Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-10-29 / nr. 311

6 ® 29 OCTOMBRIE 1933 UTIRfITURA Despre fericirea concretă Fericirea este o ■problemă pe care nu trebue să ți-o pui niciodată pentru tine. Fericirea are un sens și un conținut concret numai atunci când o envisajezi pentru adttul. De câte ori, îți spui: ,,dacă fac cutare lucru, dacă sacrific cutare slăbiciune, dacă trec cutare obstacol — sunt fericit !", de câte ori îți spui astfel, trăiești o iluzie, care te va face să suferi mai mult și mai desnădăjduit. Ne putem aranja conforturi, bucurii, plăceri, voluptăți, satisfacții, recompense — dar niciodată nu ne putem anticipa și realiza fericirea. Observați că de câte ori reduceți noțiunea aceasta la propria dvs. personalitate — ea își pierde complect sensul. E reală cât timp e absentă, cât timp nostalgie, o așteptare, e o simplă o iluzie. Vă spuneți : „dacă ași câștiga un milion ași fi fericit!“. Dar încercați și convingeți-vă singuri; niciodată o asemenea așteptare fericirii, o asemenea prefigurare a a fericirii, nu se concretizează, nu se poate experimenta. De câte ori Vieți creia mental sau sentimental o fericire, care se află undeva în spațiu i sau în timp, într o absență, într’un „ideal — fiți sigur că nu o veți întâlni niciodată. E stranie această obiectivitate a fericirii. Este unul dintre puținele lucruri pe cari nu,izbutim să le realizăm singuri, pentru noi. Dimpotrivă , putem face un număr infinit de oameni fericiți, de un număr infinit de ori. Fericirea ajunge concretă, stare, experiență — numai alteméi când dorința care o precedează este îndreptată către altul. Pentru realizarea fericirii altuia, nici o renunțare nu e prea mare, nici un sacrificiu nu e prea costisitor. Un om care înțelege că nu poate atinge niciodată fericirea, prin propriile lui mijloace, prin propria sa ascensiune spirituală — nu are decât un singur lucru de făcut (vorbind din punctul de vedere al carității, criteriul prin care sunt scrise aceste note) , să realizeze fericirea altuia, a altora. Trăim o epocă prea puțin paradisiacă ; oamenii înțeleg tot mai puțin că există o realitate a fericirii și o datorie de a o împlini, fie chiar pentru alții. Deaceia rândurile acestea, despre un subiect atât de plaut, „fericirea", poate par neserioase. Nu încerc să le scut, lămuresc numai pentru ce le scriu și cum se integrează ele în glosa timpului nostru. Trebuie să fim realiști și să privim realitatea în față. Alte vremi își creiau „idealuri", își creiau o fericire ideală, proectând o abstracțiune într-un timp și întrun spațiu irealis, pe care experiența nu-l va cunoaște niciodată, trăi în realitate este cea dintâi o datorie a noastră. Și niciodată nu verificăm mai decisiv realitatea decât în suferința noastră și în fericirea altora. Maximul de concret îl cuprindem în aceste două extreme, niciodată între ele. Este o iluzie să crezi, că o viață obișnuită, mediocră, fără suferințe și fără fericiri, întruchipează adevărata viață reală, maximul de concret. Dimpotrivă, o astfel de viață orizontală participă la gradele cele mai inconștiente ale existenței și se depărtează deci de concret. Dacă ne propunem să trăim o viață reală, trebuie să renunțăm la orice act care —într’un spațiutimp pro-ectațt mental — este orientat către fericirea noastră. Cele mai abjecte iluzii, cele mai otrăvite idealuri,cele mai deprimante abstracțiuni sunt legate de această alergare după fericirea noastră. Dacă ne este dat cândva să cunoaștem fericirea concretă, o vom întâlni pe neașteptate, pe nevrute, dela altul , dăruită, nu cucerită. Să încercăm să ne extirpăm chiar nostalgia fericirii noastre. Să renunțăm până și la gândul că