Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-10-22 / nr. 310

VREMEA Pentru că viața a obținut în­scăunarea criteriului „obiectivi­tății“ ca singurul criteriu pentru aflarea adevărului,­­­­se răzbună anihilând pe toți oneștii lucrători obiectivi, pe toți martirii riguro­zității probe și științifice, și­ păs­trând în memoria ei vie numai pe marii subiectivi, pe oamenii cari au tratat istoria și știința para­doxul, fantastic, personal. Este un ritm pe care ar trebui să-l studieze toți acei care vor să înțeleagă­ ceva din restul istoriei în cultura contemporană.­ u se deosebește o bucată lite­rară de alta din aceiași țară, din aceiași epocă ? Ce aseamănă o bucată literară folclorică din Balcani de alta din Australia ? Și o legendă folclorică asiatică, ve­che de două mii de ani, de una creiată acum în Pirinei sau Vosgi ? Doi scriitori, din aceiași țară, de aceleași vârstă, de ace­iași meserie — vor produce două opere literare fundamental deo­sebite. Acelaș lucru cu ceilalți ar­tiști, pictori, sculptori, iconari comparați și operele folclorice , din orice timp ar fi ele, din ori­câte continente ar fi culese — au un aer de familie pe care oricine îl observă.­­ Asemănarea aceasta se dato­rează pretenții fantastice păstrată de orice producție folclorică.­­Ea asociată care creiază fol­clorul — deși realizarea este ob­ținută întotdeauna de un individ, care știe să concentreze emoția aceasta colectivă — imprimă o a­­numită magie formelor verbale, ritmurilor, schemelor dinamice. Creația folclorică este un proces nedisociat de subconștientul u­­man (mu individual) din toate timpuriile. Este un contact direct cu fantasticul. O­ creație „cultă" se rupe din această turbare ma­gie ; ea exprimă o viziune perso­nală a lumii, o emoție obținută­­ pe cont propriu, nu participând la emoția unei întregi colectivități. Este ceva concret și pozitiv în această asemănare fundamentală dintre toate producțiile folclo­rice. Nu trebuie să vorbim de „mentalitate primitivă“, de „su­perstiții“, etc. 1 Acestea n’au ce căuta aici. Ele sunt mediul nutritiv în care și-a înfipt adânc rădăcinile instrumen­tul de cunoaștere mitică, simbo­lică, fantastică. Este o cunoaștere concretă în folclor, ceia ce nu se găsește în opera oricărui mare li­terat sau artist. Trebue să fii un Dante, un Shakespeare, un­ Go­ethe, un Dostoevski, ca opera să ajungă un instrument de cunoaș­tere. Pe câtă vreme, orice pro­ducție folclorică poate fi un in­­­strument de cunoaștere, pentru că participă la această prezență fan­tastică, prin care se ajunge la ră­dăcinile lucrurilor, ,se intuiește substanța realității, se exprimă limitele vieții și nemărginirea morții. Un om moare, într'un roman,, individual, moare pe cont propriu, afe dă o emoție estetică, și atâta tot. Un om, care moare într’o le­gendă, exprimă întreaga pro­blemă, reală, (nu artistică) a morții. Povestirea morții lui este astfel redată (cu mijloace ma­gice, ritmul, sonoritatea, fantas­ticul) încât ni se comunică o e­­moție reală, obiectivă — nu una estetică. Moartea, în folclor, este o cunoaștere tot atât de concretă ca și în religie. Pentru că e în­­tr’um contact direct și viu cu în­săși esența existenței omenești, contact magic, fantastic, pe care numai viața asociată îl poate menține, pe care orice individua­lizare îl anulează. Mircea Eliade Astăzi, mai mult decât orcând, datorită intensificării mijloacelor de comunicație și a răspândirii tiparului, suntem convinși că nu ne scapă nimi­c din ceia ce s­e­­ pe­trece pe lume. Ne socotim oa­menii cei mai bine informați, la curent cu ultima invenție elec­trică din Statele­ Unite, ultima răscoală din Cuba sau China, ul­tima soluție economică preconi­zată în Anglia. Și totuși, atâtea lucruri ne scapă. Mai ales din cele sufletești. Intr’o conferință despre jazz, arătam că deși nașterea jazzului este un fapt recent, petrecut în jurul anului 1910, nimeni nu știe precis