Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-02-26 / nr. 277

VREMEA 26 FEBRUARIE 1933 Cuminte, cuminte, cuminte, Cu viața ’năuntru răsfrântă, Cu mâinile pure și sfinte, Cu inima grea de cuvinte Nespuse de-acum înainte, Cu inima frântă, Cu inima grea de mireasmă, Cu inima beată de tine, Pe gură pori te suspine, Fantasmă ! Cuminte Fantasmă ne-atinsă, pierdută, E ulttimul cântec ce’n floare Și-și scutură alba lui floare, Cu sufletul meu să’nfășoare Sfințitele tale picioare, Pe care’n ascuns le sărută. Tăcută să-mi fie durerea — Și vina , neștearsă 'n ved­e, Că turbur oglinda ta vie Cu umbra mea neagră, pustie — Pedeapsă de-a pururi să-mi fie Durerea. Tu iartă pe cel fără parte Sub soarele lumii, nici drept, Că are o inimă ’n piept Când arde văpaia fierbinte, Când totul — pe veci — ne desparte . Și iartă că'n visu-i nebun Și-a dorit viața lui , jucărie In mânuțele tale să fie... Nălucirile, veștezi, apun In cenușă cuminte. GEORGE DUMITRESCU Despre sinceritate și Mi se pare că foarte mulți oa­meni își fac despre sinceritate o idee atât de puțin clară încât a­­junge mai de­grabă o superstiție. Se spune : a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a nu măslui nimic, a te deschide tot. Exact, dar criteriul acestei sin­cerități îl are întotdeauna celă­lalt, nu tu. Ești considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic“ celui­lalt — ci când nu ascunzi ceiace se așteaptă de la tine să nu as­cunzi. Este paradoxal, dar așa e; sinceritatea ta se verifică nu prin tine, ci prin celălalt. Ești sin­­­cer numai când spui ceiace vrea și ceia ce se așteaptă altul de la tine să spui. Dacă mărturisești unei priete­ne că e frumoasă și inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta — nu ești sincer. Dacă îi spui că e urâtă și foarte puțin deșteaptă, ești sincer. Dar dacă îi mărturisești că toate acestea n’au absolut nici o importanță, că ai avea alte lucruri de spus (de pildă că își macină timpul în­­tr’un mod stupid, că trăiește o hi­meră, că își închipuie o sumă de lucruri care o depărtează de a­­devăr și de, hai să spunem, fe­ricire) — atunci nu ești nici sin­cer, nici nesincer, ești nebun. „Sinceritatea“ este o voluptate amară pe care o caută fiecare dintre noi, amară pentru că ade­sea ne face să suferim, dar to­­tuș­i voluptate, pentru că ni se descoperă cele ce voim noi să a­­flăm și, mai ales, pentru că ne sa­tisface acea eternă sete de a vorbi de noi, de a constata că e s e­xistăm (deoarece atragem atenția celorlalți), că ne învârtim într’o lume favorabilă (e ciudat cât de mult ne temem de o lume „defa­vorabilă“, de un mediu strein, cu care nu putem comunica, față de care nu putem fi „sinceri“) , de a ne verifica și justifica, într'un cuvânt, existența. Vrem să fie lumea sinceră cu noi ca să ne a­­sigurăm că nu suntem singuri. Nimic nu dă mai mult decât sin­ceritatea acea certitudine că sun­tem înconjurați de prieteni, de oameni care ne iubesc , că nu suntem singuri. De aceia în cea­surile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se des­chid sufletele, se caută unul pe altul, tocmai pentru a anula acel înmărmuritor sentiment al soli­­tudinei, al izolării definitive. Este și sinceritatea un aspect al in­stinctului de conservare, ca atâ­tea altele. Numai că, așa cum am spus mai sus, sinceritatea aceasta este o superstiție a noastră, nu