Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)
1933-09-03 / nr. 303
8 3 SEPTEMBRIE 1933 . Voc '(Continuare din pag. 5-a) ELENA — Mihai! BUNEL — Așa? Bine! O să-ți pară rău! (Trântește ușa și dispare). ELENA — Bunel! (Vrea să se ducă după el). MIHAI — Lasă-1. Te rog, lasă-1! Nu mi-e mi e frică de amenințări de astea ! ELENA — Mihai, mi-e teamă să... MIHAI — Te rog să-l lași în pace! ELENA — Bine, dar... în definitiv... ce ai cu fetița aia? Am văzut că e foarte drăguță... MIHAI — Nu știu cum e...., și nici nu mă interesează. Cu Poenaru însă, nu mă încuscresc... și nici cu madam Poenaru. ELENA — De ce? Ce fel de oameni sunt? MIHAI — Elena... tu îți închipui ce poate însemna exemplul unei căsnicii, pentru un copil. Noi, slavă Domnului, în 20 de ani... ELENA — 21... MIHAI — A.. când? Stai! Mâine? ELENA — Da. Uite, îți luasem chiar o cravată... (Ii dă pachețelul). MIHAI — Mersi, dragă. (O sărută). ELENA — Iți place cravata? MIHAI — (Care n’a desfăcut pachetul) Da. Foarte frumoasă! ELENA — Știam că vrei una verde... MIHAI — A, verde e? (Desface pachețelul) Delicioasă! (Sărută iar pe Elena) Delicioasă!... Ei, cum o să ne încuscrim noi doi — noi, între cari n’a fost niciodată nici măcar umbra unei bănueli — cu d-l Poenaru, care trăește cu servitoarele din casă și cu madam Poenaru, care de... ELENA — Bine. dar eu n’am știut nimic. Dacă e așa.. Dar tu de unde-i știi ? MIHAI — Dar cine nu-i știe, dragă? Vorbește tot Bucureștiul! Mi-e milă de Binel, dar.. Spune și tu! ELENA — A, nici vorbă! Dacă-i așa... Bietul băiat! Pe ce a căzut!... Să mă duc să-l liniștesc puțin... MIHAI — Du-te... Caută de-1 convinge... Eu am fost cam aspru... El e de vină, că a ridicat tonul... ELENA — Lasă, lasă... că e copil bun... o să ne asculte el pe noi.. (Deschide ușa, dar scoate un țipăt) Bunel ! MIHAI (Speriat) Ce e? (Aleargă spre ușe). ELENA — (De dincolo) Mihai, vino! Ia-i revolverul! MIHAI — (Iese). ELENA (Dincolo) Bunel, se poate? Bunel! MIHAI — (Reintră, cu revolverul în mână) Astea sânt copilării. Bunel! BUNEL — (Intră, E furios). Tată, dă-mi revolverul! ELENA — (Intră) Mihai, să nu i-l dai! MIHAI — Cum o să i-l dau? Ce, sunt nebun ? BUNEL — Crezi că nu găsesc altul? ea $ el ELENA — Bunel, maică... MIHAI — Elena... lasă-mă puțin cu ELENA — Să nu-i dai revolverul! MIHAI — (Elenei) Ce? ți-ai pierdut și tu mințile? Hai, hai, lasă-ne! ELENA — (Iese). BUNEL — Tată, degeaba cauți să mă convingi! MIHAI — BuNel... stai puțin lângă mine... aici, aici... Liniște-te și, pe urmă... BUNEL — Tată, eu, fără Ninica... MIHAI — Lasă-mă pe mine să vorbesc... încercând să te omori, vrei să mă pedepsești pe mine? BUNEL — Nu! Sunt nenorocit... și ideaia. MIHAI — Ești.. înțeleg că ești... Adineaori, ți-am vorbit altfel.. Acum însă.. Ascultă, Bunel.. putem vorbi ca doi prieteni.. Să știi.. ești nenorocit din pricina mea. Nu mă pedepsi atât de aspru... BUNEL — Ce vrei să spui ? MIHAI — Să vorbim încet.. Stai.. (Deschide ușa, se asigură, apoi o închide) Bunel.. Te rog dinainte să mă ierți... BUNEL — (Înduioșat) Tată... ce înseamnă asta? MIHAI— E un blestem, se vede... Promite-mi că n’ai să-ți faci nici un rău... BUNEL — Bine, dar... MIHAI — Nu, mi întâi,.promite-mi M ai lovi prea crunt... mai ales că o merit! BUNEL— Spune, tată! Uite, îți promit! MIHAI — (I mângâe) Uite, Bunel... Mi-e atât de greu să-ți spun... BUNEL — Ce e, tată? MIHAI — Bunel... Nimica e... BUNEL — Ziceai că nu e vorba de ea... MIHAI — Ba da, ba da! De ea!... E sora ta. BUNEL — Cum?... (Rămâne încremenit, își acopere fața). MIHAI — (înspăimântat) Nu cumva ai...? BUNEL — Nu! Nu! (Dă în plâns) Dar e groaznic! MIHAI — Știu, e groaznic... Plătesc însă, Bunel! Plătesc tot atât de greu ca tine... Poate mai greu! Ție, o să-ți treacă.... Eu, însă... Eu team pe