Vremea, ianuarie-iunie 1934 (Anul 7, nr. 319-343)
1934-06-24 / nr. 343
VREMEA Fragmente nefilozofice Paradoxul oricărei filozofii — activitate prin excelență universală și impersonală — este că se poate reduce întotdeauna la o experiență precisă, concretă, personală. Iar dacă o filozofie nu are și această preimplicare concretă și personală înapoia ei — nu face doi bani. Este, atunci, numai un frumos sistem, adică o încercare realizată după toate regulile filozofice, școlărește sau profesoral. Dar nu e filozofie, adică unitate vie, organism spiritual. Paradoxul de care vorbeam e următorul: filozofiile, deși au la baza lor experiențe, întâmplări, evenimente — deci realități din afara axelor spiritului — sunt totuși creații perfect spirituale, de valoare universală. S’a crezut până mai acum vreo sută de ani că activitatea filozofică trebuie păstrată dincolo de întâmplări, de „experiențe“. De ce ? Pentru că, după concepția întregei filozofii stoice și creștine — concepție care se transmite prin Pascal și filozofiei sec. XIX — „experiențele“ sunt produsul pasiunilor. Orice se „întâmplă“, orice se „realizează“, aparține unui ordin pasional, deci despărțit esențial de spirit, participând la eroare. Caracteristica filozofiilor „personale" din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este tocmai această depășire a disociației precise și definitive care se făcea între „pasiune" (întâmplare, experiență, eterogeneitate și „spirit" (stare, dialectică, omogeneitate). Depășirea a fost făcută posibilă printr’o revoluție a sensului „experienței" și „întâmplării": ieșirea lor din cadrele pasiunii, valoarea spirituală (deci universală și eternă) pe care a luat’o experiența și întâmplarea. Intradevăr, de acum înainte „întâmplarea“ (experiența) lori tot mai accentuat capăt vaspirituale. Experiențele, care caracterizează atât de mult „personalitatea“, încep să caracterizeze și o filozofie, pentru că ele nu mai sunt obligatoriu pasionale și obscure — ci pot participa la un ordin de realități spirituale, așadar universale. Lumea începe să vadă tot mai limpede că și întâmplările pot fi obiecte spirituale, adică obiecte de cunoaștere pură. Cu alte cuvinte, că și întâmplările sunt eterne. Așa se explică atunci afirmația unui gânditor român (profesorul Nae Ionescu) că orice filozofie trebue să înceapă dela o experiență aproape fizică; de pildă, cineva care te calcă pe picioare. Căci, logic vorbind călcatul pe picioare n’ar fi posibil într’o lume rect echilibrată și perfect orientata. Iar dacă el există, asta înseamnă că există eroarea. Deci iată problema logicei... Dar, cele scrise mai sus au implicații și mai responsabile. Pentru că de conceptul de eternitate care se acordă întâmplării și experienței — depinde tot destinul viitoarei metafizici europene. Degajarea experienții de timp ,valoarea ei de stare pură — cer alte cuvinte eternitatea oricărui fapt personal, real le vom vedea abordate de metafizica europeană . Observați cât de mult seamănă epoca pe care o depășim acum — cu sincretismul filozofic și alexand t'drinismul clasic. Oameni care nu cred și totuși acceptă credința admit posibilitatea experienței religioase, a cunoașterii mistice . Foarte mulți oameni care gândes și vorbesc despre credință. Un interes relativ în „toate“: încercări de sinteză prin mozaic, nu prin lăsarea — la o parte, unitate prin aglomerare ,nu prin intoleranță. (De altfel, intoleranța politică pe care o constatăm în unele țări sunt semnele probabile ale lumii care va veni. O lume care va fi la început barbară. Compară cu intoleranța creștină la sfârșitul imperiului roman). In sfârșit, fenomenologia— adică metoda de a explica nevăzutul ca pe văzut. E încă un semn al transparenței și debilității epocei pe care o depășim acum : absența noțiunii de păcat, de greșeală general omenească. Se pune accentul pe eroare (individuală), pe greșală întâmplătoare, de