Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-09-24 / nr. 306

TO a CITANIE Stau împrenjenit cu luceferi și cu gânduri, prin unghere Ce timp înalt mâ ocolește, nu mâ cere? Din spuza stelei ce mi-a ars pentru izbăvire Uitat, de mult, îmi țes lințoliu în dezamăgire. Când vânt molcum arhaic din coclauriese Și mâini nevăzute pun voaluri peste moartele mirese. Cântați litanii în adâncă bolnavă tăcere Și aprindeți făclii pentru marea mea durere. DUMITRU COSMA :'• ' • *Zi Y. w • •'.......... vremea ■B 24 SEPTEMBRIE 1933 SEMNALIZĂRI Toată lumea are dreptate... Unul dintre simțămintele cele mai curioase pe care le încearcă omul contemporan și mai cu seamă ,tânărul, care a debutat dintru început într o lume in care cele mai nobile aspirații de pace și înfrățire,culturală s’au năruit, 1__cine știe pentru câtă vreme • este acela că în haosul de azi toată lumea are dreptate. Adică moralicește omul de azi,se sime atât de slab, și de stăpânit de destin încât primește orce întâmplare mare și mică drept ceva breșe, ceva care trebuia să se intample. In fața unui fapt împlinit putini mai judecă dacă e bun sau rău. Sau, dacă totuși judeca, nu mai condamnă. Din ce în ce in fata vieții omul se simte ca în fata unei tragedii de teatru, in care fiecare personagiu și fiecare grup își au propriul lor destin organic și implacabil. _ E. destul ca faptul pe care mai,până eri îl urai și nu l-ai fi voit realizat să se petreacă pe in soriu ,a i te pleca. In omul de azi există o teamă și o dizolvare, care-1 fac relativist și smerit. Fiecare din punctul său de vedere rostește, azi,are dreptate, așa se. Subiectiv, aceasta este un progres, pentru că naintă vreme oamenii nu prea vroiau să se transpue în situația altora. Dar față de ceia ce-i mai adânc și adevărat pe lume----în cazul că există ceva absolut și etern adevărat pe lume — această fărâmițare este un mare păcat. Care păcat este, însă, real și, pentru majoritatea oamenilor, de neînlăturat." • Că așa este, n’avem decât să privim în jur. E destul ca un pompor să impună un curent, o forți pentru că însăși înceapă a-i imita, dușmanii..luai,să pe deoparte ■ din teamă,, pe de alta ,dintr un fel de înăscută dispoziție de a primi orce aduce viața. Viața e un cerc vicios, din care prcát te-ai sbate nu poți ieși. Extremele nu duc fiscâeri, iar mijlocia te oprește pe loc. Viața e mișcare, deci ocolește mijlocia și caută extremele. Dar, extremele, repet, se dizolvă, se anihilează de opusul lor. De aici instabilitate și dezagregare, opinii și înțelegeri subiective câte vrei, dar înu convingeri și atitudini permanente. Să luăm o pildă. Profesorul Albert Einstein, pare orce s’ar Întâmpla, va rămâne în istoria științei și a gândirii umane cel puțin pe aceiași platforma principală cu Newton, Galileu și Euclid, — își aveă anumite convingeri pacifiste și civilizatorii pentru care de multe ori și-a riscat pielea. Einstein susținea, ca și quakerii americani, că a pune mâna pe o armă înseamnă un păcat, pentrucă deschizi o virtualitate către rău. Iată, ,că azi Einstein declară în Belgia că nu mai este anti-militarist, că pentru salvarea civilizației țările care cred în gândire, valori și dreptate trebue să stea înarmate pentru a nu lăsa ca hitlerismule să ducă la barbarie și să ruină întreaga lume. Ce semnifică aceasta? Nimic mai mult decât că evenimentele i te dejoacă mereu, că atuinci când speri că îți vei putea păstra, o atitudine și o convingere trebue, dacă nu să renunți la ea, cel puțin , s’o amâni, să spui că e bună doar în condiții raționale și normale, dar nu în culoare și cutare caz special. Și totdeauna trăim un caz special! Aceasta revine la a recunoaște provizoratul fiecărei convingeri și soluțiuni de viață și, de a vedea cum fiecare convingere se lichefiază, devine o opinie ipotetică. Pentru omul rațional și voitor de bine viața apare clar, ca un imens non-sens, ca un joc absurd în care el joacă veșnic o parte mică și ratată. De aici provine un fel de desgust de a mai propune soluții de nobilă și ideală politică, de a mai crede că prin idei poți schimba lumea. Einstein crede, in cazul pomenit, mai sus, că