Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-10-22 / nr. 310
VREMEA Pentru că viața a obținut înscăunarea criteriului „obiectivității“ ca singurul criteriu pentru aflarea adevărului,se răzbună anihilând pe toți oneștii lucrători obiectivi, pe toți martirii rigurozității probe și științifice, și păstrând în memoria ei vie numai pe marii subiectivi, pe oamenii cari au tratat istoria și știința paradoxul, fantastic, personal. Este un ritm pe care ar trebui să-l studieze toți acei care vor să înțeleagă ceva din restul istoriei în cultura contemporană. u se deosebește o bucată literară de alta din aceiași țară, din aceiași epocă ? Ce aseamănă o bucată literară folclorică din Balcani de alta din Australia ? Și o legendă folclorică asiatică, veche de două mii de ani, de una creiată acum în Pirinei sau Vosgi ? Doi scriitori, din aceiași țară, de aceleași vârstă, de aceiași meserie — vor produce două opere literare fundamental deosebite. Acelaș lucru cu ceilalți artiști, pictori, sculptori, iconari comparați și operele folclorice , din orice timp ar fi ele, din oricâte continente ar fi culese — au un aer de familie pe care oricine îl observă. Asemănarea aceasta se datorează pretenții fantastice păstrată de orice producție folclorică.Ea asociată care creiază folclorul — deși realizarea este obținută întotdeauna de un individ, care știe să concentreze emoția aceasta colectivă — imprimă o anumită magie formelor verbale, ritmurilor, schemelor dinamice. Creația folclorică este un proces nedisociat de subconștientul uman (mu individual) din toate timpuriile. Este un contact direct cu fantasticul. O creație „cultă" se rupe din această turbare magie ; ea exprimă o viziune personală a lumii, o emoție obținută pe cont propriu, nu participând la emoția unei întregi colectivități. Este ceva concret și pozitiv în această asemănare fundamentală dintre toate producțiile folclorice. Nu trebuie să vorbim de „mentalitate primitivă“, de „superstiții“, etc. 1 Acestea n’au ce căuta aici. Ele sunt mediul nutritiv în care și-a înfipt adânc rădăcinile instrumentul de cunoaștere mitică, simbolică, fantastică. Este o cunoaștere concretă în folclor, ceia ce nu se găsește în opera oricărui mare literat sau artist. Trebue să fii un Dante, un Shakespeare, un Goethe, un Dostoevski, ca opera să ajungă un instrument de cunoaștere. Pe câtă vreme, orice producție folclorică poate fi un instrument de cunoaștere, pentru că participă la această prezență fantastică, prin care se ajunge la rădăcinile lucrurilor, ,se intuiește substanța realității, se exprimă limitele vieții și nemărginirea morții. Un om moare, într'un roman,, individual, moare pe cont propriu, afe dă o emoție estetică, și atâta tot. Un om, care moare într’o legendă, exprimă întreaga problemă, reală, (nu artistică) a morții. Povestirea morții lui este astfel redată (cu mijloace magice, ritmul, sonoritatea, fantasticul) încât ni se comunică o emoție reală, obiectivă — nu una estetică. Moartea, în folclor, este o cunoaștere tot atât de concretă ca și în religie. Pentru că e într’um contact direct și viu cu însăși esența existenței omenești, contact magic, fantastic, pe care numai viața asociată îl poate menține, pe care orice individualizare îl anulează. Mircea Eliade Astăzi, mai mult decât orcând, datorită intensificării mijloacelor de comunicație și a răspândirii tiparului, suntem convinși că nu ne scapă nimic din ceia ce se petrece pe lume. Ne socotim oamenii cei mai bine informați, la curent cu ultima invenție electrică din Statele Unite, ultima răscoală din Cuba sau China, ultima soluție economică preconizată în Anglia. Și totuși, atâtea lucruri ne scapă. Mai ales din cele sufletești. Intr’o conferință despre jazz, arătam că deși nașterea jazzului este un fapt recent, petrecut în jurul anului 1910, nimeni nu știe precis când, cum și