Vremea, iulie-decembrie 1933 (Anul 6, nr. 294-318)

1933-09-10 / nr. 304

6 10 SEPTEMBRIE 1933 a st român! A nu a apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii inte­lectuali și scriitori: a nu mai fi ro­mâni, ,a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibili­tatea inteligenței cre­atoare a ele­mentului românesc. Să ne înțele­gem bine: tinerii aceștia nu de­pășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale ; ei nu­ spun : ,,nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cu­get numai prin acest criteriu uni­versal și etern“. Tinerii nu disprețuiesc românismul aceștia pen­­tru că sunt comuniști, sau anar­hiști, sau mai știu cu ce sectă so­­cial-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) ori­ce altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli, o­rice, numai români — nu. S’au săturat până în gât ,de destinul acesta de a fi și rămâne români. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că româ­nii sunt o rasă incapabilă de gân­dire, incapabilă de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își pro­pune să citească „Istoria Impe­riului Otoman" a lui Hammer, ca să verifice dacă într’uadevăr s’au luptat vreodată Românii cu Tur­cii, și i-au învins! Altul crede că orice creer care contează în isto­ria și cultura „românească", nu e de origine română. Cantemir, Ko­­gălniceanu, Eminescu, Hasdeu, Conta, Maiorescu, Ior­ga, Pârvan, etc., etc. — toți, dar absolut toți, sunt streini. Sunt slavi, evrei, ar­meni, nemți, orice , dar nu pot fi români, românii nu pot creia, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori nici creiatori. Dacă se pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e ro­mânesc, au alte argumente. Este din Oltenia ? Sânge sârbesc. Este din Moldova ? Moldova întreagă e slavizată. Din Transilvania ? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie : „am sânge grecesc!“ ; sau „stră­­moșul meu a fost rus". Singura lor șansă de a fi oameni adevărați este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească. Nu cred că se află țară euro­peană în care să existe atâția in­telectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească, în gura mare, că ar prefera să a­­parțină, prin naștere, altei țări. Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deș­tepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc , îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor­, cine nu e în pragul nebuniei și al sinucide­rii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu urlă „Neant! Agonie! Zădărnicie!", cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle „autenticitatea", „spiri­tualitatea" și „viața interioară“— acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vieții și ale cul­turii, nu poate creza nimic. Româ­ni sunt deștepți — ce oroare ! Unde poate duce deșteptăciunea ? La ce­ți folosește faptul că poți cunoaște, superficial, realitatea — când îți lipsește imagina probleme, facultatea de a îți lipsește boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsește însăși elementele dramei lăun­trice ? Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că româ­nii nu au drame, nu au conflicte și nu­ se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și pentru că desperarea este un sentiment necunoscut româ­nului (care a rămas, în pofi­da atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Ră­săritene), tinerii intelectuali dedus stupiditatea iremediabilă nu a acestui neam. Tot ce nu se gă­sește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoevski și în Heidegger — și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești — tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială, nu înseamnă nimic, nu are o valoare filozofică, nu are valoare umană. Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să semene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă — tinerii n’au înțeles nimic din geniul acestui popor româ­nesc, bântuit de atâtea păcate, a­­vând nenumărate lipsuri, dar stră­lucind totuși cu o inteligență și o simțire proprie. Tinerii au reac­ționat împotriva curentului de a­­cum zece-doisprezece ani, pornit de la „Gândirea" și „Ideea Euro­peană" (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic ; originile publicațiile sunt tot în cursurile și lui N. Iorga­, care proclamase „autohtonismul", „spe­cificul etnic" în artă și în gân­dire, și încercase cea dintâi filo­zofie ortodoxă prin creiarea tipo­logiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a isto­riei, relativism în cultură, disolu­­ția conceptelor critice, etc.) sunt mult prea interesante și prea a­­proape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n’am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român", ci numai să de­nunțăm câteva din aberațiile ulti­mei mode­­ intelectuale. Acei care desperează de desti­nul de a se fi născut români, ju­decă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematici, îndoeli, eroism — iar poporului român îi e cu totul streină îndo­iala și despre eroi are o concepție cu totul familiară. Pentru un tâ­năr intelectual credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme­ pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc („așa cum curg apele, cum cresc florile"), fără „probleme“ (țăranul român este realist; vezi: colecțiile de pro­verbe ca să înțelegi cum a reac­ționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în lo­­r­ă­tură). Intelectualii au despre eroi o concepție morală sau magică, și într’un caz și în altul, ei judecă individualist, iar la limită demo­niac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului, ceia ce cred și despre personagiile biblice și apostolice; că trăiesc în­tr’un raiu ca un splaiu românesc, se gândesc la nevoile lor, fami­liare, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar, etc. Eroii așa cum sunt înțeleși de popor, și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii­ ti­neri — nu au nimic de a face între ei. Unii au un eroism pe care li-­l dau viața asociată, ceilalți concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte. Apoi, tinerii intelectuali judecă Întotdeauna un popor prin ce cre­­iază, nu-1 judecă prin ceia ce este, prin supraviețuirea lui. A „creia" este o concepție individualistă ; a fi, așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a „spirituali­tății" poporului. In concepția po­porului, nimic nu se creiază, ni­mic nu se face, lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolvi aici. Este adevărat că poporul ro­mânesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe — dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt po­sibilitățile noastre de a atinge u­­niversalitatea.Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici e­­ficace — să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru sim­plul motiv că nu găsim în valen­țele românești ceia ce vrea Ches­­tov sau Dostoevski. MIRCEA ELIADE m­a­i întoarcerea in haos înapoi în spre haosul inițial, în­spre haosul absolut! Să desfă­șurăm subiectiv un proces care să reprezinte intrarea în confuzia primordială, în vârtejul de început al lumii. In noi să crească un a­­vânt în spre învolburarea cosmi­că, înainte de apariția formelor, înainte de individuație. Simțirea noastră să pâlpăe de acest efort și de această nebunie, de aceste văpăi și de aceste prăpăstii. In interiorul nostru să dispară legile lumii