natură tehnică pe incapacitate (personală) —dar păcatul general nu-1 mai luăm în seamă când judecăm faptele unu om sau orientarea unei națiuni. In piesele noastre mentale păcatul e de mult evacuat. De aic senzația de apă chipară pe care ți-o lasă orice demonstrație modernă asupra omului. Ai impresie că asculți ceva fără rădăcini adânci în realitate, în omenesc. De câte ori citești ceva „general“ asupra omului — scris, de un modern — ai senzația penibilă că îi pierzi timpul. Pentru o revizuire globală a vocabularului. S’au creiat tipare, scheme mentale, care ne împiedecă să gândim eficace: politic, politică ,spiritul, De pildă acțiune instrument, gândire, contemplație aventură, etc. Toate acestea sun cuvinte care nu spun nimic, dar cărora le corespund scheme mentale dezastruoase. Când auzin sau citim un asemenea cuvânt sau unul asemănător se creiază automat o schemă mentală, complet falsă. De pildă, când cetim cuvântul politic“— schema mentală evocată automat ne prezintă următoarele noțiuni organic legați intre ele: acțiune reală, precizii în mișcări, eficacitate ,interese mari (sau meschine, căci există și o schemă mentală paralelă, peiorativă, luptă, tactică ,etc. Iar când întâlnm cuvântul „spiritual o schemă mentală creiată de atâtea lecturi și atâtea conversați confuze ne prezintă noțiunile: abstracție, renunțare la realități , singurătate, izolare, lipsă de viață, incapacitate de acțiune, lipsă . de interes imediat ,etc. Toate acestea nu sunt numai false, dar sunt și ineficiente, adică nu ne ajută deloc să gândim. Nu facem decât să uzăm de schemele mentale pe care ni le-am asimila , până la o vârstă oarecare. Gândirea trebuie să fie nu numai reală ,dar și eficientă — adică nu trebuie numai să ne conducă la lucruri, dar să ne și învețe să mergem la lucruri. Din cauza unui vocabular uzat, confuz, improvizat — nimeni nu mai poate gândi eficient. E nevoie să i se anuleze toți acești termeni care i nu mai spun nimic ,sau spun fals. L Gândiți direct, și veți constata că încercarea schemelor mentale de a goni spiritualitatea din acțiune și viață, din realitate — este absurdă. Ni se spun astăzi o sumă de enormități asupra „primatului politicului“, asupra „ clasă“, asupra „vieții „luptelor de revoluționare“ — care nu sunt altceva decât automatisme puse în lucru de către schemele mentale. R MIRCEA ELIADE ________________________________ MERICA RÂMNICEANU 24 IUNIE 1934— I Drumul drag Dirijabilul descreștea depărtându-se. Distanța de la depozitul de demaraj devenea deosebit de demonstrativă. Damian domnia. De când dorea dânsul deplasări diabolice! Dogoreala dumnezeiască dau rea deșertului dedesubtul dirijabilului, deasemenea deasupra dânsului. Deabia deosebeai dumbrăvi, dealuri, domicilii, departamente depărtându-se domol. Dornic de distracții deosebite Damian desfăcu dușumeaua, destupă damigeana, dăruind dușuri delicioase domnilor dedesubt. Dea dreapta dânsului două domnișoare dormitau dulce deasupra divanului demodat. Damian demonstrativ depăna din degete. Deodată domnișoara din dreapta dârdái decis din dinți. Damian dete dolmanul domnișoarei. — „Domnule, declară dânsa, dârdái de durere. Dorințele divine depășesc demnitatea“. — „Domnișoară, Dumnezeu dădu dobitoa celor două dominți: dorința dragostei... — „Destul, destul, declară duduia. Devin damnază, divaghez. Dumneata domini duhul, devii deosebit de dulce. Decide-te, devine domnul, domnitorul! __„Duduie, dobită Damian, declarația dumitale derivă din diferența de densitate, din desagregarea desseu-urilor dermice, din dificultatea de digestiune, din desorientarea diferitelor descernăminte, din diluarea diplodocilor desodorizați. Dacă descinși din dirijabil, dorințele dumitale dăinuesc, dau două dineuri de duble dimensiuni. — „Disprețuesc demersurile dăunătoare dragostei, domnule“. ,■ „Deasemenea dudne. Dă-mi dar denumirea dumitale. „Dorinei, dar dumneata ? — „Damian. — „Damienică dragă ! — „Dorinei divin. Damian, damblagiu, dospește două dubii. Dorinei dorește deveni de alinelea doamna Damian ? Dar dacă doar drumul dă domnișoarei dorinți de depravare ? Dozarea deciziunei devine de dorit. Două decenii decurseră domul Damian disprețuește duplicitatea Diplomat, decent, demn, direcție drept domnișoara Dorinei. — „Duduie, doresc declarație definitivă. Desmințiți de poziție dumneavoastră din deceniul dispărut ? — „Dar deloc, domnule. — „Desavuați deciziunea de-a deveni doamna Damian ? — „Dimpotrivă, domnule. Damian demonstră drepturile de dominator despot, detailie decent dovada dominațiunei dumnealui, de pe drumul doleanțelor desvălui detrimentele decizând : — „Duduie, dacă dumneata dorești dragoste, dă-mi dovada durabilităței declarațiunilor dumitale. — „Dovedesc desinteresat. Damian disignă digital dușumeaua desfăcută. — „Departe de dirijabil, dedesubt,dormitează Durazzo, depozi de dulăi delicioși. Dându-ne drumul descindem după dorință direc de-a dreapta Domnului. Duminică , desăvârșim dispozițiunile destinului. Dacă decizi dimpotrivă, durerea diluviană! !, descind desfăcut de duplicatul divin, dau drumul deosebit de dolent dureros desmoștenit, dorind dematerializarea. Duduia dudui dulce : „Descind după dumneata, da, desigur, dervișul, delfinule dorit!“ I ■ . Dirijabilul descărcat de două dificultăți, dodelinează. Damian, Dorinel, descind duelând divinitățile deșertului dedesubt, ducând drept dar donița donată de destin : deasupra dulceață, dedesubt - drojdie. Distanța de 2.000 de duzini de decimetri descrește, descrește, dispare. Deodată două detunături : dum ! ! dum ! ! depuși discreți după dorință, diagonal deasupra domiciliului dumnezeesc. - Damian despicat delirează. Dotrinei dărăpănată desface degetele degerate. Dragostea, dragon divinizat, demență dilatorie, domină. de GRIGORESCUGLE R ostei CRONICA LITERARA EUGEN IONESCU — sau marioneta propriei vanități Mărturisesc că am citit volumul NU, al d-lui Eugen Ionescu, cu un viu interes, îmi plac comediile, și mai grosoloane și mai subțiri, iar acest tânăr, născut din scandal literar, a isbutit să scrie cea mai autentică, mai întristătoare comedie a generației sale. Articolele sale alcătuesc un document sufletesc al celei mai incurabile vanități. In domeniul spiritual, negația poate avea două sensuri: al uneia înalte cunoștiințe, ultragiate de mediocritatea contemporanilor, sau al unei maladive voințe de a se face cunoscut. D. Ionescu își i arogă, cel puțin în intenție, un mesagiu cultural. I se pare a întrupa, singur și în mod absolut, a gradul cel mai curat de luciditate, într'o literatură de false valori, de complezențe critice și timidități de înțelegere. Se crede, când nu pozează și nu-și ia aere de clown, un continuator al lui Maiorescu. Dar Maiorescu a negat, ca să afirme; peste ruine a construit ceva nou și pozitiv. Indubitabil însă că momentul literar actual nu seamănă cu momentul în care apare , Maiorescu. Literatura națională este într’o etapă de înflorire atât de evidentă, încât numai o falsă perspectivă și o amabilă confuzie cu sine îi poate da recentului neugator iluzia că retrăește o metempsihoză critică. Prima dovadă că : d. Ionescu își fixează defectuos obiectivul este de natură istorică; și născut în mijlocul unei literaturi care nu mai dibue, adevăratul des zorientat este el însuși. Stratageema este descoperită, iar în dosule acestei presupuse opere de profilaxie critică dăm peste un clinician a fără bolnavi și numai în luptă cu propriile halucinații. D. Ionescu și nu este un medic literar, ci numai un biet pacient. Făcându-ne pe fi ndi să-l credem înconjurat de maladii, în realitate își divulgă prospria sa maladie. D. Ionescu își iă ia propria vanitate drept obiectiv, închipuindu-și că vanitățile victimelor sale, rămase dealtfel îndemnite, ar fi o primejdie iritantă.