unde a început jazzul și care este origina acestui cuvânt. Arătam că la toate aceste întrebări se răspunde, astăzi după ce fenomenul a devenit proeminent, cu zeci de teorii și controverse de parcă ar fi vorba de fapte depărtate de noi, de epopeele homerice sau tragediile shakespearene. Oamenii sunt absenți la ceia ce nu-i interesează direct și imediat. Sunt sigur că există mii de oameni pe lume care trăesc azi la fel ca ’nainte de războiu, pe care războiul mondial nu i-a cutremurat câtuși de puțin. Ce-ar înțelege aceștia în privința celorlalți pe care războiul i-a schimbat și pentru care el a fost o nebunească prefacere a minții și a vieții ? Noi astăzi vorbim de revoluția de la 1848 ca separând două lumi. Dar câți oameni nu și-au dus viața în jurul acestei date memorabile, fără a fi știut ce se întâmplă cu vremea lor, ce prefaceri noi apăreau. Care au rămas ca și cum n’ar fi existat niciun 1848. Am subliniat acestea pentru a arăta că în ciuda pretențiilor noastre de oameni atenți la orșice și bine informați despre opside și cunoscători de orșice, — sunt o mulțime de fapte mari și de adevăruri despre care n’avem habar. Desigur unele dintre acestea istoria are grijă să le amintească generațiilor următoare. In special, faptele cu urmări concrete evidente sunt arareori uitate de istorie, dar cele spirituale și culturale foarte adesea. Mai mult decât atâta. Mergând mai departe constatam că sunt apucături și fapte în jurul cărora ne centrăm toată viața și pe care nu le știm. Ce fa ce-i mai grav e că noi suntem absenți și ignoranți față de ceia ce-i mai prezent în noi, față de lucrurile care ne privesc direct. Despre care, e drept, nu ne informează ziarele și nu ne învață nici profesorii nici părinții. Dar ele nu mai puțin există. Și pe care nu mai puțin le trăim și profesăm. Când eram copil decât din cărți ce-i și nu știam dragostea, mă miram de ce în toate cărțile și piesele de teatru e vorba numai de dragoste. Mi s’a răspuns că așa e de obiceiu, dar că mai există puține cărți în care e vorba și de altceva decât de dragoste. Mai târziu am dat peste ele, dar am văzut că nu erau scrise de contemporani și nici de Europeni. Iată că a venit Lawrence cu Lady Chatteriey și a stârnit atâta senzație, scandal și protestări. Pentru ce ? Pentru că a adus adevăruri pe care noi continuam de secole să ni le ascundem. Pe care noi oamenii bine informați și atoateștiutori, — unii nu le știam, alții nu vroiam să le știm. Față de dragoste, față de actualitatea mereu preponderantă a erotismului în viața noastră, — noi ne purtăm ca niște orbi. In interesanta sa prefață la traducerea franceză a „Amantului D-nei Chatterney“, André Malraux constată și el acest lucru, contrastând erotismul european cu cel indian. Noi nu avem îndeajuns conștiința eroticei, a eroticei care totuși e un fundament permanent al viețiii și culturii noastre. Când noi spunem asiaticilor, remarcă Malraux, că atitudinea noastră față de lume și viață e universală și rațională, aceștia ne răspund că ea este mai curând erotică. „Muzica, pictura noastră sunt pe baze erotice, iar literatura noastră nu tratează decât despre dragoste“. Așa ni spun Asiaticii. Și, atunci, întreabă, așa cum mă Malraux se întrebam și eu când eram copil: „Ce știm noi de această erotizare a universului pe care ne-o atribue Asiaticii Răspunsul e : nimic sau foarte puțin. Iată ce vroiam să accentuez în acest articol cu ajutorul acestor considerente de fapt , că față de realitățile cele mai adânci sau mai permanente, noi, oamenii ne comportăm în orbi. Că toate pretențiile noastre de indivizi autocritici și bine informați, sunt în genere neîntemeiate. Că față de ceia ce este mai organic în noi, suntem și mai ignoranți. Că atunci când un Lawrence ne deschide mintea asupra realităților noastre centrale, noi intrăm în panică sau ne refugiem în ipocrizie. Omul