Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-08-27 / nr. 302

tun 8 ■ 27 AUGUST 1933 DON JUAN încornorat­ă de MIRCEA ȘTEFAN­ESCU . (Continuare din pag. 5-a) Când marea era mai furioasă între țărm și insulă, Rosario se desbrăca și își sfida îndrăgostiții: „A aceluia voiu fi, care va ajunge ca mine, înnot, până la insulă­­ . Se arunca în valuri și, când cor­pul ei gol se profila pe vârful in­sulei, Rosario, ca o sirenă, cânta. Atrași­i de cântul acesta, mulți s’au înecat. Gurile rele însă șop­teau că alții s’au dovedit buni în­­notători și că Rosario și-a făcut un punct de onoare din a-și ține, față de aceștia toți, cuvântul dat. Printre aceștia se afla și Carlos Irureta-Goyena, care, cumpărând și barca tatălui adoptiv al lui Ro­sario, a fost repede considerat ca logodnic al sirenei. Și, în aștepta­rea nunții, gura lumii s’a închis. Tocmai atunci însă, la Gueta­­m­a, a sosit Don Juan (căruia, pe vremea aceea, i se spunea Don Juan Tenorio). „Sirenele“ lipseau din colecția lui. Iar Rosario... Roagă te rog pe d-na Popescu să se pună o clipă în locul ei. Ce ar fi făcut, în fața lui Don Juan ? Cu atât mai mult cu cât întâmplarea a făcut c­a toc­mai atunci, d-ta, d-le Popescu — sau, în speță, Carlos Irureta-Go­yena — să fii plecat în pescărit, spre insulele Azore. Și atunci, în nopțile calde, pen­tru cine cânta sirena pe insulă, dacă nu pentru faimosul Teno­rio ? Iar gura lumii, a început din nou să vorbească. Rosario însă, chiar dacă nu era „o virtute“, a­­vea în schimb principii de la cari nu înțelegea să se abată. De aceea, a cerut și lui Don Juan, s'o ajungă înnot pe insulă, într’o noapte de mare învrăjbită, când îl va chema ea, cântând. El a zâmbit, încrezut, „mă joc cu valurile !“. Răspuns care a măgu­­lit-o. — Te iubesc, senor Tenorio ! — Și eu te iubesc (te quiero), Sirenetta! — Pe mâine! Timpul va fi cu­minte, dar miarea nebună­­ e echi­noxul de primăvară. A doua zi, Don Juan, în ciuda curentului puternic, ajungea la in­sulă și se cățăra pe stâncă, fără să ia seama la sgârieturile pe cari și le făcea pe picioare, goale ca și restul corpului. Sirenetta îl aștepta cântând : Din dragostea t­a. De-mi vei da Atât cât focul să-mi astâmpăr— Pe cer vor crește stele noui. ...Iar între noi... Rosario, sirenă învinsă, nu și-a terminat cântecul. Și povestea s­a repetat, trei nopți de-a rândul. Apoi, Rosario a fost cuprinsă de neîncredere, exact ca văduva din Cartuja. In afară d­e aceasta, aflase că logodnicul ei, întors din Azore, debarcase aproape, la Sa­­turrazan, cu mari beneficii și cu o serioasă încărcătură de ananas. Vestea aceasta i-a fost adusă de un căpitan portughez, un oare­care Fra Zao Pacheco, căruia i-ar fi plăcut și lui să risce scena în­ Hoțului. Mica sirenă rămase pe gânduri: — Carlos se întoarce din seară ? Căpitanul — un sentimental — suspină : „da...“. Apoi, — 1l iubești atât de mult, pe Carlos ? — Da... și vreau să mă mărit cu el. Dar se află aici, chiar a­­cum imbecilul acela de Don Juan Tenorio, care se laudă că e în stare, ca logodnicul meu, să mă ajungă înnot până la insulă... în­țelegi, vrea să profite de promi­siunea mea, știindu-mă că, în pri­vința asta, am făcut jurământ Madonei... Fii cavaler , ieși înain­tea lui Carlos și previne-L. — Bine... dar ce voi joc eu în toată afacerea asta ? — Ai răbdare !.