Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)
1933-06-18 / nr. 292
VREMEA 18 IUNIE 1933 ELEGII Morții ne sunt mai scumpi în somn, te oferim inele, palmele’n cupă și ferestre prin cari respiră mmunții. Spre amintirea fumegândă ca o supă ai revenit cu cicatricea din mijlocul frunții. Atunci s’au despletit tablouri și niște rude, servitori pe cari nu-i cunoșteam. Ce ude temurau perdelele, ce ude și muntele intra tiptil pe geam. Erau voci cari adunau ceața. Prin căprioare alunecau ceruri de lapte și carabinele se umezeau dimineața cu o brumă de lapte. Doica stingea luna, oprea ceasul iți culegea, bucolică, pasul, când tremuri silabele’n fântâni prelungită de ogari bătrâni. MIRCEA PAVELESCU FRAGMENTE NEFILOZOFICE Despre speciile gândirii Adesea, câmd mă îndoiesc chiar și de lucrurile cele mai onorabil stabilite, privesc cu oarecare invidie — și milă în acelaș timp — siguranța acelora cari vorbesc despre gândire. Procesul acesta, al gândirii, mi se pare mult mai complex, mai obscur și mai bogat decât vrea să-i înfățișeze cărțile ide logică și limbajul curent. Nu mă refer la rezultatele gândidirii, la părerile sau certitudinile pe care ea le elaborează. Acestea sunt lucruri mult mai grave, dar mai ușor de înțeles. Obscur și necercetat mi se pare, însă, chiar jocul gândirii. Sunt fel și fel de chipuri de a gândi, și sunt atât de mult deosebite unul de altul încât mă întreb dacă mai pot fi numite cu acelaș termen. In ceea ce mă privește, efortul pe care îl fac de a gândi asupra unui fapt de toate zilele (un aranjament bănesc, o încurcătură morală, un articol scris sau cetit, o judecată asupra unui om) nu are nimic dea face, dar absolut nimic, cu efortul de a gândi o problemă generală (Orient-Occident, civilizația opera de artă, etc.) nici cu efortul depus în gândirea unei probleme finale (moartea, neantul, sensul existenței), sau a unei tulburătoare (Dumnezeu, întrebări sufletul, etc.). . . Íi-am ales dinadins câteva clase de obiecte ale gândirii net diferențiate între ele, pentru a facilita înțelegerea celor ce vor urma. Dar trebuie să adaog că sunt nenumărate alte clase pe care nu le pot nici chiar defini. Există, de pildă, un binecunoscut act de gândire — când încerci să duci mai departe ceva, nu ipotetic, ci real — care nu se aseamănă cu nici o altă gândire. Nu mai vorbesc de gândirea matematică, sau de gândirea simbolică, sau de cea relativă la muzică ; fiecare cunoaște din propria lui experiență cât de aparte sunt aceste acte de neînțelegere. Am menționat de mai multe ori termenul ,,efort“. Adevărul este că adesea nici nu există efort în gândire. Ci un fel de alergare pe un drum neted, fără obstacole și fără ezitări. Ai atunci precis impresia că gândește prin tine, că înduri o operație fără voia ta ; n’aș putea spune că această operație se săvârșește automat, dar ea este în orice caz autonomă. Ii lipsește adică cea mai specifică valoare: voința, personalitatea. Și, ceiace este ciudat, mai toate gândurile cari ne lovesc prin personalitatea lor — sunt sunt obținute printr’un asemenea proces pasiv. Există o specie de gândire care se deosibește de toate celelalte prin—să mi se ierte îndrăzneala— fiziologia ei. Observați că de câte ori meditați profund asupra unor probleme greu de defint (moartea, sensul vieții, scopul), nu izbutiți să obțineți acea concentrare inițială indispensabilă fără înțepeni trupul, a opri răsuflarea a (sau a o ritma cât se poate mai lent), a suspenda provizoriu orice mișcare a trupului și, în acelaș timp, conștiința lui. Chiar în cazul unei probleme de matematică, se cere o concentrare care nu se poate realiza decât prin suspendarea conștiinței trupului. Pot foarte bine să mă gândesc la evenimentele politice sau la o problemă de filozofie, și să-mi mișc în acelaș