precum și toate consisten­țele ei, toate cristalizările și toate structurile, pentru ca în această topire și desechilibrare, accesul vârtejului absolut să fie deplin. Nemai existând legi și ființe in­dividuale, putem reface subiectiv procesul de la cosmos în­spre haos, de la natură în­spre indiviziunea originară, de la formă în­spre vâr­tej. Destrămarea lumii realizează un proces contrar evoluției cos­mice, un proces invers și retros­pectiv. Lin apocalips r­ost urm­at, dar izvorît din aceiaș sensibilitate și aceleași aspirații. Căci nimeni nu poate dori întoarcerea în haos, fără să fi suferit toate amețelile apocalipsului. Câtă groază și câtă bucurie nu încerc la gândul că­ aș fi prins deo­dată în vârtejul haosului inițial, în confuzia și în paradoxala lui si­metrie. Simetria cestui vârtej este singura simetrie haotică, lip­sită de o excelență formală și de un sens geometric. Dar există în orice vârtej o posibilitate viitoare de formă, precum în haos este o posibilitate de cosmos. Aș vrea să trăesc la începutul lumii în vârte­jurile demonice ale haosului ori­ginar. Să existe în mine posibili­tăți de forme, dar nici una să f­i realizată și efectivă. Totul să vi­breze de o neliniște universală de început, ca o trezire din neant. Nu pot trăi decât la începutul ■ sau la sfârșitul acestei lumi. ES IRONIE ȘI AUTO-IRONIE. — Când ai negat totul cu frenezie și ai lichidat radical cu toate for­mele de existență, cînd nimic nu rezistat pornirii și excesului de ne­­gativitate, de cine te mai poți lega decât de tine însuți, de cine să mai râzi sau să plângi, afară de tine ? După ce întreaga lume a căzut în ochii tăi, c,azi în mod ire­mediabil și tu. Nelimitatul din iro­nie anulează toate din viață. Nu vorbim conținuturile de ironia elegantă, inteligentă și fină, năs­cută dintr’un sentiment de supe­rioritate sau orgoliu facil, de acea ironie prin care unii oameni își mărturisesc emfatic distanța lor de lume, ci de ironia tragică, de ironia infinit amară, de ironia din disperare. Singura ironie adevă­rată este aceia care suplinește o lacrimă sau o ci­spație, dacă nu un rânjet grotesc și criminal. E­­xistă o mare deosebire între ironia oamenilor care au suferit și ironia celor superficiali și comozi. Căci la întâii ea indică o imposibilitate de participare naivă la viață, le­gată de sentimentul unei pierderi definitive a valorilor vitale, pe când la ceilalți această imposibili­tate de participare nu se reflec­tează dureros în conștiință, fiind­că sentimentul unei pierderi ire­parabile nu există. Ironia indică o crispare internă, o adâncire de riduri, o lipsă de spontaneitate și iubire, de comuniune și înțelegere umană! Ea este un dispreț voa­lat, o transfigurare a unei răutăți și a unor deficiențe. Ironia dispre­­țuește gestul naiv și spontan, fiind­că starea ironică este dincolo de irațional și naiv. Este însă în iro­nie multă invidie față de oamenii naivi. Ironicul, neputându-și ma­nifesta admirația lui pentru sim­plicitate, din cauza enormului său orgoliu, invidiază și înveninează, disprețuește și se crispează. Din acest motiv îmi pare mult mai au­tentică ironia amară, ironia tragi­că și agonică, decât cea surâză­toare, ce izvorește dintr’un scep­ticism ușor, cu seninătăți vagi și echivoce, cu pretenții de lumină și bună-voință. Cât de caracteristic este faptul că în auto-ironie se în­tâlnește numai forma tragică de ironie, că ironicul este în aseme­nea caz, numai agonic! Nu se poate ajunge la auto-ironie prin zâmbete, ci numai prin suspine, cari sunt suspine chiar dacă sunt complect înăbușite. Căci auto-iro­­nia este o expresie a disperării. Ai pierdut lumea asta, te-ai pierdut și pe tine. Și atunci un râs negru, înveninat și