Vremea, ianuarie-iunie 1934 (Anul 7, nr. 319-343)
1934-01-21 / nr. 322
LITERATURA URMA E un ceas de tristețe La un hotar de tăcere. In pădurea cu ciute Și rătăciri prin uitare. Știu, ca o rană pe suflet Tăcerea din arinii subțiri, Să mă înalț din mersul rănit Până la vârful lor Și de acolo sub o chemare Mai largă, necuprinsă Să văd pădurea aprinsă. Sufletul cade acum, Ca o stea pe o linie frântă. Numai pădurea e. Apoi nimic. Pădurea care nu mă știe, Lumina și rătăcirea prin uitare. Am văzut numai urme de ciută, Pe care visul se așezase obosit. Am căutat copilăria de căprioară, începutul tăcerii Și sufletul pădurii cu sunet de vioară. Târziu am așteptat mai mult în tăcere. Și nu era decât aducerea aminte pentru toate. Nu era decât uitare. Am rămas în pădure Ca o urmă de ciută, Pe care o stea o mângâe Cu lumină pierdută. , VICTOR STOE 21 IANUARIE 1934 Interiorizare Intru’n mine. In urmă porțile nopții se ’nchid, porțile pe care lacrimele au săpat un zid al morții. Și se deschide fântâna luminii, fântâna’n care au căzut îngerii albi, încet cobor marea morții e lină, încep să mor și mă ngheț in lumină. OVIDIU CONSTANT I emis In colivia jocului bați drept Și oblic mingia. Raza de amiază. Prin fâlfâitul fustei, îți trădează — Nuele de — umbră — pulpele. Aștept. Să văd sburând mlădierea ce cutează In salturi de pisică. Ce’nțelept Ți-a pus pus știința'n braț, picior și piept? Ce vânător ți-a dat privirea trează? Cu brațele întinse lateral: Speteze’n smeul repezit pe val De vânt, — smucită, fugi, țevii la pândă. Racheta ’n vii destinderi bate mingi Ce sfârtică pământul. De învingi Sau pierzi, dai mâna dârză, surâzândă. EMIL RIEGLER DINU Mă duc la o tanti a mea Nuvela inedită de MIHAIL CELARIAN1I Nu-mi stă’n caracter să mă fiu după fete; găsesc că e ceva destul de banal să le acostezi în mijlocul străzii cu fel de fel de prostii. Eu n’am făcut cunoștințe decât în familii, fie la rude, fie pe la prieteni. Dacă am văzut că una, în fine, îi place să stea de vorbă cu mine, să râdă, să glumească, una alta, haidi!... Da’ așa, ca să mă iau eu după ele pe stradă , ce drăguță duduță, sau, vai, ce cald s’a făcut! sau nu mă luați și pe mine cu dumneavoastră, scumpă dudue Astea cred că sunt simple banalități! Sau, să zicem, să fi ciupit eu pe vreuna, la vreo petrecere, sau să mă bag în vreo cucoană, sau domnișoară prin tramvae, cum văd că fac aiți!".... Niciodată ! Eu, la urma urmei, merg pe linia paisprezece, care e destul de aglomerată: de câte ori n’aș fi avut ocazia, să zicem, să mă înghesuesc în vreuna — nu s’o ciupesc, dar măcar s’o apuc de mână prin spate, sau când se ține de colac să nu cadă !.. Nu!... Când văd o cucoană, sau domnișoară, chiar și mai bătrână, că stă în picioare, mă scol și îi ofer locul. Numai la școlărițe nu mi cedez : ele să mai stea și ’n picioare !.... Numai pe Julieta am cunoscut-o pe stradă, dar însă în alte condițiuni... Mă duceam într’o seară în oraș, încă tocmai mergeam așa gânditor și nu-mi ardea mie de fleacuri. Da, colț cu Ghiocel, văd pe una cu o servietă în mână, care mergea tot în colo, că se uita la mine. La ’nceiRut z.c. dă-o dracului, vax L. i Ceea ce o tot vedeam că mergea și întorcea capul... întorcea capul. Măi să fie al dracului !... La un moment dat, colț cu Romană, o văd că se oprește și se face că umblă la geantă... Am mirosit cu pontul... Da’vream să trec înainte.... Ca ce chilipir!... Când ajung lângă ea, iau o mutră severă și indiferentă... Să vedem. —- Mă rog, domnule, dacă sunteți așa de nobil, nu știți dumneavoastră pe unde-aș putea să ei mai repede în Mântuleasa ? „ M’am uitat lung la ea.... — Nu știu, domnișoară... ba, pardon, uite , ieșiți la Făgădău și luați tramvaiul 19, vă