când, cum și unde a înce­put jazzul și care este origina a­­cestui cuvânt. Arătam că la toate aceste întrebări se răspunde, as­tăzi după ce fenomenul a devenit proeminent, cu zeci de teorii și controverse de parcă ar fi vorba de fapte depărtate de noi, de epo­­peele homerice sau tragediile sha­­kespearene. Oamenii sunt absenți la ceia ce nu-i interesează direct și imediat. Sunt sigur că există mii de oa­meni pe lume care trăesc azi la fel ca ’nainte de războiu, pe care războiul mondial nu i-a cu­tremurat câtuși de puțin. Ce-ar înțelege aceștia în privința celor­lalți pe care războiul i-a schimbat și pentru care el a fost o nebu­nească prefacere a minții și a vieții ? Noi astăzi vorbim de revoluția de la 1848 ca separând două lumi. Dar câți oameni nu și-au dus viața în jurul acestei date memo­rabile, fără a fi știut ce se în­tâmplă cu vremea lor, ce prefa­ceri no­i apăreau. Care au rămas ca și cum n’ar fi existat nici­­un 1848. Am subliniat acestea pentru a arăta că în ciuda pretențiilor noa­stre de oameni atenți la orșice și bine informați despre opsid­e și cunoscători de orșice, — sunt o mulțime de fapte mari și de ade­văruri despre care n’avem habar. Desigur unele dintre acestea is­toria are grijă să le amintească generațiilor următoare. In special, faptele cu urmări concrete evi­dente sunt arareori uitate de is­torie, dar cele spirituale și cul­turale foarte adesea. Mai mu­lt decât atâta. Mergând mai departe constatam că sunt apucături și fapte în jurul cărora ne centrăm toată viața și pe care nu le știm. Ce fa ce-i mai grav e că noi suntem absenți și igno­ranți față de ceia ce-i mai prezent în noi, față de lucrurile care ne privesc direct. Despre care, e drept, nu ne informează ziarele și nu ne învață nici profesorii nici părinții. Dar ele nu mai pu­țin există. Și pe care nu mai pu­țin le trăim și profesăm. Când eram copil decât din cărți ce-i și nu știam dragostea, mă miram de ce în toate cărțile și piesele de teatru e vorba numai de dragoste. Mi s’a răspuns că așa e de obiceiu, dar că mai există puține cărți în care e vorba și de altceva decât de dragoste. Mai târziu am dat peste ele, dar am văzut că nu erau scrise de con­temporani și nici de Europeni. Iată că a venit Lawrence cu Lady Chatteriey și a stârnit atâta senzație, scandal și protestări. Pentru ce ? Pentru că a adus ade­văruri pe care noi continuam de secole să ni le ascundem. Pe care noi oamenii bine informați și a­­toateștiutori, — unii nu le știam, alții nu vroiam să le știm. Față de dragoste, față de ac­tualitatea mereu preponderantă a erotismului în viața noastră, — noi ne purtăm ca niște orbi. In interesanta sa prefață la tradu­cerea franceză a „Amantului D-nei Chatterney“, André Mal­­raux constată și el acest lucru, contrastând erotismul european cu cel indian. Noi nu avem în­deajuns conștiința eroticei, a e­­roticei care totuși e un fundament permanent al viețiii și culturii noastre. Când noi spunem asia­ticilor, remarcă Malraux, că ati­tudinea noastră față de lume și viață e universală și rațională, a­­ceștia ne răspund că ea este mai curând erotică. „Muzica, pictura noastră sunt pe baze erotice, iar literatura noastră nu tratează de­cât despre dragoste“. Așa ni spun Asiaticii. Și, atunci, întreabă, așa cum mă Malraux se întrebam și eu când eram copil: „Ce știm noi de această erotizar­e a uni­versului pe care ne-o atribue A­­siaticii Răspunsul e : nimic sau foarte puțin. Iată ce vroiam să accentuez în acest articol cu ajutorul acestor considerente de fapt , că față de realitățile cele mai adânci sau mai permanente, noi, oamenii ne comportăm în orbi. Că toate pre­tențiile noastre de indivizi auto­critici și bine informați, sunt în genere neîntemeiate. Că față de ceia ce este mai organic în noi, suntem și mai ignoranți. Că a­­tunci când un Lawrence ne des­chide mintea asupra realităților noastre centrale,­­ noi intrăm în panică sau ne refugiem în