sinistru, însoțește toate gesturile tale, ca o mască hidoasă, distruge toate iluziile de elan și pe ruina tuturor surâsuri­lor naive, dulci și mângâetoare, a­­pare surâsul agonic, mai crispat decât în măștile primitive și mai definitiv decât în cele egiptene. EI DESPRE MIZERIE. — Când mă gândesc la faptul că mizeria este strâns legată de existența o­­menească, nu mai pot adera la nici o teorie și la nici o doctrină de reformă socială. Toate îmi par egal de stupide și de inutile. Chiar și tăcerea îmi pare un urlet. Ani­malele care trăesc fiecare din si­lința lor, nu cunosc mizeria, fiind­că nu cunosc ierarhia și depen­dența unora de alții. Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiind­că numai el a putut să-și creieze din semen un supus. Niciun animal nu-și bate joc de altul asemănă­tor până la identitate cu el. Nu­mai omul este capabil de atât au­­to-dispreț. Toată calitatea din lume nu fa­ce decât să evidențieze și mai mult mizeria, arătând-o mai îngrozi­toare și mai ininteligibilă decât în părăsirea absolută. Ca și în fa­ța ruinelor, în mizerie te doare vi­dul de umanitate, regretul că oa­menii nu schimbă esențial ceea ce este în putința lor de a schimba. De altă parte, acest sentiment se combină cu Unul al imanenții și eternității mizeriei, al caracterului ei ineluctabil și fatal, acolo unde există viață omenească. Deși știi că oamenii ar putea înlătura mi­zeria, îți dai totuși seamă de veș­nicia ei, dând astfel naștere la un sentiment neobișnuit de neliniște amară, la o stare sufletească pa­radoxală și tulbure, în care omul apare în toată inconsistența și mi­zeria lui. Căci mizeria obiectivă din viața socială nu este decât un reflex palid al infinitei lui mizerii lăuntrice. Când mă gândesc la mizerie îmi trece orice poftă de a mai trăi. Ar trebui să arunc to­cul din mână și să mă duc într’un bordei „unde sprijinul meu adus sărăciei ar însemna mai multă umanitate efectivă, decât o carte ce nu face altceva decât să otră­vească și mai mult această lume nenorocită și singură. Mă apucă o desnădejde mortală când mă gândesc la mizeria îngrozitoare a omului, la putregaiul și cangrena sa. Acest animal rațional, — n’ar mai fi! — se apucă de construcții, de teorii, se pasionează de ideo­logii în fața mizeriei, în loc să a­­runce tot ceea ce are pe el, într’un gest de înțelegere înaltă și de co­muniune adâncă. Deși nu se poate interveni în existența nimănui, și deși nu poți scoate pe nimeni efectiv din sin­gurătatea durerii, totuși pasivita­tea criminală, precum criminală e și mila aproximativă, așa cum e mila tuturor oamenilor. Prezența mizeriei în lume compromite pe om mai mult decât ori­ce și explică de ce grandomania acestui animal va trebui să aibă un sfârșit catas­trofal. Când văd mizeria mi-e ru­șine până și de faptul că există muzică, devenită în asemenea ca­dru inexpresivă și rece. Esența vieții sociale este nedreptatea. Și atunci cum să mai aderi la o doctrină socială și politică ? Mizeria distruge din viață to­tul ; o face scârboasă, hidoasă, spectrală. Există valoarea aristo­cratică și valoarea mizeriei, întâia rezultă din rafinament și a doua din mumificare. Căci mizeria fan­­tomatizează, creiază umbre de viață, apariții stranii asemănătoa­re unor forme crepusculare ce suc­ced unui incendiu cosmic. Nu este în convulsiunile ei nici urmă de pu­rificare, ci o ură, o amăreală, o în­răire carnală. Mizeria, ca și boala, nu duce la un suflet nevinovat și îngeresc, la o umilință curată și pură, ci la o umilință veninoasă, rea și răzbunătoare, la un com­promis ce ascunde răni și patimi chinuitoare. Aceia cari nu s’au născut în mizerie, ci au căzut în ea, nu se pot împăca absolut nici­odată, fiindcă aceștia înțeleg mai