Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-04-23 / nr. 284

•v > VREMEA 23 APRILIE 1933› Motive religioase în Upanishade cronica literara de Mircea Eliade Rtiturabil vedic și literatura ade­rentă sunt permeate de spiritul magic al sacrificiului. Sacrificiul e o forță obiectivă, calculabiilă cu o preciziune științifică și proectată voluntar în vasta împletire de e­­nergii a lumii. Totul fiind dirijat de Karma — potentă imanentă și positivă — orice act sacru săvâr­șit conștient și riguros, și prin care se cere ceva, e o forță indis­cutabilă și efectivă. Efectele sa­crificiilor vedice se realizau chiar in această existență (prosperitate, fii, longevitate) sau post-mortem, conducând oficiantul într’o sferă de bucurii paradisiac­e (chandra­­loka). Atât doctrina sacrificiului cât și psihologia magică sunt pe de­plin consistente cu premiza ini­țială a Karínei. Prin forța con­cretă și nepieritoare a sacrificiu­lui, se transmit ordine zeilor și se stăpânesc oamenii. Universul ve­dic era asociația potentelor ele­­mentale și a oamenilor, acceptând toți, oameni și zei, aceiaș lege neutră a Kar­mei, însăși răull, crima sau păcatul, se pot curăți prin sacrificii,, pentru că păcatul nu e altceva decât iritarea unei forțe elementare sau generarea in­stantanee a unei alte forțe care se cere anulată. Ori, sacrificiile po­runcesc anihilarea acelor forțe impure manifestate printr-un sa­crilegiu. Probe de o astfel de mentalitate magică se găsesc chiar în Ulpanite­­hade : „Oricare ar fi păcatul să­vârșit de el în zi sau în noapte, se­­ risipește cu desăvârșire dacă știe cum să adore Soarele (adică prin invocarea „Tu ești Risipito­rul, spune risipește păcatele mele!“) un text din Kaushitaki- Brahmana Upanishad (II, 7): „întocmai cum plăpândele fire de ishika ard zvârlite în foc, tot ast­­fel sunt arse păcatele aceluia care, cunoscând aceasta, oferă sacrificiul Agnihotra“ (Ghhan­­dogya Upanishad, V, XXIV, 3). Dar sacrificiul, cu toate binefa­cerile lui positive, e tot o acțiu­ne, și însămânțează așa­dar iu­dei karmici cari se cer actuali­zați concret în alte existențe. Samsara, „roata ,trans,migrărilor", continuă. Ori, în epoca de tranzi­ție de la idealul vedic la reforma buddhistă, Upanishadele mar­chează precis momentul critic al conștiinței zădărniciei vieții feno­­menice și al deșteptării la o viață spirituală­ mai abstractă , soluția de continuitate de la un idealism magic la un idealism metafizic, îndată ce s’a­ stabilit o nouă struc­tură a speculației, valorile prece­dente iau fost anulate sau trecute pe un plan secundar. Pentru un rishi upanishadic, atât idealurile vedice cât și zeii își pierd valoa­rea, tocmai pentru că sunt conta­minați de relativitate. Cu cât se adâncește mai positiv Conștiința ce participă la saccidananda­, cu atât fericirea­­ pământească își­ vă­dește mai crud transi­orietatea și durerea. Upanishadele sunt preludiul buddhicului sarvam dukham, sar­­vam anttyam ( totul e durere, to­tul e trecător"). Idealul renun­țării (vairagya) se­­ populari­zează, și o întreagă literatură îl justifică religios, social, etic, filosofic. Transcendentul — oare în filo­so­fia upanishadică n­u-și pierde ni­ciodată imanența, scara de la Dum­nezeu la om — fiind continuă, iar n­u un „salt calitativ" — ajunge acum singurul ideal consistent cu experiența sufletului. Nici virtu­tea, nici religiozitatea, nici gloria nu mai­ ispitesc pe un rishi, care a depășit relativitatea cunoașterii fenomenale prin acel efort de in­tegrare într’o conștiință supremă, statică și absolută. Pentru Upanishade, așa­dar, zeii nu mai sunt puterile teri­fiante ale simbolismului vedic, ci simple entu­flări cari, obțin divini­tatea prin însăși, riturile împlinite de om (Brihadaranyaka Up. IV, III, 33 ; Tan­tyria Up. II, 8). Zeii înșiși se tem de moarte și