„ Deocamdată, spune-i lui Carlos să treacă încot spre insulă, îndată ce-mi va auzi cântecul, înțelegi ? Tenorio va face acelaș lucru... Prin forța îm­prejurărilor însă, nu va avea la el nici un fel de armă. Așa în­cât, sunt sigură, că corp la corp cu Carlos, Don Juan va primi lecția pe care o merită ! —­ Bine, bine — aftă din nou căpitanul — dar eu, în toată a­­facerea asta... Rosario îi sări de gât și-l să­rută, provocătoare­ — Ți-am spus să ai răbdare ?... Despre aceasta, vom vorbi amân­doi, singuri, în ziua în care voi­ fi nevasta lui Carlos... Peste o jumătate de oră, adus la țărm de Fra Zao, Carlos Iru­­reta-Goyena se desbrăca. Colo sus, pe vârful magic al insulei, dulcea­­ lui sirenă își cânta obiș­nuitul cântec... O singură dată în viața lui s’a bătut Don Juan, gol, cu un o­m gol. D­ar nu i-a priit deloc. A ie­șit cu ochii umflați, cu buzele în­vinețite, cu două coaste rupte și cu falca spartă. Atât­ încolo, a avut parte numai de solicitudine: adică, l-a încărcat Fra Zao într’o barcă și l-a dus undeva pe țărm­, într’o casă de pescar, unde la lăsat până i s’a­u închis rănile. Apoi, l-a suit pe spi­narea unui măgar și, sub supra­vegherea câtorva contrabandiști, l-a trimis până la granița dintre Spania și Franța. Mai târziu, când Rosario s-a măritat, Fra­nao și-a meritat răsplata. Pen­­t­ru că, la granița Spaniei, cu o sin­gură lovitură de picior, l-a zburat pe Don Juan în Franța. Post­ scriptum ...Și-acum, iubite d-le Popescu, vezi ce comod porți d-ta coar­nele ? Respectuoase sărutări de mâini d-nei Popescu. Mi-ar face plăcere să ne vedem cât de curând, în trei. Pe când ...? Cu toată simpatia, MIRCEA ȘTEFĂNESCU fapt . Amintiri despre Lawrence. Sub titlul de „r­orenză in Toas“ — una din cele mai bune prietene a defunc­tului D. H. Lawrence, d-na Mabel Dodge Luhan, publică o carte de amin­tiri despre celebrul scriitor englez, Grație d-nei Luhan. Lawrence și soția sa Frida, au fost în Mexic în 1922, unde au stat aproape 2 ani. Aci, autorul Amantei d-nei... a scris „The plumed Serpent“. După plecarea sa din Mexic, lungă serie de corespondență a fost o schimbată între Lawrence și d-na Luhan. Optzeci de scrisori ale aces­tuia, formează partea cea mai pre­țioasă a cărtei d-nei Luhan, deși nici amintirile sale personale nu sunt lip­site de interes. Cartea apărută la Londra, a fost tradusă în franțuzește la Grasset. • Revista „Esprit“ din Paris, con­sacră numărul său pe Iulie problemei muncii. D. Jean Plaquevent, publică în acest număr un excelent articol de critică și erudițiune sub titlul : „câteva a­­venturi ale națiunii muncii“. • Culegem din cartea recent a­­părută de amintiri despre Rainer Maria Rilke ale Contesei Marie von Thurn und Taxis, câteva fragmente mai interesante. Amintim că această contesă a fost o bună și înțelegătoare prietenă și protectoare a poetului și că în castelul ei din Duino, Rilke a scris acele incomparabile Duineser Ele­gien. In rândurile următoare, contesa povestește geneza lor: „Rilke mi-a povestit mai târziu cum s’a născut această întâie elegie. Dân­sul nu bănuia nimic din ceea ce se pre­gătea în el. E drept că amintea într’o scrisoare: „Privighetoarea se apropie“. Presimțise el, încă de atunci, cele ce e­­ i vor veni ? Dar din nou îl podidi o tristețe adâncă și începu să creadă că și această iarnă va rămâne fără roa­de. Atunci primi într’o dimineață o supărătoare, scrisoare de afaceri. Voia s-o rezolve repede și trebuia să se răsboiască cu cifre și alte lucruri sar­­bede. Afară bătea un vânt puternic dar soarele era fierbinte pe cer și marea unduia luminoasă, ca țesută cu argint. Rilke coborî spre țărmul mării, cufundat în gânduri. Atunci, de-odată, in mijlocul medi­tației sale se opri, căci i se păru că o voce îi strigase prin furtună : Cine, dacă ași striga, nu ar auzi din Erarhia îngerilor ?... Se opri ascultând. Ce-i asta ? șopti cu jumătate glas, ce este, cine ?... Se urcă foarte liniștit în camera sa, notează ceva și rezolvă scrisoare.­­Seara, elegia întâia era gata. Ii urmă curând și a doua. Elegia îngerului.