ipo­crizie. Omul nu s’a relevat sieși încă în privința amorului, în pri­vința sexualității sale. O pudoare absurdă și uneori ipocrită ne-a menținut în ignoranță și, ceia ce e mai periculos, încă, în suficiența ignoranței. Fără Freud și fără Lawrence, — am fi rămas încă multă vreme ignoranți în privința sexului și erotismului. Am fi ignorat ceea ce stă la temelia întregii noastre cul­turi. Fără atâția oameni de știință și de literați curajoși, — am fi rămas încă în întuneric. Ziarele și filmele cu defilări și inaugurări de monumente publice ne comu­nică, în genere, o realitate exte­rioară, oficială, solemnă. Reali­tatea adevărată o desvăluesc a­­naliza interioară, filosofia, știința și literatura realistă. De aceia să recunoaștem că știm destul de puțin despre și că diminuăm noi înșine și lume această igno­ranță doar în măsura în care re­curgem la lectura spiritelor cura­joase și științifice, la marii lite­rați plini de intuiții și la o severă auto-analiză. Banală constatare ? Nu ? Dar câți s’au pătruns de realitatea ei ? Un adevăr care încă nu este trăit și experimentat este întotdeauna nou, or cât de mult ar fi repetat. Petru Comarnescu P. S. Nu aici e locul, ci într’o publicație, de specialitate de a discuta faptul că nou­ tocmai lucrurile cele mai ignorăm orga­nice, cele mai permanente în noi și luăm cun­oștiință mai ușor de ceia ce ne este exterior, ne lip­sește sau ne izbește ca neobișnuit. Ignoranța a­cela ce-i obișnuit și legat indisolubil de noi, — e una din tragediile vieții noastre, una dintre limitările cele mai triste și ironice aduse de destin. Cele spuse mai sus nu fac decât să concretizeze această interesantă și reală problemă filozofică: cul de fier al imitației, d. Vesper amintește când de d. Lucian Blaga : In pământ sună pași obosiți ce te-adulmecă prin veac unde ești. Acelaș, în văzduh sau carte, sfios, în divanul azurat, de sfânt, cu ochi stinși în zările deșarte fruntea ți-o ascunzi în pământ (Semn crepuscular) când de d. Barbu; Somn înconjoară lirie preliminară minge, sau: Istoria dispare în ev­adiacent, când de d. Arghezi, îmi răspunde o liniște târzie de început de veac­ sau expresia „noapte de safir“ (pag. 20), când de d. Ilarie Voronca: Timpul și-a supt verdele crud al zilelor;­­am­intiri se desghioacă precum fructe prea coapte, sau tot de acelaș, din Invitație la bal. Barurile construesc lumini limitrofe. Pretutindeni cerurile sunt prea joase. Dumnezeu a clădit un cartier de case pentru meșteșugari de icoane și strofe. (Orașul cu lumini) Pentru posibilitățile d-lui Iuliann Vesper, deși sunetul nu este încă pur, cităm Sculp­tură . Trupul încins de vis să rămâie paznic vremii de piatră și nea, ca o arșiță de foc l-ar durea sufletul — fum de tămâie. Scuturând veșnicia, durul, brațul de bronz peste veac ar întinde și trudnicu-i chip l-ar cuprinde cu vremelnicia-i de ceară și lut. Și, hohotind în văzduh disperarea, statuia­ ar crește magnific în ceață, și peste vinovata ei viață iar lăsa să cadă înserarea. Zac pentru sugestia lor, deta­șăm aceste două începuturi de strofă, din Prolog : Endimion cu lira sub cerul unui vers și­ Pădurile în cercuri de elegii și­­ ramuri, ca și această strofă integrală, care ilustrează singură titlul poemei Apus gotic : Aureola stelei ne căuta pe ape, să ancorăm în rada ei verde și sonoră; largi dune de lumină se năruiau aproape și timpul navigase uitat oră cu oră, oricât ar aminti de prima manieră parnasiană a d-lui Ion Barbu. Pe d. Iulian Vesper îl așteptăm nu numai pentru experiențele sale de asimilator, dar și pentru o de­gajare­­ personală dintre atâtea climate lirice. După ce a debutat cu un „rod“ cernăuțean, de notații descriptive, d. Teofil Lianu își strămută marii poetici în oficina „Răbojului bu­­cureștean, fără să-și schimbe na­tura debutului. Singura pildă ci­tabilă este din Peisaj, care închi­de placheta. Pâlpâie spornic stele svârlite­­ pe cer, dorm în adânc de