conștiință... Ce vrei? Iartă-mă... Mam însurat prea tânăr... Eram cam flușturatec... Viața însă, se răzbună... Odată am greșit față de ființa asta sfântă, care e mama ta... și pe care îți jur că o iubesc... Odată, o singură dată, dar atunci.. Dacă măgarul ăla de Poenaru ar fi fost cel puțin chirurg! Dar nu! Nas, gât și urechi!... Ce blestem! BUNEL — (Plânge înfundat). MIHAI — (După o clipă, îl mângâe). O să mă ierți vreodată, Bunel? BUNEL — (In hohot, îi sare de gât) Tată! (CORTINA) (Peste cinci luni, regăsim pe Bunel tot în tete-â-tete cu Mihai. Discuția e în totuși destul de aprinsă). BUNEL — A, nu, tată! De data asta, nu mai sunt copii! Nu uita că, de o săptămână, sunt major! De sinucis, nu mai mă sinucid — dar, cu Sau fără voia ta, mă însor imediat cu Porumbița Brătășanu! MIHAI — (Zdrobit) Nenorocitule! BINEL — Nenorocit aș fi fără Porumbița ! MIHAI — Nenorocit ai fi cu ea, pentru că nenorocită ți-e soarta! Ce blestem apasă pe capul tău ? Cum, după ce instinct fatal ți le alegi? Se vede că e vocea sângelui care te chiar !! BUNEL — Vocea cui?... (încordat) Ascultă, tată! Nu cumva ai pretenția că și Porumbița e.... MIHAI — Ba da! Ba da! BUNEL — Porum...? (Se îneacă și cade într’un fotoliu). MIHAI — BuNel... BUNEL — (Dând cu picioarele în el) Lasă-mă! Lasă-mă! MIHAI — Merit, în adevăr, să dai în mine! Da! Merit! Greșelile se plătesc... BUNEL — (Sărind din fotoliu) Prezent și Nu se poate anula timpul decât prin viețuirea absolută în moment în abandonarea totală la seducțiile clipei. Atunci realizezi eternul prezent, care nu este decât un sentiment de prezență eternă a lucrurilor. Să nu-ți pese de timp, de devenire și de nimic. Eternul prezent este existență, fiindcă numai în trăirea integrală a lui existența capătă o pozitivitate și o evidență. Prezentul, scos, în mod subiectiv din succesiunea clipelor, este ființare, este depășirea nimicului, care nu poate apărea decât acolo unde temporalitatea devine constitutivă pentru existență. Căci temiporalitatea existenții introduce un element de neant înființare, deoarece tot ceea ce se consumă în timp își dovedește implicit inconsistența. Fericiți sunt aceia cari pot trăi în moment, cari pot trăi prezentul absolut, pe cari nu-i interesează decât beatitudinea clipei și încântarea pentru veșnica prezență și eterna actualitate a lucrurilor. Și nu se atinge în iubire absolutul momentului ? Nu este inconștiența din iubire adevărata trăire a clipei ? Nu depășește adevărata iubire temporalitatea ? Acei cari nu pot iubi într’o abandonare spontană o fac nu numai din tristeță și angoasă, dar și din cauza luptei dramatice cu timpul, din incapacitatea de a depăși esențial temporalitatea. N’a sosit timpul când trebue să declarăm războiu pe moarte și pe viață timpului ? Și nu este timpul dușmanul nostru al tuturora ? Cea mai mare prostie pe care a conceput-o mintea omenească, este ideia de eliberare prin omorârea dorinții. De ce să pui frâne vieții, de ce să o distrugi pentru un câștig atât de puțin fecund, cum este acela al unei indiferențe totale, a unei eliberări care nu înseamnă nimic ? Cu ce îndrăzneală mai poți vorbi de viață după ce ai nimicit-o complect în tine ? Am mai multă stimă pentru un om cu dorințele contrariate, nenorocit în dragoste și disperat, decât pentru un înțelept rece, de o impasibilitate orgolioasă și respingătoare. Nu pot concepe o lume mai antipatică decât una de înțelepți. Ar trebui distruși iremediabil toți înțelepții acestui pământ, pentru ca viața să continue a exista mai departe așa cum e, oarbă, irațională. Fiecare stat ar face bine să a Rândul trecut mi-ai spus ca o singura dată ai greșit! MIHAI — Dar odată.. Odată atunci., și odată altădată., și, uite, mai bine să știi de acum: dacă vei cunoaște vreodată pe fata fabricantului