­­ Hans Driesch, celebrul profesor de la universitatea din Lipsca, condu­cătorul psihologiei și filozofiei vita­liste, a publicat de curând un volum de­ esseuri filosofice, tratând proble­mele actuale, ale filosofiei. Volumul in­titulat Philosophische Gegenwartsfra­gen cuprinde următoarele capitole : 1) Intuiție și pozitivism ; 2) Studii asu­pra structurii și 3) Probleme logice. • Klaus Mehnert, publică în limba germană un studiu : „Tineretul în Ru­sia sovietică“. Lucrarea este o sinteză vie a acestui tineret pe care-l con­sideră : „Ce­a mai solidă, cea mai ur­ustă, și cea mai unită din lume, și numai viitorul poate să dovedească importanța sa“.­­ Louis-Ferdinand Celine, autorul acelui formidabil și scandalos „Voiaj la capătul nopții“, a publicat acuma (în editura „Denoel“ <& Stele) o pie­să de teatru : L’Eglise. Ceea ce este mai curios, este faptul că autorul a­­cesta, socotit drept ultima și cea mai valoroasă cucerire a populismului, își publică piesa într’o colecție cu titlul generic : „Departe de mulțime“. Este probabil o fatalitate a spiritului fran­cez, ca politicienii, de extremă stângă în tinerețe, să devină conservatori la bătrânețe, iar populiștii, după primul succes, aristocrați.­­ Jean Babelon publică (la NRF) La Vie des Maya, evocarea acelor se­minții din america precolumbiană, dispărute tragic fără urmă, probabil din cauza invazii europene. Babelon e­­vocă viața acestui popor ciudat, de o idei înaltă cultură și o spiritualitate rafi­nată, de a cărui sălbatecă grandoare mai mărturisesc ruinele din Mexic și America de Sud. Amintim că Babelon mai este, autorul unei vieți a lui Fer­nando Cortez, unul din primii con­­quistadori. • Din Karl Barth, unul din pur­tătorii de cuvânt al „teologii dialec­tice“, (puternică mișcare de renovare a creștinismului pe bază de reîntoar­ceri la izvoarele iraționale ale faptu­lui religios), — s’a tradus în franceză o seamă de esseuri sub titlul : „Cu­vânt dumnezeesc și cuvânt omenesc“. • D-l Paul Ellenbogen, un harnic compilator literar german, specializat în editarea unor culegeri ca acestea : Scrisorile germanilor celebrii către părinți, către frați sau către fii, a strâns în ultima sa culegere „Femei părăsite“, documente referitoare la a­­mantele sau iubitele părăsite ale oa­menilor celebrii. Povestește astfel soarta tristă a iubitei lui Shelley, Har­­rist, a Elizei Radzivill, pe care nici favoruri regale n’au putut’o consola, a soții lui Tolstoi, Sofia, A. Frederikei Brion, iubirea adolescenții goetheene, Josefinei Bonaparte, a iubitei lui Gau­guin, Matte, și a conte­sei Helena von Donniges, iubita lui Lassale, lii­derul socialist, asasinat într’un duel de compatriotul nostru, prințul Racoviță.­­ La Institutul Angelo Gatti a ținut fascist de cultură o conferință, (publicată apoi într-un recent număr al „Italiei literare“) în care analizează esența și demersul romanului italian. Angello Gatti vede caracteristica ro­manului italian în faptul ca nu pune accentul pe tipul, ci pe genul uman, zugrăvind adică, nu indivizi ci speța umană. De aceea, observă autorul, nu există un tip literar italian,­­ Ludwig Lewinson, scriitorul a­­merican bine cunoscut, s-a dedicat încă de la început descrierii vieții și problematicei rasei evreești în Ame­rica. Noul său roman, The People. (Acest popor) tratează și el dificul­tatea cu care luptă evreul, în încer­carea de-a se adapta, și a-și găsi un echilibru în mijlocul unui popor străin. Volumul acesta poartă în e­­pigraf un verset din Talmudul babilo­nian, care tălmăcește tot spiritul cărții: „Acest popor trebue comparat cu pul­berea și trebue asemuit stelelor : cînd cade, se prăbușește până în pulbere și noroi ; când se ridică, se înalță până la stele“. a m VREMEA n u 1X1 Sk 1 f 1 de EMIL Tot mai mult mă conving, că omul este un animal nefericit, a­­ba­ndonat în lume, silit să-și găsea­scă o modalitate proprie de viață, așa cum natura n’a mai cunoscut înaintea lui. De pe urma așa zisei lui libertăți sufere mai mult, decât după cel mai mar­e prizonierat po­sibil în existența