Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-08-27 / nr. 302
tun 8 ■ 27 AUGUST 1933 DON JUAN încornorată de MIRCEA ȘTEFANESCU . (Continuare din pag. 5-a) Când marea era mai furioasă între țărm și insulă, Rosario se desbrăca și își sfida îndrăgostiții: „A aceluia voiu fi, care va ajunge ca mine, înnot, până la insulă . Se arunca în valuri și, când corpul ei gol se profila pe vârful insulei, Rosario, ca o sirenă, cânta. Atrașii de cântul acesta, mulți s’au înecat. Gurile rele însă șopteau că alții s’au dovedit buni înnotători și că Rosario și-a făcut un punct de onoare din a-și ține, față de aceștia toți, cuvântul dat. Printre aceștia se afla și Carlos Irureta-Goyena, care, cumpărând și barca tatălui adoptiv al lui Rosario, a fost repede considerat ca logodnic al sirenei. Și, în așteptarea nunții, gura lumii s’a închis. Tocmai atunci însă, la Guetama, a sosit Don Juan (căruia, pe vremea aceea, i se spunea Don Juan Tenorio). „Sirenele“ lipseau din colecția lui. Iar Rosario... Roagă te rog pe d-na Popescu să se pună o clipă în locul ei. Ce ar fi făcut, în fața lui Don Juan ? Cu atât mai mult cu cât întâmplarea a făcut ca tocmai atunci, d-ta, d-le Popescu — sau, în speță, Carlos Irureta-Goyena — să fii plecat în pescărit, spre insulele Azore. Și atunci, în nopțile calde, pentru cine cânta sirena pe insulă, dacă nu pentru faimosul Tenorio ? Iar gura lumii, a început din nou să vorbească. Rosario însă, chiar dacă nu era „o virtute“, avea în schimb principii de la cari nu înțelegea să se abată. De aceea, a cerut și lui Don Juan, s'o ajungă înnot pe insulă, într’o noapte de mare învrăjbită, când îl va chema ea, cântând. El a zâmbit, încrezut, „mă joc cu valurile !“. Răspuns care a măgulit-o. — Te iubesc, senor Tenorio ! — Și eu te iubesc (te quiero), Sirenetta! — Pe mâine! Timpul va fi cuminte, dar miarea nebună e echinoxul de primăvară. A doua zi, Don Juan, în ciuda curentului puternic, ajungea la insulă și se cățăra pe stâncă, fără să ia seama la sgârieturile pe cari și le făcea pe picioare, goale ca și restul corpului. Sirenetta îl aștepta cântând : Din dragostea ta. De-mi vei da Atât cât focul să-mi astâmpăr— Pe cer vor crește stele noui. ...Iar între noi... Rosario, sirenă învinsă, nu și-a terminat cântecul. Și povestea sa repetat, trei nopți de-a rândul. Apoi, Rosario a fost cuprinsă de neîncredere, exact ca văduva din Cartuja. In afară de aceasta, aflase că logodnicul ei, întors din Azore, debarcase aproape, la Saturrazan, cu mari beneficii și cu o serioasă încărcătură de ananas. Vestea aceasta i-a fost adusă de un căpitan portughez, un oarecare Fra Zao Pacheco, căruia i-ar fi plăcut și lui să risce scena în Hoțului. Mica sirenă rămase pe gânduri: — Carlos se întoarce din seară ? Căpitanul — un sentimental — suspină : „da...“. Apoi, — 1l iubești atât de mult, pe Carlos ? — Da... și vreau să mă mărit cu el. Dar se află aici, chiar acum imbecilul acela de Don Juan Tenorio, care se laudă că e în stare, ca logodnicul meu, să mă ajungă înnot până la insulă... înțelegi, vrea să profite de promisiunea mea, știindu-mă că, în privința asta, am făcut jurământ Madonei... Fii cavaler , ieși înaintea lui Carlos și previne-L. — Bine... dar ce voi joc eu în toată afacerea asta ? — Ai răbdare !.