ne-ar putea fii, într’o zi, dăruită. Să ne despersonalizăm într’atât — în această privință — încât să ajungem simple instrumente în voia vieții și a destinului. Caritatea care plutește, larg, în această viață universală preajma noastră — va găsi din înfăptura noastră despersonalizată potirul în care să se adune, pentru alții. Ceia ce vreau eu să subliniez este faptul că această atitudine nu este altruism, nu este morală, nu este religie. Nu facem așa pentru că așa este bine , facem așa pentru că nu se poate altfel, pentru că așa este real, astfel trăim în concret și ne izbăvim de exasperanțele noastre abstracțiuni. Nu este o lege morală ceia ce spun eu; este o stare naturală, reală. Cine vrea să trăiască în concret, trebuie să se supună implicațiilor concretului, niciodată pentru tine. Un om cu cât este mai tare cu atât are mai puțină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci dintre om și el însuși1. Lumea care are nevoie de tine pentru cutare fapt te poate osândi al tău; dar dacă tu ești destul de tare ca să ți—ți poți permite, ești destul de tare ca ,să poți renunța la o putere pe care o stăpânești — puțin îți pasă. Cu cât renunți mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale — cu atât ești mai plin pe dinăuntru, eștii mai concret și mai viu. Fericirea altuia merită orice renunțare, orice abdicare. Nu confortul lui, nu orgoliul sau voluptatea lui— ci fericirea. Majoritatea oamenilor practică renunțarea pentru confortul celorlalți, și o practică din lașitate, din lene, din indiferență. Renunți la tine ca să nu plictisești pe celălalt, să mai contrazici, să nu-1 obosești, să nu-1 incomodezi. Aceasta nu e renunțare, ci lașitate, nebărbăție. Veți spune: „dar așa înțeleg oamenii fericirea, asta e concepția lor despre fericire, e bine să le-o păstrăm". Nu oamenii exagerează întotdeauna influența unui act de al lor asupra semenilor. De fapt, își camuflează prin aceasta dorința lor de a nu fi puși în situații neconfortabile. Se spune: „N’am vrut să-i răspund ca să fac să sufere!“. Adevărul e altul; n’a vrut să-i spună (ce, nu importă) pentru că sar fi aflat iați nici înr’o situație incomodă, deși cel de al doilea n’ar fi suferit într atât cât lasă a înțelege cell dintâiu. Deci, când tolerăm slăbiciunile altora nu înseamnă că le procurăm fericirea. Le menținem confortul, atâta tot. Dar dacă, la urma urmelor, fericirea n’are decât o serie de lucruri confortabile ? Este un punct de vedere care, cu o inteligență mai ascuțită decât a mea, s’ar putea susține. Numai că, asemenea discuții interesante nu mă interesează, deși ele par poate mai originale și mai profunde. Nu cred, totuși, că o serie prelungită de conforturi creiază fericirea. Mai întâi, orice confort are o parte negativă ; absența lui aduce o atenuare a plăcerii, durerea, chiar suferința. Fericirea este o stare din care nu se mai poate lua nimic, la care nu se mai poate adăuga nimic. Apoi, fericirea este întotdeauna un lucru neînsemnat, un lucru oarecare, peste care trecem cu vederea, care nu ne poate atrage atenția. Un confort poate fi situat, localizat, exteriorizat. N schimbi, îl îndepărtezi, îl porți cu tine. Pe când fericirea este o stare fluidă, la care nu ajungem prin grade, nu urcăm spre ea, nu o cucerim, nu o mărim. Ea este, pur și simplu. Cineva mă poate întreba : nu este mai bine să păstrezi intacte conforturile unui vis, în loc de a-1i sguduii ca să-i dai fericirea? Evident, atât timp cât nu ești sigur că poți aduce în loc fericirea, este fără sens orice încercare de suprimare a conforturilor cuiva. E absurd să spui: „există o stare de fericire, pe care tu nu o ai" — și să treci mai departe. Cine are curajul