dacă acum țările păstrătoare de cultură și rațiune vor reacționa, mâine va fi din nou civilizație și voe buna pe pământ. Așa au crezut mulți dintre noi. Numai că și mie și altora tare ai-e frică de orce amânare : intervin atâtea schimbări, cari fac ca mâine fiecare să-și schimbe rolurile, fără să extermine unele din ele. Cercul vițios al vieții aduce necontenit surprize : atitudinele umane rămân cam aceleaș pentru că lumea-i o tragedie care are nevoe cam de- aceleași caractere, chit că le încredințează mereu altora și le distribue în proporții diferite. Viața-i irațională, aceasta-i adevărul subiectiv pe care acum îl credem imuabil. Mâine, poate, ne vom schimba, cine știe? Dar nu există nicăeri vreo garanție, că răul va dispare de pe pământ. Fiecare om și fiecare colectivitate păstrează o flexibilitate de a se comporta în rău și bine, încât ca orcare actor impresionabil și viu joacă, rând pe rând, toate opozițiile sufletești și morale. Mi-aduc aminte, în această privință, de un ilustru personaj pe care un om șmecher căuta să-l flateze cu orce preț. Personajul ilustru era un om bogat, cu frumoasă situație socială și cu autoritate morală, pe deasupra. Cellalt, vroind a-i intra în grație îi spuse: — Ce fericit om sunteți, domnule ?! Adevărat fericit. — Vai, de mine, prietene, cum îți vine să spui una ca asta: eu fericit ? Și, de fapt, din punct de vedere al majorității oamenilor personajul era un om fericit. Dar din punctul său de vedere, nu. Și nu era nu pentru că dorea multe lucruri neajunse, ci pentru că în zilele noastre a fi considerat de alții fericit este o nefericire. Acest paradox adânc semnificativ pe care subtilitatea unui Allaim Dar putea îndemâna zec despica, rămâne o realitate a epocii, și o pildă de cum merge viața în general. Nimeni nu vrea să fie fixat într’o categorie, or cât de râvnită ar fi ea. Natura umană i-atât de deprinsă cu jocul irațional și capricios al vieții încât i s'ar pare monotonă și mediocră o perfecție mereu păstrată. Când toată lumea azi îi pare să aibă dreptate, omul nu vrea ca el singur sa aiba dreptatea și fericirea întregii lumi. Dimpotrivă, solidarizarea cu jocurile de rău și bine, de schimbare și absurditate ale vieții i atât de autentică încât omul modern a inventat o nouă voluptate de ciupercă îngrășată din mucegai: voluptatea relativismului, primblările prin fatalitățile vieții, încântarea iresponsabilității morale. De aceia astăzi cu durere oamenii lucizi văd că orce poate fi susținut, numai că viața asta n’ar fi o imensă absurditate și o voluptoasă porcărie, nu. Vom vedea altădată cum ar putea, totuși, reacționa față de aceste simțiri autentice, dar de moment. PETRU COMARNESCU Dela 1919 și până astăzi, contribuția poetică a d-lui Blaga a luat o fizionomie definitivă în evoluția liricei noui. "Putem astfel să-i surprindem elementele unei estetici și caracteristica unei sensibilități’ metafizice profund personală’ în etapele unui mere ascendent. Intrie Poemele luminii și La cumpăna apelor, d. Blaga a pășit câteva trepte de progresivă adâncire într’un univers poetic, care-1 diferențiază categoric în pitoresca panoramă a liricei contemporane. Nu numai în tehnica expresiei, de la versificație până la imagine, dar și în atitudinea sentimentală, vom deosebi o continuă înainte. Chiar între ultimele două culegeri de versuri, Lauda somnului și La cumpăna apelor, atât de înrudite prin viziunea lofr cosmică, vom găsi unele note noul, în special o accentuare a destrndejdii de cunoaștere. Ceea ce da un substrat comun operii sale poetice este însă predominanta ei cerebralitate. Mai discursivă și mai vădit intelectualizată, la ’nceputul evarierii, mai stilizată și mai patetică, printr’o interiorizare și chiar o simplitate bucolică, spre maturitate. Când au apărut Poemele luminau critica le-a clasificat repede după anume însușiri esențiale: idealism filozofic, expresionism, vers-librism și imagism violent. Estetica d-lui Blagia nu-și ascundea canoanele , poate și le exagera, cu o lucidă intenție.Cugetătorul care a îmbogățit filozofia contemporană română cu originale eseuri a stat necontenit în