„ Deocamdată, spune-i lui Carlos să treacă încot spre insulă, îndată ce-mi va auzi cântecul, înțelegi ? Tenorio va face acelaș lucru... Prin forța împrejurărilor însă, nu va avea la el nici un fel de armă. Așa încât, sunt sigură, că corp la corp cu Carlos, Don Juan va primi lecția pe care o merită ! — Bine, bine — aftă din nou căpitanul — dar eu, în toată afacerea asta... Rosario îi sări de gât și-l sărută, provocătoare — Ți-am spus să ai răbdare ?... Despre aceasta, vom vorbi amândoi, singuri, în ziua în care voi fi nevasta lui Carlos... Peste o jumătate de oră, adus la țărm de Fra Zao, Carlos Irureta-Goyena se desbrăca. Colo sus, pe vârful magic al insulei, dulcea lui sirenă își cânta obișnuitul cântec... O singură dată în viața lui s’a bătut Don Juan, gol, cu un om gol. Dar nu i-a priit deloc. A ieșit cu ochii umflați, cu buzele învinețite, cu două coaste rupte și cu falca spartă. Atât încolo, a avut parte numai de solicitudine: adică, l-a încărcat Fra Zao într’o barcă și l-a dus undeva pe țărm, într’o casă de pescar, unde la lăsat până i s’au închis rănile. Apoi, l-a suit pe spinarea unui măgar și, sub supravegherea câtorva contrabandiști, l-a trimis până la granița dintre Spania și Franța. Mai târziu, când Rosario s-a măritat, Franao și-a meritat răsplata. Pentru că, la granița Spaniei, cu o singură lovitură de picior, l-a zburat pe Don Juan în Franța. Post scriptum ...Și-acum, iubite d-le Popescu, vezi ce comod porți d-ta coarnele ? Respectuoase sărutări de mâini d-nei Popescu. Mi-ar face plăcere să ne vedem cât de curând, în trei. Pe când ...? Cu toată simpatia, MIRCEA ȘTEFĂNESCU fapt . Amintiri despre Lawrence. Sub titlul de „rorenză in Toas“ — una din cele mai bune prietene a defunctului D. H. Lawrence, d-na Mabel Dodge Luhan, publică o carte de amintiri despre celebrul scriitor englez, Grație d-nei Luhan. Lawrence și soția sa Frida, au fost în Mexic în 1922, unde au stat aproape 2 ani. Aci, autorul Amantei d-nei... a scris „The plumed Serpent“. După plecarea sa din Mexic, lungă serie de corespondență a fost o schimbată între Lawrence și d-na Luhan. Optzeci de scrisori ale acestuia, formează partea cea mai prețioasă a cărtei d-nei Luhan, deși nici amintirile sale personale nu sunt lipsite de interes. Cartea apărută la Londra, a fost tradusă în franțuzește la Grasset. • Revista „Esprit“ din Paris, consacră numărul său pe Iulie problemei muncii. D. Jean Plaquevent, publică în acest număr un excelent articol de critică și erudițiune sub titlul : „câteva aventuri ale națiunii muncii“. • Culegem din cartea recent apărută de amintiri despre Rainer Maria Rilke ale Contesei Marie von Thurn und Taxis, câteva fragmente mai interesante. Amintim că această contesă a fost o bună și înțelegătoare prietenă și protectoare a poetului și că în castelul ei din Duino, Rilke a scris acele incomparabile Duineser Elegien. In rândurile următoare, contesa povestește geneza lor: „Rilke mi-a povestit mai târziu cum s’a născut această întâie elegie. Dânsul nu bănuia nimic din ceea ce se pregătea în el. E drept că amintea într’o scrisoare: „Privighetoarea se apropie“. Presimțise el, încă de atunci, cele ce e i vor veni ? Dar din nou îl podidi o tristețe adâncă și începu să creadă că și această iarnă va rămâne fără roade. Atunci primi într’o dimineață o supărătoare, scrisoare de afaceri. Voia s-o rezolve repede și trebuia să se răsboiască cu cifre și alte lucruri sarbede. Afară bătea un vânt puternic dar soarele era fierbinte pe cer și marea unduia luminoasă, ca țesută cu argint. Rilke coborî spre țărmul mării, cufundat în gânduri. Atunci, de-odată, in mijlocul meditației sale se opri, căci i se păru că o voce îi strigase prin furtună : Cine, dacă ași striga, nu ar auzi din Erarhia îngerilor ?... Se opri ascultând. Ce-i asta ? șopti cu jumătate glas, ce este, cine ?... Se urcă foarte liniștit în camera sa, notează ceva și rezolvă scrisoare.Seara, elegia întâia era gata. Ii urmă curând și a doua. Elegia îngerului. Hans Driesch, celebrul profesor de la universitatea din Lipsca, conducătorul psihologiei și filozofiei vitaliste, a publicat de curând un volum de esseuri filosofice, tratând problemele actuale, ale filosofiei. Volumul intitulat Philosophische