Vremea, ianuarie-iunie 1934 (Anul 7, nr. 319-343)

1934-06-17 / nr. 342

-4 t VREMEA COLINDA MISTICA Hai, să furăm un ceas limpede în seara Ajunului ! Pe străzile pline de glasul copiilor să trecem, lunatec, Umăr la umăr și mână în mână, pe ambele drumuri De castă zăpada. Hai, să furăm un ceas limpede ! O, toate stelele moarte din suflet, — cu ’nfrigurare In ochii tăi calzi să le caut, invoaltă nălucă. Cuvintele-ți mici de pe gură să le beau cu 'nșezare, In pribegia nocturnă, sub cerul de sticlă nghețată... ....Și, la un capăt al lumii, să fie o naltă prăpastie, Să ne-aruncăm, — noi logodnici ai tristelor zodii, intro supremă uitare... O, glasul copiilor, Cât de fierbinte răsună în aerul rece, Cât de fierbinte mi-e inima, ce singură viața... Plâng peste mâinile tale în seara Ajunului. GEORGE DUMITRESCU S­E­M­N­A­L­I­Z­ARI STIL ARTISTIC ȘI STIL DE VIATA In ultimul timp se întrebuințea­ză din ce în ce mai des, — și prin urmare și când trebuie, și când nu, — expresia ,,cutare ori are stil“. Sau „viața lui își are un stil propriu“. Dar desigur mai mult în discuțiile celor aleși, pentru care judecata asupra cuiva se face după o privire mai largă și mai cuprinzătoare. Pentru ceilalți, pu­țin importă dacă viața cuiva are sau nu o notă de caracteristică permanentă, o linie limpede, un sens precis. De bună seamă că termenul „stil“ vine din cadrul preocupări­lor artistice, unde el este între­buințat mai des, dar nici destul de precis și constant. acolo se înseamnă în estetică și istoria ar­telor stilul, se știe și la noi. Lucian Blaga a scris o admirabil de pătrun­zătoare carte asupra acestui lu­cru. Stilul înseamnă promovarea socială a anumitor forme artistice care la un moment dat exprimă simțirea unui om sau, mai ales, a unui grup de oameni. Stilul gotic sau bizantin înseamnă difuzarea colectivă a unor forme de artă a­­numite, fecundate și creiate de un anumit spirit al unei anumite vre­mi. Istoria combină și preface sti­lurile, dar niciodată nu le readuce întocmai cum au fost pentru că în­săși ea, istoria, este ireversibilă și de nerepetat. Se mai întrebuințează termenul „stil“ și într'o altă accepție, mai restrânsă și privitoare la forma li­terară. Un scriitor cu stil este so­cotit acela care posedă o formă îngrijită, aleasă, expresivă, nu numai­decât înfrumusețată Dar culme. Un scriitor cu stil este la și acela la care forma se potrivește de minune conținutului. Care, a­­dică, spune exact cât trebue, cât îi cere emoția sa estetică. Totuși, în mod general, stilistul trebue să fie un artist, adică un om îndemâna­­tic, posedând bine limba și gra­matica pe care le întrebuințează cât și un ritm interior care să ges­­teze viziuni și expresii fericite. Nu numai decât noul, dar totdeauna vii, expresive, pline de ecouri. Așa fiind lucrurile, stilul preconceput este o absurditate, un non-sens. Ceea ce numește Cocteau undeva, „stilul ca punct de plecare“ este tot ce-i mai artificial și lipsit de valoare. Dimpotrivă, stilul ca re­zultat formal al unei autentice nă­­zuinți creatoare este singurul care contează și la indivizi și la colec­tivități, și ieri și azi și mâine. Cum s’a introdus acest termen aproape tehnic, din estetică preocupări artistice tocmai în m­a­și­nă, ca un criteriu de judecare a oa­menilor? Răspunsul nu e greu de dat. Adeseori­­ noțiunile unui do­meniu sunt aduse într-altul și dacă la început oamenii creiază toate mai apoi ei înseși se lasă creiați de bunurile trecutului și de per­manențele istoriei. O seamă de expresii ca „suflet armonios“, „minte echilibrată” „temperament dinamic“, „corp grațios“, „perso­nalitate de mare volum“ aparțin și modurilor de apreciere estetică. Mai greu de definit rămâne alt­ceva: ce înseamnă anume un om cu stil, o viață