duce chiar pân’acolo. Văzusem că nu era de-alea. — Pe-aici, domnișoară. O țineți drept pân’la colț, lângă cofetărie. Chiar acolo e stația. — Vai, mulțumesc, sunteți prea nobil ! Mă domnule, grăbesc foarte mult. Poate știți dumneavoastră câte e ceasul... — Aveți ceva cursuri la facultate ? I — Da, domnule, nu ... acum mă duc la o tanti a mea... Mâine mă duc la cursuri. Altfel era foarte drăguță. — Dacă vreți, puteți să luați și mașina, patru lei până în Labirint. Da’ tot mai bine tramvaiul... La mine văd că e patru și zece... — Așa e când nu cunoaște cineva străzile, ești din București. E rău dacă nu Tanti a mea mereu îmi spune c’am să mă rătăcesc. Când trăia unchiu niciodată nu mă lăsa să plec singură. El era căpitan. Poate l’ați cunoscut. Vișinescu.... Acuma n’am ce să fac , Tanti a mea e bătrână. Da’ ea are și o servitoare.... Nu stă singură... Zice că. e urât .. Am și-o prietenă pe aici, Zamb h'ca.... Am fost până la ea și acuma mă duc repede la tantia mea. — Locuiți singură ?— Da... cu colega mea de la pension... —- Urmați amândouă facultatea ?... —• Da.. nu.. acumia tocma vrem să ne 'nscrim amândouă la litere și la medicină. Am avut o soră care a urmat trei licențe. Era foarte savantă. D’aia a și murit, de învățătură. Nici prea multă carte nu e bună. înveți, înveți și pe urmă cu ce te alegi ?... Cu o simplă boală și moarte !... Săraca, îi dedea lacrimie !... — Da, parc’ai spus că nu sunteți din București.... — Cine, eu?...Sigur. Acum am venit... Și colega mea tot acum.... Am venit amândouă... Trebue să știți că ne iubim foarte mult... — Și dânsa e tot studentă ?..— Cine, prietena mea? Nu, ea nu stă la hotel stă la mama ei. Ea îi plătește chiria, toate. Așa că stăm amândouă. N’ai ce să-i faci ! Da’ de Paște tot cred c’o să ne ducem peacasă. Tare mi-e dor de mama ! Nici pe tata nu l-am văzut demult... O fi și murit, săracu’... că era foarte slab. — Păi nu ziceați că acum ați venit ?!.... — Cine, eu?... Sigur.... —• Păi părinții nu locuesc împreună ?... — G'ne, ai mei?... Ea sigur că da. Tata o iubește foarte mult pe mama , nici nu s'ar putea despărți. El îi zice Gigica. Mama mea e foarte frumoasă. Dar și dânsa e bine. — Păi atunci cum spui că nu i-ai văzut de mult ?... — Pe cine, pe tata ? Păi... nu, ei nu erau acasă când am plecat. Adică erau, dar erau duși... la vie, că avem și o vie și o livadă, foarte frumoasă... Ce mai mâncam la struguri !... Toată ziua mă pitulam printre butuci... Nu vă plac stru guru — Mie? Ba da, foarte mult... mai ales mustul... mă prăpădesc... —- Și eu m’am s săturat !... — Acum mănânc mai mult nuci și gutui, d’alea mari, altoite... — Și prietena e tot de acolo ?.. — Prietena mea ? Da. Și ei au tot moșie... adică și moșie și vie. Da’ ei n'au livadă. Vai, ce frumoasă e Dunărea !... Da’ am auzit că și marea neagră !... Avem un unchiu și acolo... Da’ de azi încolo nu mai es singură, merge și tanti a mea, b'ne. Dacă o dacă nu, stau și eu acasă... Ce să fac? Vă mulțumesc, domnule, că m’ați acompaniat. Acum îmi dați voe să mă retrag... Julieta Georgescu, studentă... — Adrian Iofciu... Mi-a părut foarte bine !... — Vai, să mă vadă tann a mea cu un cavaler. Ea e foarte severă! — Nu face nimica, domnișoară. Cred că nici eu nu sunt... —. Vai, se poate!.. După ce i-am furat o întâlnire, i-am făcut vânt în tramvai, că era plin. A doua duminică după ce am făcut prima cunoștință, ne-am întâlnit la o cofetărie din bulevard. I-am pus servieta pe masă și am cerut două înghețate de vanilie. După asta am luat câte un melc. Expresu mă uitam la ea când mânca, să n’o intimidez. După ce a mâncat l’a strigat pe băiat. — Garson, sirouple, un paar cu apă !... (Adică, băiete, te rog, dă un paar cu apă...). Da’ pân’să vie garsonu, văz că lasă capun pământ și ’ncepe să plângă. Am profitat de ocazie și am apucat-o de mână . — Da ce-ai, duduiță ? Domnișoară mare și plângi ?!.. Mai mare rușinea ! Știi cum o strângeam ?... Când colo, săraca, pierduse cartela dela restaurant. — Și pentru asta trebue să plângi ?.. Pentru o simplă cartelă? Linde e restaurantu’ăla ?... — Acea, pe bu-bu-bulevard... mai încolo... —• Unde pe bulevard ? La Găină ? — Nu, dincolo... mai încolo... Pe straida ailalta... Da’ nu vreau să mai mănânc acolo , nu e bună mâncarea... —- Ei, acum ai pierdut-o, ai pierdut-o,... n’ai să te omori ! In fine, cu toate că mă aștepta acasă cu masa, m’am dus și am mâncat cu ea la Găină și i-am luat și o cartelă. Era așa de emoționată, săraca, că a cerut doo porții d’odată. Da tocma când era la compot, că-și isprăvise toată musacaua, văd că intră una în restaurant și-i face semn, supărat. — Hait, frate-meu 1... —• Roleo !... —• Nu, nu e nimic... N’aveți grije. El e mai mare ca mine. Mă iubește foarte mult. E inginer. Acum și-a dat doctoratul în litere, Paris. Pleacă iar în Germania... E un băiat foarte inteligent și savant ! îmi dați voe?... Numai două cuvinte... — Mă rog.... Ca fulgerul i-am deschis geanta și i-am băgat patru de câte-un pol. Vlăjganul de frate-său se rezemase de ușă și se uita la mine, cu o mutră foarte severă. Da’ numi era nicio frică !.. La urma urmei, ce era să-mi facă ? Să mă ia !a bătae ? Intr’un restaurant ?.. Tocma când mă gândeam așa, hop Julieta , că să nu mă supăr că trebue să plece imediat cu fratele ei, că au o afacere foarte urgentă la Ateneul Român. M’am sculat și eu, șmecherește, mi-am pus șervetul pe masă și i-am sărutat mâna, foarte respectos, ca să nu creadă ăla cine știe ce, și i-am făcut și lui un salut, așa ca chestie, zexe!! Ea atât a putut să șoptească. Duminică! Și a șters-o... Da’ când să dau să es din restaurant, hop Julieta cu frate-său la o masă, după orchestră. Da’ ea, săraca, nu mai mânca, numa inginerul înfuleca la iuțeală , se vedea că era foarte grăbit... Când să es pe ușe, ea m’a văzut și mi-a făcut bezele cu cartela. Acuma, pe Duminică... Să vedem... S’o vezi când o găsi, banii în poșetă !.. Zece că n’o să-i facă plăcere... Aiurea !... Mihail Celarmnn TU c VREMEA Dumnezeiască slugă Dumnezeiască slugă, cu umăr dauric, argat ceresc prin cimbru și mirt am slugărit și-am ciobănit comete și stele de agată pentru simbria mea străluminată. Grăjdar la caii Domnului, de fier, am plâns pe libelule de safir. La boii Domnului prea credincios văcar i-am bourit pe guri de nenufar Dar poate că azurul din sângele-mi cu cer n’a vrut să fiu la gâze doar slugă și pier și nu o fi pus, în soarta mea cu stele. Și, logofăt pe crinii de ghiață și topaz, vătaf peste lăcuste și lalele, îmi simt printre crăițe menirea mea de cneaz, când zarzării se pleacă evlavioși de rod spre coapsa mea de tânăr voevod. RADU GYR I Este un nume pe care îl cunoaște astăzi Italia întreagă. Până acum câțiva ani îl cunoștea numai o sută-două de orientaliști. In curând va fi pe buzele tuturora. Este ceva în ființa acestui savant, Giusseppe Tucci, profesor de limbile Extremului Orient la Universitatea din Roma și membru al Academiei Italiene, care depășește rigorile științei și trece de adreptul în legendă, în romanță, în aventură. Zilele trecute s’a întors dintr’o nouă expediție în Tibet — a patra —o lungă de șapte luni, și din ziarele englezești care mi-au căzut în mână aflu că a adus de acolo aproape trei mii de manuscrise tibetane, trei sute de statui și alt imens material linguistic și arheologic, pentru luminarea celui mai tainic ținut care există astăzi pe toată fața pământului. Nu sunt simple expediții