Gegenwartsfragen cuprinde următoarele capitole : 1) Intuiție și pozitivism ; 2) Studii asupra structurii și 3) Probleme logice. • Klaus Mehnert, publică în limba germană un studiu : „Tineretul în Rusia sovietică“. Lucrarea este o sinteză vie a acestui tineret pe care-l consideră : „Cea mai solidă, cea mai urustă, și cea mai unită din lume, și numai viitorul poate să dovedească importanța sa“. Louis-Ferdinand Celine, autorul acelui formidabil și scandalos „Voiaj la capătul nopții“, a publicat acuma (în editura „Denoel“ <& Stele) o piesă de teatru : L’Eglise. Ceea ce este mai curios, este faptul că autorul acesta, socotit drept ultima și cea mai valoroasă cucerire a populismului, își publică piesa într’o colecție cu titlul generic : „Departe de mulțime“. Este probabil o fatalitate a spiritului francez, ca politicienii, de extremă stângă în tinerețe, să devină conservatori la bătrânețe, iar populiștii, după primul succes, aristocrați. Jean Babelon publică (la NRF) La Vie des Maya, evocarea acelor seminții din america precolumbiană, dispărute tragic fără urmă, probabil din cauza invazii europene. Babelon evocă viața acestui popor ciudat, de o idei înaltă cultură și o spiritualitate rafinată, de a cărui sălbatecă grandoare mai mărturisesc ruinele din Mexic și America de Sud. Amintim că Babelon mai este, autorul unei vieți a lui Fernando Cortez, unul din primii conquistadori. • Din Karl Barth, unul din purtătorii de cuvânt al „teologii dialectice“, (puternică mișcare de renovare a creștinismului pe bază de reîntoarceri la izvoarele iraționale ale faptului religios), — s’a tradus în franceză o seamă de esseuri sub titlul : „Cuvânt dumnezeesc și cuvânt omenesc“. • D-l Paul Ellenbogen, un harnic compilator literar german, specializat în editarea unor culegeri ca acestea : Scrisorile germanilor celebrii către părinți, către frați sau către fii, a strâns în ultima sa culegere „Femei părăsite“, documente referitoare la amantele sau iubitele părăsite ale oamenilor celebrii. Povestește astfel soarta tristă a iubitei lui Shelley, Harrist, a Elizei Radzivill, pe care nici favoruri regale n’au putut’o consola, a soții lui Tolstoi, Sofia, A. Frederikei Brion, iubirea adolescenții goetheene, Josefinei Bonaparte, a iubitei lui Gauguin, Matte, și a contesei Helena von Donniges, iubita lui Lassale, liiderul socialist, asasinat într’un duel de compatriotul nostru, prințul Racoviță. La Institutul Angelo Gatti a ținut fascist de cultură o conferință, (publicată apoi într-un recent număr al „Italiei literare“) în care analizează esența și demersul romanului italian. Angello Gatti vede caracteristica romanului italian în faptul ca nu pune accentul pe tipul, ci pe genul uman, zugrăvind adică, nu indivizi ci speța umană. De aceea, observă autorul, nu există un tip literar italian, Ludwig Lewinson, scriitorul american bine cunoscut, s-a dedicat încă de la început descrierii vieții și problematicei rasei evreești în America. Noul său roman, The People. (Acest popor) tratează și el dificultatea cu care luptă evreul, în încercarea de-a se adapta, și a-și găsi un echilibru în mijlocul unui popor străin. Volumul acesta poartă în epigraf un verset din Talmudul babilonian, care tălmăcește tot spiritul cărții: „Acest popor trebue comparat cu pulberea și trebue asemuit stelelor : cînd cade, se prăbușește până în pulbere și noroi ; când se ridică, se înalță până la stele“. a m VREMEA n u 1X1 Sk 1 f 1 de EMIL Tot mai mult mă conving, că omul este un animal nefericit, abandonat în lume, silit să-și găsească o modalitate proprie de viață, așa cum natura n’a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma așa zisei lui libertăți sufere mai mult, decât după cel mai mare prizonierat posibil în existența