Vremea, ianuarie-iunie 1933 (Anul 6, nr. 269-293)

1933-06-18 / nr. 292

VREMEA 18 IUNIE 1933 ELEGII Morții ne sunt mai scumpi în somn, te oferim inele, palmele’n cupă și ferestre­­ prin cari respiră mmunții. Spre amintirea fumegândă ca o supă ai revenit cu cicatricea din mijlocul frunții. Atunci s’au despletit tablouri și niște rude, servitori pe cari nu-i cunoșteam. Ce ude temurau perdelele, ce ude­ și muntele intra tiptil pe geam. Erau voci cari adunau ceața. Prin căprioare alunecau ceruri de lapte și carabinele se umezeau dimineața cu o brumă de lapte. Doica stingea luna, oprea ceasul iți culegea, bucolică, pasul, când tremuri silabele’n fântâni prelungită de ogari bătrâni. MIRCEA PAVELESCU FRAGMENTE NEFILOZOFICE Despre speciile gândirii Adesea, câmd mă îndoiesc chiar și de lucrurile cele mai onorabil stabilite, privesc cu oarecare in­vidie — și milă în acelaș timp — siguranța acelora cari vorbesc des­pre gândire. Procesul acesta, al gândirii, mi se pare mult mai complex, mai obscur și mai bo­gat decât vrea să-i înfățișeze căr­țile ide logică­ și limbajul curent. Nu mă refer la rezultatele gând­idirii, la părerile sa­u certitudinile­­ pe care ea le elaborează. Acestea sunt lucruri mult mai grave, dar mai ușor de înțeles. Obscur și ne­cercetat mi se pare, însă, chiar jo­cul gândirii. Sunt fel și fel de chi­puri­­ de a gândi, și sunt atât de mult deosebite unul de altul încât mă întreb dacă mai pot fi numite cu acelaș termen. In ceea ce mă privește, efortul pe care îl fac de a gândi asupra unui fapt de toate zilele (un aranjament bănesc, o încurcătură morală, un articol scris sau cetit, o judecată asupra unui om) nu are nimic de­­a face, dar absolut nimic, cu efor­tul de a gândi o problemă gene­rală (Orient-Occident, civilizația opera de artă, etc.) nici cu efortul depus în gândirea unei probleme finale (moartea, neantul, sensul e­­xistenței), sau a unei tulburătoare (Dumnezeu, întrebări sufle­tul, etc.). . . Í­i-a­­m ales dinadins câteva clase de obiecte ale gândirii net diferen­țiate între ele, pentru a facilita în­țelegerea celor ce vor urma. Dar trebuie să adaog că sunt nenumă­rate alte clase pe care nu le pot nici chiar defini. Există, de pildă, un binecunoscut act de gândire — când încerci să duci mai departe ceva, nu ipotetic, ci real — care nu se aseamănă cu nici o altă gândire. Nu mai vorbesc de gân­direa matematică­, sau de gândi­rea simbolică, sau de cea relativă la muzică ; fiecare cunoaște din propria lui experiență cât de a­­parte sunt aceste acte de neînțe­legere. Am menționat de mai­­ multe ori termenul ,,efort“. Adevărul este că adesea nici nu există efort în gândire. Ci un fel de alergare pe un drum neted, fără obstacole și fără ezitări. Ai atunci precis impresia că gândește prin tine, că înduri o operație fără voia ta ; n’aș putea spune că această ope­rație se săvârșește automat, dar ea este în orice caz autonomă. Ii lipsește adică cea mai specifică valoare: voința, personalitatea. Și, ceiace este ciudat, mai toate gândurile cari ne lovesc prin per­sonalitatea lor — sunt sunt obți­nute printr’un asemenea proces pasiv.­­ Există o specie de gândire care se deosibește de toate celelalte prin—să mi se ierte îndrăzneala— fiziologia ei. Observați că de câte ori meditați profund asupra unor probleme greu de defint (moar­tea, sensul vieții, scopul), nu iz­butiți să obțineți acea concentra­re inițială indispensabilă fără înțepeni trupul, a opri răsuflarea a (sau­ a o ritma cât se poate mai lent), a suspenda provizoriu orice mișcare a trupului și, în acelaș timp, conștiința lui. Chiar în cazul unei probleme de matematică, se cere o concentrare care nu se poa­te realiza decât prin suspendarea conștiinței trupului. Pot foarte bi­ne să mă gândesc la evenimentele politice sau la o problemă de filo­zofie, și să-mi mișc în acelaș timp trupul meu (mai