per­for­mează acțiunile prescrise de Ve­das ca un mijloc de­­ protejare îm­potriva morții (Chhandogya Up. I, IV, 2). Dar nici prin acele ac­țiuni nu câștigă nemurirea, căci dispariția definitivă îi așteaptă dacă greșesc riturile. De aceia, zeii­ părăsesc cele trei Vedas și se retrag în svara, silaba „om", mantra cu puteri supreme (ibid. I, IV, 3). Evident, zeii de cari po­menesc Upanishadele, nu sunt di­vinitățile Indiei medievale, și nici personagiile Pantheonului elen. Ei nu sunt întotdeauna personifi­­cări simbolice, ci indică „forța subtilă" ce condiționează o exis­tență sau o anumită manifestare a acelei­ existențe (v. Brihadara­­nyaka Upanishad III, IX, pass, asupra zeilor elementelor, organe­lor, soarelui, etc.). Trebuie a­­miintit caracterul acesta al mi­to­­logiiei indiene ca să nu se judece reforma upanishadică ca pe o re­formă religioasă sau una ateistă. Religiozitatea nu suferă prim cri­tica divinităților vedice. Zeii sunt forțe, superioare oamenilor, desi­gur, dar participând la aceleiași legii ale creației. Ei se tem să fie invocați cu numele lor propriu și le place să fie chemați indirect (Brihadaranyaka Up. IV, II, 2 ; Aittiriya. Up. I, 3, 14) tocmai pentru că participă la acel plan magic unde „numele" (sho'fada logos) este o mantra, adică nu numai noțiunea obiectului­, ci în­săși potența individuală, „voința de a fi el însuși" a acelui obiect. De altfel, după ce se realizează acea prezență imanentă a lui Brahman - Otman, o inimaginabilă forță se comunică instantaneu. El ajunge stăpânul potențial al totu­lui. Traducem aici un extrem de important text din Brhadaranya­­ka Upanishad ce exprimă defini­tiv raporturile dintre om și zeu. „Oricine cunoaște acest Brahman în felul „Eu sunt Brahma", chiar zeii sunt cu adevărat neputincioșii să-l împiedice de la posesia ( tutu­ror stărilor și lucrurilor). Pentru că el ajunge Sufletul lor1). Și ori­cine adoră o zeitate în acest fel : „El e altul, altul sunt eu", n­u cu­noaște (secretul lui Brahman). Asemenea unui animal d­e povară el e uzat de zei. După cum vi­tele mențin pe om, tot astfel fie­care om menține zeii. E neplăcut să pierzi chiar o vită, dar când pierzi ma­i multe ? De aceia e ne­plăcut zeilor ca oamenii să cu­noască aceasta" (I, IV, 10). E evident din acest pasagiu că ideia pluralității zeilor și deose­birii substanțiale între om și zeu e considerată drept superstiție produsă de iluzia inițială a duali­tății. Numai întrucât e orbit de ignoranță, omul socotește zeul o putere radical diversă de a sa și își proecteaza în concepția divini­tății, propria-i incapacitate de a revela divinul în suflet. Motivul acesta al identității founciare om-zeu și necesitatea ab­solută de a fi conștient de acea­stă egalitate substanțială îl întâl­nim în multe școli mistice și gnos­tice occidentale,. Dar un fragment din Corpus Heraieticum prezintă o surprinzătoare identitate cu gândirea indiană, și exprimă fe­ricit această idee upanishadică : „Dacă tu nu știi să te faci unul cu zeul, nu îl poți înțelege. Simila­rul înțelege similaru­l__Greșite și însuți într’o mărime imensă, în­trece toate corpurile, străbate peste to­ate timpurile, devin’,o eter­nitate — și vei înțelege pe Dum­nezeu. Nimic nu te împiedică de a te imagina nemuritor și cunoscă­tor al tuturor artelor, științelor și apucăturilor oricărui animal. Im­­nan­tă-te deasupra oricărei alte în­­m­ălțimii, cob­oară-te mai adânc de­cât oricare altă adâncime. Adună în tine to­ate senzațiile lucrurilor create — a apei, a focului, a us­catului­­ a umiedu­lui.Inchipuiește-ți că eștii simultan, peste tot, pe pă­mânt, mare șii cer , că tu nu ai fost niciodată născut, că ești­ încă un embrion ; că ești tânăr și bătrân, mort și dincolo de moarte, înțe­lege totul deodată, timpurile, lo­curile, lucrurile, calitățile, 'canti­tățile — și