naturală. Și atunci nu mă mir de ce omul a­­jiunge uneori să invidieze o floare sau o altă plantă. A voi să trăești ca o plantă, să crești înrădăcinat,­­înflorind și uscându-te sub soare,­ în cea mai deplină inconștiență, a­i dori să fii o parte infimă din ie­s­­cunditatea pământului, o expresie­ anonimă a cursului vieții, este a fi’’ disperat de rosturile și sensul o­­­menirii. Și de ce să nu schimb cu o­­ floare? Cunosc ce înseamnă a fi­om, a avea idealuri și a trăi în istorie. Ce mai pot aștepta deja asemenea realități ? " Este de­sigur mare lucru a fi om, încerci una dintre cele mai serioase tragedii, o dra­mă aproape monumentală, căci a fi om înseamnă a viețui într’o or­dine de existență cu totul nouă, m­ai complicată și mai dramatică decât cea naturală. Din ce seobori de la om în spre natura neanimată, intensitatea fenomenului dramatic scade treptat până la a deveni nulă. Om­ul tinde tot mai mult să ia monopolul dramei și a suferinței din lume. De aceia mântuirea este pentru el o problemă­ atât de ar­zătoare și de insolubilă. Nu pot avea mândria­­ că sunt om, fiindcă am trăit acest fenomen până în rădăcini. Numai aceia care n’au viețuit cu mare intensitate a­­cest fenomen, se mai pot mândri că sunt oameni, deoarece ei tind să devină. Astfel încântarea lor este firească. Intre oameni există unii cari n’am depășit cu mult for­ma de existență animală sau de plantă. Este natural ,ca ei să do­rească și să admire fenomenul om. Dar acei cari cunosc ce în­seamnă a fi om, caută să devină orice, numai om nu. Dacă ar fi posibil — m’aș transforma în fie­care zi într’o formă particulară de viață animală și de plantă. Să iu succesiv toate formele de florii, să fiu buruiană, ghimpe, tranda­fir, să fiu arbore de equator, cu crengi întortochiate, plantă de mare bătută de valuri sau de mun­te în prada vânturilor , să fiu­ pa­săre cu glas melodios, sau pasăre croncănitoare și de pradă, călă­toare sau sedentară, să fiu bestie de pădure sau animal domestic. Toate speciile să le trăesc cu o frenezie sălbatecă și inconștientă, să parcurg seria întreagă a natu­rii, să-mi schimb forma cu ușu­rința unei grații naive, fără tea­tru, întocmai ca într’un proces na­tural. Cum aș­­ umbla prin cuiburi, prin grote, prin singurătăți de munte și de mare, prin grajduri sau prin câmpii. Numai această aventură cosmică trăită în inte­riorul substanțial al vieții, în inti­mitatea ei organică, urmând ara­bescul formelor vitale și pitores­cul naiv al plantelor, mi-ar mai putea deștepta gustul să redevin om. Căci dacă diferența dintre om și animal rezidă în faptul, că animalul nu poate fi decât a­­nimal, pe când omul poate deveni ne-om, adică altceva decât el însuși, — atunci eu sunt un ne­om. * PRECUM în explicarea naș­terii iubirii fenomenul naționali­tății („iubirea e oarbă“) este re­velator, tot așa în sensația iubirii fenomenali topirii este nu mai pu­țin revelator și semnificativ. Iubi­rea este o formă de comuniune și de intimitate. Or, ce poate expri­ma mai bine această formă, decât fenomenul subiectiv al topirei, al spargerii tuturor barierelor indi­­viduației ? A te topi în iubire în­seamnă a încerca un fior organic ce reduce toată viața din tine la o pulsație și la o pâlpâire greu de definit. Cu ce te pune în contact iubirea ? Nu este ea universalul și specificul absolut în acelaș timp? Niui este paradoxul iubirii de a a­­tinge un vag general deși ea se orientează înspre o singură fiin­ță? Comuniunea mai adâncă din iubire nu se realizează decât prin individual. Iubesc o ființă, dar în­trucât ea este un s­imbol al totului­, eu particip ontologic la tot și la e­­sență, în mod inconștient și naiv. Participarea universală a iubirii presupune specificarea obiectului , căci nu poți avea un acces total fără accesul absolut al unei ființe