precis, având prezentă conștiința trupului). Dar sunt anumite gândiri cari nu se pot realiza sub nici un chip dacă această conștiință a trupului nu se suspendă, provizoriu de­sigur. Ceia ce mă amuză pe mine în toată această problemă complicată a gândirii, este faptul că oameni­lor li se pare că știu cum gând­­­esc pentru simplul motiv că cu­nosc regulile raționamentului și au învățat puțină psihologie, care le spune o groază de lucruri des­pre senzații, sentimente și proce­se sufletești. Adevărul este că problema a­­ceasta a gândirii vii, nu este stu­diată nici de psihologie nici de lo­gică. (Ceva mai mult, dominația psihologiei în ultima jumătate a secolului trecut a complicat acest studiu și l-a îngreunat cu un ba­last de care anevoie se poate libe­ra r un vis modern). Știința gândirii vii, știința spi­rituală (dacă vreți) se află astăzi într-un stadiu asemănător celuia în care se afla știința naturală, în­ainte de Copernic și Galilei. Nu avem nici o ipoteză generală pe care s’o justifice un număr cât mai mare­­ de fapte, nu avem nici o me­todă riguroasă și verificată pen­tru a putea studia și înțelege gân­direa vie.­­Dar parcă alte realități sufletești le înțelegem ? Metodele și valorile se schimbă la fiecare treizeci de ani, și „sufletul“, studiat cu ultima metodă, promo­­­vată de științele pozitive. ,,Sufle­tul este rând pe rând „materie“, „senzație", „energie“,—„elan vi­tal“, „epifenomen“, și mai știu cu ce numai suflet nu este. De câte ori s’a încercat să se studieze gândirea vie, s’au aplicat metodele științei experimentale, s’a făcut psihologie. Este totuși foarte ușor de înțeles, cred eu, că psihologia nu are nimic de-a face cu speciile gândirii, cu felurite eforturi mintale și intuiții tulburi cari ne alimentează necontenit conștiința. De fapt, noi experi­mentăm o multitudine de specii de gândire fără să ne întrebăm, și să încercăm să înțelegem, cum se petrec toate procesele acestea. Și totuși, sunt lucruri pe cari nu le vom găsi în nici o carte, sunt rea­lități pe cari numai o meditație in­­trovertă le poate descoperi. Că trebuiesc descoperite, nu mai încape îndoială. Obișnuim să denumim cu acelaș termen, „gân­dire“, o serie de lucruri cari, poa­te, nu au nimic de a face cu gândi­rea. Dar nu despre o querelele de termeni este vorba, ci despre o nouă serie de înțelegeri a lucruri­lor celor mai esențiale-Cred, de asemenea, că nu prea ne înțelegem între noi când vor­bim de gândire ; sunt atâtea feluri de a gândi, și atât de deosebite, încât mi s’a întâmplat de câteva ori acest lucru paradoxal , să ac­cept un „adevăr“ printr’un act de gândire, și apoi să-l resping re­curgând la altfel de gândire. Pare foarte ciudat cele ce­­ spun, dar dacă ați fi sinceri ați afla că kl­órul acesta se întâmplă destul de des, cu fiecare dintre noi. Nu e vorba, cum se spune, de greșeli de logică, de insuficientă concentra­re, de întunecare prin pasiuni, de necorectitudine — ci, de cele mai multe ori, de procese complect de­­osebite pe care­ noi le numim gân­dire. Nu știu dacă ați experimentat lucrul următor : găsești într’o car­te această expresie,, dacă ne gân­dim, etc.“ — și te oprești din ce­tit ca să te gândești la ceiace pro­pune autorul, și vezi că nu ajungi la concluziile la cari a ajuns el. Și aceasta nu întotdeauna din cau­ză că autorul e pătimaș, sau ne­informat, sau ilogic. Nu poți spu­ne că sunt false ceiace afirmă el, și totuși nu le poți primi. Iți spui: „­nași crede așa“, își treci mai de­parte, învățat să fii politicos cu „punctele de vedere“ ale altora. Totuși, se întâmplă — după pri­ma încercare de a gândi cum gân­dește autorul — să revii asupra pasagiului, să nu gândești altfel, și să vezi că are­­ dreptate. Noi credem, că în acest caz, este vorba de o reîmprospătare a atenției, de o concentrare mai pre­cisă , că, la prima lectură, n’am gândit cum