dosul poetului; luciditatea sa teoretică nu absentează nici din ultimele volume, însă aci lirismul sa purificat in mare măsură de ideologie directa. Prin Poemele luminii, d. Blaga opunea sugestiei muzicale a simbolismului un metaforism aproape senzațional. Deși poezie milozofică, lirica sa n’avea nimic din clar obscurul simbolist și nici tendința spre subtilitate ermetica. De aceea, a fost primită fără multe rezerve de tradiționaliști, dar și fără entuziasm prea mare de moderniștii atât de dornici să-și sporească legiunea, acoperită de injurii. Cu toată noutatea lor exterioară, primele poeme ale d-lui Blaga utilizau o factură destul de disciplinată și organică. La ce se reducea, de fapt tehnica sa ? La o amplă comparație, cu un termen concret, de puternic imagism și un termen spiritual de transparentă înțelegere. Tehnica d-lui Blaga era a comparației clasice așa cum o găsim la Homer și Vergiliu, numai cu o aparentă dezordine formală, fiindcă folosea versul liber, de o aritmie căutată până la ostentație tipografică. De aci caracterul exterior și semi-descriptiv al acestui lirism, cu toate semnele lui de ultim modernism. Insuș misterul filozofic al atitudinii sale în fața vieții era programatic desvălnit, în fruntea poemei liminare. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii Și nu ucid Cu mintea tainele, ce se’ntâlnesc In calea mea In flori, în ochi, pe buze ori morminte... O mistică atât de discursiv afirmată intra și în procedeele poeziei clasice, a așa numitei „poezii de concepție“. Prin urmare se explică repedea adaptare a modernistului Blaga. Deasemeni, subiectivismul viziunii sale e proclamat fățiș, fie prin discursivitate, fie prin procedeul stabilirii unei coresponderițe explicate între un peisagiu și o stare afectivă. Personalismului acesta i se datoresc și poemele de confesie erotică, aproape definitiv eliminată din celelealte volume. Așadar, evoluția de la individual la cosmic va cuceri treptat un univers poetic, întrezărit în a treia culegere, In marea trecere și desăvârșit In Lauda somnului și La cumpăna apelor. Poezia din Poemele luminii corespunde primelor elemente de cugetare ale eseistului Blaga, acelor reflexii lirice grupate în: Pietre pentru templul meu. Parailelismul între ideolog și poet se poate urmări în fiecare nou volum de versuri, unei rezolvări poetice îi corespunde o problematică abstractă. Pe măsură ce înaintăm în antaluza etapelor lirice ale d-lui za d^lui i Blaga, vom menționa și simetrica apariție a unui eseu, coincidând cu ritmul interior al poetului, nni continuă căutare de sine. Dacă am insistat asupra Poemelor luminii, mai ales în ceea ce se apropie mai mult de vechea poezie, am făcut-io și din convingerea că d. Blaga nu-și manifestă încă un precis univers poetic și nici nu se fixează în formula expresionistă. Sunt numeroase indicații că, în primul său volum, descinde din romantismul german al secolullui trecut, în special din Lirica plină de simboluri și plutind în reverie a lui Novalis. Sensația infinitului, a veșniciei și cultul misterului cosmic formează aspirația comună a poetului român cu romantica germană. O strofă da aceasta, din La mare, este semnificativă pentru nostalgia ei: Eu Stau pe țărm și —■ sufletul mi-e dus de-acasă . S’a pierdut pe-o cărărie ’n nesfârșit și nu-și găsește Drumul înapoi... Disocierea personalității în aspectul ei corporal și cel ideal este una din caracteristicile poeziei de idealism filozofic a romanticilor germani. Simultan cu Poemele luminii apar Pietre pentru templul meu ; câte din reflexiile de aci, despre natură, știință, filozofie și religie nu se aseamănă cu maximele poetului cugetător Novalis ? Desprte expresionismul d-lui Blaga se poate vorbi, abia de la apariția Pașilor profetului, în care viziunea apocaliptică, deformarea realității prin excesul de creștere al eului și hieratismul de atitudine mărturisesc o progresivă anulare a obiectului, înlocuit cu subiectul. D. Blaga insuș a definit expresionismul ca „redarea lucrurilor sub specie absoluți, adică făcând abstracți de individualitatea lor și făcând abstracție de noțiunea lor