o rea­litate. Deoarece ni se cere să spunem numai acele lucruri sau acele adevăruri pe cari le așteap­tă tovarășul nostru. Ești cu de­săvârșire sincer nu când spui tot ce gândești — ci când ghicești perfect tot ce vrea celalt să­­­fie de la tine. Dacă spui altceva, ești nebun sau ești ridicol. In fond, și sinceritatea parti­cipă la acea foarte complicată clasă de sentimente și orgolii care se numește, în bloc, prietenie — și care, trebuie s’o recunoaștem, constituie una dintre cele mai se­rioase motive pentru­­ a iubi viața. Și în prietenie se întâmplă acela­ș lucru ca și în sinceritate: ești iu­bit nu pentru ceiace ești tu, pentru cele ce vede și crede prin­ci­tenul tău în tine. Tu, omul, ești sacrificat întotdeauna. Ca și în „sinceritate", în prietenie nu poți fi liber, nu poți fi tu însu­ți. Ești iubit nu pentru tine — ci ești iu­bit pentru ceiace poți da, ceiace poți justifica, sau verifica, sau contrazice, sau afirma în senti­­mentele prietenului. Și nu te­­ poți plânge, pentru că și tu faci la fel , toată lumea face la fel... Cred că există și altfel de sin­cerități, după cum există și altfel de prietenii. Câteva pilde de a­­semenea prietenii și sincerități am mai avut prilejul să le mențio­năm, tot în această revistă, a­­tunci când am scris despre ridi­­cul. Este întotdeauna destinul marilor sincerități și marilor prie­tenii să pară ridicule. Un om care îți dă bani la nevoie, este „un bun prieten". Altul, care îți spune că nu există nevoie, că nu există toate aceste complicații cu bogă­ție și­ sărăcie, că rostul omului de­pășește simpla fugă după bani, nu este un exaltat, un om ridicul. Ceia ce întristează oarecum în­tr’o prietenie, este faptul că fie­care dintre prieteni sacrifică li­bertatea celuilalt. Și înțeleg prin „libertate“ suma posibilităților lui, voința lui de a se schimba, de a se modifica, de a se com­promite. Ești iubit pentru că prie­tenii s’au obișnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la cafenea sau pe terenul de sport, s’au obișnuit să-i întovără­șești la cinematograf sau la vi­zite, să-ți placă, în general, cele ce le plac și lor, să gândești, ia­răși în general, ceia ce gândesc și ei. Unde ești tu în toate aceste sentimente ale lor ? Ești descom­pus, distribuit și asimilat după voia sau capriciul lor , iar tu faci la fel. Dacă, însă, într’o zi vrei să fii liber, și vrei să faci altceva decât ceiace se așteaptă ei de la tine să faci — atunci nu mai ești un bun prieten , atunci incomo­dezi, obosești, stânjenești. Câte­odată ești tolerat­; aceasta e tot ce poate oferi dragostea priete­nilor tăi, libertății tale , toleran­­ța... Prietenia cea mai încercată îți desvăluie uneori ziduri de nestră­bătut, parcă ți-ar spune: „până prietenie aici te-am urmat, până aici te-am lăsat să intri ; de acum ești un ca­raghios, ești absurd, ești ridicul, nu te mai pot urma !“, încercam zilele trecute să vorbesc cu câți­va prieteni despre moarte — și am cunoscut încă o dată tristețea de a vedea cât de multe ziduri e­­xistă între noi. Parcă mi-ar fi spus: „dragă, fi serios și lasă prostiile la o parte!