trebuie. Este adevărat că n’am gândit cum trebuie, dar nu în sensul că n’am gândit „des­tul de bine“, ci că n’am gândit „așa“ cum trebuia, cum a gândit autorul. Am făcut alt efort decât acela care ni se cerea. Cât de neserioase ar părea a­­firmațiile acestea, ele sunt totuși juste ; și dacă începeți să vă ocu­pați puțin și de gândirea de stră­ine, nu numai de gândirea moar­tă a altora, veți descoperi și alte lucruri mult mai senzaționale. Lucrurile acestea însă, atât de e­­sențiale, nu le ia nimeni în seamă. Continuăm să repetăm truismele despre gândirea geometrică și gândirea intuitivă, și pentru că am găsit aceste două cuvinte ni se pare că am rezolvat întreaga pro­blemă a înțelegerii. MIRCEA ELI­A­DE Opera U-lui Mihail Sadoveanu reprezintă astăzi exponentul unui curent literar și expresia major­at a unu­ui mod de sensibilitate au­tohtonă. Un simț cosmic al peisa­­giului, văzută in aspecte modle și de o culoare excepțională, o e­­vocare a cadrului, a apelor de munte și a bălții, alcătuesc fizio­­­nomia unui mare poet. Fără tea­mă de exagerare, perspectiva de­­aciuim istorică a realizărilor sale ne poate da echivalența unui alt Eminescu, fără sensul marei transcenderi a Luceafărului, dar­ de o expresivitate ce domină în­treg sămănătorismul. D. Sado­­veanu este, fără îndoială, unul din punctele cardinale de sensibilitate națională, într’o etapă de primiti­vitate, materialul psihologic fiind indiferent în sine, când este vorba să apr­eciem numai noțiunea de valoare artistică. Posteritatea îi poate, din viață încă, să-i fixeze un loc de pri­m plan, pe hartă în organizare abia începută a spiri­tului creator român. Un mare lot din opera sa aparține poeziei. Dar d. Sadoveanu a ambiționat să fie și un romancier. Lăsăm de­oparte seria de evocări eroice și romantice a narațiunilor sale is­­­torice. Fie sub categoria m­ai ve­che a povestirilor inundate de cu­lori aprinse, fie sub zodia ultimei sale evoluții de înmrânare a liris­mului și d­e identificare voită cu simplitatea arhaică și pitor­escă a cronicarilor, d. Sadoveanu se mișcă în această specie de roman tot pe fondul unor sentimente poetice. Diferența nu este de i e­­sență, ci numai de amploare. altă Und­e apare o mai puțin expresivă față coar a talentu­lui său este în romanul social și psihologic. Veleitatea de realism devine aici descripție monotonă, document social, deformație prin simpatie sau repulsie, lipsă de re­lief a caracterelor și o identitate exasperantă a tipurilor. Intre de­­zadaptat și arivist, între medio­critatea micului burghez și senti­mentalismul aton al femeii încar­cerate în determinismul provin­cial, decorul romanțelor sale psi­hologice se repetă cu o asemă­nare căreia, lipsindu-i lirismul, iar epicul fiind în permanență de­ficient, nu-i mai rămâne decât în­sușirea prea modestă de panop­­ticum, plimbat pe șeful atâtor pagini de povestire uniformă și neexpresivă. Romanul Locul unde nu s’a în­tâmplat nimic este însuș locul co­mun ia­­mai tuturor romanelor sale sociale; ecouri din însemnă­rile lui Maculai Manea, Duduia Margareta, Floare ofilită, Venea o moară pe Șiret, Oameni din­ lună, își dau întâlnire în această poveste veșnic aceeaș, fără să mai fie și nouă. Un Sadoveanu obosit se auto-pastișează prin i­­dentitatea de conținut psihologic, pr­in lipsa de variație la temelor sociale și a conflictelor imorale, prin impresia de văzut altădată a situațiilor în care se regăsesc a­­ceiași oameni, sub alte nume. Drept e că d. Sadoveanu a în­cercat să-și renoveze, în parte, modul de povestire. Impulsia nu­­aparțin­e organic, fiind datorită u­nui model livresc. Romanul Oa­meni din lună, cu figura centrală a lui Eudoxiu Bărbat, apoi Zodia Gancerului cu tipul episodic al a­­batelui Coignard, travestit sub în­fățișarea lui Paul de Marenne, ne-au semnalat influența lui A­­natole France, Dar d. Sadoveanu