nu s’a relevat sieși încă în privința amorului, în privința sexualității sale. O pudoare absurdă și uneori ipocrită ne-a menținut în ignoranță și, ceia ce e mai periculos, încă, în suficiența ignoranței. Fără Freud și fără Lawrence, — am fi rămas încă multă vreme ignoranți în privința sexului și erotismului. Am fi ignorat ceea ce stă la temelia întregii noastre culturi. Fără atâția oameni de știință și de literați curajoși, — am fi rămas încă în întuneric. Ziarele și filmele cu defilări și inaugurări de monumente publice ne comunică, în genere, o realitate exterioară, oficială, solemnă. Realitatea adevărată o desvăluesc analiza interioară, filosofia, știința și literatura realistă. De aceia să recunoaștem că știm destul de puțin despre și că diminuăm noi înșine și lume această ignoranță doar în măsura în care recurgem la lectura spiritelor curajoase și științifice, la marii literați plini de intuiții și la o severă auto-analiză. Banală constatare ? Nu ? Dar câți s’au pătruns de realitatea ei ? Un adevăr care încă nu este trăit și experimentat este întotdeauna nou, or cât de mult ar fi repetat. Petru Comarnescu P. S. Nu aici e locul, ci într’o publicație, de specialitate de a discuta faptul că nou tocmai lucrurile cele mai ignorăm organice, cele mai permanente în noi și luăm cunoștiință mai ușor de ceia ce ne este exterior, ne lipsește sau ne izbește ca neobișnuit. Ignoranța acela ce-i obișnuit și legat indisolubil de noi, — e una din tragediile vieții noastre, una dintre limitările cele mai triste și ironice aduse de destin. Cele spuse mai sus nu fac decât să concretizeze această interesantă și reală problemă filozofică: cul de fier al imitației, d. Vesper amintește când de d. Lucian Blaga : In pământ sună pași obosiți ce te-adulmecă prin veac unde ești. Acelaș, în văzduh sau carte, sfios, în divanul azurat, de sfânt, cu ochi stinși în zările deșarte fruntea ți-o ascunzi în pământ (Semn crepuscular) când de d. Barbu; Somn înconjoară lirie preliminară minge, sau: Istoria dispare în evadiacent, când de d. Arghezi, îmi răspunde o liniște târzie de început de veac sau expresia „noapte de safir“ (pag. 20), când de d. Ilarie Voronca: Timpul și-a supt verdele crud al zilelor;amintiri se desghioacă precum fructe prea coapte, sau tot de acelaș, din Invitație la bal. Barurile construesc lumini limitrofe. Pretutindeni cerurile sunt prea joase. Dumnezeu a clădit un cartier de case pentru meșteșugari de icoane și strofe. (Orașul cu lumini) Pentru posibilitățile d-lui Iuliann Vesper, deși sunetul nu este încă pur, cităm Sculptură . Trupul încins de vis să rămâie paznic vremii de piatră și nea, ca o arșiță de foc l-ar durea sufletul — fum de tămâie. Scuturând veșnicia, durul, brațul de bronz peste veac ar întinde și trudnicu-i chip l-ar cuprinde cu vremelnicia-i de ceară și lut. Și, hohotind în văzduh disperarea, statuia ar crește magnific în ceață, și peste vinovata ei viață iar lăsa să cadă înserarea. Zac pentru sugestia lor, detașăm aceste două începuturi de strofă, din Prolog : Endimion cu lira sub cerul unui vers și Pădurile în cercuri de elegii și ramuri, ca și această strofă integrală, care ilustrează singură titlul poemei Apus gotic : Aureola stelei ne căuta pe ape, să ancorăm în rada ei verde și sonoră; largi dune de lumină se năruiau aproape și timpul navigase uitat oră cu oră, oricât ar aminti de prima manieră parnasiană a d-lui Ion Barbu. Pe d. Iulian Vesper îl așteptăm nu numai pentru experiențele sale de asimilator, dar și pentru o degajare personală dintre atâtea climate lirice. După ce a debutat cu un „rod“ cernăuțean, de notații descriptive, d. Teofil Lianu își strămută marii poetici în oficina „Răbojului bucureștean, fără să-și schimbe natura debutului. Singura pildă citabilă este din Peisaj, care închide placheta. Pâlpâie spornic stele svârlite pe cer, dorm în