vei înțelege pe Dum­nezeu'. Dar dacă, dimpotrivă, te închizi în făptura ta trupească, d­acă te scobonî umilit și spus: „Eu nu înțeleg nimic, eu nu pot nimic, eu nu știu ce lucru sunt și ce voi fi", — atunci ce ai tu co­mun cu zeul ?... Perfecțiunea rău­lui e de a ,nu cunoaște divinul". (Trad. Ménnard, p. 74). Un rishi upanishadic nu adoră zeii vedici prin sacrificii­ scumpe și complicate, atât pentru motivul că orice sacrificiu obiectiv parti­­cipă ,la Karma, cât și pentru fap­tul că el a descoperit cosmosul (așa­dar divinitățile care îl diri­jează, de la,ta.) în propriul său corp însuflețit de prana (energia vitală manifestată prin ritmul res­piratoriu) și luminat de intelect. Singura datorie a unui rishi e re­velarea lui Brahman în suflet, și aceasta nu se poate obține pe nici o cale religioasă, sacriificată, toc­mai pentru că toate aceste acțiuni sunt calificate, iar Brahman e ne­­calificat. Desigur, însă, că nu ori­cine și nu dintr’odată poate ob­ține această cunoaștere metafi­zică, universală. In acest caz, o anumită ireliigiozitate e necesară celor cari, deși au pornit pe dru­mul cunoașterii interioare a­ lui Brahman, nu l-­au realizat încă, adică nu au atins nivelul viețuirii în saccrdonal,c­a. Această „ado­rare", însă, nu implică dualității, specifică oricărei idei a reli­giozități. E o metodă de identifi­care cu zeul prin însăși actul reli­gios, dar nu de identificare ab­stractă, ci de recunoaștere victo­rioasă a zeului în propriile activi­tăți vitale, în propriul timp. Fiecare organ își­ are zeul său, adică energia specifică prin care organul există și funcționează. In­tre aceste energii și energiile cos­mice nu f­xistă diferență calita­tivă, ci una cantitativă. Focul res­pirației, spun textele, e acelaș ca și focul altarului sacru, aceiaș ca și massa incandescentă a Soare­lui. Sie distinge aici „principiul" focului,­­singurul care interesează într’iin, ritual. Așa­dar, cei cari voi­eș­c să ofere ofrande sacrifica­le focului, nu sunt datori să ardă un foc real, obiectiv; propria lor respirație e de ajuns. Se recu­noaște acelaș „sacrificiu mental", fundat pe sentimentul­­ identității m­ac­roc­os­mosului și microcosmo­sului. Iată o pildă de un astfel de sa­crificiu, pe care textele îl numesc „Agnihotra intern" (Agnihotra e unul dintre sacrificiile centrale ri­tualului vedic). „Cât timp omul vorbește, el nu po­ate respira ; a­­tunci el oferă respirația în vor­bire. Cât timp respiră, el nu poate vorbi; atunci oferă vorbirea res­pirației. Aceste sunt cele două fără­ sfârșit și nemuritoare obla­ții; treaz sau dormind, fără încetare el le oferă. Toate celelalte oblații (și prin acest termen, fie înțeleg toate ofrandele și piesele actelor sacri­ficiale) au un sfârșit și parti­cipă la natura activităților umane (adică sunt determinate și, diri­jate de Karma). Cei bătrâni ris­­hn­­, cunoscând acest adevărat sacrificiu, nu obiicinuiiau să ofere Agnihatra‘ ‘ (Kaushitaki - Brah­mana Upanishad, II, 5). Descoperindu-se că prana e principiul fundamental al­ orică­rei existențe și că e identic ,cu viața cosmică — se instaurează arest indubitabili și concret prin­ci­piil ca biază al oricărui sacrifi­ciu, adică al oricărui act prin care omul încearcă să intre în directă legătură cu zeul. Evident, însă, că însăși acest so­iu de religiozitate trebuie să fie abandonată de un a­­devărat rishi,­­care descoperă în sine n­u numai materialele prin care poate afla zeul, ci pe zeu în­suși. Iar acest zeu nu mai e divi­nitatea vedică, personificare a e­­n­er­gicilor naturale, forță integra­tă în eterna roata a Karatei — ci supremul Iishvara, unul fără doilea, dincolo de orice manifes­at tare (fără calificative, nirguna), Brahman. Atât timp cât omul participă la viața terestră, cu datoriile și obs­curitățile sale. Brahman e pentru el un