Domino, care mi-a fost client pe vremuri, nici pe aia să n’o iei! Auzi? Nici pe aia! Dar, în afară de astea trei, îți jur că poți să te însori cu cine vrei! v' ELENA — (Intrând ca o furtună) Da, Mihai? Da??... Ei bine, ce aud, de cinci minute, de după ușe, e groaznic! Da, groaznic!... Și ar fi și mai groaznic, dacă te-aș crede!... Dar nu te cred!... Că m’ai înșelat, da, asta o cred! Dar că fetele sunt ale tale, asta nu e decât o simplă închipuire a orgoliului tău ! Și, în orice caz, nu poți să fii sigur!... Pe când tu, Bunel, nu-ți mai face, maică, nici un pic de sânge rău! Să se termine odată cu toate poveștile astea — și mai ales cu aceea a vocii sângelui!... Ia-o, maică, pe care vrei, de nevastă, pe Ninica, pe Porumbița, sau pe fata lui Domino ! Pentru că tu, Bunel... că tu nu ești copilul acestui domn... ei bine, asta ți-o garantez eu! (CORTINA) MIRCEA STEFANESCU existență de EMIL CIORAN testeze pe toți înțelepții și să-i închidă într’un castel părăsit, ca să nu mai tulbure pe nimeni. Căci urăsc înțelepciunea acestor oameni pe cari adevărurile nu-i dor, cari nu sufăr cu nervii, carnea și sângele lor. Trebuesc declarate nule toate adevărurile oamenilor uscați cari gândesc fără spermă la creer, fără angoasă și fără disperare. Apreciez numai adevărurile vitale, organice și spermatice, fiindcă știu că nu există adevăr, ci numai adevăruri vii, fructe ale neliniștii noastre. Toți oamenii cari gândesc viu au dreptate, deoarece nu există argumente hotărâtoare împotriva lor. Și chiar dacă a fi, adevărurile nu pot fi doborâte decât prin uzare. Că mai sunt oameni cari caută adevărul, nu pot avea decât regrete. Sau înțelepții n’au înțeles nici acum, că adevărul nu poate să existe ? a FRUMUSEȚEA FLĂCĂRILOR întregul farmec al flăcărilor este de a cuceri printr’un joc ciudat care este dincolo de armonie, de proporție și de măsură. Nu simbolizează avântul impalpabil al flăcărilor, grația și tragedia, naivitatea și disperarea, voluptatea și tristețea? Nu este în trasparența lor consumatoare, în imaterialitaea lor arzătoare, ușurința și zborul cari rezultă după marile purificări, după marile arderi lăuntrice ? Aș vrea să fiu ridicat de elanul și transcendența flăcărilor, să fiu aruncat de impulsul lor insinuant și fin, să plutesc într’o mare de flăcări, să mă consum într’o moarte eterică, într’o moarte de vis. Frumusețea stranie a flăcărilor este de a da iluzia unei morți sublime, a unei morți pure,, asemenea unui azur auroral. Nu este caracteristic că vorbim de moartea în flăcări numai la ființe întraripate, ușoare și grațioase ? Moartea în flăcări o vedem ca o ardere de aripi, o moarte imaterială. Oare numai fluturii mor în flăcări ? Dar aceia cari mor de flăcările din ei ? Adevăratele femei sunt acelea a căror prezență te face să uiți de probleme, idei, neliniști universale și chinuri metafizice. Pentru cei tulburați adânc de o neliniște metafizică, intimitatea unei femei este un corectiv și o reconfortare. Prin femei se poate realiza tem ângelul de MIRCEA ȘTEFANESCU Montemaggiore (Corsica), locul de trăit adevăratul baștină al familiei di Leca unde a Don Juan VREMEA porai o inconștiență dulce, plăcută și încântătoare. Născute aproape numai pentru iubire, ele își epuizează întreg conținutul ființii lor în avântul erotic. Femeile iubesc mai mult decât bărbații și sufăr mai mult decât ei. Dar pe când bărbatul din experiența iubirii sau dintr’o mare suferință desvoltă un gând sau un sens de universalitate, pentru femeie, ele rămân strict individuale, fără o protecție sau o adâncire în esențial și etern. Femeia trăește voluptățile sau îndură durerile, ca și cum acestea ar fi exclusiv individuale, personale. Nu există femei cari, în suferința lor personală să descopere esența suferinții, fiindcă femeile