Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-08-26 / nr. 352
VREMEA CULTUL PUTERII Nimic nu este mai întristător decât să vezi în România un ritm încetinit de viață, o relaxare rușinoasă a energiei vitale și cadența imbecilă a istoriei noastre. Va fi prea multă apă în sângele acestui popor, vor fi componentele orientale sau indefinitul etnic la plămădirea lui, D-zeu știe ce scuze sau justificări ascunse să mai cauți pentru blestemata inerție a acestui popor blazat. . . Un popor nu se afirmă în istorie dacă nu are un substrat vital, gata de explozie oricând. O viață ce nu poate sări din limitele ei normale n’are nici o valoare. Ce istorie este acela care e satisfăcută de existența ei ca atare? Ce popor e acela care are insticte numai în indivizi, dar care n’are nici un instinct pentru propriul său destin? Deplâng în România o viață care nu se afirmă, care nu vrea sau care nu poate să se afirme. Aș prefera de o mie de ori în locul scepticismului și vulgarității de la noi, un rest de barbarie, care să ne însoțească în cultură ca un rezervor sau un resort, pudoarea culturii noastre. Dar în emasculării i se spune finețe, iar neseriozității inteligență. Blazarea, îndoială și dezabuzarea sunt cancerul ființei noastre naționale. Românul nici nu crede orb în ceva, nici nu neagă fanatic, ci se îndoiește sistematic de toate, făcându-și din elasticitate o virtute. Pentru destinul unui popor, un negativism feroce este infinit mai creator, decât o îndoială rațională sau o distanță comodă de lucruri. Fără nihilismul rusesc revoluția rusă n’ar fi fost posibilă, precum nici un act eroic nu este posibil fără o mare desperare. O negație cu cât este mai puternică, cu atât e mai fecundă. Orice negație hotărîtă și fanatică este un act de viață, o îndoială neîntreruptă, fără punctații de lumină sau de întunerec, este o lentă și imbecilă agonie. Nu cred să existe pe întreg globul pământesc un popor mai sceptic și mai neîncrezător în lucrurile esențiale, decât cel românesc. La noi nu se apreciază decât omul „inteligent". Și ce este omul inteligent în accepția națională ? Acela care nu crede în propriile sale idei, care nu-și ia în serios atitudinea sa de viață; o existență ironică, după care distincția se măsoară după distanța de intimitățile tale cele mai dureroase; toleranța și concesivitatea duse până la lașitate. Este infinit preferabil acestei specii actoricești un om care are o singură ideie și care poate muri pentru ea. Ceia ce e grav este că lipsa de articulație spirituală pare a fi organică,legată de o fatalitate adâncă, de sâmburele existenței noastre naționale. Cum să-mi explic altcumva scepticismul atâtor și atâtor intelectuali de la noi cari nu cred în nimic, înainte de a se fi chinuit cu o problematică de viață ? Din lipsa unui curaj neînfrânt sau a unei neliniști, aceștia se complac în paradoxe facile, complicând prin cuvinte inutile și goale ceiace nu li se poate deschide viziunii lor. Cum să sperăm o altă Românie dela acești diletanți și domnișori ai spiritului, dela această gelatină morală, dela aceste biete existente, neanimate de nici o ardoare profetică, de nici o voință de transfigurare, de nici o mare sinceritate? De țăranul român să nu mai vorbim. In locul unei admirații nejustificate, mai bine am privi ceia ce avem de distrus în el. In alte țări se pune problema de a salva ceva, atunci când dorești o revoluție spirituală, politică, morală. La noi nu se pune problema de a transforma ceva, de a îndrepta sau de a continua, ci este o problemă de destin, de o viață care cere alte conținuturi și alte valori. Căci trebue să ne întrebăm cu toții dacă avem ce salva din ce s’a făcut până la noi, dacă are vreun sens să însumăm activitatea noastră la o sumă de cârpeli, compromisuri și rușini, căuta noi în trecut nici Nu vom idealuri, nici credințe, nici viziuni. Un istorism, este mai mult decât un non-sens în România. Nu trebue să fim atât de lași încât să ne inventăm o istorie națională. Strămoșii noștri au vărsat prea puțin sânge pentru libertate; ne-au iubit prea puțin. Că în România este nevoe de un alt ethos, de o altă