ă Citiți titlul primei părți din Mu Eu, Tudor Arghezi, Ion Barbu și de Camil Petrescu și vedeți cum egoât centrismul este unitatea de măssură a acestei marionete care se dă un spectacol, invitându-ne la un duel, în care adversarii nu pot fi dominați decât prin violență verbală. Vrea d. Ionescu să ne convingă că d. Arghezi nu este un poet mare, că toți criticii au fost mistificați de o falsă valoare și că singurul care nu se lasă mistificat este el singur ? Argumentarea sa, dovezile, intuițiile sale, filiațiile și valorificarea poeziei argheziene pe care vrea să le stabilească d. Ionescu se -ntorc împotrivă-i, divulgându-l ca pe adevăratul mistificator. Intenționează să nege poezia d-lui Barbu și să bagatelizeze interpretările pe cari i le-a dat critica — d. Ionescu prin exces de a proba, nu mai dovedește nimic decât o crâncenă demonstrație de a ne arăta cât de lucid, cât de inteligent este el însuși. Satelit al d-lui Camel Petrescu, multă vreme d. Eugen Ionescu înghite și cel mai forte purgativ, făcând mea culpa, în public și cu mărturisiri de vodevil, ca să ne dovedească, în sfârșit, că s'a eliberat și de tirania acestui idol. Cât timp se folosește de argumente, de citate și interpretări, deși pe un plan fals, d. Ionescu poate fi combătut. Este cazul cu negațiile poeziei argheziene și a d-lui Barbu. Pentru d. Arghezi, d. Cioculescu a căzut în cursă răspunzându-i și discutând principial Dar metoda se dovedește ineficace. D. Ionescu își decerne o dreptate inițială, absolută, fiindcă-și decerne și o inteligență înspăimântătoare. Cu fanaticii și cu demenții discuția este inutilă; d. Ionescu nu intră, e drept, în niciuna din aceste categorii, este numai un vanitos, care-și atribue supreme însușiri. Oricum, este un fanatic al micului său eu, pe care-l transformă în criteriu de valorificare. Unde însă farsa începe să-și joace actele este în confesiunile care însoțesc critica d-lui Ionescu. Negarea poeziei d-lui Barbu este urmată de un jurnal, care ne introduce în clinica egotismului său. .Sub data de 28 August, citim: „Cum să mă purific ? Sunt sfâșiat (sfâșiat) de toate vanitățile, de toate ambițiile. Sufăr incomensurabil că nu sunt cel mai mare poet al Europei, cel mai mare critic universal, cel mai voinic vis din România și, măcar, prinț. Ne mai pot să aștept atâtea lucruri care nu se împlinesc, care nu se mai împlinesc!“ (pag. 81). Prin urmare nu este vorba de luciditate, de revizuirea valorilor noastre literare, de o nouă îndrumare culturală, ci numai de visurile bolnave ale unui adolescent care vrea să se realizeze. Și — aici câtă maimuță reală după Jurnalul Măriei Bashkirtzeff, care se imagina sub forma atâtor personalități ilustre. Dacă d. Ionescu nu este mai modest, este mai precis. A scris câteva juvenile Elegii pentru ființe mici și se dorește „cel mai mare poet al Europei“; a negat câțiva scriitori naționali și n’a descoperit și interpretat nici o valoare și ar vrea să fie „cel mai mare critic universal“ este pirpiriu și fragil ca o elegie și tânjește să fie „cel mai voinic vis din România“ (renunțând, de data aceasta, la universal) și este un biet proletar intelectual, , suferind că nu este „măcar, prinț“. Marioneta s’a întruchipat, de- aci intrăm în pură comedie! Toată penibila odisee a manuscrisului în care nega pe idolul său, d. Camil Petrescu, vodevilul lecturii, ruperea manuscrisului și revenirea la „locul crimei“, strângând în frigurat peticele articolului în care-și contesta „maestrul“ — nu mai au nimic comun cu înalta conștiință critică, cu maiorescianismul, cu luciditatea ,cu inteligența și simțul ridicolului, o! mai ales cu aceasta! D. Ionescu devine înduioșetor de autentic, lamentabil de sincer, erou plin de inimitabile resurse comice, marionetă, flască, trasă de sforile propriei vanități. Iată cum acel majusculat Eu, de la ’nceputul cărții sale se desumflă, cum victimele sale sunt răzbunate și cum gravitatea sa