sunt opace pentru universal. Ființe eminamente patice, ele nu transformă și nu transfigurează experiențele subiective, nu le trăesc cu aceia intensitate ce purifică și exaltă, ci se lasă dominate de ele. Stările sufletești la femei nu sunt creatoare, fiindcă se mențin într-o sferă pur individuală și accidentală și ca atare sunt lipsite de semnificație și de o valoare simbolică, de un sens revelator. Femeia este un animal incapabil de cultură și de spirit, iar atunci când se explică sterilitatea lor prin condiții istorice, se realizează un act de cea mai crasă ignoranță. Femeile n’au creiat aproape nimic în nici un domeniu. Și ceea ce e mai grav, este că în acele domenii în care ele au lucrat și activat mai mult, au creiat mai puțin cum e cazul cu muzica. Faptul că în această artă în care femeile s’au exercitat mai mult decât bărbații ele n’au produs nimic original, mă face să declar categoric și iremediabil că femeia nu e o ființă istorică. Să mai amintim că nu există un gând original de la o femeie, o singură creație durabilă în artă, că aceste ființe vizuale, n’au crezat nimic în pictură, că dimpotrivă s’au remarcat puțin în unele științe, cu care înclinările femenine nu pot avea nici o afinitate ? In esența sa femeia este o ființă accesibilă numai la valorile wZSak Vitale ale Erosului, și complect inaccesibilă la valorile suprapuse sau deviate ale acestor valori vitale, îmi place femeia fiindcă alături de ea, încetez să gândesc și pot cu deplinătate să realizez pentru scurt timp experiența iraționalului. Alături de femeie uiți că su feri din cauza spiritului, treci peste dualitățile chinuitoare, și revii înspre un fond originar de viață, înspre conținuturi primor diale și indivizibile, derivate ca expresii organice, din esența irațională a vieții. Pentru cavalerii neantului contactul cu femeia nu poate fi decât un drum care dacă nu duce la salvare, nu este mai puțin adevărat că duce la împăcare temporală, la o uitare reconfortantă. Urăsc înțelepții pentru că sunt comozi, fricoși și rezervați. Iubesc infinit mai mult pe oamenii dominați de mari pasiuni, cari îi devoră până la moarte, decât egalitatea de dispoziție a înțelepților, ce îi face insensibili atât la plăcere cât și la durere, înțeleptul nu cunoaște tragicul pasiunii, nu cunoaște frica de moarte, precum nu cunoaște avântulși riscul, eroismul barbar, grotesc sau sublim. Sufletul lui nu vibrează, este rece și înghețat. De aceia vorbește în maxime și dă sfaturi. Alura lui de transcedență și superioritate îl face incapabil de tragedii, de dramatism infinit sau de exaltare eroică: înțeleptul nu trăește nimic și nu simte nimic, nu dorește și nu așteaptă nimic. Stabilind toate conținuturile vieții într’o echivalență, el trage toate consecințele acestei anulări. Cât de complexă îmi pare însă o existență care stabilind această echivalență, nu încetează totuși să se frământe până la limită, în anumite conținuturi. Existența de înțelept este sterilă și goală, fiindcă este complect lipsită de elemente contradictorii, de antinomii și desnădajdi, fiindcă nu cunoaște tragismul marilor pasiuni. Sunt infinit mai fecunde acele existențe, cari trăgând toate consecințele nu încetează de a se contrazice, nu încetează de a fi devorate de contradicții organice și insurmontabile. Resemnarea înțeleptului răsare dintr’un gol interior, iar nu dintr’un foc lăuntric. Prefer să mor de un foc interior decât de vidul și resemnarea înțeleptului. EMIL CIORAN FRANCESCEE Aproape de plaje... EDITURA CURENTUL LEI 40 tarele succes Un premiu de 3000 lei oferă Editura Alcalay la concursul de copertă pentru romanul Domnului N. D. COCEA Pentru un petec de negreață Amatorii care doresc să cunoască condițiunile acestui concurs sunt rugați a se adresa Librăriei ALCALAY