cu stil ? In ce sens poate fi omul și viața „cu stil“ sau pot avea ele „stil” ? Om cu stil pare acela care se comportă în viață într’un chip anumit, bine de­finit și pe care-l păstrează necon­tenit. Un om care timp de o viață întreagă, indiferent de influențele contrarii și de stupiditățile și țigă­­niile de fiece zi, merge într’un a­­nume sens, își urmează ceiace re­gretatul Pârvan chema „gândul u­­nic“ este un om de stil și viața sa pare vrednică a se chema „cu stil“. A avea și mai ales a păstra, însă, un stil dealungul vieții este ceva nespus de anevoios, căci și omul mai mult bun și cellalt, mai mult rău nu pot păstra, prcât ar fi de predispuși la aceasta de na­tură, accentul pe anumite carac­teristici. Ca să te menții om bun sau om rău întotdeauna, — iată ceva aproape peste putință. Oa­menii cu stil sunt, prin urmare, oamenii care în ciuda schimbări­lor cerute de viață, își păstrează acest accent, acest mod uniliniar de comportare. Totuși, dacă ar fi numai asta, între omul care trăește cu stil și omul de caracter nu ar fi nicio de­osebire. Și observăm bine că lu­crurile nu stau așa. Dacă omului de caracter i se cer mai ’nainte de orce virtutea consecvenții cu sine însuși (nu numai decât cu evenimentele ex­terne, schimbătoare și contradic­torii prin natura lor) și atașamen­tul față de anumite obiecte mobile (acela care deși consecvent nu se dedică unor obiective mobile nu este un om de caracter),­­ omu­lui de stil i se cere o altă categorie de calități. Omului de stil i se cer și calități oarecum estetice. (De aici și prezența unor elemente es­tetice în acest termen). Omul de caracter este eminamente un om moral. Omul cu stil este un om cu purtări frumoase, armonioase, in­spiratoare. Omul de caracter poa­te servi drept pildă și imbold, pe când cellalt, omul cu stil mai mult inspiră, luminează, bucură, întrebarea care se pune acum e aceasta: trebue ca un om cu stil să fie numai­decât moral? Numai­de­cât bun? Un haiduc sau un hoț de mare anvergură nu pot fi și ei „cu stil"? Aici discuția poate fi mult amplificată. Orce om cu purtare interesantă, expresivă, accentuată pare, la prima vedere, un om cu stil. Prin urmare, indiferent de va­loare morală a purtării sale. Dacă, însă, analizăm mai adânc lucrurile vedem că precum în artă mai toa­te stilurile mari au înălțat pe oa­meni, promovând ceia ce era mai adânc și mai nobil, în el, tot astfel și în viață omul cu stil rămâne a­­cela care inspiră moașe și mărețe, la lucruri fru­me și calitatea mai mult estetică și venind chiar din estetică, purtarea omului cu stil nu este cu totul independentă de morală, de valorile pozitive ale moralei. Diferența ultimă care ne pare că rămâne între omul de ca­racter și omul cu stil este urmă­toarea: pe când omul de caracter nu posedă necesar o aparență ar­monioasă și frumoasă, un mod nu numai pilduitor ci și fermecător și inspirator, celalt, omul cu stil tre­bue să posede în mod necesar a­­ceste calități oarecum estetice. Primul este obligat la gesturi și a­­titudini drepte, adevărate, cinsti­te. Al doilea, cel cu viața „stila­tă", este obligat la gesturi și ex­presii alese, inspiratoare, frumoa­se, continui. Dacă oamenii de caracter pot exista chiar în medii aride și pri­mitive, oamenii cu stil greu pot trăi în astfel de medii. Căci omul de stil trebue priceput și încura­jat de o societate aleasă, fină, ra­finată, pentru care criteriile artis­tice să fie realități și imbolduri ac­tive, permanente, de fiece zi. Ca să fii un om de caracter se cere dârzenie și cinste cu tine însuți in­diferent de mediu, dar ca să fii om cu stil se cere o finețe și o sensi­bilitate în plus pe care numai ar­tiștii dublați de mari oameni mo­rali le pot avea. Și câți dintre oa­menii morali