adânc de sihle isvoarele multe. Cerbii fricoși, din mers s’au oprit să asculte crengi înflorind sub degete albe de ger, restul de două strofe conținând multe versuri inexpresive. Fără să luăm în sensul strict îndemnul bătrânului Heliade — îl putem repeta tinerilor poeți bucovineni : „Scrieți, băieți, scrieți Poate veți și crea... Pompiliu Constantinescu Semnalizări Ignorăm ceia ce-i mai prezent în noi - Note în jurul prefatei lui Malraui la cartea lui D. HL Lawrence - Editura VREMEA TUDOR VIANU IMAGINI ITALIENE Lei 50 Un elegant volum format 16 °, pe hâtie velină, cu numeroase vignete, 150 pagini LA TOATE LIBRĂRIILE 22 OCTOMBRIE 1933 CRONICA LITERARA CLARNET: Mărturisiri de fecioară in ritm de charleston (Cu o fecioară de Anestin, edil. ,,Vremea“). CRISTOFOR VITENCU: Destăinuiri; ASPAZIA MUNTE: învolburări; IULIAN VESPER: Edhinox în odăjdii (edil. „Iconar“) ; TEOFIL LIANU : Stampe în lumină (Caelele libere, edil. „Răboj“). Un destin ironic a prezidat viața d-lui Clamet; amestecat în mișcarea socialistă de la 1899, ca tânăr ziarist entuziasmat de ideile generației idealiste, a făcut parte din convoiul de expulzați polițici, trimiși peste hotare, după înăbușirea mișcării. Debarcat la Paris, unde a stat până în 1914, când a revenit în țară, și-a măcinat iluziile și anii în mijlocul boemei de adulm două decenii. D. Clamnet n’a făcut nici o revoluție, cel mult dacă și-a revoluționat propria Viață, din nevoia unui instinct al giratuității. Astăzi, își poartă blazarea și monoclul printre oameni politici, în plimbări prin țările înconjurătoare sau își risipește după mesele la ședințele parlamentului, de unde descinde ’n redacția Vremii, ca să ne-aducă vești. Mulți dintre noi nu știam că d. Clarinet scrie ; vechi gazetar, nua avut niciodată ambiția de a deveni un nume. Când scrie nu iscălește satu pune un pseudonim. Dealtfel, d. Clamnet are o suprimă slăbiciune — să povestească. Fiindcă a umblat câteva țări și a văzut nenumărate Vedete politice și literare, e gata în orice moment să-și desfășure amintirile. Deaceea, unii îl consideră bătrân. Poate de teamma acestui ponos, poate dintr’o incurabilă obișnuință de boem „șuetard“ — d. Clarnet ezită să-și scrie amintirile. Când a apărut cartea d-lui I. C. Atanasiu despre Mișcarea socialistă, unde este citat de două ori, ne-a întreținut câteva zile, cu evocări de anecdote savuroase, de tipuri, de rectificări, după multe presiuni, sa hotărât să scrie o pagină de amintiri, cu trai detașat, cu ironie pe carie aș numi-o subcutanee și cu o melancolie resemnată. Atât, din toată revolta și promisiunea că ar putea face carte întreagă despre romantismul tinerescului său socialism. Că d. Clarnet povestește plăcut și are destule reminiscențe — ne-o dovedește Mitis, poetul florilor, evocatrea discretă a lui Dimitrie Anghel, a pasiunii sale pentru poezie și a tinereții de boemă pariziană. Acest fost revoluționar este numai un duios și un artist care nu s’a realizat. Dacă și-ar scrie amintirile despre pitoreștii săi tovarăși de cafenea literară, de la Paris, d. Clamet an face o carte vie și poate ar intona elegia unui destin care l-a fărâmițat între atâtea divergente idealuri și afecțiuni. Dar după lectura acestor rânduri, n’ar fi de mirare să ne mai filmeze câteva duzini de tipuri, întâlnite în tinerețea sa, să ne mai șoptească, atârnat de un colț de scaun sau de biurou, cu abandonare orientală, câteva anecdote dinlrafun trecut ce nouă ni se pare legendar. Până la o problematică încordare, d. Clamet se amuză cu încercări adolescente. După delicatele amintiri asupra lui Mitis, și-a însemnat, în sentințe morale și solubțice evocări lirice, actualele Mărturisiri de fecioară. In loc să facă o nuvelă sau un roman, alcătuit un simplu jurnal psihologic, uneori subtil, uneori naiv, în totalitate frugal. D. Clarnet începe astăzi ca la 20 de ani, o