timp trupul meu (mai precis, având prezentă conștiința trupului). Dar sunt anumite gândiri cari nu se pot realiza sub nici un chip dacă această conștiință a trupului nu se suspendă, provizoriu desigur. Ceia ce mă amuză pe mine în toată această problemă complicată a gândirii, este faptul că oamenilor li se pare că știu cum gândesc pentru simplul motiv că cunosc regulile raționamentului și au învățat puțină psihologie, care le spune o groază de lucruri despre senzații, sentimente și procese sufletești. Adevărul este că problema aceasta a gândirii vii, nu este studiată nici de psihologie nici de logică. (Ceva mai mult, dominația psihologiei în ultima jumătate a secolului trecut a complicat acest studiu și l-a îngreunat cu un balast de care anevoie se poate libera r un vis modern). Știința gândirii vii, știința spirituală (dacă vreți) se află astăzi într-un stadiu asemănător celuia în care se afla știința naturală, înainte de Copernic și Galilei. Nu avem nici o ipoteză generală pe care s’o justifice un număr cât mai mare de fapte, nu avem nici o metodă riguroasă și verificată pentru a putea studia și înțelege gândirea vie.Dar parcă alte realități sufletești le înțelegem ? Metodele și valorile se schimbă la fiecare treizeci de ani, și „sufletul“, studiat cu ultima metodă, promovată de științele pozitive. ,,Sufletul este rând pe rând „materie“, „senzație", „energie“,—„elan vital“, „epifenomen“, și mai știu cu ce numai suflet nu este. De câte ori s’a încercat să se studieze gândirea vie, s’au aplicat metodele științei experimentale, s’a făcut psihologie. Este totuși foarte ușor de înțeles, cred eu, că psihologia nu are nimic de-a face cu speciile gândirii, cu felurite eforturi mintale și intuiții tulburi cari ne alimentează necontenit conștiința. De fapt, noi experimentăm o multitudine de specii de gândire fără să ne întrebăm, și să încercăm să înțelegem, cum se petrec toate procesele acestea. Și totuși, sunt lucruri pe cari nu le vom găsi în nici o carte, sunt realități pe cari numai o meditație introvertă le poate descoperi. Că trebuiesc descoperite, nu mai încape îndoială. Obișnuim să denumim cu acelaș termen, „gândire“, o serie de lucruri cari, poate, nu au nimic de a face cu gândirea. Dar nu despre o querelele de termeni este vorba, ci despre o nouă serie de înțelegeri a lucrurilor celor mai esențiale-Cred, de asemenea, că nu prea ne înțelegem între noi când vorbim de gândire ; sunt atâtea feluri de a gândi, și atât de deosebite, încât mi s’a întâmplat de câteva ori acest lucru paradoxal , să accept un „adevăr“ printr’un act de gândire, și apoi să-l resping recurgând la altfel de gândire. Pare foarte ciudat cele ce spun, dar dacă ați fi sinceri ați afla că klórul acesta se întâmplă destul de des, cu fiecare dintre noi. Nu e vorba, cum se spune, de greșeli de logică, de insuficientă concentrare, de întunecare prin pasiuni, de necorectitudine — ci, de cele mai multe ori, de procese complect deosebite pe care noi le numim gândire. Nu știu dacă ați experimentat lucrul următor : găsești într’o carte această expresie,, dacă ne gândim, etc.“ — și te oprești din cetit ca să te gândești la ceiace propune autorul, și vezi că nu ajungi la concluziile la cari a ajuns el. Și aceasta nu întotdeauna din cauză că autorul e pătimaș, sau neinformat, sau ilogic. Nu poți spune că sunt false ceiace afirmă el, și totuși nu le poți primi. Iți spui: „nași crede așa“, își treci mai departe, învățat să fii politicos cu „punctele de vedere“ ale altora. Totuși, se întâmplă — după prima încercare de a gândi cum gândește autorul — să revii asupra pasagiului, să nu gândești altfel, și să vezi că are dreptate. Noi credem, că în acest caz, este vorba de o reîmprospătare a atenției, de o concentrare mai precisă , că, la prima