să aducă fericirea cuiva, trebuie să rămână pe loc. Dar, haide să ne numărăm, să vedem câți suntem atât de tari, câți avem curajul acestei nebunii supreme ? Există mii de cerșetori, de invalizi, de prostituate. Fericirea lor stă în puterile noastre. De asta nu ne mai putem îndoi. Câți suntem gata să ne sacrificăm viața pentru fericirea unuia singur (căci numai, unul singur este întradevăr concret) dintre acești bătuți de soartă ? Și câți putem, rămâne, până la sfârșit, în împlinirea acestei calități ? Ne-am născut toți dun superstiție , că ne așteaptă locuri, maii bune sus, niciodată mai jos. Avem fiecare un ulcior cu uleiu, și în loc să-l împărțim opaițelor oamenilor sărmani, care putrezesc în întunerec, îl păstrăm haini la piept, așteptând felinarul farului pe care fiecare credem că suntem meniți săi aprindem, să lumineze lumea întreagă. Și în timpul acesta, oamenii, mor lângă noi. Egoism... Mircea Eliade Lum Lumina vine, lumina trece Și mă inundă ’nserarea. Nu se mai vede cărarea. Mâna mi-e rece. Dibuim prin noapte cu degete oarbe, Strig — și ecoul nimic nu-mi răspunde. Besnia, târzie și udă, mă soarbe — Frigul pătrunde. Adu lumina! GEORGE DUMITRESCU i na Mâna ta dă-mi-o prin negura deasă — Fruntea mi-o roade rugina, Inima, șerpii... Mână duiosă, Bucuria propriilor înălțimi Vireau să vorbesc de fericirea atât de rară a oamenilor triști. Iot lumea aceasta merită să fi îndurat toate blestemele tristeților, bolilor și pasiunilor contrariate, pentru clipele de infinită bucurie, pentru "Străfulgerările extatice și pentru viziunile luminoase, cari se nasc ca reacțiuni și compensații după îndelungate chinuri și după îndelungate tristeți. N’am înțeles niciodată pentru ce nu schiară oamenii cari se simt fericiți, pentruce nu țipă în stradă- Sa n fericirea lor e mediocră, impură, limitată și atunci n’are nimic dintr’o expansiune clocotitoare, dintr’o nemărginită dilatare. Cum se poate ca aceleași organe și aceiași nervi cari te otrăvesc în tristeți adânci să te arunce în extaze și în bucurii infinite ? Cum se poate ca aceiași viață care te-a prins dureros în demonica ei dialectică să-ți ofere stări de o atât de remarcabilă puritate și de înălțimi atât de încântătoare ? Cu adevărat, revelația iraționalității vieții trebue să nne fie cea mai mare bucurie filosofică. Și bucuria noastră să nu fie un imn adus vieții, ci înălțimilor la cari noi am ajuns. Să simți cum toate organele se agită într'o frenezie nestăpânită, cum totul tremură ca’ntr’un cântec nervos și carnal, să simți un extaz al tuturor părților din tine ca într’o ebrietate sensorială, să te încânte imnul tuturor organelor ■tale, iată beția și infinita bucurie ce te ridică într’o evoluție luminoasă pe propriile înălțimi. Ce-mi papă de neant în clipa supremei bucurii, ce-mi pasă de moarte și de vulgaritatea existenții, când totul se purifică pe culmile acestui vis de bucurie ! Dacă printr’un miracol s’ar putea permanentiza acest moment, dacă sar putea viețui o existență întreagă în farmecul unui astfel de extaz luminos, ce ar mai rămânea din ființa noastră decât vibrațiile runui cântec și chemările unor raze de lumină ? Dar mă apucă melancolia când mă gândesc că omul n’are memoria bucuriei, ci numai memoria tristeții.Ar trebui,ca prin biciu, prin iritarea nervilor și prin excitații organice să ne provocăm artificial aceste bucurii, să ne stimulăm energia pentru o exaltare nelimitată, să ne creem viziuni și să ne îmbătăm în extaze. Căci nu se poate trăi cu tristeți și desnădejidi îndelungate și continui. Trebue compensația razelor, dar intenselor momente de bucurie -spre a nu muri de imbecilitate. Nu vorbesc aici de bucuria simplă, comodă, de