desmințire, pentru acei care-l credeau bătrân. Poate d. Clarnet a obosit de viață, ca să mai creadă în restrângerea ei în artă sau mia pe destulă Încredere în mijloacele sale. Aceste rânduri de confesie din Mitif, poetul florilor sunt elocvente . „Eu nu m’am simțit niciodată scriitor. Viața mea s’a desfășurat cu mari zig-zaguri în care, uneori, fulgeră nițică poezie pentru adormirea sufletului meu. Atât“. Dar mai jos, tot d. Clamel scrie: „In materie de „amintiri“ nu este bine să te referi decât la memorie. Frăgezimea lor stă în această încuibare“. Noi inșine nu i-am cere să se simtă scriitor, ci numai să ne povestească ce-a văzut. Restul nu-1 mai privește. Hotăril! lucru — „vesela grădină“ a lui Alecsandri abundă intr- o recoltă de tineri poeți, care asaltează metropoia cu plachetele lor de versuri. Câteva gazete literare locale au și început campania de violențe adresată scriitorilor bucureșteni, a căror glorie nu-i lasă să doarmă. Deasemeni, o naivă și generoasă intercomsnicrare, în paginile acelorași reviste bătăioase și rău scrise, dar inundate de tot soiul de versuri și juni autori — vede numai talente excepționale și nedreptățite. Noi , am trecut sub tăcere această simpatică ieșire din inerția literară, a Bucovinei, câteva săptămâni în urmă am consacrat un foileton primelor transporturi de febrilitate lirică. Am văzut că se experimentează cu stângăcie, dar cu elan un vocabular poetic modernizat și am căutat să desprindem și unele indicații pentru viitor. Astăzi, reluăm revista critică întreruptă, nu din convingerea că am descoperit o serie de poeți, ci din impresia că sa creat acolo o atmosferă literară din care ar putea să iasă și o personalitate. Căci tinerii versificatori cu nume atât de pitoriești, fiindcă sunt locale, au isbutit să-și asimileze moduri de expresie lirică intrate de mult în conștiința artistică a metropolei. Astfel, ei nu mai pornesc de la D. Petrino sau de la sămănătorism, ci imită pe d. Arghezi, pe Bacovia și Nemțeanu, pe d. Barbu și Lucian Blaga sau pe d. Ilarie Voronca și mișcarea de la Unu. Cum am mai spus experimentează ; considerând fenomenul sub aspectul lui cultural, acești trubaduri fac operă salutară, în colțul cel mai depărtat al românismului; pregătesc terenul pentru circulația valorilor noastre lirice de primă importanță contemporană. Că se vor realiza vreodată, pe baza acestor asimilări, este neîndoios chestie de timp și de hazardul talentului. Dacă au început să se scuture de regionalism (în lirică echivalent cu folklorul) n’au isbutit totuși să-și purifice limba literară de provincialisme. Când simțul expresiei poetice se va ascuți până la rafinament — tinerii poeți bucovineni își vor curăți unieltele, în vederea acelui „itinerar liric“ susținut cu o voință, până acum, lăudabilă. Dar să precizăm, începând cu cei mai neînsemnați, între care d. Cristofor Vitencu se sbate în banalitate, prozaism, versificație greoaie și unele elementare ignionante, ca de pildă faptul de a nu fi descoperit că un sonet este endecasilab , al său (unicul dealtfel) are 13 silabe și nici un vers citabil. In ordine ascendentă, poetesa Aspazia Munte mânuește versul și expresia mai mlădios, deși exemple de felul acesta nu suint de loc recomandabile: heralzi târzii oglinda ncerca-vor ca s’o șteargă sau cu trâmbița semnalul vazui din gușe. Uneori isbutește să nchege o imagine ca; Sălcâile-și mângâie părul în oglindă; Aripi albe și flutură visurile ’n tindă, sau acest început de poem; De gingașă, astrală, melodioasă oră cam adjectivist, dar sonor. Mult mai serios se prezintă cazul cu d. Iulian Vesper, al cărui Echinox în odăjdii mărturisește un contact prețios cu poezia modernă. Cu mai multe mijloace formale, deși nu a scăpat încă din cer 7 A apărut Ultima țarină Alexandra Feodorovna de Maurice Paleologul Editura „Adevĕrul“ Lei 501 >ne prefață de C. STERE