științifice călătoriile lui Tucci în Tibet. Pentru că omul acesta este un fanatic al orientalismului și a dus atât de departe dragostea lui pentru filozofia buddhistă încât a devenit un buddhist, și însăși camera lui de lucru din Roma este un sanctuar tibetan. In această ultimă expediție a străbătut o mie de mile, a pătruns în ținuturi pe care numai patru albi le-au vizitat în ultima sută de ani și a vizitat cel dintâi temple tibetane de nici un strein călcate până acum. (In paranteză fie spus, toți acești fericiți călători prin Tibet au exagerat lucrurile, afirmând că au vizitat sanctuare pe care le văzuseră numai din prag.) Cunoscând perfect „cele treizeci de dialecte tibetane” (cum spune reportagiul din The Times) Tucci a izbutit să se apropie, să studieze și să fotografieze sculpturile și fresicile mănăstirilor tibetane, să discute filozofie buddhistă cu acei faimoși pandit și lama, să copieze și să cumpere un imens număr de manuscrise, care vor necesita deacum ani întregi de descifrare și de studiu. Este ceva cu desăvârșire neștiințific în dragostea lui Tucci pentru știință, pentru orientalistică. Ceva de artist, Uluitoarea lui putere de fanatic, de muncă (în timpul, când l-am cunoscut, la Dacca, lucra optsprezece ceasuri pe zi, dar au fost ani când a lucrat mai mult, iar prin 1931, când ne întorceam amândoi pe acelaș vapor în Europa, nu mai dormea deloc, nu mai putea dormi din cauza „ideilor" care îl năvăleau din toate părțile în urma primei expediții în Tibet)“ puterea aceasta de lucru care minunase chiar pe cei mai prodigioși erudiți asiatici — nu era decât o sete irațională, sentimentală, de cunoaștere cât mai intimă și mai profundă a sufletului indian. Tucci iubește Asia cum puțini europeni au iubit’o, și și-a sacrificat toate conforturile spirituale (romane, poezie modernă, muzică, plastică, „civilizație”) numai ca să găsească timp și energie pentru a citi cine știe ce manuscris obscur sanskrit, sau a descifra cine știe ce enigmă tibetană, chineză sau mongolă. Pentru dragostea lui de buddhism a învățat japoneza și mongola. Ca să se pregătească mai eficace pentru înțelegerea filozofiei buddhiste, a petrecut vreo șase ani în India și a străbătut de patru ori Tibetul: a fost în Birmania și Ceylon, în Nepal, pretutindeni unde buddhismul a lăsat urme și documente. Tucci este astăzi cunoscătorul cel mai necontestat al celui mai complex fenomen religios asiatic, buddhismul. Nu-i cunoaște numai filozofia (și cât de bine o cunoaște, o dovedește volumele sale de logică buddhistă, în care a reconstituit texte sanskrite, pierdute, după traduceri chineze și tibetane), ci și mistica, mistagogia, magia,, superstițiile, literatura, folclorul. Tucci este unul dintre puținii europeni care pot vorbi cu competință despre religia populară indiană.De fapt, stau acum și mă întreb despre ce nu poate vorbi cu competință Giuseppe Tucci în tot ceea ce privește Asia?). Ași vrea să spun că acest prodigios orientalist nu a împlinit încă patruzeci de ani, că este foarte tânăr și foarte frumos, vorbește cu o rară eleganță sanskrita, poartă corespondență în chineză și tibetană, și mi-a mărturisit odată că poate ceti mai repede un manuscris oriental decât unul scris în caractere latine. Tânăr, palid, nervos, cu părul în permanentă dezordine, pare mai degrabă un savant din secolul romantismului decât un erudit modern. Nu are nimic din rigoarea exterioară din omogenitatea și slicitatea omului de știință modern. Nu-1 poți asculta fără să nu te interesezi imediat de buddhism. Nu-1 poți privi un ceas fără să nu te apuce un dor nebun de muncă, de surmenaj. Este un adevărat viciu. Pe orice pune mâna, te convinge că merită mai multă atenție și