sunt artiști și câți dintre artiști sunt morali în sens superior ? De aici și raritatea și excepțio­nala realitate a omului cu stil, aici și astăzi. PETRU COMARNESCU 17 IUNIE 1934 ---- 7 . Cei care contestă existența mi­racolului, uită că miracolul are și el o istorie, o fenomenologie. In antichitate, miracolul era contras­tul. Miracolul modern, dimpotri­vă, este contactul, simpla alătu­rare de fapte, nu numaidecât opo­ziția lor, dramatică, revelantă. Miracolul — adică întâmplarea, venirea împreună a unor lucruri care ar fi putut rămâne izolate pe vecie. Gândiți-vă bine la esența aces­tui miracol cotidian ca să puteți înțelege posibilitățile unei noi a­­pologetici, a unei noi demonstrații a lui Dumnezeu. Căci, nimeni nu ne poate do­vedi că Dumnezeu, sau zeii, nu in­tervin zilnic în viața noastră. E posibil, e probabil, că Dumnezeu ni se arată necontenit. Dar cum vreți să-l vedem și noi, să-l recu­noaștem ? Dumnezeu nu e obligat să ia forma pe care i-o acordăm noi. Oamenii spun : „Nu mai există mister !“ — pentru că misterul nu se revelează sub forma pe care o așteaptă ei. „Unde sunt îngerii“ întreabă. Dar îngerii nu sunt așa cum i-am închipuit noi. Poate că ei vin necontenit în v­iața noastră, dar noi ne așteptam să-i vedem fie așa cum i-au închipuit părinții noi fie contrariu, adică la cealaltă extremă. Dar îngerii, ca și toate celelalte făpturi cerești, divine—nu au nici o obligație față de felul nostru de a-i concepe, față de de­monstrațiile noastre sceptice sau apologeticile noastre entuzias­­mante. Ei sunt așa cum sunt: Noi dăm miracolului — adică inter­venției divinităței în istorie ■— o valoare de pur mister. Dar adevă­rații agenți ai miracolului nu sunt obligați de loc să-i ofere aceiași valoare. Dacă concepția noastră asupra misterului nu coincide cu adevărata substanță a misterului — cu atât mai rău pentru noi. Nici o logică din lume nu poate o­­bliga divinitatea să ia forma și să activeze în formele pe care i le-am propus noi. Toate demonstrațiile contra existenței lui Dumnezeu, contra îngerilor (adică a oricărei erarhii cerești), contra miracole­lor — sunt absurde și ridicole. Toate aceste demonstrații pornesc de la un punct fals: absența lui Dumnezeu din lume, absența mi­racolului din istorie. Dar aceasta e cu desăvârșire ridicol. Căci des­pre ce absență poate fi vorba ? Despre absența lui Dumnezeu de acolo unde l-am fi așteptat noi, despre absența miracolului așa cum ni l-am închipuit noi. Sincer vorbind, este cu totul alt lucru. m Creștinismul, făcând pe Chris­tos fiu de om, a inhibat miracolul și caritatea în omenire într’un grad mult mai mare ca înainte, când zeii erau altceva decât oa­menii. (De aceia se poate spune, foarte logic, de la Christos foarte științific, că încoace substanța întregei istorii s’a schimbat). A­­cum, Christos fiind Și om, minu­nile se fac sub chipul oamenilor, în fiecare zi, înainte de Christos minunea mai putea fi taumaturgă, excepțională, dramatică. De atunci ea este umană — adică irecognos­­cibilă. Miracolul are această singură deosebire de un fapt ordinar (a­­dică de un fapt explicabil produs de forțe firești, cosmice, biologice, istorice) că nu poate fi deosebit. Cât de paradoxală ar părea acea­stă definiție ea este totuși foarte simplă. (Gândiți-vă bine și o veți înțelege). Irecognoscibilul este forma cea mai perfectă de reve­lație divină, căci divinitatea nu se mai manifestă, nu se mai realizea­ză prin contrast, ci activează di­rect în umanitate, prin contact, prin venirea laolaltă, întâmplarea — în sensul propus la începutul acestor note — ca­pătă acum o altă valoare. (Intâm­­plarea este luată aici nu în înțe­lesul de ceva excepțional, nepre­văzut, nici în înțelesul de ceva fa­tal, predestinat —ci pur