de arhanghel purificator, în paradisul pierdut al criticii naționale, se transformă într'o bruscă mascaradă. Avem toate motivele să ne delectăm, să ne simțim chiar jenați de ripostele drastice cu care l-am întâmpinat. D. Eugen Ionescu nu este un critic, este un biet om într’o situație extrem de critică, în domeniul criticei literare. După această confesiune, ceva s’a rupt în resorturile sale interioare. Negatorul grav este înlocuit de clownul întristat al propriei neputințe. In Falsul itinerar critic, d. Ionescu nu mai ia nici o poză, nu se mai luptă cu morile de vânt ale unei presupuse lucidități critice, ci pornește la o lungă confesiune. Ne informează asupra cărților care i-au plăcut, contestă orice originalitate literaturii române (a mai făcut-o și d. Fundoianu) ne dă sfaturi învechite cum să ne universalizăm cultura, ne rezumă câteva conversații de cafenea, ne injuriază pe nume, pe câți mai mulți, și, ca să ne dovedească definitiv că nu ne ia în serios, în critică, juxtapune două recenzii despre romanul Maitreyi, al d-lui Eliade, una elogioasă și alta detractoare, ca să ne arate că în critică poți susținea orice, numai să fii deștept și să vrei să iei o atitudine. Desigur, că d. Ionescu este cel mai isbutit clown al inteligenței sale, care-1 înspăimântă.De altfel, este singurul lucru ce-l pune în maximă admirație). In Intermezzo No. 1, își justifică această filozofie de marionetă: „Eu ăsta, eu, pot face aproximativ ce vreau: să merg, într’un picior, nu merg într’un picior, să casc, să casc să nu casc, să cred în Dumnezeu, să nu cred în Dumnezeu, să învăț carte și să dedlam, cu drăgălășenie: Aristoteles“. (p. 199). Magnificul său eu este destul de dresat, pe cât se vede; l-a făcut să umble nu numai într’un picior, dar chiar în patru! Se poate o mai invidiabilă mobilitate ? Vorba sa: „...și sunt tare deștept‘*. Tare deștept, fără ’ndoială ! Dintr’o serie de reflexii, sugestii, directive despre critică, mai extragem câteva foarte caracteristice : „In ce mă privește, vă jur că niciodată luând în mână o carte românească nu mi-am închipuit că autorul ei ar putea fi mai grozav decât mine“. Megalomanie! Sau: „Deși chiar dacă sunt valorile occidentale inevitabil superioare celor românești, mărturisesc că mă îndoesc integral de orice valori umane“. Anarhism intelectual! Real: „Să nu-mi obiectați că un critic este acela care se derodează de la simțul și de la sensurile comune și că tot el este acela care intuește sensurile noi și călăuzește literatura pe noile ei itinerării. Poate că așa ar trebui să fie. Dar nu este așa. De altfel, nici un critic român, în afară de mine, nu este destul de inteligent pentru aceasta: priviți în jurul vostru“. Iar megalomanie ! sau: „Nu putem ajunge decât dacă mergem“. Adică, pur și simplu Cațavencu! D. Eugen Ionescu nu crede ’n critică, nu crede ’n valorile literare, nu crede ’n contimporanii săi, dar crede imens în sine, este tot ce ne afirmă, insistent, direct sau în fantezii fără gust și fără subtilitate, înfiorat de deșteptăciunea sa, intoxicat de vanitate — mărturisește fără jenă: „Trișez gratuit pentru că la jocul acesta nu se poate câștiga nimic, nimic decât medalii de carton și tinichea“. Nu se poate zice că d. Ionescu nu-și păstrează luciditatea, chiar în jocul acesta primejdios cu propria-i vanitate. Pentru amuzamentul ce ni-1 produce își are, fără 'ndoială, asigurate infinite „medalii de carton și tinichea“. Atât numai să fi aspirat acest negator, care 'ncepe fioros ca un profet și termină cu hilamante tumbe de clown, pentru galerie ! Am dori să spunem noi inșine, într’un viitor apropiat — Nu ! CAMBIA BILETUL LA ORDIN —LEGEA DIN 1 MAI 1934— Notată cu observațiuni, doctrină și jurisprudents DE DEM. RAICEA Judecător-Președinte Trib. Dolj DAN I. POPOVICI și IOAN G. PALADA Judecători Trib. Dolj In numerile viitoare VREMEA va publica : CLEOPATRA Nuvelă inedită de Tudor Șoimaru