naturală. Și atunci nu mă mir de ce omul ajiunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă. A voi să trăești ca o plantă, să crești înrădăcinat,înflorind și uscându-te sub soare, în cea mai deplină inconștiență, ai dori să fii o parte infimă din iescunditatea pământului, o expresie anonimă a cursului vieții, este a fi’’ disperat de rosturile și sensul omenirii. Și de ce să nu schimb cu o floare? Cunosc ce înseamnă a fiom, a avea idealuri și a trăi în istorie. Ce mai pot aștepta deja asemenea realități ? " Este desigur mare lucru a fi om, încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dramă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a viețui într’o ordine de existență cu totul nouă, mai complicată și mai dramatică decât cea naturală. Din ce seobori de la om în spre natura neanimată, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat până la a deveni nulă. Omul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei și a suferinței din lume. De aceia mântuirea este pentru el o problemă atât de arzătoare și de insolubilă. Nu pot avea mândria că sunt om, fiindcă am trăit acest fenomen până în rădăcini. Numai aceia care n’au viețuit cu mare intensitate acest fenomen, se mai pot mândri că sunt oameni, deoarece ei tind să devină. Astfel încântarea lor este firească. Intre oameni există unii cari n’am depășit cu mult forma de existență animală sau de plantă. Este natural ,ca ei să dorească și să admire fenomenul om. Dar acei cari cunosc ce înseamnă a fi om, caută să devină orice, numai om nu. Dacă ar fi posibil — m’aș transforma în fiecare zi într’o formă particulară de viață animală și de plantă. Să iu succesiv toate formele de florii, să fiu buruiană, ghimpe, trandafir, să fiu arbore de equator, cu crengi întortochiate, plantă de mare bătută de valuri sau de munte în prada vânturilor , să fiu pasăre cu glas melodios, sau pasăre croncănitoare și de pradă, călătoare sau sedentară, să fiu bestie de pădure sau animal domestic. Toate speciile să le trăesc cu o frenezie sălbatecă și inconștientă, să parcurg seria întreagă a naturii, să-mi schimb forma cu ușurința unei grații naive, fără teatru, întocmai ca într’un proces natural. Cum aș umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurătăți de munte și de mare, prin grajduri sau prin câmpii. Numai această aventură cosmică trăită în interiorul substanțial al vieții, în intimitatea ei organică, urmând arabescul formelor vitale și pitorescul naiv al plantelor, mi-ar mai putea deștepta gustul să redevin om. Căci dacă diferența dintre om și animal rezidă în faptul, că animalul nu poate fi decât animal, pe când omul poate deveni ne-om, adică altceva decât el însuși, — atunci eu sunt un neom. * PRECUM în explicarea nașterii iubirii fenomenul naționalității („iubirea e oarbă“) este revelator, tot așa în sensația iubirii fenomenali topirii este nu mai puțin revelator și semnificativ. Iubirea este o formă de comuniune și de intimitate. Or, ce poate exprima mai bine această formă, decât fenomenul subiectiv al topirei, al spargerii tuturor barierelor individuației ? A te topi în iubire înseamnă a încerca un fior organic ce reduce toată viața din tine la o pulsație și la o pâlpâire greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea ? Nu este ea universalul și specificul absolut în acelaș timp? Niui este paradoxul iubirii de a atinge un vag general deși ea se orientează înspre o singură ființă? Comuniunea mai adâncă din iubire nu se realizează decât prin individual. Iubesc o ființă, dar întrucât ea este un simbol al totului, eu particip ontologic la tot și la esență, în mod inconștient și naiv. Participarea universală a iubirii presupune specificarea obiectului , căci nu poți avea un acces