lectură, n’am gândit cum trebuie. Este adevărat că n’am gândit cum trebuie, dar nu în sensul că n’am gândit „destul de bine“, ci că n’am gândit „așa“ cum trebuia, cum a gândit autorul. Am făcut alt efort decât acela care ni se cerea. Cât de neserioase ar părea afirmațiile acestea, ele sunt totuși juste ; și dacă începeți să vă ocupați puțin și de gândirea de străine, nu numai de gândirea moartă a altora, veți descoperi și alte lucruri mult mai senzaționale. Lucrurile acestea însă, atât de esențiale, nu le ia nimeni în seamă. Continuăm să repetăm truismele despre gândirea geometrică și gândirea intuitivă, și pentru că am găsit aceste două cuvinte ni se pare că am rezolvat întreaga problemă a înțelegerii. MIRCEA ELIADE Opera U-lui Mihail Sadoveanu reprezintă astăzi exponentul unui curent literar și expresia majorat a unuui mod de sensibilitate autohtonă. Un simț cosmic al peisagiului, văzută in aspecte modle și de o culoare excepțională, o evocare a cadrului, a apelor de munte și a bălții, alcătuesc fizionomia unui mare poet. Fără teamă de exagerare, perspectiva deaciuim istorică a realizărilor sale ne poate da echivalența unui alt Eminescu, fără sensul marei transcenderi a Luceafărului, dar de o expresivitate ce domină întreg sămănătorismul. D. Sadoveanu este, fără îndoială, unul din punctele cardinale de sensibilitate națională, într’o etapă de primitivitate, materialul psihologic fiind indiferent în sine, când este vorba să apreciem numai noțiunea de valoare artistică. Posteritatea îi poate, din viață încă, să-i fixeze un loc de prim plan, pe hartă în organizare abia începută a spiritului creator român. Un mare lot din opera sa aparține poeziei. Dar d. Sadoveanu a ambiționat să fie și un romancier. Lăsăm deoparte seria de evocări eroice și romantice a narațiunilor sale istorice. Fie sub categoria mai veche a povestirilor inundate de culori aprinse, fie sub zodia ultimei sale evoluții de înmrânare a lirismului și de identificare voită cu simplitatea arhaică și pitorescă a cronicarilor, d. Sadoveanu se mișcă în această specie de roman tot pe fondul unor sentimente poetice. Diferența nu este de i esență, ci numai de amploare. altă Unde apare o mai puțin expresivă față coar a talentului său este în romanul social și psihologic. Veleitatea de realism devine aici descripție monotonă, document social, deformație prin simpatie sau repulsie, lipsă de relief a caracterelor și o identitate exasperantă a tipurilor. Intre dezadaptat și arivist, între mediocritatea micului burghez și sentimentalismul aton al femeii încarcerate în determinismul provincial, decorul romanțelor sale psihologice se repetă cu o asemănare căreia, lipsindu-i lirismul, iar epicul fiind în permanență deficient, nu-i mai rămâne decât însușirea prea modestă de panopticum, plimbat pe șeful atâtor pagini de povestire uniformă și neexpresivă. Romanul Locul unde nu s’a întâmplat nimic este însuș locul comun iamai tuturor romanelor sale sociale; ecouri din însemnările lui Maculai Manea, Duduia Margareta, Floare ofilită, Venea o moară pe Șiret, Oameni din lună, își dau întâlnire în această poveste veșnic aceeaș, fără să mai fie și nouă. Un Sadoveanu obosit se auto-pastișează prin identitatea de conținut psihologic, prin lipsa de variație la temelor sociale și a conflictelor imorale, prin impresia de văzut altădată a situațiilor în care se regăsesc aceiași oameni, sub alte nume. Drept e că d. Sadoveanu a încercat să-și renoveze, în parte, modul de povestire. Impulsia nuaparține organic, fiind datorită unui model livresc. Romanul Oameni din lună, cu figura centrală a lui Eudoxiu Bărbat, apoi Zodia Gancerului cu tipul episodic al abatelui Coignard, travestit sub înfățișarea lui Paul de Marenne, ne-au semnalat influența lui Anatole France, Dar