tivă și lirică prea originală, ca, sa-și poată însuși rafinamentul a­­lexandru al marelui ironist, tram­­pez, sterilizat d­e erudiție, echili­brat de aticism și ratinat de civi­lizație. E­vocatorul pl­ut­așilor și al țaraniilor mistuite de pasiuni car­nale fulgerătoare, rapsodul acte­lor nedeliberate ș­i poetul miraco­lelor naturii nu se poate interio­riza ; de­ aceea exersează, dibție și lui ucide un instrument propriu de expresie, înlocuind­u-l cu o silni­ca frază de gazetar, cu stâng­agă nepermise și o absența de instinct artistic surprinzătoare. Romanele sociale și psihologice, din ultima sa faza, pun ingrij­or nu numai problema resursselor de creație ale d-lui, Sadoveanu, dar și pe a­­ceea a limbii literare, secătuite de seva ei nai­vă și fără posibilități de reinoire. Sunt limite peste care cu greu se trece și poetul larii de dincolo de negură și al Hanu­lui Ancuții nu poate păși direct un salon din lumea, bălții și d­in aferiul acru al cârciumii eroice de la răscruce. De aceea, niciodată un roman al său nu ne-a făcut peni­bila impresie de antologie minoră, disparată și deci nea­rmomizată dar opera sa, ca Locul unde nu s’a întâmplat nimic. Mediul social e luat din însemnările lui Neculai Manea și Moare ofilită : provin­cia insalubră, asasină pr­in lipsă de orizont și fundal de ratare al individului. Feișagiul e rarefiat și cu reminiscențe din toate evocă­rile sale de vechi și strălucit li­rism. Persona­giile sunt fantoșe colorate altfel, scoase din raf­turile cu­­ naftalină alto—tuturor, cu romanelor sale sociale. Boetul Lai Cantacuzino, dezadaptat cu resemnări reflexive e alcătuit din Neculai Manea, din Eudoxiu Bărbat și d­­in Filotti­ Buciumanu (din Venea o moară...), în aspec­tul lui de cuceritor, cu veleități de regenerare p­rin dementul fe­minin plebeu. Numai în ironia lui vetustă, în anemia instinctelor Spre asfințit și a unui limbaj pre­țios (dar atât de convențional și fad !) este polesit cu un superficial lustru francian. Daria Mazu, în tragedia ei de romanțioasă con­damnată să vegeteze în aerul slu­­focamt al provinciei e împletită diin remei Asaensele T­incăi, din Floare ofilită, în finalul melodra­matic, al Iubitei dispariții e sorța bună a Duduii Margareta, iar în ispita ce-o apropie brusc și refulat de Alexandru Mărcuș seamănă cu toate eroinele d-lui Sadovea­nu, în latura lor pasională, după cum în procesul de educare, prin literatură și muzică reeditează destinul Aniții din Venea o moa­ră, intermediarelor între lea și Lai, Broșa­, soția farmacistului Bar­­boni și Aglae Argintanu fiind un­­succedaneu al cunoscutei M-me Arnold, sub paza căreia se civili­zează fata morarului Chirilă. Har­nicul, dar avarul până la sălbă­ticie Vasilică Mazu, subprefect și lipitoare din mica burghezie în ascensiune, se revede în oglindă fidelă a lui Ciornei,­ tot din Ve­nea o mioară. Identificările tuturor personagiilor cu d. Sadoveanu însuș, romancier social ne-ar duce la o statistică obositoare și în de­finitiv inutilă, devreme ce și Căpi­tanul Cataramă și Maiorul Ortac și vizitiul Costache și câinele Sul­tan și servitoarea Roza și D-rul Barboni și Amalia Mazu, soția lui Vasilică, și Alexandru Mărcuș , copie cu rol i­dentific, în drama de iubire a lui Ortac și a­ Dariei, manu) și pitoreștii Moise­ Lazăr, evreul nătâng și c­hilar, gași, mă­tușa Anghelina împreună cu ră­zeșul aprig Matei Dumbravă, bu­nicii Dariei — dau cu toții năva­lă, ca roiurile de albine medif­eren­­țiate, din stupii seci de mere ale romanelor cunoscute ale d-lui Mihail Sadoveanu. Numai spec­trul de epileptic al lui Emil Mazu, isgomit de-acasă, după ce fusese chinuit în bătăi până la sânge, spre a-i smulge moștenirea , vine din hrubele terifiante ale ro­manului foileton, cu intenții melo­dramatice și răzbunări de co­mandă. Incursiunile teoreticie, fie direc­te, fie aparținând