individuale. Exaltarea și vagul în iubire răsar dintr’o presimțire și dintr’o prezență nereflectată în suflet, irațională, a vieții în ge­nere, care crește în tine la pa­roxism. Orice iubire adevărată re­prezintă o culme, căreia sexuali­tatea nu-i răpește nimic din înăl­țimea ei. Sexualitatea nu atinge ea culmi? Nu se atinge în ea un paroxism unic, extatic până din­colo de orice margini ? Decât, fe­nomenul curios al iubirii este de a deplasa din centrul conștiinții se­xualitatea, deși iubire fără sexua­litate nu­ se poate concepe. Fiin­ța iubită crește atunci în sine puri­ficată și obsedantă ca un nimb de transcendență și intimitate simul­tan, în sclipirile și reflexele căruia sexualitatea devine periferică, dacă nu în mod real și efectiv, în tot cazul subiectiv și imaginativ. Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o tranfigurare or­ganică­, prin care persoana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea ta până la a-ți da iluzia spiritualității. Numai în astfel de condiții este posibilă o senzație de topire, când carnea tremură de un fior total, când ea nu mai este un obstacol și o rezistență materială, ci arde de focuri lăuntrice și curge de fluidități insesizabile. Sărutul nu e posibil decât într’o astfel de senzație de topire, de comuniune imanentă și fecundă. Existențial și ontologic, sărutul te apropie afectiv mai mult de esența intimă a vieții, decât o reflexiune îndelungată și complicată. Căci nu prin forme și categorii se ajun­ge la realitățile esențiale. Și dacă ajungi la acestea în mod inconștient și naiv ai pierdut ceva ? Numai când ești conștient simți cât ai pierdut. Nu cred că esența și intimitatea vieții să fi rămas un bun pierdut pentru a­­ceia cari nu s’au aventurat pe căile spiritului. m NUMAI întâia iubire are va­loare. Cine a dus-o până la capăt, cine a trăit toate formele și far­mecele ei, acela poate să afirme că nu e certat cu Eros. Dar când dintr’o șovăială și nesiguranță lăuntrică, dintr’o lipsă de curaj și avânt în prima tinerețe, nu ți-ai manifestat iubirea, ci ai omorît în tine expansiunile erotice, te-ai refuzat uinei abandonări integrale, ce mai­ poți spera atunci dela iu­bire ? Vai de acei cari n’au schim­bat nici un cuvânt cu­ prima lor iubită ! Cum vor mai găsi cuvinte i pentru a doua ? Și oare mai re­naște iubirea ? Depinde de om și de tristețile lui. Căci îndelungile întristări paralizează în așa mă­sură elanul iubirii, încât te întrebi :dacă tristețea nu este un reflex al morții, precum iubirea este al vieții. Acea senzație de presiune interioară, când simți cum te a­­duni în tine, cum creelul e parcă strâns­­ și corpul apăsat de greutăți interne, când orice avântare moa­re sub glasul obscur și nelămurit al unor chemări din adâncuri ne­gre și copleșitoare, fac din triste­­ță o otravă care picurând în iu­bire o întunecă și o stăvilesc. Iu­birea este prin esență deschisă, ca o floare de primăvară. Și nu în­chide răcoarea tristeții petalele acestei flori ? Uneori învingi iu­birea, alteori tristețea ; câteodată se amestecă întrun aliaj complex provocând o stare de neliniște, când atât viața cât și moartea își cer drepturile lor. Cum atacă tris­tețile rădăcinile lui Eros ! Și oare de ce întristările, sunt numai de moarte ? Sunt prea trist spre a fi născut pentru iubire ! ACEL care a spus că somnul este egal cu speranța a avut o intuiție admirabilă a îngrozitoarei importanțe a somnului, precum și a numai puținei importanțe a ne­somnului. Insomnia este o reali­tate atât de mare, încât îmi vine să mă întreb, dacă omul nu este un animal ce nu poate dormi. De ce să-i spui omului animal rațional, când găsești la unele animale ra­țiune câtă vrei ? Nu există, însă, în scara­ întregei vieți animale în afară de om, un singur animal care v­ă vrea să doarmă și să