înțelegere a vieții, de un alt spirit, este mai mult decât evident. Toate formele cari au înăbușit viața noastră de până acum trebuesc distruse, precum trebuesc distruse toate acele concepte al căror vid n’a putut substanțializa viața istorică a acestui popor. Trebue disprețuit tot ce este atitudine atenuată, aspecte minore de viață, tot ce se refugiază într’o fară raționalitate, pentru a masca un deficit vital și a acoperi orice răbufnire imperialistă. In acest fel, este interesant de observat cum în România manifestarea puterii, a forței a fost totdeauna ininteligibil disprețuită. Și nu vorbesc numai de manifestările imediate și vitale ale puterii, ci de orice fenomen care atinge o intensitate paroxistă, care frizează eroismul, de orice act împotriva acestei devitalizări a României, trebue instaurat cultul puterii, a energiei explozive, a vitalității ce se vrea realizată. Un individ își poate permite luxul de a trăi detașat, de a se consuma în valori streine celorlalți, de a se închide în iluzia lui. Dar o națiune n’are drept la iluzii. O națiune ce nu aspiră spre o mare putere, ce nu dorește să-și creeze un destin istoric dintr’o direcție lăuntrică, n’are dreptul la existență, ca să nu mai vorbim de istorie, înainte de a exista o finalitate socială a istoriei, există una națională. In marile colectivități umane, cultul puterii, a vieții ce se afirmă fără restricții și condiții limitative din afară, este o evidență. Cultul puterii este doar extazul propriei tale puteri. In culturile mici, din cauza unei nesiguranțe și timidități a fondului vital, acesta trebue încontinuu iritat și trezit la viață, așa încât în astfel de culturi cultul irațional al puterii și cultul puternic al iraționalului, trebuesc executate cu mai multă intensitate și cu mai multă ardoare. O viață ce rămâne totdeauna timidă, incertă, ce nu se poate realiza din impedimente lăuntrice sau din afară, este mai hidoasă decât moartea. Hidoasă este o țară ce-și dorește moartea în umbra istoriei. In politica externă și în cea internă — pentru a da numai un exemplu — România n’a avut instinct pentru propriul său destin. Toate succesele noastre au venit din afară, încât am avut tot atâtea succese, câte lașități. Problemele naționale nu trebuesc privite prin prisma aspirațiilor individuale. Sunt aici două ordine ireductibile. Poți să ataci România la fiecare pas, nu este mai puțin adevărată o iubire descsperată pentru ea te leagă dacă nu de trecutul ei, în tot cazul de viitor. Un fond irațional îți desvălue afinități pe care ie-ai negat, dar cari n’au isbucnit mai puțin la lumină. Lpr> popor trebue să fie implacabil cu voința lui de a avea un destin. In numele acestei voințe el poate sacrifica orice, dar absolut ance. Aspirațiile universaliste sunt ide îtificate atunci când ești o forță dar un universalism ce rezultă dintr’o lipsă de axă interioară este mai mult decât o rușine. Deplâng în România lipsa de orgoliu de marcă istorică și de viziune mesianică. Și deplâng o națiune care nu vrea să devină o mare națiune, care nu iubește forța și clanurile de viață, ci trăește în umbra odihnitoare a unor iluzii vulgare, îndoindu-se de toate pentru a nu risca nimic. EMIL CIORAN ASC Nu-mi plac oamenii prea entuziaști, de scurgere ale tuturor mizeriilor țisunt suspecți mane devin ! Nu ceda nevroza, necazul tău, altuia, riști să ajungi cămătar. Ți se va restitui capitalul înzecit, plus dobânzile. Îmi place viclenia simplă a țăranului român care acordă cu ușurință votul boerilor știind dinainte că ei nu-și vor ține niciodată făgăduelile. Este un fel țărănesc, lăuntric de formele sănătos de a râde seci și reci ale scornitorilor, citadini; țăranul semnează sentințe, prin punere de deget... Pedeapsa cu moartea n’are sens într’o țară de sceptici veseli și de prețuitori ai clipei prezente. Intr’o țară unde oamenii — mai precis — categorii întregi de oameni sunt unii osândiți la moarte, prin mizerie și boală, iar alții se sinucid lent, sugrumând caracterul, nobleță de suflet, pedeapsa cu moartea nu poate speria pe nimeni. Din aceste motive numai să nu fi fost pusă la dispoziția