tipică de specie“. (Filozofia stilului, pag. 70). In Poemele luminii, se află nenumărate semne de impresionism, de o specie violentă, cum este și expresia sa imagistă, în Pjașii profetului se face trecerea de la impresionismul de sensație la expresionismul care tinde să spiritualizeze materia. Este însă numai un coridor de legătură cu la marea trecere, Lauda somnului, și La cumpăna apelor. Un descriptiv nou, de viziune bucolică se mantfestă în această fază de tranziție, în care poema se desfășură amplu, până la retorism, iar natura este încă văzută ca un peisaj cu exterior. După cum în Poemele luminii ne regăsim în atmosfera romantismului german, în Pașii profetului luăm contact cu elanul dionisiac și cu profetismullui Zarathustra. Personalismul nu mai este o atitudine directă, ci una simbolică; e un semn al puterii creatoare, o formă a elanului cosmic. Intre poetul și eseistul Blaga paralelismul se menține și de data aceasta. Raportul intim dintre Pașii profetului și Fețele unui veac se stabilește prin acceptarea atitudinei diofuziace a lui Nietsche. Poezia d-lui Blaga este necontenit o filozofie platicizată, cu singura deosebire că liricul și-a cucerit progresiv o viziune cosmică, s-a purificat de discursivitate, până a ajuns la înlocuirea obiectuilui cu o patetică imagină subiectivă. Indicii despre noua atitudine se găsesc și în Poemele luminii; cităm pentru orientarea spre nietscheantism și teoria supra somului Inima , O, inima . Mărturisiri afunde ard în ea... Uimit cu mintea mi-o ascut Și ’n înțelesuri mari Svâcnirea i-o destram... O, inima, Nebună când se sbate ’n joc sălbatic, Atunci îmi spune că din lutul ei A fost făcut pe vremuri vasul, In care Prometeu a coborât din cer Aprinsul jar, ce l-a furat din vatra zeilor, In timp ce zările se ridicau, peste Olimp Și-și ascundeau în poală stelele Ca un sfârcit comoara de aur... Procedeul imagist nu este complet părăsit și înlocuit cu peisagiul minuțios, dar tonul profetic, retorica largă și hieratismul de atitudine sunt evidente. In final, apare și idealul supra - omului: O, mima. Când pieptul ea mi-tu„ , sparge cu batai de plumb, Atunci imi strigă îndrăzneață, Ca peste veacuri lungi și goale și pustii, Când Dumnezeu se va ’ndemna Să fac o altă lume Și-o omenire Din neamuri mari de zei Stăpânul bun va plămădi atunci din lutul ei Pe noul Adam... Viziunea cosmică din Pașii profetului se amplifică într’un panteism pe care îl putem ușor defini, dl.la numeroase elemente, e o nouă orientare a poetului. In totalitate însă, volumul este o etapă de lichidare a imagismului din Poemele luminii și o îndreptare spre alte zări. Cităm câteva piese în directă continuitate cu cea dintâi manieră :- înfrigurare, Amurg de toamnă, Vară. Leagănul puteau foarte bine să fie grupate între primele poeme, de care se apropie procedeul comparației largi și al imaginei plastice. Credem însă că entuziasmul diamattic și suflul profetic sunt accidente în esența lirismului d-lui Blaga. Mai mult atitudini ideologice versificate, ele justifică un popas au inteligenții cercetătorilor, fără adeziune a sensibilității. Flacăra interioară este mai curând simulată, prin retorică și imagine senzațională. Iata profetismul programatic al poetului, in piesa liminară, după cum văzusem și afirmarea discursivă a unei mistici, în Poemele luminii : Mi-am înfipt călcâile în stânci. Ca sa-mi arate cât mai mulți din aștrii Parnamul își apleacă munții 'n calea mea la o cămilă umerii pleșuvi. Oriunde-aș merge prin mulțime încărcat de visuri, care duc spre mare— pașii mei tainici... sunt așa de tăcuți, că nu-i aude nimeni împrejur, ilar pașii mei tăcuți sunt așa de tainici, ca se aud până ’ntr’al șaptelea cer. Eu sunt profetul, fantoma vremii nu m’atinge Atitudine gesticulată, ca și aceea din Veniți după mine, tovarăși ! Veniți, după mine, tovarăși, să bem ! •Ha, ha ! Ce licărește — așa straniu pe cer ? E cornul de lună ? Nu, nu! E un ciob dintr o cupă de aur, ce-am spart-o de boltă cu brațul de fier. In acest spirit dionisiac e turnat mult din romantismul egocentric al secolului trecut, ceva din hipentijofia personalista