altul; orbit de iluzia duali­tății­, de jocul măriei înșelătoare, mâya, el se­­ socotește diferit de Brahman și sclavul său. Pentru un astfel de om, Brahman e te­roare : „o puternică teroare, trăz­­netul ridicat" (Katha Upanishad­, VI, 2). Omul, în ignoranță, se i­­denti­fiică el însuși nu cu Creato­rul, cu Brahman, ci cu creația, cu formele cari se tem de cel ce le-a făurit: „De frica lui, focul arde , de spaimă, soarele strălucește ; de friică, Indra și Vântul și Moartea își împlinesc datoriile lor" (Katha, VI, 3). Sau, cum spune Brhada­­ranyaka, ,prrin porunca acestui puternic Domn, oh! Gargi, soa­rele și luna sunt păstrate în locu­rile lor , prim comanda lui cerurile și pământull, minut­ele și orele, zi­lele și nopțile, etc... sunt păstrate în locurile lor" (III, VIII, 9). 1) Cine cunoaște, ajunge el însuși obiectul cunoscut. „Cel care cunoaște mintea drept crainicul lui Brahma în forma sa de prana, ajunge el însuși stăpânul acestui crainic, etc.“. (Kaus­hitaki-Brahmana Upanishad II, 1). Se poate descifra aici acel sen­timent al numinosului atât de ori­ginal explicat și clasificat de Otto în Das Heilige, pentru că Shankara, comentând textul din Katha XI, 2, spune: „Acest Brah­man, cauza originii, conservării și distrugerii universului, e mahat bhaya, (adică mare și terifiant). E asemenea fulgerului ridicat, pentru că, după cum la vederea stăpânului cu biciul ridicat în mână,­­servitorii­ îi respectă ordi­nele, tot astfel lumea aceasta, cu V­oevoziii ei și cu soarele, luna, planetele, constelațiile și stelele, etc., în ordine și fără o cliipă în­târziere ascultă legea­­ stăpânu­lui“’. Dar sentimentul acesta’ crea­­tural de teroare divină nu expri­mă decât atitudinea ignoranților, cari socotesc pe Brahman altul decât ei înșiși. Brahman poate fi oricât de terifiant în divinitatea sa, dar el există în acela­ș timp în „inima creaturilor", nu printr’un raport de Grație sau iubire, ci existențial. Atât timp cât iluzia dualismului și diferenți­ om-Brah­­mian stăruie, e cu neputință de în­lăturat teama, respectul legei, da­toriile către societate, etc. — în­treg convoiul de sarcini ,șii dureri obligatoriu unei vieți mundane. Pentru un rishi, însă, orice dato­rie, socială, etică, religioasă — a­­junge inutilă. El nu se roagă, pen­tru că zeul e în sine ; nu sacrifică, pentru că altarul e însăși trupui­l lui iar focul sacrificat, respirația , nu se teme, pentru că e fără teamă (nirkhan),­­după cum e Brahman însuși. MIRCEA ELIADE Swarga Ashram (Himalaya) Decembrie 1930. 7 G. CALINESCU = Cartea nunții (roman) editura „Adevărul“ AUREL MARIN : Lumini (versuri) Când ne-am ocupat de biogra­fia lui Eminescu, scrisă de d. G. Călinescu, am amintit despre în­ceputurile sale lirice, de scurtă durată durată dealtfel, insistând asupra originei literare a criticu­lui de astăzi. Fantezia și sensibili­tatea, prezente cu deosebire în portretele din cea dintâia fază a impresionismului său evocativ, și-au destins aripile și în Viața lui Mihail Eminescu, în amplul portret al poetului și în al tutu­ror figurilor, care au venit în contact cu sbuciumata existență a Luceafărului. Talentul literar al d-lui G. Călinescu a depășit limi­tele necesare cerute unui critic. Nu că am fi crezut vreodată că un critic trebue să aibă o expresie brută, dar lirismul nu este starea de comprehensiune cea mai reco­mandabilă, într’o carieră dedicată înțelegerii și explicării valorilor altor creatori. încurajat în direc­ția însușirilor sale netăgăduite, d. G. Călinescu, dotat cu o fantezie colorată și stăpân pe un stil de o amplă retorică, și-a îndreptat a­­tenția­ spre roman. Dacă în por­tretul critic ficțiunea e stânjenită de modelul care pleacă, prea conturat, deja în epica pură se poate da curs liber creațiunii. Primul roman al d-lui G. Căli­nescu ne dă prilejul, mai