“. Ei nu voiau să simtă că ceia ce le apare lor prostii poate însemna pentru mine o problemă esențială. Ei nu înțe­legeau că s’ar putea discuta o a­­semenea problemă, că o puteau combate — dar nicidecum de­mite disprețuitori sau indiferenți. De multe ori m’am ce-ar spune prietenii mei întrebat dacă ași săvârși un act compromiță­tor, dar cerut urgent de liberta­tea mea; dacă, de pildă, m’ași converti la iudaism, sau la bap­tism, sau ași deveni luptător de circ, sau șampion de biliard, ceva în sfârșit, care i-ar incomoda și i-ar neliniști. Ei n’ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n’ar încerca să trea­că o clipă în mine, ca să-mi în­țeleagă nebunia. M’ar decreta pur și simplu nebun, poate m'ar tolera, sau poate m’ar lăsa cu de­săvârșire singur. In nici un caz n’ar trece în mine. Ori, dragostea adevărată nu înseamnă decât a­­ceastă complectă renunțare la in­dividualitatea ta pentru a trece in celalt. O prietenie nu se verifică în așa numitele „ceasuri grele" ale vieții. O prietenie se verifică nu­mai prin capacitatea de libertate pe care i-o acorzi celuilalt. A a­­juta pe un prieten în nevoie, a-1 încălzi cu mângâierile tale, a-1 încuraja cu „sinceritățile" tale nu înseamnă nimic. Altele sunt a­­devăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a imu-i judeca prin punctul tău de vedere (care poate fi real și justificabil, dar poate nu corespunde expe­­rienței și destinului celuilalt), a nu-1 prețui prin ceia ce îți con­vine sau te amuză pe tine, ci pen­­tru ceiace este perfect el însuși, prin ceiace trebuie el să se rea­lizeze ca să ajungă un om iar nu un simplu manechin. Toate acestea, însă, nu ți le cere nimeni, după cum nimeni nu-ți cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o dorește el. Nu uitați că într’o prietenie nu contează numai ce­iace ia celalt. Fiecare luăm mai puțin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat, că nu ai-e sete de mult, că ne mulțumim cu sferturi; de aceia avem fiecare dintre noi atâta spaimă de ridicul. Nu numai că nu dăm pe cât ar trebui, dar și luăm cu mult mai puțin decât ni se oferă... MIRCEA ELIADE J CRONICA LITERARA CONSTANTIN KIRITE­SCU : Flori din grădina copilăriei edit. „Cartea­ Românească" Când d. Constantin Kirițescu, persoană oficială având sub au­toritate destinul învățământului secundar, a debutat în liter­atura de imaginație și-a îndreptat aten­ția tot asupra­ școlii, iar galeria sa pitorescă de „apostoli“ ne-a desvăluit cu umor un capitol din faza unui trecut­­ didactic, plin de ciudățenii și­­ hilare metehne de breaslă. Primul său volum era o­­pera mai cu seamă a unui memo­rialist, care-și romanțează ușor reminiscențele în jurul unor per­soane repede identificate. Pro­gresiv, di Kirițescu a cedat încli­nației spre ficțiune, iar aceste flori din grădina copilăriei alcă­­tuesc și prima sa culegere de nu­vele și schițe. De data aceasta, materialul său artistic nu mai o­­feră un interes documentar, fiind­că modeștii eroi pe care-i evocă nu mai sunt legați de o instituție și un moment evolutiv al ei. E suficient să indicăm d-lui Kirițescu trăesc că schițele toate pe baza afectivității, ca să vedem că literatul a pășit spre adevăratul domeniu al fanteziei, în lumina căreia se mișcă și figurile creio­nate. Desigur, că anterior a exis­tat o experiență de viață în punc­tul originar al narațiunilor pre­zente ; toate figurile reînviate în­tr-o cronologie interioară au în­tretăiat cândva percepția reală a scriitorului; timpul le-a depozitat în memorie, le-a stilizat, le-a re­dus la nota caracteristică, iar fan­tezia le-a recompus