d. Sadoveanu tivă și lirică prea originală, ca, sa-și poată însuși rafinamentul alexandru al marelui ironist, trampez, sterilizat de erudiție, echilibrat de aticism și ratinat de civilizație. Evocatorul plutașilor și al țaraniilor mistuite de pasiuni carnale fulgerătoare, rapsodul actelor nedeliberate și poetul miracolelor naturii nu se poate interioriza ; de aceea exersează, dibție și lui ucide un instrument propriu de expresie, înlocuindu-l cu o silnica frază de gazetar, cu stângagă nepermise și o absența de instinct artistic surprinzătoare. Romanele sociale și psihologice, din ultima sa faza, pun ingrijor nu numai problema resursselor de creație ale d-lui, Sadoveanu, dar și pe aceea a limbii literare, secătuite de seva ei naivă și fără posibilități de reinoire. Sunt limite peste care cu greu se trece și poetul larii de dincolo de negură și al Hanului Ancuții nu poate păși direct un salon din lumea, bălții și din aferiul acru al cârciumii eroice de la răscruce. De aceea, niciodată un roman al său nu ne-a făcut penibila impresie de antologie minoră, disparată și deci nearmomizată dar opera sa, ca Locul unde nu s’a întâmplat nimic. Mediul social e luat din însemnările lui Neculai Manea și Moare ofilită : provincia insalubră, asasină prin lipsă de orizont și fundal de ratare al individului. Feișagiul e rarefiat și cu reminiscențe din toate evocările sale de vechi și strălucit lirism. Personagiile sunt fantoșe colorate altfel, scoase din rafturile cu naftalină alto—tuturor, cu romanelor sale sociale. Boetul Lai Cantacuzino, dezadaptat cu resemnări reflexive e alcătuit din Neculai Manea, din Eudoxiu Bărbat și din Filotti Buciumanu (din Venea o moară...), în aspectul lui de cuceritor, cu veleități de regenerare prin dementul feminin plebeu. Numai în ironia lui vetustă, în anemia instinctelor Spre asfințit și a unui limbaj prețios (dar atât de convențional și fad !) este polesit cu un superficial lustru francian. Daria Mazu, în tragedia ei de romanțioasă condamnată să vegeteze în aerul slufocamt al provinciei e împletită diin remei Asaensele Tincăi, din Floare ofilită, în finalul melodramatic, al Iubitei dispariții e sorța bună a Duduii Margareta, iar în ispita ce-o apropie brusc și refulat de Alexandru Mărcuș seamănă cu toate eroinele d-lui Sadoveanu, în latura lor pasională, după cum în procesul de educare, prin literatură și muzică reeditează destinul Aniții din Venea o moară, intermediarelor între lea și Lai, Broșa, soția farmacistului Barboni și Aglae Argintanu fiind unsuccedaneu al cunoscutei M-me Arnold, sub paza căreia se civilizează fata morarului Chirilă. Harnicul, dar avarul până la sălbăticie Vasilică Mazu, subprefect și lipitoare din mica burghezie în ascensiune, se revede în oglindă fidelă a lui Ciornei, tot din Venea o mioară. Identificările tuturor personagiilor cu d. Sadoveanu însuș, romancier social ne-ar duce la o statistică obositoare și în definitiv inutilă, devreme ce și Căpitanul Cataramă și Maiorul Ortac și vizitiul Costache și câinele Sultan și servitoarea Roza și D-rul Barboni și Amalia Mazu, soția lui Vasilică, și Alexandru Mărcuș , copie cu rol identific, în drama de iubire a lui Ortac și a Dariei, manu) și pitoreștii Moise Lazăr, evreul nătâng și chilar, gași, mătușa Anghelina împreună cu răzeșul aprig Matei Dumbravă, bunicii Dariei — dau cu toții năvală, ca roiurile de albine mediferențiate, din stupii seci de mere ale romanelor cunoscute ale d-lui Mihail Sadoveanu. Numai spectrul de epileptic al lui Emil Mazu, isgomit de-acasă, după ce fusese chinuit în bătăi până la sânge, spre a-i smulge moștenirea , vine din hrubele terifiante ale romanului foileton, cu intenții melodramatice și răzbunări de comandă. Incursiunile teoreticie, fie directe, fie aparținând