justiției de legislatorul român ? Caracterul static al orientalului: scuza tuturor conservatorilor de privilegii. Și al conservatorilor deveniți reacționari, în timpuri tulburi. Să-ți fie teamă de furia mocnită, concentrată, implacabilă, senină în aparență, logică și altruistă ca desfășurare, cu tendințe binefăcătoare chiar, a omului care și-a ratat adolescența, nu și-a împlinit bărbăția vieței. Mai cu seamă să-ți fie frică de el când trece drept om mare. El își răzbună lipsa unei idile calme din adolescență și lipsa dragostei și a satisfacțiilor din maturitate. Pilde, poate găsi fiecare. .Intre cunoscuți sau în biografiile rommanțate ale oamenilor mari. Orice soacră merită expediată într’un sanatoriu freudist, supusă analize minuțioase, ca să-i fie scuturate buzunările subconștientului de poftele sexuale refulate cari, cu toată bunăvoința ginerilor, nu pot fi niciodată satisfăcute. ""K Așa susține un amic al meu rău crescut. Bietele femei cari nu găsesc un bărbat să le înalțe vertical! De canaluri Una din cele mai utile reforme fost totuși abolirea haremului și oblingația pentru femei de a deveni independente. Cu toate că la începuturile ei, reforma dă rezultate proaste. La evrei, o fată de măritat este o ghiulea pentru părinte. Pentru soț, apoi, o uzină de plictiseală. De aceia, evreii cu familii grele sunt obligați să aibă umor. Să nu mai afle și alții ce rău au căzut. Umorul este o calitate a oamenilor tari. Și totuși, printre evrei acei cari au mai mult umor sunt tocmai făpturile cele mai plăpânde și mai ridicule ca înfățișare. Nu încercați a fi simpli. Simpli pot fi numai unii copii sau unii bătrâni. Niciodată oamenii maturi cu o viață, cât de cât, publică. La 19 ani Rimbaud era genial. La 30 negustor. La 36 mort. Fenomenul nu se repetă. Cu toate că suprarealiștii francezi au încercat să-l cultive pe cale de laboratoriu. Meseria de sfătuitor este una plină de riscuri. De aceia, aș zice că e de preferit ca tinerele elemente să fie diriguite spre alte meserii. Umanitatea trăește destul de bine și fără sfătuitori. M’am întrebat: după vârsta de treizeci de ani, după ce te-au călit desamăgirile, după ce ochiul s’a deprins să radiografieze tarele omenești, mai este cu putință de legat o prietenie? Una adevărată. Nu o relație indiferentă. Familia: instituție de schimb. Soțul contractează maniile nevestei, femeia ale bărbatului iar copiii sunt beneficiarii capitalurilor fuzionate. Și totuși familia poate fi altfel. Va veni vremea când omul va înceta să-l mai exploateze pe semen. Atunci, aici bărbatul n’o va ține în robie pe femeie, nici copiii nu vor fi obligați să plătească haraciu recunoaștință sultanului părinte de familie... Stațiune climaterică. Parcul Carol fără lac și fără pomi dar cu mese de bridge, costume de baie și femei multe care se otrăvesc și otrăvesc și pe alții, bârfind. H . Când lipsește leul președinte al republicei deșertului, îl suplinește și un șacal.Nici o aluzie la Germania de astăzi unde Hitler n’a pus în scenă o fabulă, ci o uriașă tragedie). Și mătreața este un produs al uzinei minuscule de fabricat inteligență, care este țeasta umană. Dar și romanele contimporane multe sunt succedantele epocei. Un ratat: un exemplar greșit al naturii. Pe dinlăuntru, nu ca înfățișare. De aceia să-ți fie milă de ratat, să nu-1 jignești, dar să-l eviți. Altfel, riscă să-ți amărască zilele. Și dacă este adevărată sentența — tot ce are beteșugare și răutate — cu atât mai adevărată este în ceia ce privește insuficiența lăuntrică a ratatului. Răutatea lui e perfidă, subtilă și niciodată motivată, pentru tine. 1 (adică eu) în englezește se scrie cu literă mare, în mijlocul, ca și la începutul frazei. Orice substantiv Se scrie în nemțește cu literă mare. Se poate trage vreo concluzie de aici? Se poate afirma că englezii sunt atât de individualiști că țin până și ortografia lor să fie pecetluită de spirit? Se poate deduce că nemții sunt atât de căutători de absolut că de teamă ca absolutul să nu se ascundă în cea mai smerită făptură, cinstesc substantivele cu o majusculă? In limba idiș nu există decât înjurăturii. Pe dinlăuntru, nu