raisonneur-ullui Canta­cuzini, atent analist al pro­priei dezada­ptări, sunt bine știu­­tele aversiuni ale d-lui Sadovea­­nu, în contra mizerei edilitare și administrative a micilor târguri, după cum disertațiile sociologice ale boerului Lai­reiau tema emi­nesciană a „păturei superpuse“ (pag. 43—46) și exprimă trans­parent specia de „poporanism re­acționar“ a scriitorului. fSL Am văzut cum Locul unde nu s’a întâmplat nimic este totuș o senzațională carte de auto-imi­­fiare. Dacă în roman nu se’ntâm­­plă nimic, în evoluția epică a dl-lui Sadoveanu apare cea mai strigă­toare deficiență de creație a sa. Mai rămâne să insistăm asupra decadenții expresiei sale literare. Afirmația e prea ușor de dovedită. O inestetică utilizare a neologis­mului, o frază fără qenitur artistici și un stil de ziarist provincial mărturisesc inaptitudinea d-lui Sadoveanu pentru romanul de a­­naliză. Câteva exemple, luate în­tâmplător (cartea e o continuă și enervantă ilustrație a defectelor formale amintite) vor fi de ajuns să atragă atenția marelui literat asupra inconvenientelor ultimei sale evoluții: „Deși se simțim încă tânără, (D-ra Argintar) contabilitatea secretă a anilor ei se așeza către finele deceniului al treilea“. Sau, tot ea, „îl iubea (pe Lai) și pentru că era prinț și pentru că era un bărbat plin de atenții în orele de intimi­tate“. (pag. 60). sau acest dialog, între un prinț moldovean și o soție de general, că într’un roman în fascicole, unde conți și conte se conversea­ză artificial și cu o noblețe de gust plebeu. După cât mi-ai mărturisit, ai simțit lipsa mea. — Desigur. — Am dreptul să nu te cred. — Am dreptul, Monia Lisa, (pag. 63) Sau platitudinea cu pretenție ex­primată, dar direct neliterară; ,Cu voi be delicat împăciui­­toare, Cantacuzin puse înainte a­­ceste explicații și dovedi că știe să citească în gândurile și inten­țiile doamnei Argintar“ (p. 66). Iată caracterizar­ea de prezum­ție franciană, în subtilitate moldo­­valahă a Dariei: „Se oprise (Lai) și pri­vea că­­tră acel­­ mic și sumbru argument care stătea neclintit în fotoliu“. (pag. 105), sau reflexiile Dariei Mazu, făcute în stil de roman scos din teascu­rile d-lui Ignat Herz: „Se întreba, în acelaș timp, dacă poate găsi în sine o explica­ție logică pentru a justifica ati­tudinea ei cu totul insolită față de cel care-i era tată după registrele stării civile“ (pag. 216), sau, în continuare de analiză și de stil nefericit; „In amint­irile ei, după ce ră­mase singură și ascultă de trei ori (număr fatidic!) pendula în­semnând orele, găsi o veche în­tâmplare, de pe când era copilă și de pe când Mazu își exercita asupra ei și a fratelui ei dreptu­rile legale“ (pag. 21,6), sau, în sfârșit, acest comentariu de o subtilitate atât de­­ căutați singuri epitetul: „Deodată domnul mai fu muș­cat dulce de inimă. Un adverb mai potrivit nu avea ca să tra­ducă impresia“, (pag. 223). Fără exagerare, pildele de i­­cest fel trec cu mult peste sută; sunt pagini întregi, unde desfigu­rarea expresiei literare, prin im­proprietate și convențional, prim banalitate și gust îndoelnic se răsfață cu o insistență melanco­lică. Mă grăbesc să termin­ ,aș vrea să recitesc Țara de dincolo de negură și Hanu Ancuții, pentru­ echilibrul gustului meu personal și pentru necesarul omagiu datorit marelui poet Mihail Sadoveanu. CRONICA LITERARA MIHAIL SADOVEANU : Locul unde nu s’a întâmplat nimic, edit. „Adevărul“. EXPOZIȚIA G. PETRAȘCU e prezintă pe d-nii: Dr. C. Angelescu, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Dem. Dobrescu, I. G. Duca, Gr. Filipescu, M. Ghelmegeanu, N. Iorga, Dr. N. Lupu, Virgil Madgearu, Iuliu Maniu, G. G. Mironescu, V. V. Tilea, Al. Vaida-Voevod «în halat și papuci» Un elegant volum de peste două sute pagini ilustrat de A. DRAGOS si I . ANESTIN. Lei 50 Editura „Vremea Bucuresti / Strada Carol. 10. ii m 1

Next