și simplu ca „fapt”, ca ceva întâmplat, adi­că realizat). Dacă miracolul este ceva irecongnoscibil, adică un fapt după toate aparențele ordinar — atunci toate faptele ordinare ca­pătă o maximă importanță, căci în oricare din ele poate fi o inter­venție irațională, divină, întâm­plarea poate ajunge atunci călău­za existenței noastre. Dar mai e ceva, și mai impor­tant: întâmplarea înseamnă lucru real, lucru realizat­­— și orien­tarea noastră către întâmplări înseamnă o orientare realistă. Iată deci încă un paradox al miracolului creștin (adică a feno­menologiei miracolului după inter­venția lui Christos în istorie): în­toarcerea la realism, la bun simț, la cotidian. O concepție anti-mis­­tică a miracolului, căci se delimi­tează foarte strict experiența reli­gioasă, adică experimentarea pe căi excepționale a miracolului. Dumnezeu nu se mai lasă cu­noscut numai pe calea experiență mistice — o cale gravă, obscură, plină de tentații, plină de obsta­cole — ci se lasă „cunoscut“ mai ales pe calea irecognoscibilității. Adică, așa cum trebuie și așa cum a fost întotdeauna, cunoașterea de toate zilele a lui Dumnezeu (de­osebită de celelalte grade, mai clare, ale cunoașterii divine: con­templația, mistica, extazul) este obscură, este fără voie, este fi­rească. Nu mai e o cunoaștere propriu zisă, ci o recunoaștere, o foarte obscură participare la divi­nitate. Miracolul ne conduce fără știrea și fără vrerea noastră. MIRCEA ELIADE Despre miracol și întâmplare CRONICA LITERARA GEORGE GREGORIAN: La poarta din urmă (Poezii), Fundația pentru lite­ratură și artă ,,Regele Carol II“ De la primul său volum de Poe­zii, apărut în 1921, până la acea­stă „poartă din urmă“ — d. Gre­gorian și-a prelungit aceeaș crân­cenă încordare, spre a-și găsi ex­presia lirică. Cazul său este ce mai tipic, spre a desemna ceea ce am numi „voința de poezie“. E­fortul de a transfigura o sensibili­tate brută, prin vraja diafană cuvântului, l-a chinuit pe poet, îi­n tot cursul carierii sale literare. Pornit de sub cerul melancolii al lirei eminesciane, d. Gregorias a voit să creeze o poezie a desnă­dejdii cosmice, a neliniștii vi­tați neantului. Cu mijloace simple , într'o structură de un statism defi­nitiv, d. Bacovia este singura poet care, după Eminescu, și-a a­­firmat desagregarea, într’o lirici de sensații morbide, fără să fii tributar demiurgului din Scrisori Lipsit și de marea forță transfi­guratoare a lui Eminescu, departe și de simplitatea nudă a d-lui Ba­co­via, d. Gregorian s­a frământat într’o luptă sângeroasă cu expre­sia, pe care rare­ori a putut-o stă­pâni. Volumul de astăzi, alcătuit din cinci cicluri, este o nouă mărturii a aceleeaș tragedii organice. Mai mult încă, ciclurile sunt atât de i­­negale, încât este surprinzătoare lipsa de spirit auto-critic a poetu­lui, care a pus alături de câteva reușite atât moloz artistic. Dacă lirica d-lui Gregorian respiră prin­­tr'o aprigă voință de poezie, ulti­ma sa evoluție dovedește o și ma tenace voință de înoire. Este ca­zul, cu deosebire, al ciclurilor in­titulate Pe latura zilei, Dei de și Auto­portrete. Aci­d. Gregorias ambiționează să creeze o poezii de revoltă, în care satira violență se îmbină cu umorul. Insă nu e fantezia, nici subtilitatea, nici vi­goarea stilizată nu sunt însușirile poetului. Iluzionat asupra proprii­lor sale mijloace, în ciclurile amin­tite asistăm la o grotescă învăl­mășeală de trivialități verbale, cu improprietăți uluitoare de expre­sie, de platitudini cotidiene, toate puse sub egida unui personalism­ incapabil să-și transpună în con­templație artistică micile nelinișt și penibilele mâini. Ne gândim în­dată, prin contrast, la fantezia u­moristică și la duioșia lui Lafor­gue, care și-a drapat grimaza în­tr’o aeriană