total fără accesul absolut al unei ființe individuale. Exaltarea și vagul în iubire răsar dintr’o presimțire și dintr’o prezență nereflectată în suflet, irațională, a vieții în genere, care crește în tine la paroxism. Orice iubire adevărată reprezintă o culme, căreia sexualitatea nu-i răpește nimic din înălțimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic până dincolo de orice margini ? Decât, fenomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul conștiinții sexualitatea, deși iubire fără sexualitate nu se poate concepe. Ființa iubită crește atunci în sine purificată și obsedantă ca un nimb de transcendență și intimitate simultan, în sclipirile și reflexele căruia sexualitatea devine periferică, dacă nu în mod real și efectiv, în tot cazul subiectiv și imaginativ. Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o tranfigurare organică, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea ta până la a-ți da iluzia spiritualității. Numai în astfel de condiții este posibilă o senzație de topire, când carnea tremură de un fior total, când ea nu mai este un obstacol și o rezistență materială, ci arde de focuri lăuntrice și curge de fluidități insesizabile. Sărutul nu e posibil decât într’o astfel de senzație de topire, de comuniune imanentă și fecundă. Existențial și ontologic, sărutul te apropie afectiv mai mult de esența intimă a vieții, decât o reflexiune îndelungată și complicată. Căci nu prin forme și categorii se ajunge la realitățile esențiale. Și dacă ajungi la acestea în mod inconștient și naiv ai pierdut ceva ? Numai când ești conștient simți cât ai pierdut. Nu cred că esența și intimitatea vieții să fi rămas un bun pierdut pentru aceia cari nu s’au aventurat pe căile spiritului. m NUMAI întâia iubire are valoare. Cine a dus-o până la capăt, cine a trăit toate formele și farmecele ei, acela poate să afirme că nu e certat cu Eros. Dar când dintr’o șovăială și nesiguranță lăuntrică, dintr’o lipsă de curaj și avânt în prima tinerețe, nu ți-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat uinei abandonări integrale, ce mai poți spera atunci dela iubire ? Vai de acei cari n’au schimbat nici un cuvânt cu prima lor iubită ! Cum vor mai găsi cuvinte i pentru a doua ? Și oare mai renaște iubirea ? Depinde de om și de tristețile lui. Căci îndelungile întristări paralizează în așa măsură elanul iubirii, încât te întrebi :dacă tristețea nu este un reflex al morții, precum iubirea este al vieții. Acea senzație de presiune interioară, când simți cum te aduni în tine, cum creelul e parcă strâns și corpul apăsat de greutăți interne, când orice avântare moare sub glasul obscur și nelămurit al unor chemări din adâncuri negre și copleșitoare, fac din tristeță o otravă care picurând în iubire o întunecă și o stăvilesc. Iubirea este prin esență deschisă, ca o floare de primăvară. Și nu închide răcoarea tristeții petalele acestei flori ? Uneori învingi iubirea, alteori tristețea ; câteodată se amestecă întrun aliaj complex provocând o stare de neliniște, când atât viața cât și moartea își cer drepturile lor. Cum atacă tristețile rădăcinile lui Eros ! Și oare de ce întristările, sunt numai de moarte ? Sunt prea trist spre a fi născut pentru iubire ! ACEL care a spus că somnul este egal cu speranța a avut o intuiție admirabilă a îngrozitoarei importanțe a somnului, precum și a numai puținei importanțe a nesomnului. Insomnia este o realitate atât de mare, încât îmi vine să mă întreb, dacă omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce să-i spui omului animal rațional, când găsești la unele animale rațiune câtă vrei ? Nu există, însă, în scara întregei vieți animale în afară de om, un singur animal care vă vrea să doarmă și să nu poată ! In