bucuria caritabilă, ci de bucuria extatică,de prizonieratul în viziunea unei lumini pure,care să te înghită cu vraja de irealitate a unei ondulații de raze. Salvarea de la negație, de la obsesia negațiunilor absolute, consistă numai într-un extaz, care fiind distanțat în timp, realizându-se cu mari intermitențe, câștigă, în schimb, în intensitate. Negativismul care nu este punctat de stări extatice nu poate duce decât la imbecilitate sau, în cazul cel mai bun, la o imbecilitate superioară, cum e cinismul- Nimeni nu poate ajunge la bucurii extatice, dacă nu negat în prealabil totul. Căci în extaz, obiectele și formele individuale dispar, precum dispare orice fel de concepție și viziune pozitive, cu referințe și implicații practice, imediate. Extazul este un fel de beatitudine a nimicului, o transcendere a senzației de anxietate și de armată negativitate, pe care o ai în primele faze ale deslipirii de existență. A considera și a trăi negația ca pe o finalitate în sine, este un fapt criminali. Toate negațiile nu dovedesc absolut nimic dacă nu sunt formate de mari bucurii. Și mă întreb dacă marile bucurii, acelea cari te cuprind și te invadează până la suferință, nu se nasc după lichidările complecte, după ce ai eliminat toate formele, toate cadrele, toate iubirile și toate urile. Trebuie să fi negat totul pentru ca vidul să se poată converti în plenitudine. Misticii au descris foarte bine cu ardoarea și cu pasiunea lor procesul acesta prin care vidul interior se convertește în plenitudine. Trecerea de la „noaptea obscură" la viziunea interioară, în care ești dominat de lumini interne, exprimă această conversiune intimă, ce se realizează pe o întreagă scară a transfigurării. Senzația inițială de abandonare și de părăsire este depășită, iar confuzia simțurilor, de care vorbesc misticii spanioli, se luminează în extazul suprem. Diaică există o limită a cunoașterii sau o modalitate ultimă a cunoașterii atunci ea nu poate fi decât într’o viziune supremă a unei lumini pure, în extazul luminos, care elimină tot ce cade în individualizare cu cât evoluezi în procestul cunoașterii, cu cât vrei să atingi datul originar și forma ultimă de existență, cu atât te apropii mai mult de o puritate ce nu poate fi surprinsă decât în extaz. Atunci dispare ceiace noi numim existență, adică datul isensibil și tot ce este individual rămânând o zonă asimilabilă atât esenței cât și neantului. O cunoaștere care nu se oprește în mersul ei, ci procedează în spre ultimele forme și trage ultimele consecințe, dacă nu se îndoește de ea însăși pentru a rămânea în scepticism, trebuie în mod inevitabil să ajungă la extaz. Ce mai importă atunci preciziunea în constatarea faptelor, ce mai interesează rigurozitatea în procedeele reductive sau criteriul verificării prin referințe empirice, când accesul unei lumini totale învălite într’o lume de raze, oferindu-i toate seducțiile și bucuriile unei beții a absolutului. Imitările negative (cum sunt plictiseala, melancolia, tristețea, disperarea și groaza), cunoașterea este o otravă, adăugată otravei generale care infectează întreaga ființă. A cunoaște în astfel de stări înseamnă a interioriza și mai mult o tragedie,a o integra și mai mult în structura vieții noastre sufletești și organice. Se mai adaugă apoi activitatea de proecție a cunoașterii care consistă în universalizarea unui fapt individual, astfel că tristețea individuală se mărește ridicându-ise la o tristețe cosmică și singurătatea omului se adâncește simțită și interpretată ca o singurătate a lumii. Extazul luminos, dimpotrivă, este asociat cu o infinită bucurie, care seamănă mult unei exultări muzicale. Sentimentul unei