plasă de păianjen. Pe­­d. Gregorian nimic nu-1 indrituit să-și biciuiască nervii, de pe ale căror coarde groase ies răgete, în loc de revolte surdinizate. Oscilând între duritatea limba­­giului arghezian și între forma li­beră a versului minulescian, iată cum își exprimă d. Gregorian spo­vedania : N’avut dușmani, că rătăcind dealatu­l am însemnat nimic. Și dac’ a fost din zarea mea să pic Pe ulița ce-aliniază satu, Mi-am scos căciula, prea c­nstind cu e. Și logofeți și, burțile ’n curea Și hiper­boreali și hotentoți ,, Și aripe de smalț și sborul muștii — Și eu întâi pe toți. .. Iar câți grăbiră curba de doi coți Mi-au prețuit ciubotele și mușchii. ..­­" în timp ce noi am fi dorit să-i pre­­l~­țuim fantezia umoristică. Alteori, a fantezia sa se chinue între incong­­r1­ruențe de imagini, ca în aceeași zi, i­n Azii am ieșit iar în oraș-Pe­ străzile ce ’n haos ne adună a­­u cotituri, cu goană până ’n lună Și cu un capăt de făraș. l~ sau: ~ dru-mi, amintesc pe unde-am fost, nici cum­­­a . Și-azi m’am târât pe o iluzie de sbor.­­ j Un șir de forme îmi revine ca prin fum Și niște sgromot și-un prelung fior . De ’ntregul Univers pe micul drum. it ■' sau:■ 1 Apoi trecui un prag—un rest de tei— Și camera în mărunțișul ei Mă reteză de spații și de șoapte. n Privit la ceas, țintind năluca ce-1 respiră, e ..... Pereții 'n ei mă împăienjeniră . Și-am mai dormit o noapte. ^ cu un cortegiu inadmisibil de im­­■­­proprietăți, care nu sunt singure­­­­le, fiindcă exemplele furnică, în a­­­­ceastă penibilă acrobație a unui­­ elefant pe fire subțiri de argint. Și către amiază, furnizat de gloată Intrai în casă din frânturi de drum­­ i' sau: n Aproape de fereastră am o masă . Ce’n vremea ei a fost, copac pe stele. :iă. sau: i­ Și fruntea biciuită de pustiu e Cu umilința unui câine !- Mi se târâ pe inimă. Să fie !- O poartă care dă în veșnicie [­ Acest macabru os de mai târziu? * toate extrase din poema O zi ca e După cum aceste strofe din In­ne-11­zumat sunt de o confuzie figura­tivă uimitoare:­­ ti L, Că’n revărsarea — a tot ce este, L­ — Talazu pân’a ne ’mpânzi — •­ Și-un biet ghebos e o poveste [„ Cu porți de aur și cu creste In fierbințeala lui de-o zi, a Că orice suflet e în sine e Un spațiu ’n care amețitor n Urcând din hăuri de rubine Aleargă ’n duduit de sine Topazul soarelui sonor, Că ultima globulă vie , In sboruri pe finalu-opac, O, toat’ această feerie Și-aleargă fildeșu ’n ved­e Ca bila trasă de un tac. Da’n rezumat, privind regește, — Că suntem turmă pe colnic Ori licărim în greul clește — Sub laba ce ne urechește :a Trăim pentru puțin nimic. Hotărât, voința de înoire a d-lui Gregorian este pură veleitate; în­­cheem aci citatele din poemele sale care-1 desavantajează, atât până a-i dori să le fi eliminat din volum, căci d. Gregorian este un poet cu însușiri remarcabile, un li­ric religios și un elegiac al morții, care se regăsește, ciclurile medit ale din fericire în volumului, în Funduri de seară și La poarta din urmă, singurele care justifică rea­pariția sa de astăzi. Cu unele reminiscențe baco­­viene, sensația identificării în moarte, își găsește o expresie po­trivită, fără obișnuitele improprie­tăți și cu minime aproximații fi­gurative, în Ninge . De-ase­ară ninge. Tace tot și ninge C’un tremur infinit, exasperant. Orașu ’n blocuri a căzut ca în neant Sub zarea vastă de funinge. Ceva dintr’un altar într’un subsol, Ceva din moarte și ceva din vis Plutește alb, surâde ’nchis In­­ leagănul ce mișc’atâta gol. Lumina zilii ’n bolț, pietrificată Știre ’n fulgi reflexu ’ncremenit Din florile ce ’n toamnă au murit, Din clipele care-au vibrat odată. Pe unde au plutit parfumurile Oceanul trăgănat mai larg abundă Și ’ntrânsul mai adânc se-afundă Ca niște nări