dymniană, metscheanismul rămâne o noțiune prea abstractă, nefiind înviat i substanță poetică. Cea mai caracteristică poemă pentru acest fel de beție profetică. Dați-mi un trup voi munților, mărilor, pare a ne da dreptate. Numai pe tine te am, trecătorul meu trup — Și totuș flori albe și roșii, eu nu-ți pun pe . . . bunte și plete, căci lutul tău slab, mi-e prea strâmt pentru strașnicul , suflet ce-i port... Dați-mi un trup voi, munților, mărilor, — dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin ! Pământul e larg fii trunchiu! (sic) meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi, prefă te ’n lăcașul furtunilor, cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic ! Prin cosmos auzi s’ar atuncia măreții mei pași și-aș apare năvalnic și liber cum sânt, Pământul e sfânt. Când aș iubi, mi-aș întinde spre cer toate mările mele ca niște vânjoase, sălbatice brațe fierbinți, spre cer să-l cuprind mijlocul să-i frâng să-i sărut sclipitoarele stele. Când aș urî, aș sdrobi sub picioarele mele de stâncă, bieți sori călători și poate-aș zâmbi. Dar numai pe tine te am trecătorul meu trup. Panteismul, care este mai accentuat însă decât profetismul, îl identificăm într-un simț al bucolicului, de gingășie rustică și prospețime a peisagiului. El se manifestă mai poetic decât profetismul retoric. Este și elementul cel mai prețios din Pașii profetului, organic pentru cugetarea și sensibilitatea d-lui Blaga, panteismul se transformă într’o viziune completă, tiranică, în a treia orientare a poetullui. Complicat cu teoria tradiționalismului de esență tracă (Ferestre colorate) și cu un întreg simbolism folkloric, el întdreaptă inspirația scriitorului spre o nouă față, care începe cu la marea trecere. De-acum panteismul d-lui Blaga dă un fior metafizic poeziei sale, îi imprimă o tragică neliniște, o aspirație spre absolutul morții și al misterului ridicat la potența cosmică. Un dramatism liric, concentrat, a lunecare în legendă și simbol va fi ultima regiune în care se situează poezia sa. Peisagiul se interiorizează total, devine semn liric, matura o pură ecuație sufletească, deci e transpusă într’o sigură interpretare expresionistă. Innainte de a trece la analiza acestei faze a poeziei d-lui Blaga, cea mai valoroasă dealtfel, amintim că panteismul formează conținutul poemului dramatic Zamolxe, foarte caracteristic pentru cugetarea și neliniștea sa spirituală. In Pașii profetului, îl găsim în nenumărate peisagii bucolice. Reproducem câteva, pentru edificare; în poema Pan, zeul trăește în mijlocul unui decor de pile simțirii primăvăratece. Un miel s’apropie printre tufișuri. Orbul îl aude și zâmbește, căci n’are Pan mai mare bucurie, decât de-a prinde ’n palme ’ncetișor căpșorul mieilor și de-a le căuta cornițele sub năstureii moi de lână. Apropierea de natură, în acelaș cadru bucolic, o găsim și ’n această reminiscență Din copilăria mea . Pășteam cu alții gâștele ’n ariuiști. Cu gângurii de aur îmi venea câte-un boboc, și îmi prindea cu prietenie ’n cioc sfârcul urechii, — și plopii tremurau, străvechii. Când toropii priveam prin gene, cum boii se mișcau prin flori de sânziene pe sub sălcii, mă miram că ei nu văd cu vârful coarnelor ca melcii, — și boii — boii și rumegau căldura pe sub sălcii, sau, din Moartea lui Pan, aceste notații : Prin miriște se joacă șoareci și viței, — iar vițele de vie , țin în palme brotăcei... sau, din finalul aceleaș poeme: Odată zeul își cioplea un fluier din nuia de soc ; piticul dobitoc i se plimba pe palmă. Și’n scăpărări de putregaiu Pan descoperi mirat că prietenul avea pe spate o cruce. . Dar toate aceste elemente de panteism și viziune bucolică pot mai ales rostul să pulverizeze poema construită printr’o comparație clasică, din primul volum, să lichideze o tehnică și să împrospăteze un material poetic. Odată cu apariția motivelor folklorice din ln marea trecere, ne îndreptăm spre o nouă tehnică și un bine conturat univers liric. Pompiliu CONSTANTINESCU CRONICA Poe LITEh Lucian Blaga La toate librăriile CRITICE de Pompiliu Constantinescu Carte premiată de Loc. Scriitorilor Români Ed. Vremea 65 LE