curând decât ne așteptam, să-i verificăm posibilitățile epice, dar Cartea nun­­ii, în substratul ei cel mai viabil, ne recomandă tocmai ve­chile sale însușiri de lirism evo­cator, fie în capitolele descriptive, fie în repetatele imnuri aduse e­­rotismului și adolescenței. Litera­tura abundent risipită în portre­tele criticului Călinescu se răs­față, de data aceasta, în roman­cierul Călinescu, mai puțin obser­vator al vieții și analist plastic al sentimentelor. Oricât ar părea de improprie împerecherea noțiuni­lor de analiză plastică, credem că este o formulă firească, apli­cată la romanul psihologic. Să ne amintim de recentul roman al d-lui Camil Petrescu, Patul lui Pro­ Gust, unde figura Emiliei se plasticizează cu un­ relief de ne­uitat, tocmai prin procedeul ana­lizei, care în loc să destrame sin­teza contribuie la progresiva ei realizare. De câte ori d. G. Că­­linescu se folosește de analiză, în caracterizarea personagiilor din Cartea nunții, abstracția, înghiață viața (e vorba de viața transpusă în ficțiune) și inteligența critică anulează intuiția creatoare. Schematic, atitudinea din ro­­­anul d-lui Călinescu se reduce la un contrast de esență lirică și rezolvat tot printr-un proces liric. Deoparte stau bătrânele asexuale­­ din „casa cu molii", la care se a­­lătură și abulicul Silivestru Capi­­tanovici, bătrânul profesor sinu­cis, după un abstract examen de conștiință — de cealaltă se opun simetric Jim, Vera și Bobby, re­prezentanți ai tinereții și al unui simț panic al voluptății de a trăi. Mijlocul uniform de a-și carac­teriza personagiile îl găsește d. G. Călinescu în portretizare. Static și pitoresc zugrăvite se succed bă­trânele, colegele de Universitate ale lui Jim, el însuși Vera, Bobby, fratele ei, hieraticul Capitano­­vici și cele câteva tipuri umoris­tic prezentate — Dem Popescu, veșnic afumat și plin de teorii și soluții politico-sociale, Emilian Proto­popescu, maniacul cumnat al Verii, M-me oblicrat, mama eroinei și Ostrogotul, profesorul de muzică al lui Bobby, alcătuind o galerie destul de interesantă, dar prea decorativă, într’o acțiu­ne vizibil exterioară. Portretistul cunoscut din critica impresionistă reapare cu toate văditele lui cali­tăți, dar nu apare consecvent și romancierul. In Cartea nunții ab­sentează acea mișcare epică, sba­­tere lăuntrică profund vitală, care să transforme niște colorate por­trete în ființe vii, cu o logică in­terioară echivalentă cu o nouă existență. Ceea ce era trăsătură de romancier în biografia lui Emine­­scu, adică plenitudinea portretis­tică, aci pare, în chip ciudat, pro­cedeu de caracterizare critică. In­terferențe firești pentru talentul d-lui G. Călinescu, valoroasele portrete rămân nu mai puțin de­ficiente pentru romancier. Portre­tistul de mare virtuozitate este savuros în amănunte considerat, dar dă acțiunii nu știu ce lune­care specioasă, peste viață și oa­meni. Surprindem o cursivitate neobosită în narațiunea din Car­tea nunții, o vervă spumoasă și o elevație febrilă, mai ales în pasa­­giile lirice, căci d. G. Călinescu este un poet ce se ignoră, cu o sevă de bogată circulație și o in­venție verbală prodigioasă, deși de o tensiune cam retorică, pro­babil de infiltrație d’annunzziană. Evocările sale lirice sufocă figu­rile din roman, svârlindu-le în­tr’o irecuzabilă penumbră. Se pot cita admirabile pagini de proză lirică din cartea sa, când revelatoare al unui sentiment al naturii, de o incandescentă forță,, când afirmând un elan erotic, ri­dicat la potență cosmică, când de o puternică emoție meditativă. Dacă mersul epic din Cartea nunții este isbit de o certă soluție de continuitate, contemplația li­­rică dă sunetul autentic al acestui roman : „Jim dădu lau,parte cămașa de pe pântecele supt și neted al Ve­rei și-și așeză urechea caldă pe el. — Tot misterul