greoaie, drumurile. Noi stăm grămezi, ca sub pământ, departe. Iar casele cu funiu’n sus, livid, Scurgâ­ndu-ne în vid, Par lebede cu gâtu ’ntins în moarte. Și ninge, ninge ’ntruna, cu-o lumină Mai e puțin și totul se îngroapă Ce șovăe și dibue mioapă încet, pe nesimțite și’n surdină! Ca și această viziune, în cadru bucolic, a morții personale, Va fi și-atunci pe București lumină. Și’n umbra etajatului delir, Pe-o uliță ce va fi prins rugină, Va fi și-atunci o curte și o grădină Sădită pe un rest de cimitir. Și’n curte, sub un zarzăr, o copilă, — Atuncea peste mii de autori — Va sta citind o carte cu fiori Din vremile ce’ntârziară ’n filă. Povestea poate a unei alte Troi Ce aurul și-l stinse ’n osăminte, Ori poate-un stih, rămas fierbinte In pagina cu semne­­ noi. Și’n preajma ei, sătulă de-a alergat Pe ronturi și pe-a soarelui răpite, O soră mai măruntă și bălae Jucându-se cu pulberea din strat, Va lua în pumnișori țărână . Praf vechi din cimitirul sfărâmat Și, s’o juca cu mine ’n mână. (Peste un veac sau zece) Sentimentul morții îl apropie iară de meditația religioasă; între atâți poeți contemporani cari dau ocol misterului divin, d. Grego­rian isbutește aci să sporească prin câteva poeme contribuția atât de rară a liricei noastre sacre. Desbărat de retorica din Omul, ajuns la concentrare interioară și la umilință creștină, poetul reali­zează câteva accente de proster­­nare mistică, într’o expresie pre­­țoasă. Dintre toate, cu deosebire covorul rugii mele ni se pare și­­ ea mai frumoasă: Covorul rugii mele pentru cale, pășii de suflet ți-1 aștern Părinte,­­n casa mea de umbră și cuvinte să­­ calci ca­pe, azururile tale... Covorul rugii mele din fășii, cu floare și cu ramuri c ’mpletat N-aroma lui să ’ntârzii aromii ?i’n casa mea la Tine să te știi. Covorul rugii mele seara­ 1 pun Din pragul ușii până lângă pat. Nu știu că vii când stelele apun ?i stai pe somnul nostru aplecat. Covorul rugii mele, vioriu De câtă­­ lună l-a bătut prin geam,­­ darul meu curat din tot ce am și ziua ’n fundul inimii îl țin Alteori credința la un aspect se­­afic, în poema Surorii ce a plecat, ar din împletirea adorației divine l­a dorinții de moarte, d. Grego­­ran își pacifică sufletul printr’o spirație panteistă, în care viața și noartea se unifică : ?i du­p’atâtea bice, zi de zi, un trăznet fie ultimul Tău bici, o scurtă despletire de panglici N-o ploae ce ’ntr’un câmp m’ar împânzi. și ultimul Tău bici plesnit în cale Din trântitura ușii Talie, -ovească fruntea ce. Ți-a stat în nșe­­ăcân­du-mă o mână de cenușe. O mână de cenușe dintr’odată, și ploaia de sub flăcări să mă ia­­rtându-mă șirone’n ea din iarba toată, prin florile ce armură stele, și ploaia să mă spele, m­iasma ei în fir să mă supț­e , depărtări ce ’n stropii Tăi sc-and, n tot parfumul de adâncuri ad­­ucându-mă aducătoare Ție­ și soarele când va ieși pe arături să fiu covor, lovor smălțat de foc și picături, îi păsările mici de dimineață , dânsul să se plimbe rotitor la sborul lor, cu țipetele lor de viață. (Părinte) Sunt pilde suficiente care săl­ii poezia d-lui Gregorian, ră­­ăcit într’un domeniu impropriu, acela al fanteziei umoristice și al evoltei satirice, pentru care se dovedește iremediabil inapt. Poet al desnădejdii cosmice și al neliniștii religioase — din ine­­galitatea atât de strivitoare a ce­ai de-al doilea volum al său, am­elietat totuș, câteva ostroave de­irism autentic, în care iși duce mai departe vechile motive întâl­­nite și în Poezii. Fără o activitate grea abundentă, d. Gregorian este­otuși un poet care de pe acum releue citit într'o scurtă antologie; altfel și rarele sale realizări sunt amenințate să se piardă între atâ­­ta mărăcinișuri și penibile aridit­­ăți. Empiliu CONSTANTINESCU

Next