nu poată ! In somn, uiți complicațiile și­­ Obsesiile, încât fiecare deșteptare este așa un început nou­l de viață, este o spe­ranță nouă. Viața păstrează astfel o discontinuitate plăcută, care dă impresia unei continui regenerări, a unei­ renașteri permanente. In­somniile duc, dinpotrivă, la un sentiment al agoniei, la o tristeță eternă și iremediabilă, la o dispe­rare absolută. Pentru, ,un om să­nătos, adică pentru Un animal, a te preocupa de insomnii ieste a te complace în neseriozității, fiindcă el nu știe că sunt unii cari ar­­ plăti un somn cu o avere, cărora le e frică de pat și care ar sa­crifica o țară pentru inconștiența, din somn, ce o răpește în mod brutal amartoriile lucidități și­ ’hao­sul insomniei. Există o mare, o infinită legătură între insomnie și disperare. Mă întreb dacă poate exista disperare fără insomnii, dacă este posibilă o pierdere tota­lă a nădejdii fără concursul ne­somnului. Deosebirea dintre iad și rai nu poate fi­ decât aceasta : în rai poți dormi când vrei, în iad niciodată. N’a pedepsit Dumnezeu pe om luându-i somnul și dându-i cunoașterea ? Și nu este în unele închisori pedeapsa cea mai groaz­nică atunci când nu te lasă să te culci ? Nebunii sufăr mult de in­somnii ; de aici depresiunile teri­bile în cari trăesc, desgustul de viață și înclinarea spre sinucidere. Este imposibil să iubești viața atunci când nu poți dormi. Și apoi sensația aceia de scufundare, de prăbușire în adâncuri, de scafan­dru al neantului, care ,se naște în unele clipe de veghe absolută nu indică ea o formă de nebunie ? Acei cari se sinucid, aruncându­­se în ape, sau din etajele case­lor, o fac desigur sub un impuls orlb și o atracție nebună spre­­ adâncuri. Cine nu s’a cu­în­tremurat la viziunea interioară a­­ scufundării lui în ape adânci, la senzația unei imersiuni nelimitate,­­evoluând în­spre profunzimi mari­ne, ca și cum ai vrea­ să fugi de lumină spre a locui pe fundul o­­ceanelor sau a mărilor, cine n’a simțit lăuntric o împrieteceală în aer, trasând arabescuri de o ab­surdă complexitate, sau descriind vârtejuri ca o pulbere cosmică, a­­cela nu va pricepe niciodată sub­stratul atracției teribile în­spre neant, ce îndeamnă pe unii oa­meni la suprema renunțare. m M- SIMT un om fără sens și nu-mi pare rău că n’am nici un sens. Și de ce mi-ar părea rău când de haosul meu, nu se poate alege decât haosul ? In mine nu există nici o voință în spre formă, spre o cristalizare sau un ideal. De ce nu sbor, de ce nu-mi cresc aripi ? Nu este în dorința mea de sbor o fugă de existență ? Și naș fugi eu în acest sbor cu­ toată existența, cu tot ce e ființă ? Simt în mine atâta fluiditate, încât mă mir cum de mu mă­­ topesc și nu curg. Aș vrea ca ființa mea să se transfor­me într’u­n fluviu cu ape tulburi și năvalnice care să poarte nu­mele meu și care să curgă­ ca o amenințare apocaliptică. Oare va stinge această apă focul din mi­ne, și focul din mine va evapora această apă ? In mine sunt numai aburi și scântei, inundații de foc și incendii de iapă.■ ESTE în mine atîta confuzie, ză­păceală Și haos, încât nu știu cum un suflet omenesc poate să le su­porte. Tot ce vreți găsiți în mine, absolut tot. Sunt o ființă rămasă de la începutul lumii, în care ele­­met­tele nu­ s’au cristalizat și­ în care haosul inițial își joacă încă nebunia și învolburarea lui. Eu sunt contracția absolută, paroxis­mul antinomiilor și limita încordă­rilor ; în mine totul e posibil, căci eu sunt omul care voi râde în cli­pa supremă, în fața­­ neam­țului ab­solut, voi râde în agonia finală, în clipa ultimei tristeți. Căci în mine joacă totul în haosul abso­lut. Și acest haos este existența și neantul meu. EMIL CIORAN o­­m CIORAN IU CITIȚI Patul lui Procust de CAMIL PETRESCU Roman de m­are analiză sufletească Ed. Națională S. Ciornei

Next