vieții — gândit el mai departe — aci este, în a­­cest pântece. Acolo, sub astraha­nul negru al părului puberal, în viscere, este un mic potir fier­binte, numit barbar uter și care este leagănul omenirei, tot așa după cum nucleul solar este lea­gănul lumilor siderale. Acolo am stat eu însumi înco­lăcit, când lumea se făcea pentru mine și de acolo se vor desface în miriade de foi generațiile viitoare. Eu cred cu vanitate puerilă că-mi satisfac nevoile fiziologice și că-mi dovedesc puterea mea de insinuație asupra femeei. In reali­tate, misterul vieții mă împinge a­­tât pe mine, cât și pe această tâ­nără și drăgălașe nerușinată, să rodim uterul avid de sămânță. Dacă n’am fi decât noi doi pe a­­cest pământ, roadele lui ar fi to­­­tuș miraculoase. Din noi ar ieși, zece trupuri, din cele zece o sută, din cele o sută, o mie și așa mai departe și peste câteva mii de ani pământul ar fi din nou un furni­car de oameni, ieșiți toți, din noi doi" (pag. 329—330), sau: — „Vezi tu — zise el, mân­­gâind-o pe păr și sărutând-o, — aci în viscerile tale este principiul universal al Facerii! Câtă vreme tu vei rodi, universul există. Din­­ tr’un astfel de uter au ieșit la fa­cere aștrii și stelele, pământul și natura. Dacă viscerele tale s’ar usca și împreunarea noastră ar fi seacă, atunci odată cu moartea noastră s’ar produce moartea vir­tuală a generațiilor. Pământul s’ar răci și sbârci, stelele ar cădea la loc spre nucleele lor ca fulgii de cenușă în vatră, scânteile lumii e­­terice s’ar strânge într’o singură flacără tremurată și chircită, care la rândul ei învinsă de ghețurile golurilor eterne s’ar încleia într’o sc­ură de neguri, restabilind întu­nericul fără margini și fără sfâr­șit" (pag. 367). Trecând peste inoportunitatea epică a acestor frumoase tirade și detașându-ile pentru lirismul lor, în care se glorifică principiul pro­­creației, ca suprem sens vital, in­dicăm însă unde se pot căuta cali­tățile permanente ale d-lui G. Că­­linescu, scriitor. și In lumini, d. Aurel Marin dove­dește corectitudine formală și multe influențe, din romanța sim­plistă a lui St. O. Iosif, din pro­zaismul și atmosfera de legendă a d-lui Adrian Maniu din umorul imagist al d-lui Topârceanu și chiar din d. Tudor Arghezi. In ordinea citată, le identificăm: Liniști doborâte ’n văi Sub misterul culmilor Din frunzișul ulmilor. (Nocturna) sau, pentru al doilea model : A fost odată o fată Ce se numea Scufița Roșie, Frumoasă, sprâncenată, Cu ochii de păcat, Trup plin, chip bujorat Și se numea Scufița Roșie (Elegie simplă) Din pastelul d-lui Topârceanu: Pe mal, rupând deodată 'nfiorarea O broască — primadonă între­­ broaște — Psalmodiază , oac ! și-apoi se­­­ naște întregul cor ce 'nțeapă inoptarea. (Nocturnă) și din d. Ar­gh­ezi : Pentru o neștiuta întâlnire îndrăznesc stângace stihuire Că ’ndemnat din dor și neajun­­­gemi Gânduri și ispite-mi sunt impun­­­geri ( Stihuri) Dintr’un motiv folkloric și chiar din lirica domnului Pillat, d-nul Aurel Marin țese aceste strofe, care pot fi un punct de plecare pentru a-și desfășura grația sa personală, deocamdată mai mult formală: Și-a urmat un timp de dendoeli,­­negăsiri, dibuire Ciobanul a împletit din sfoară­­ albă și subțire Trei zile de-arăndul și-o noapte­­’ntreagă sub lună Năvod simplu cu dupletire trainita­­ și bună. Și’n dimineața’n care — a plecat­­ să pescuiască A ’ncuiat f luieru ’n sipet, cu tristețe­­ firească Pentru minunatul soc care i-a­­ luminat anii Cei mai frumoși pe care-i petrec­­ ciobanii (Pastorală) Mai multă culoare e necesară însă și în acest gen de evocare. Pompiliu CONSTANTINESCU BIBLIOTECĂ TEA­TRULUI ROMÂNESC CONTIMPORAN Comedia Zorilor de Mircea Ștefănescu CIRCUL de Paul P. Negulescu Muscata din fereastră de Victor Ion Popa Șapte gâște potcovite de Claudie Milian D ANTON de Camil Petrescu

Next