — Cum, aseară ? — făcu Fuhn, din ce în ce mai aprins. De-abia avaiineri — sau când irăsalaltăeri a plecat... Băiatul îl privi tăcut. — Aseară, spui mata ? — Da, dom’le, asteară! —• Nu ți-a dat nici un bilet ? — Nu ! —■ Bine, dar spunea că are să mai întârzie... Ce-i face bunica ? Omul ridică, sfios din umeri. —• Nu știu nimic. Mie, așa mi-a spus , te duci aici —• mi-am scris adresa în carnet! — și-] anunți că am venit din Huși! Fuhn îi oferă o monetă. —• Bine, mulțumesc Mă duc imediat s’o văd! Și se îmbrăcă, tremurând. Nu se înoptase încă ! — gândi. Dar privind la ceas își reveni. —• „Am febră! E doar plină zi“. Opri, în stradă, prima mașină și sări din ea în dreptul casei lui Mily, cu inima în vitet. Ușa de jos era deschisă. Dar în vestibul era întuneric, un întuneric vechiu simți Fuhn. Trecu în cealaltă odaie , acelaș întuneric, greu, obositor, de neînlăturat. In a treia cameră — nimeni. Doar întunericul. Se opri. Răsuflă adânc. Era asudat. Bezna din odăi îl urmărea ca un blestem. Casă mare, peste care împărățea mătușa Milyei, cu aduceri-aminte sexagenare în gușa-i dublă și cu o violență de bas în periodicele ei revolte de doar o hui, — avaréii, nu-ți îngăduia decât o scurtă apariție printr’ânsa. A intrat și a ieșit de câteva ori din fiecare odaie. Atmosfera îi evoca înfrângeri sufletești trăite cândva, — de mult. (Va urma)