creșteri interne îți dă senzația unui avânt spre nebănuite înălțimi. Și buuria care te apucă este o mândrie a singurătății în lumină, o bucurie de a trăi izolat într’o lume de raze, îmbătat de sclipiri, turmentat de viziuni și furat de visuri. Nu mai este o singurătate în existență,ci o singurătate dincolo de existență, pe înălțimi unde orice bucurie este atât de mare încât dacă ar dura precât durează o durere, cine știe dacă n’ar recompensa toate suferințele din lume. Dar cum nu se întâmplă, rămân revelațiile bucuriei ca o dureroasă existență și ca un deziderat irealizabil. Mă doare exceltiva discreție a oamenilor atunci când se bucură. Pentru ce în acest imn al tuturor organelor,care face din bucurie un extaz, nu țipă, nu explodează, nu urlă și nu plesnesc? Mă revolt la gândul că m’a murit încă nimeni din cauza bucuriei. Sau trebue să fi suferit prea mult ca să poți muri din cauza bucuriei. Emil Cioran VREMEA Beethoven și Edouard Herriot In țara noastră se cunosc de aproape, toate întâmplările politicianului Edouard Herriot. Se mai știe că este, un perpetuu și foarte bun primar al Lyonului, că grație lui Marie Bell, artistă frumoasă dar cu puțin talent, a devenit celebră, și că, chiar între miniștrii francezi, a trecut drept literat fin a făcut în Franța mare impresie când cu ocazia centenarului romantismului, fiind ministru de instrucție, a cerut să fie reprezentată, la Comedia Franceză, „Burgravii“, piesă prin care și-a încheiat Victor Hugo activitatea teatrală. Dar a făcut cuiva și sărbătorimi vreun serviciu ?). De curând a călătorit în Orient și in Rusia, iar călătoria a fost înregistrată pas cu pas de toate ziarele. Cunoaștem cu toții părerile lui optimiste asupra viitorului rusesc. Iar acum, după atât de scurtă vreme, se sbate între viață și moarte, (dar merge spre vindecare), și aș crede că toate chestiunile pentru care și-a consumat viața i-au devenit indiferente în fața prăpastiei apărută așa de apropiată, dacă nu aș ști că oamenii își păstrează aceleași preocupări până la ultima suflare. Puțin însă cunosc pe Edouard Herriot, autorul vieței lui Beethoven, adică, a unei cărți ce a necesitat muncă imensă și migăloasă, o colecție imensă de date și critica acestor date, un studiu de mulți ani, și mult entusiasm pentru muzica genialului compozitor de la Bonn ca să-l susțină. Un politician, în orice clipă hârțuit de evenimentele zilnice, găsind timp pentru astfel de muncă dezinteresată, fără frontiere, se poate un exemplu mai minunat de vitalitate franceză ? A iubi muzica în Franța e tot așa de rar ca și la noi. Pe la concerte dintre oameni celebri numai pe Louis Barthou îl vedeam fidel, chiar dacă în această zi ziarele anunță că a fost însărcinat cu formarea cabinetului. Fără îndoială, cu toată rigurozitatea studiului, se mai simte uneori că Viața lui Beethoven a fost scrisă de un politician. Herriettiu scapă prilejul să elogieze virtutea lui Beethoven, instinctul lui de a înfrăți pe oameni și Simfonia a IX-a furnizează o îndestulătoare demonstrație, să explice legăturile lui franceze sau cu Napoleon, și să protesteze împotriva rigorilor lui Wagner, admiratorul delirant al lui Beethoven, împotriva Franței. Iată un pasaj al politicianismului actual, care ar putea fi spus și în Parlament : „Austria ezită încă asupra destinului său, dar noi cari credem problemele europene insolubile prin vechile formule, noi cari căutăm cu bună credință un nou regim, în care geniul Librăria Universală ALCALAY . Co. Cea mai veche librărie din țară Este totdeauna în curent cu noutățile literare Române-Franceze-Germane Abonamente la ziare și reviste române și străine Corespondentă * cu toate editurile din lume