într-o succe­siune plină de pitoresc. Cartea Flori din grădina copi­lăriei este un colț pitoresc, o e­­vocare din lumea copilăriei și a mahalalei bucureștene; d. Kiri­­țescu nu ne cucerește prin pitores­cul verbal sau culoarea aprinsă a emoțiilor sale; mai curând poate vorbi aci de un pitoresc se moral, o categorie­­ de mentalitate, în care personagiile se unifică într’o atmosferă. Deși autorul, în­tr'un prolog liric, își definește ast­fel lotul emoțiunilor sale : „Gră­dina copilăriei mele este un petec de mahala bucureșteană" — to­­tuș suburbia ca ambianță și spe­cifică reacțiune se estompează până la similitudinea cu viața u­­nui orășel de provincie. Fiorul colectiv, pe care Sărmanul Klop­­tock l-a intuit în Feciorul lui nenea Tache Vameșul, absentea­ză din schițele d-lui Kirițescu. Pentru Klopstock, mahalaua e a­­proape un univers cu legi proprii, cu delimitări geografice precise, o zonă fără circulație cu centrul. La d. Kirițescu emoția nu răsare din materie și sensație; cartea sa emană o discretă emoție morală, am putea spune o duioșie domes­tică, ca unică rezonanță în afec­tivitatea noastră. Procedeul po­vestirilor sale este invariabil: un portret, încadrat în câteva anec­dote care-1 luminează, o expunere directă a unei psihologii, în trre­­murul emoțional al unei sinceri­tăți nude. Schițele d-lui Kirițescu adoptă simplitatea, ca mijloc generator de duioșie. De­ aci și tonul fami­liar și cursiv al stilului, lipsa de literatură, în sensul de podoabă fuzionată în materialul brut, este un lirism de romanță, în genul o­­nest al lui Coppée, în aceste schi­țe, în care zâmbetul se topește în sentimentalismul familial. Dacă d. Kirițescu a scăpat de obsesia modelului real și s’a refu­gn­at în ficțiune, n’a ocolit însă influența literară; este evidentă înrâurirea d-lui Brătescu-Voine­­ști, din seria schițelor cu material și emoție domestică. Tonul potolit al evocării, liniștea sentimentală și simplitatea expresiei, pitorescul vetust al figurilor și dezadapta­­rea lor la viață se regăsesc în Flori din grădina copilăriei cu a­­tâta insistență de­­ asimilare, încât ne găsim în fața unei filiații fără controversă. Astfel, în silueta Coanei Lucșița, trăind pe amin­tirea tinereții fericite și cu obse­sia proceselor pe care numai moartea le curmă, s’a scuturat ceva din pitorescul Cucoanei Leonora a d-lui Brătescu-Voine­­țti, iar în Inimă de câine un fior din Moartea lui Castor s’a pre­lins, ca un firicel de apă dintr'un isvor vecin. Nu voim să spunem că emoția d-lui Kirițescu n’ar fi autentică, dar experiența psihologică este atât de asemănătoare, încât și re­zonanțele interioare ale povesti­rilor sf­ârșesc într’un ecou para­lel. Lirismul schițelor d-lui Kirițe­scu e implicat în anecdotă, când d-sa utilizează stilul artistic, a­­tunci impresia de făcut și artifi­cios este netedă, ca în acest exem­plu : „Grădina copilăriei mele nu are peluze și contururi geometri­­­e, întinse covoare de iarbă, verzi ca smaragdul, nioi ca mătrasa. Nici poteci trase inginerește, pe unde piciorul să se -ngroape în pietriș, mărunt ca măzărichea. Zeițe de marmoră nu răsar din frunzișul ei bogat. Nu vezi lebede albe plutind leneș p­e ochiuri de apă albastră ,nici șipete care să țâșnească din mitologii de bronz, înverzit de vreme. Decor de pas­torale și madrigale, prin care se plimbă cavaleri ,eleganți