somn, uiți complicațiile și Obsesiile, încât fiecare deșteptare este așa un început noul de viață, este o speranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută, care dă impresia unei continui regenerări, a unei renașteri permanente. Insomniile duc, dinpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristeță eternă și iremediabilă, la o disperare absolută. Pentru, ,un om sănătos, adică pentru Un animal, a te preocupa de insomnii ieste a te complace în neseriozității, fiindcă el nu știe că sunt unii cari ar plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat și care ar sacrifica o țară pentru inconștiența, din somn, ce o răpește în mod brutal amartoriile lucidități și ’haosul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie și disperare. Mă întreb dacă poate exista disperare fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere totală a nădejdii fără concursul nesomnului. Deosebirea dintre iad și rai nu poate fi decât aceasta : în rai poți dormi când vrei, în iad niciodată. N’a pedepsit Dumnezeu pe om luându-i somnul și dându-i cunoașterea ? Și nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaznică atunci când nu te lasă să te culci ? Nebunii sufăr mult de insomnii ; de aici depresiunile teribile în cari trăesc, desgustul de viață și înclinarea spre sinucidere. Este imposibil să iubești viața atunci când nu poți dormi. Și apoi sensația aceia de scufundare, de prăbușire în adâncuri, de scafandru al neantului, care ,se naște în unele clipe de veghe absolută nu indică ea o formă de nebunie ? Acei cari se sinucid, aruncânduse în ape, sau din etajele caselor, o fac desigur sub un impuls orlb și o atracție nebună spre adâncuri. Cine nu s’a cuîntremurat la viziunea interioară a scufundării lui în ape adânci, la senzația unei imersiuni nelimitate,evoluând înspre profunzimi marine, ca și cum ai vrea să fugi de lumină spre a locui pe fundul oceanelor sau a mărilor, cine n’a simțit lăuntric o împrieteceală în aer, trasând arabescuri de o absurdă complexitate, sau descriind vârtejuri ca o pulbere cosmică, acela nu va pricepe niciodată substratul atracției teribile înspre neant, ce îndeamnă pe unii oameni la suprema renunțare. m M- SIMT un om fără sens și nu-mi pare rău că n’am nici un sens. Și de ce mi-ar părea rău când de haosul meu, nu se poate alege decât haosul ? In mine nu există nici o voință în spre formă, spre o cristalizare sau un ideal. De ce nu sbor, de ce nu-mi cresc aripi ? Nu este în dorința mea de sbor o fugă de existență ? Și naș fugi eu în acest sbor cu toată existența, cu tot ce e ființă ? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum de mu mă topesc și nu curg. Aș vrea ca ființa mea să se transforme într’un fluviu cu ape tulburi și năvalnice care să poarte numele meu și care să curgă ca o amenințare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mine, și focul din mine va evapora această apă ? In mine sunt numai aburi și scântei, inundații de foc și incendii de iapă.■ ESTE în mine atîta confuzie, zăpăceală Și haos, încât nu știu cum un suflet omenesc poate să le suporte. Tot ce vreți găsiți în mine, absolut tot. Sunt o ființă rămasă de la începutul lumii, în care elemettele nu s’au cristalizat și în care haosul inițial își joacă încă nebunia și învolburarea lui. Eu sunt contracția absolută, paroxismul antinomiilor și limita încordărilor ; în mine totul e posibil, căci eu sunt omul care voi râde în clipa supremă, în fața neamțului absolut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeți. Căci în mine joacă totul în haosul absolut. Și acest haos este existența și neantul meu. EMIL CIORAN om CIORAN IU CITIȚI Patul lui Procust de CAMIL PETRESCU Roman de mare analiză sufletească Ed. Națională S. Ciornei