bine decât ceilalți că în viața a­­ceasta lucrurile ar putea sta și alt­cum. Nu admit o revoltă relativa, în fața nedreptăților, ci numai a» revoltă eternă, fiindcă eternă este­ mizeria în umanitate. EMIL CIORAN VREMEA M­ei­e­a­h­n­a C­oanei Dora (Continuare din pag. 5-a) Fetele fuseseră bine îngrijite de la începutul începutului. Cele mai măricele erau laolaltă, într’o gaz­dă bună din Iași, unde învățau carte și se desghețau. Cea mai răsărită Tincuța, o codană trasă la față, cu ochii verzi, mari și gură roșie, săltase mult peste frumuse­țea părinților, începuse să se pîr­­­guiască a măritiș, iar cînd a venit în vacanță, și a strîns-o în brațe pe maică-sa, C­oana Dora și-a simțit toată spinarea furnicată de o teamă fără sfârșit. O simțea că pleacă de lîngă ea, că e pe jumă­tate plecată, că i-o fură viața și că ea rămâne după dânsa îmbătrî­nită și singură. Atunci și-a încleș­tat mîiile de trupul zvelt și fraged cu sînii răsăriți necu­­viincioși din bluza școlii și a plîns liniștită, resemnată, înfrîntă, iar în ziua aceia cînd s’a întins masa mare, cu toate cele paispre­zece fete, C’oana Dora și-a um­plut paharul, s’a uitat în ochii Tiiicuței cum nu se uitase nici o­­dată și dulce, ca­ dintr’un glas de altă făptură, i-a spus încet, ca la capăt de suflare și totuși zîmbind : —■ „Mireasă maică!". Și a ciocnit cu ea ca și cînd ar fi iscălit hîrtia de renunțare. De atunci, două­zeci de ani în șir, n’a fost masă și n’a fost pahar de vin în mîna Coanei Dora, să nu audă aceiaș șoaptă blândă, tot mai blîndă și mai înceată, cu cît mai împovărată era de ani. — „Mireasă maică!...“. Și două­zeci de ani Coana Dora a băut coclauri, a ademenit bieți buni, a zvîrlit nadă peste tot ,unde erau flăcăi­ vrednici de însu­rat și și-a căpătuit fetele pe rînd. Și pe Tincuța și Aglaia și Măr­gărita și Ana, Maria, Smărăndița, Tudora, Amalia, Sanda, Cătinel, Puica, Veniuța, și­ Lucia. Mai rămăsese de măritat Sul­tana. Paharul de vin, se ridica a­­cum la masă tremurînd și tremu­­rînd suna glasul bătrînei cu ochii înlăcrămați. Ar fi zis că o roagă, sau se roagă: — „Mireasă maică!...“. Dar un avocat fercheș din Vas­lui a tăiat și cel din urmă lăstar al casei acesteia rodnice, întinzînd în ea o ghitară voinică de om tînăr, aprins și bine socotit în alte pri­­vinți. Nunta aceia a fost cu adevărat o nuntă de povești. Coana Dora­nu sărbătoarea numai măritișul fetei, își sărbătorea biruința, ma­rea ei biruință, înduioșătoarea ce­rere de eroare și vrednica mîn­­tuire a sufletului ei de soață bună și înțelegătoare. C’onu Timofte a înțeles și n’a mai zis nimic. Ii era inima înfio­­rată gîndindu-se la ziua de mîine, la pustiirea care avea să se în­tindă în casa asta largă cu prid­vorul fără capăt, în care au zbu­­păit atâtea piciorușe și s’au copt atîtea vieți. Și își dădea seama că bătrîna e prea înfierbântată azi în bucuria ei de biruitoare, ca să se mai poată gîndi la ce avea să vie după nuntă. Ii era frică mai ales pentru prăbușirea pe care simțea că o s’o aibă C’oana Dora, dar n’ar fi cutezat să-i spuie o vorbă. Noaptea, cînd au plecat mirii, bătrîna, dreaptă în capul scărilor, crescuse parcă tînără și înaltă ca în anii ei de tinere. Ii sclipea în ochi o luminiță ciudată bune, ca de mult, în ziua de mîn­­aceia cînd, Hristache a Lupoaei scrîș­­nise : — „Fire-ai a dracului să fii! De ce n’ai ești băiat!