cu spa­da atârnând la șold, oferind bra­țul marchizelor cu părul pudrat, ori păstorițe cu pantofiori roz, pă­zind mielușei cu lâna albă ca spuma, gătiți cu panglice“. Impresia poetică e mai mult verbală, decât în tonul interior. Când d. Kirițescu se folosește de stilul direct, narativ și simplu, forma se suprapune intuiției: „Noi dam buzna în odaia mă­­tușichii, în care intrai coborând două trepte, dar unde ne simțeam ca la noi acasă. Ne plăcea grozav odaia asta joasă, curată, cu pe­reții spoiți cu var, lipită pe jos cu humă galbenă, cu tavanul scund, podit cu grinzi negre de afumate ce erau. Maic’ Anuța ședea în casa dumneaei, veche proprietate părintească, învel­iă cu șindrilă, ispă și curte mare cu duzi, nuci și meri. Odaia de la drum, „casa mare“ cum îi ziceam noi, a­­vea trei ferestre și dușumea de scânduri cernite; maic’ Anuța o dădea cu chirie. Noi nu intram a­­colo decât când se muta chiriașul și proprietăreasa îi ceruia scân­durile, ca să le găsească curate chiriașul cel nou. Cea pe cere o oprise pentru dumneaei a­vea in­trarea prin tindă, cu vatră în fund. Ne plăcea odaia mătușichii fiindcă pereții albi erau împodo­biți cu cadre multe. Le cunoșteam pe de rost, de mult ce le privisem și le descântasem“. In acest ton direct, povestirea lunecă fără eforturi, sensația de văzut s­e încheagă deplin, iar e­­moția de pietate (axă a cărții) circulă direct și spontan. Tot astfel, dialogurile evocă cu meșteșug tipul ? d. Kirițescu îl dozează abil cu narațiunea, în fragmente care poartă pecetea de autenticitate: — Asta ce e maica Anuța ? — Un icosar din salba dela gâ­tul icoanei Maichii Domnului. — Unde e icoana ? — Apoi, când ne-am bășcăluit, icoana a luat-o fața Magdalina și zii-a lăsat mie, așa, de-o ținere de minte, dcosarul ăsta. — Dar asta ce e Mede’ Anuțo ? — E o bucată de chilimbar d’n țigaretul lui țucu­țu Nae. — Dar cine-a spart țigareta, maic’Anuțo ? — Apoi venise neicuțu­tu Nae mai cu chef într’o Duminică... Știam bine întâmplarea, dar tot 3 întrebam: — Și te-a bătut rău țucu Nae, maic’ Anuța ? Cu Flori din grădina copilăriei, d. Constantin Kirițescu pășește deplin în literatura de imaginație, vocând o copilărie pitorescă, dr’o emoție morală liniștită. • Pompiliu CONSTANTINESCU cere­­ la toate librăriile Cele 3 mari succese din anul acesta O. H. LAWRENCE VICKI BAUM O. H. LAWRENCE AMANTUL­­ 11 A Ulii Bl­ATEI ARMĂSARUL DOAMNEI CHATTERLEY AURI­ l­ V­I­UL DOAMNEI LOU ED'HA II Traducere de F. A­DE­N­ CA Traducere de CAMIL BALTAZAR Prețul Lei 80 Prețul Lei 60 Prețul Lei 6O (Continuare din pag. 4-ar­ticulare” cu tarif redus, în grădini închise în noapte sau în case oneste de gospodari nor­mali, — acolo în București ca și aici, în Huși. Și Seama iubește și nenea Herș și omul de pe stradă și cucoana din colț și fata arhitectului și cumnata băcanului, —■ și Fuhn !... și Fuhn !... și Fuhn !... Tremura. Se vedea albă-vânătă. Se înțelege că și Fuhn ! De ce ar fi altfel ? Pentru că o iu­bește pe ea ? Dar nu se poate iubi la infinit un covor, o cadră, un obraz... Pretuti­ndenea, acasă, în tren, pe uliță, acolo ca și aici, întâlnește goana după sex, foamea de sex, nebunia colectivă care place și se transmite ca o molimă din tată în fiu... Numai ea... Intăreată,înainte de a o fi cu­noscut, dragostei întregi. Refuzată vieții. Osân­dită vidului. Numai ea... Cineva bătu în