mai multă dragoste decât soarele de afară, paserile, femeile, — mai multă dragoste decât viața însăși. Omul acesta te îndeamnă prin simpla lui prezență la demoniacă năruire, la renunțare, la asceză. Cred că a făcut un considerabil număr de oameni să uite frumusețea „naturii” și să-și închidă tinerețea în biblioteci. Și cu toate acestea, el este exasperant de tânăr, de proaspăt, de spontan — cu toate că sunt ani de zile de când n’a mai dormit o noapte până la capăt. Să vorbesc despre cărțile lui ar fi inutil. Nici n’a publicat prea multe accesibile cetitorilor. In afară de o „Filozofie chineză“, o „Istorie a materialismului indian”, o monografie asupra Buddhismului și un volum asupra logicei indiene medievale — tot ce a publicat sunt broșuri și studii de specialitate. O serie recentă, ca„Indo-Tibetica“, editată de chiar Academia Italiană, se anunță nespus de fertilă pentru orientalism. Dar în sertarele și dosarele lui așteaptă un număr considerabil de lucrări, în deosebi o monografie asupra celui mai strălucitor filozof buddhist, Nagar, Juna, și un volum de proporții neobișnuite asupra cultului zeiței Durga în Bengal. Când aceste cărți vor fi tipărite, renumele lui Tucci va întrece celorlalți buddhologi cu mult pe al contemporani. Am pomenit de activitatea lui întâmplător. Nu cărțile îl reprezintă. Ceea ce este prodigios în G. Tucci este imensa lui viață, năpădind pe deasupra acelor zeci de mii de pagini de manuscrise orientale pe care le-a cetit și le-a asimilat. Este romanța fără seamăn a acestui european pentru care Asia a ajuns sensul existenței sale, un sens estetic sau mistic, ci sens concret, cotidian, carnal. Un aventurier plecat din bibliotecă și care își poartă biblioteca cu dl. peste Himalaya. Un aventurier care se impune în primul rând celor mai riguroși savanți și sceptici europeni. Care cucerește rang după rang, înainte de treizeci de ani ajunge profesor universitar.Cunoștea atunci ebraica, persana, sanskrita, pali, tibetana, chineza, rusa, greaca, latina și toate limbile civilizate europene). La 35 de ani stătuse deja cinci ani în India, fusese în Tibet, și adăugase la biblioteca lui linguistică japoneza, mongola, bengaleza și vreo douăzeci de dialecte. Peste un an este numit membru al Academiei Italiene, după ce fusese în prealabil ales membru la nu știu câte Societăți și academii științifice. La început s-a ocupat foarte mult cu istoria religiilor , apoi cu literatura dramatică , apoi cu istoria filozofiei indiene, cu filozofia chineză ; cu logica ; cu folclorul ; cu arheologia tibetană ; cu linguistică , etcetera, etcetera. A adunat imense materiale, din care, dacă s’ar grăbi, ar putea publica o sută de volume. A editat deja numeroase tratate de filozofie sanskrită. A tradus mult, de obicei, din chineză în italiană și sanskrită , din sanskrită și tibetană în engleză. Vrea să facă foarte multe lucruri. Intre altele, un mare dicționar al limbii tibetane. (A adunat deja vreo sută de mii de fișe). Pe stradă merge repede și dacă îl întrerupi din reverie nu știe în ce limbă să-ți răspundă. Scrie ilizibil, pe hârtie proastă. Când îl inviți la ceai, vine cu un vraf de corecturi în buzunar. Cheltuește r enorm. Are cea mai prețioasă bibliotecă particulară din Europa.Pe vapor, stă în salonul de clasa I-a și citește comedii sanskrite sau bengaleze, râzând de unul singur. Iar când nu înțelege vreun cuvânt zvârle cu pumnalul în prima ușă pe care o zărește. Mircea Eliade c Romanele de mare succes D. H. Lawrence : Femei în dragoste Lei 80 ,, „ ,, Amantul Doamnei Chatterley „ 60 » ,, ,, Armăsarul Doamnei Lou ,, 60 Victor Margueritte : Camaradele (Nos Egales) ,, 60 Se găsesc de vânzare la toate librăriile. Editura