raisonneur-ullui Cantacuzini, atent analist al propriei dezadaptări, sunt bine știutele aversiuni ale d-lui Sadoveanu, în contra mizerei edilitare și administrative a micilor târguri, după cum disertațiile sociologice ale boerului Laireiau tema eminesciană a „păturei superpuse“ (pag. 43—46) și exprimă transparent specia de „poporanism reacționar“ a scriitorului. fSL Am văzut cum Locul unde nu s’a întâmplat nimic este totuș o senzațională carte de auto-imifiare. Dacă în roman nu se’ntâmplă nimic, în evoluția epică a dl-lui Sadoveanu apare cea mai strigătoare deficiență de creație a sa. Mai rămâne să insistăm asupra decadenții expresiei sale literare. Afirmația e prea ușor de dovedită. O inestetică utilizare a neologismului, o frază fără qenitur artistici și un stil de ziarist provincial mărturisesc inaptitudinea d-lui Sadoveanu pentru romanul de analiză. Câteva exemple, luate întâmplător (cartea e o continuă și enervantă ilustrație a defectelor formale amintite) vor fi de ajuns să atragă atenția marelui literat asupra inconvenientelor ultimei sale evoluții: „Deși se simțim încă tânără, (D-ra Argintar) contabilitatea secretă a anilor ei se așeza către finele deceniului al treilea“. Sau, tot ea, „îl iubea (pe Lai) și pentru că era prinț și pentru că era un bărbat plin de atenții în orele de intimitate“. (pag. 60). sau acest dialog, între un prinț moldovean și o soție de general, că într’un roman în fascicole, unde conți și conte se conversează artificial și cu o noblețe de gust plebeu. După cât mi-ai mărturisit, ai simțit lipsa mea. — Desigur. — Am dreptul să nu te cred. — Am dreptul, Monia Lisa, (pag. 63) Sau platitudinea cu pretenție exprimată, dar direct neliterară; ,Cu voi be delicat împăciuitoare, Cantacuzin puse înainte aceste explicații și dovedi că știe să citească în gândurile și intențiile doamnei Argintar“ (p. 66). Iată caracterizarea de prezumție franciană, în subtilitate moldovalahă a Dariei: „Se oprise (Lai) și privea cătră acel mic și sumbru argument care stătea neclintit în fotoliu“. (pag. 105), sau reflexiile Dariei Mazu, făcute în stil de roman scos din teascurile d-lui Ignat Herz: „Se întreba, în acelaș timp, dacă poate găsi în sine o explicație logică pentru a justifica atitudinea ei cu totul insolită față de cel care-i era tată după registrele stării civile“ (pag. 216), sau, în continuare de analiză și de stil nefericit; „In amintirile ei, după ce rămase singură și ascultă de trei ori (număr fatidic!) pendula însemnând orele, găsi o veche întâmplare, de pe când era copilă și de pe când Mazu își exercita asupra ei și a fratelui ei drepturile legale“ (pag. 21,6), sau, în sfârșit, acest comentariu de o subtilitate atât de căutați singuri epitetul: „Deodată domnul mai fu mușcat dulce de inimă. Un adverb mai potrivit nu avea ca să traducă impresia“, (pag. 223). Fără exagerare, pildele de icest fel trec cu mult peste sută; sunt pagini întregi, unde desfigurarea expresiei literare, prin improprietate și convențional, prim banalitate și gust îndoelnic se răsfață cu o insistență melancolică. Mă grăbesc să termin ,aș vrea să recitesc Țara de dincolo de negură și Hanu Ancuții, pentru echilibrul gustului meu personal și pentru necesarul omagiu datorit marelui poet Mihail Sadoveanu. CRONICA LITERARA MIHAIL SADOVEANU : Locul unde nu s’a întâmplat nimic, edit. „Adevărul“. EXPOZIȚIA G. PETRAȘCU e prezintă pe d-nii: Dr. C. Angelescu, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Dem. Dobrescu, I. G. Duca, Gr. Filipescu, M. Ghelmegeanu, N. Iorga, Dr. N. Lupu, Virgil Madgearu, Iuliu Maniu, G. G. Mironescu, V. V. Tilea, Al. Vaida-Voevod «în halat și papuci» Un elegant volum de peste două sute pagini ilustrat de A. DRAGOS si I . ANESTIN. Lei 50 Editura „Vremea Bucuresti / Strada Carol. 10. ii m 1