ușe. — Poftim ! Moș Herș intră în vârful degetelor. — Dinadins am venit așa încet. Și se opri în fața fetii. O privi surâzând, de jos în sus, atent, cât se poate de atent. — Ai crescut! —■ spuse el. — Inchipuiește-ți! Am crescut! răspunse Mily. Moșul se așeză, familiar, pe divan. — Dinadins, repetă el, am venit aici, la tine Spune-mi tot ! Mily îl privi cu o privire umedă. — N’ai citit ce ți-am scris ? — Tocmai d’aia ! — Cum ? N’ai înțeles ? — • Ba da ! Dar... — Ce-­ci? —• Cum să-ți spun? Nu sunt lămurit... — Mă mir! Era totuși, foarte simplu. Tră­iesc, mă plimb printre femei și bărbați, iubesc și eu — dar sunt inaptă împreunării — adică singurei fapte care se cuvine împlinită. —■ Inaptă ? — spuse bătrânul, gânditor. — Exact! Amorul meu e încuiat! Moș Herș a rămas tăcut, cu capul în piept. Clipele, minutele, timpul a trecut greu.. Târziu, ca trezit din somn, Herș spuse : —• Atunci să te vadă un doctor! — Mulțumesc de sfat, nene Herș ! Mulțu­mesc ! —­ răspunse fata. Dar bătrânul stărui, — înțeleg­i 11-1 greu . Dar vaca trebuie ?! Mily se îndărătnici. — Te rog! Te rog frumos, n­ene Herș, să nu mai vorbim așa. „Trebuie!“. Trebuie să fi­u ne­naturală, — niu-i așa? Să mă „corecteze” cine știe ce prost în halat alb și cu bisturiu ?! Mer­ți! —­ Dar zici că-1 iubești ? — întrebă bătrânul. —• Și unde vrei să ajungi ? — Dacă-1 iubești cu adevărat, — atunci n’ai de ce să șovăi! — Bine, moșule, dumneata nu ești, doar, mă­tușa!... Așa înțelegi să isprăvesc? Dacă-1 iu­besc — fuga la doctor. Și-apoi ?... ...Bătrânul Herș a plecat, cu pasul și mai vă­tuit, cu spatele și mai încovoiat. IV Fuhn a deschis omului ușa, căscând prelung. Era un băiat de prăvălie, mic, isteț și oacheș. —• Ce vrei, muata ? — l’a întrebat, plictisit. — M’a trimis domnișoara Hart să vă spui că a sosit din Huși! — răspunse băiatul. — A sosit din Huși ? întrebase Fu­hn, de astădată cuprins de pa­nică. —­ Da ! A sosit! Băiatul își învârtea pălăriuța în mâini. —— Când ? — Aseară! — Cum, aseară ? — făcu Fuhn, din ce în ce mai aprins. De-abia avaiineri —­ sau când i­­răsalaltăeri a plecat... Băiatul îl privi tăcut. — Aseară, spui mata ? — Da, dom’le, asteară! —• Nu ți-a dat nici un bilet ? — Nu ! —■ Bine, dar spunea că are să mai întârzie... Ce-i face bunica ? Omul ridică, sfios din umeri. —• Nu știu nimic. Mie, așa mi-a spus , te duci aici —• mi-am scris adresa în carnet! — și-] anunți că am venit din Huși! Fuhn îi oferă o monetă. —• Bine, mulțumesc Mă duc imediat s’o văd! Și se îmbrăcă, tremurând. Nu se înoptase încă ! — gândi. Dar privind la ceas își reveni. —• „Am febră! E doar plină zi“. Opri, în stradă, prima mașină și sări din ea în dreptul casei lui Mily, cu inima în vitet. Ușa de jos era deschisă. Dar în vestibul era întu­neric, un întuneric vechiu simți Fuhn. Trecu în cealaltă odaie , acelaș întuneric, greu, obo­sitor, de neînlăturat. In a treia cameră — ni­meni. Doar întunericul. Se opri. Răsuflă adânc. Era asudat. Bezna din odăi îl urmărea ca un blestem. Casă mare, peste care împărățea mă­tușa Milyei, cu aduceri-aminte sexagenare în gușa-i dublă și cu o violență de bas în periodi­cele ei revolte de doar o hui, — avaréii, nu-ți în­găduia decât o scurtă apariție printr’ânsa. A intrat și a ieșit de câteva ori din fiecare odaie. Atmosfera­ îi evoca­ înfrângeri sufletești trăite cândva, — de mult. (Va urma)

Next