sihle isvoarele multe. Cerbii fricoși, din mers s’au oprit să asculte crengi înflorind sub degete albe de ger, restul de două strofe conținând multe versuri inexpresive. Fără să luăm în sensul strict îndemnul bătrânului Heliade — îl putem repeta tinerilor poeți buco­vineni : „Scrieți, băieți, scrieți Poate veți și crea... Pompiliu Constantinescu Semnalizări Ignorăm ceia ce-i mai prezent în noi - Note în jurul prefatei lui Malraui la cartea lui D. HL Lawrence - Editura VREMEA TUDOR VIANU I­MAGINI ITALIENE Lei 50 Un elegant volum format 16 °, pe hâ­tie velină, cu numeroase vignete, 150 pagini LA TOATE LIBRĂRIILE 22 OCTOMBRIE 1933 C­RONICA L­ITERARA CLARNET: Mărturisiri de fecioară in ritm de charleston (Cu o fecioară de Anestin, edil. ,,Vremea“). CRISTOFOR VITENCU: Destăinuiri; ASPAZIA MUNTE: învolburări; IULIAN VESPER: Edhi­nox în odăjdii (edil. „Iconar“) ; TEOFIL LIANU : Stampe în lumină (Caelele libere, edil. „Răboj“). Un destin ironic a prezidat viața d-lui Clam­et; amestecat în mișcarea socialistă de la 1899, ca tânăr­ ziarist entuziasmat de ideile gen­er­ației idealiste, a făcut parte din convoiul de expulzați polițici, trimiși peste hotare, după înăbu­șirea mișcării. Debarcat la Paris, u­nde a stat până în 1914, când a revenit în țară, și-a măcinat ilu­ziile și anii în mijlocul boemei d­e adulm două decenii. D. Clamnet n’a făcut nici o revoluție, cel mult dacă și-a revoluționat propria Viață, din nevoia unui instinct al giratui­tății. Astăzi, își poartă bla­zarea și monoclul printre oameni politici, în plimbări prin țările în­conjurătoare sau își risipește după mesele la ședințele pa­rla­mentului, de unde descinde ’n redacția Vremii, ca să ne-aducă vești. Mulți dintre noi nu știam că d. Clarinet scrie ; vechi gazetar, nua avut niciodată ambiția de a deve­ni un nume. Când scrie nu iscăle­ște satu pune un pseudonim. De­altfel, d. Clamnet are o suprimă slăbiciune — să povestească. Fiindcă a umblat câteva țări și a văzut nenumărate Vedete politice și litera­re, e gata în orice moment să-și desfășure amintirile. De­­aceea, unii îl consideră bătrân. Poate de teamm­a acestui ponos, poate dintr’o incurabilă obișnuin­ță de boem „șuetard“ — d. Clar­net ezită să-și scrie amintirile. Când a apărut cartea d-lui I. C. Atanasiu despre Mișcarea socia­listă, unde este citat de două ori, ne-a întreținut câteva zile, cu e­­vocări de anecdote savuroase, de tipuri, de rectificări, după multe presiuni, sa hotărât să scrie o pa­gină de amintiri, cu trai detașat, cu ironie pe carie aș numi-o sub­­cutanee și cu o melancolie resem­nată. Atât, din toată revolta și promisiunea că ar putea face carte întreagă despr­e romantis­­­mul tinerescului său socialism. Că d. Clarnet povestește plăcut și are destule reminiscențe — ne-o dovedește Mitis, poetul florilor, evocatrea discretă a lui Dimitrie Anghel, a pasiunii sale pentru poezie și a tinereții de boemă pa­riziană. Acest fost revoluționar­ este numai un duios și un artist care nu s’a realizat. Dacă și-ar scrie amintirile despre pitoreștii săi tovarăși de cafenea literară, de la Paris, d. Clam­et an face o carte vie și poate ar intona elegia unui destin care l-a fărâmițat în­tre atâtea divergente idealuri și afecțiuni. Dar după lectura aces­tor rânduri, n’ar fi de mirare să ne mai filmeze câteva duzini de tipuri, întâlnite în tinerețea sa, să ne mai șoptească, atârnat de un colț de scaun sau de biurou, cu abandonare orientală, câteva a­­necdote dinlrafun trecut ce nouă ni se pare legendar. Până la o problematică încor­dare, d. Clam­et se amuză cu în­cercări adolescente. După delica­tele amintiri asupr­a lui Mitis, și-a însemnat, în sentințe morale și solub­țice evocări lirice, actualele Mărturisiri de fecioară. In loc să facă o nuvelă sau un roman, alcătuit un simplu jurnal psiholo­­­gic, uneori subtil, uneori naiv, în totalitate frugal. D. Clarnet înce­pe astăzi ca la 20 de ani, o des­­mințire, pentru