“ Și C’onu Ti­mofte a crezut că nu mai înțelege nimic cînd a văzut că bătrîna nu are măcar o lacrimă în ochii plinii de lumină. Iar cînd trăsurile s’au depărtat și nu s’au mai văzut, de­parte spre valea Fălciului, C’oana Dora s’a întors senină spre colțul dumisale și i-a mîngîiat încet obra­zul. C’onu Timofte i-a simțit mîna fierbinte și inima i-a tremurat u­­șurel în tăcerea imensă și goală care se prăvălise peste tot. A au­­zit’o ca în vis șoptind: — „M’ai­ertat ?". Și n’a putut să-i răspundă. I-ar fi spus așa de multe încât cuvin­tele îngrămădite în buza minții lui s’au înțepenit tremurînd acolo și au murit înăbușite. I-a doar mîna și i-a frămîntat’a luat pu­țintel cu degetele lui pufoase. Era un fel de a i-o săruta.­­Peste noapte, bătrânul n’a pu­tut să închidă ochii și cu ade­vărat n’a mai înțeles nimic cînd a auzit răsuflarea așa de liniștită a nevestei. Dormea adînc și neîn­­toarsă ca un copil. A doua zi ca și cînd nu s’ar fi întâmplat nimic, casa urla de goliciune și C’oana Dora nu băga de seamă. Dar la masă, cînd și-a turnat paharul de vin, l’a luat între de­gete, și fără să vrea, fără să știe l’a ridicat și zîmbind a deschis gura să înceapă ca și până acum. —• „Mireasă... ma...“. Ochii țintiți pe locul gol s’au făcut o clipă fierbinți apoi au în­ghețat. T Qt a stat așa, n’a știut nici ea nici bietul bătrân care-i tremura de milă. Apoi, de­odată, paharul a plesnit de masă, scăpat dintre degete­nesc de plîns a și un hohot nebu­fărîmițat încă­perea. S’a stăpânit apoi cît a putut. Și-a dat seama că-și sperie băr­batul și și-a ferit lacrimile de ochii lui. Dar din ziua aceia, viața i s’a făcut un chin. Dorea să moară fiindcă intrase moartea în ea , i se împlinise rostul... Bătrânul nu mai avea curaj să-i spuie nimic. O vedea topindu-se, o vedea la masă, cînd pune mîna pe pahar, cum aruncă ochii la lo­cul cel gol dar nu mai avea curaj să se uite mai departe. Știa că plînge ferită și o lăsa să-și șteargă pe furiș lacrimile. Ii lăsa iluzia că n’o vede. Ii erta și cea din urmă me­teahnă, cea din urmă serie, care era ursită să fie a lacrimilor și a morții, fiindcă e a tuturor și e o copilărie să mai lupte cineva cu ceia ce intră în inima inimei rostu­lui de răpitură omenească. Dar într’o zi, un hîrît de tră­sură a rupt liniștea cârsei în scări de clopoței. Tudora, cocoțată în­tre bagaje și între cele patru fete ale ei și-a făcut vînt pe ceardac și nici nu le-a dat timp bătrînilor să răsufle: — M’am­ întors acasă. L’am lăsat. Să nu-mi faceți morală că nu primesc. Mai bine mă înec cu fete cu tot în baltă...“. C’oana Dora a crescut dreaptă, ca un mîndru semn de poruncă : — „Nici nu te întreb ce-a fă­cut. De vreme ce 1 ’ai lăsat, ați știut tu bine ce faci. Te desparți de el și stai aici. Iar fetele... Și n’a mai avut nevoe să spue gândul tot. Soare nebun de vară și căldură și inimă de sărbătoare, toate au chiuit în ziua aceia prin golul ca­sei gospodărești. Nenorocirea din tîrgul Bîrladului — căci nenoro­cire se chiamă o despărțire — era fericirea desăvârșită și reînvierea unor suflete în prag de moarte. Iar la masă, C­oana Dora și-a umflat pieptul, a luat paharul în mină, a zâmbit dulce, sfâșietor de dulce fetei ei, și din afunduri de inimă care se prăfuiseră și erau gata de moarte, a scos cele mai înduioșătoare vorbe pe care a pu­tut să le spuie în viață, o mamă bună, către fata ei: — Mireasă maică...". Apoi mai blând, mai dulce și mai îndepărtat, s’a întors spre fetițele Tudorei, care se făceau tot mai mici în do­sul mesei, ca și cînd era acolo as­cuns un șir nesfârșit, și pentru toate cîte erau și pentru toate cîte erau să mai ifie, a închinat zîmbind: — „Mirese bunică...“. VICTOR ION POPA prezintă pe d-nii: Dr. C. Ange­­lescu, C. Argetoianu, Armand Călinescu, Dem. Dobrescu, I. G. Duca, Gr. Filipescu, M. Ghelme­­geanu, N. Iorga, Dr. N. Lupu, Virgil Madgearu, Iuliu Maniu, G. G. Mironescu, V. V. Tilea, Al. Vaida-Voevod „UN HALAT ȘI PAPUCI“ Un elegant volum de peste 200 pa­­gini ilustrat de A. DRAGO.1? și I. ANESTIN tr­e­i 3 O Editura VREMEA București.­­ Str. Carol. 10

Next