acei care-l cre­deau bătrân. Poate d. Clarnet a obosit de viață, ca să mai creadă în restrângerea ei în artă sa­u mia pe destulă Încredere în mijloa­cele sale. Aceste rânduri de confesie din Mitif, poetul florilor sunt elocven­te . „Eu nu m’am simțit niciodată scriitor. Viața mea s’a desfășurat cu mari zig-zaguri în care, uneori, fulgeră nițică poezie pentru ador­mirea sufletului meu. Atât“. Dar mai jos, tot d. Clamel scrie: „In materie de „amintiri“ nu este bine să te referi decât la memorie. Frăgezimea lor s­tă în această în­­cuibare“. Noi inșine nu i-am cere să se simtă scriitor, ci numai să ne po­vestească ce-a văzut. Restul nu-1 mai privește. Hotăril! lucru — „vesela grădi­nă“ a lui Alecsandri abundă intr- o recoltă de tineri poeți, care asal­tează metr­opo­ia cu plachetele lor de versuri. Câte­va gazete literare locale au și început campania de violențe adresată scriitorilor bu­­cureșteni, a căror glorie nu-i lasă să doarmă. Deasemeni, o naivă și ge­ner­oasă intercoms­nicrare, în pa­ginile acelorași reviste bătăioase și rău scrise, dar inundate de tot soiul de versuri și juni autori — vede numai talente excepționale și nedreptățite. Noi , am trecut sub tăcere această simpatică ieșire din in­erția literară, a Bucovinei, câ­teva săptămâni în urmă am consa­crat un foileton primelor trans­porturi de febrilitate lirică. Am văzut că se experimentează cu stângăcie, dar cu elan un voca­bular poetic modernizat și am căutat să desprindem și unele in­dicații pentru viitor. Astăzi, re­luăm revista critică întreruptă, nu din convingerea că am descoperit o serie de poeți, ci din impresia că sa creat acolo o atmosferă li­terară din care ar putea să iasă și o personalitate. Căci tinerii versificatori cu nume atât de pi­­toriești, fiindcă sunt locale, au is­­butit să-și asimileze moduri de expresie lirică intrate de mult în conștiința artistică a metropolei. Astfel, ei nu mai pornesc de la D. Petrino sau de la sămănătorism, ci imită pe d. Arghezi, pe Bacovia și Nemțeanu, pe d. Barbu și Lu­cian Blaga sau pe d. Ilarie Vo­­ronca și mișcarea de la Unu. Cum am mai spus experimentea­ză ; considerând fenomenul sub aspectul lui cultural, acești truba­duri fac operă salutară, în colțul cel mai depărtat al românismului; pregătesc terenul pentru circula­ția valorilor noastre lirice de pri­mă importanță contemporană. Că se vor realiza vreodată, pe baza acestor asimilări, este neîndoios chestie de timp și de hazardul ta­lentului. Dacă au început să se scuture de regionalism (în lirică echivalent cu folklorul) n’au is­­butit totuși să-și purifice limba li­terară de provincialisme. Când simțul expresiei poetice se va as­­cuți până la rafinament — tinerii poeți bucovineni își vor curăți u­nieltele, în vederea acelui „itine­rar liric“ susținut cu o voință, până acum, lăudabilă. Dar să precizăm, începând cu cei mai neînsemnați, între care d. Cristofor Vitencu se sbate în ba­nalitate, prozaism, versificație greoaie și unele elementare ignio­­nante, ca de pildă faptul de a nu fi descoperit că un sonet este en­decasilab , al său (unicul dealtfel) are 13 silabe și nici un vers ci­tabil. In ordine ascendentă, poetesa Aspazia Munte mânuește versul și expresia mai mlădios, deși exemple de felul acesta nu suint de loc recomandabile: heralzi târzii oglinda ncerca-vor ca s’o șteargă sau­ cu trâmbița semnalul va­zui din gușe. Uneori isbutește să nc­hege o imagine ca; Sălcâile-și mângâie părul în oglindă; Aripi albe­ și flutură visurile ’n tindă, sau acest început de poem; De gingașă, astrală, melodioasă oră cam adjectivist, dar sonor. Mult mai serios se prezintă ca­zul cu d. Iulian Vesper, al cărui Echinox în odăjdii mărturisește un contact prețios cu poezia mo­dernă. Cu mai multe mijloace for­male, deși nu a scăpat încă din cer­ 7 A apărut Ultima țarină Alexandra Feodorovna de Maurice Paleologul Editura „Adevĕ­rul“ Lei 501 >ne prefață de C. STERE

Next