ca înfățișare. De mamă. Să fie aceasta un semn că familia este la Evrei atât de solid întemeiată că nu mai încape dubiu asupra paternității, pe când Românii, nutrind o îndoială — dacă se poate spune — atât de sigură se feresc să-l pomenească pe tata până și în înjurături? Oamenii buni: prejudecată scornită în vremuri de belșug, de stabilitate relativă socială. L-am auzit, într’o zi pe d. Virgil Potârcă, cel mai greu la cântar dintre bărbații politici români și totuși unul din cei mai sprinteni la principii, spunând cu amărăciune: — Bine că mai există și oameni copii. Că de animalele astea trecute de douăzeci de ani, am o scârbă fără sfârșit!.... Ce joc stupid de cuvinte: condurul, Vulturul Anzilor pleșuvi și condurul pe care-l poartă în picior domnișoara care se duce la bal, să facă teatru! Feminiștile ar avea un rost: dacă ar propaga ideia ca odraslele să nu se molipsiască de ticurile, maniile și superstițiile părintești. Scriitorul care are talent de la prima pagină dată în vileag este aproape pierdut; cel care este și virtuos, este pe dea’ntregul pierdut. Sunt obligat să-mi iubesc meșteșugul. Altfel, știu că nu mi-aș găsi nici un fel de echilibru vital. N’aș dori să ajung ziua aceia când oamenii vor împinge atât de departe tehnici, ca să numiască o cățea moașă comunală sau bucătăreasă de regiment de cavalerie. Mica burghezie este stratul izolatorul social care conservă superstițiile animalice ale inconștienței de jos și prejudecățile snobe ale claselor conștiente de sus. Dacă nu ești un temperament de halucinat, adică unul care are instinctul teatral extrem de developat, nu iubi. Vei lepăda repede masca iubitei, vei desamăgi și vei fi desamăgit. Cam asta susține Eisennoff, într’o carte în care vrea să dovedească că instinctul teatral este la fel de uman, vechi și etern, ca cel al foamei, și conservării. De ce se recrutează atâtea capete stăpânitoare, în ultimul veac, dintre jurnaliști? Să fi trecut lumea sub dominația negustorilor de cuvinte? Lucrătorii adevărați sunt singurii curați la suflet, cultive gărgăunii. Ei n’au timp să-și adică neurastenia lenei. Știți care este mândria tânărului și idealistului publicist român? Că l-a întrecut cu o foiță de țigare pe camaradul său mai mare. Adică, s’a uitat peste gard și a văzut ce fac oamenii de peste fruntarii, înaintea camaradului mai bătrân. Subiectul de vară pentru un gazetar este semnul rezistenței sale ca făurar de cuvinte, ca scornitor de mituri și ca dibăcie profesională. I. Cg. I 26 AUGUST 1934 ---- 3 Monarhie, democrație, rotativă Sunt trei cuvinte care apar de la un timp în toate discuțiile cu caracter politic. Cine vrea să fie îndrăzneț, le folosește direct. Cine vrea să fie doar interesant le plasează întâmplător, ca să coloreze atitudini șterse. Ceea ce irită însă bunul simț și jicnește orice aparență de logică este confuzia, dacă nu voită cel puțin naivă, ce se încearcă să se facă în privința sensului acestor trei cuvinte. Să ne lămurim. Monarhie, democrație, rotativă... Ce înțeles au ele pentru viața noastră de stat ? Ce valoare pentru realitatea românească ? Se face atâta caz de constituționalism. Se bat oameni cu pumnii în piept pentru sincerul lor monarhism. Se susține democrația cu ultima energie. Și se pretinde cu înverșunare menținerea rotativei partidelor mari pentru guvernare. Găsiți ceva mai contradictoriu decât în afirmarea acestor principii ? Foarte bine. Ești constituționalist. Ceri respectul Constituției. Asta înseamnă că de către cineva și undeva constituția este călcată. Dacă ești sincer susținător al monarhiei nu poți admite că această călcare poate să vină de aici. Fiindcă orice insinuare în această materie distruge însuși principiul pe care te declari atât de sincer hotărât să-l slujești. Monarhia nu se poate apăra. De aceia ea suferă de atingerile ce i se aduc. un monarhist convins nu poate așadar să îngădue vreo atingere a monarhiei. In nici un fel. Fiindcă dacă ar face-o ar trebui, pentru propria sa consecvență, să-și schimbe principiile. Dinspre partea aceasta prin urmare nici o atingere a constituției nu vine. Afirmarea constituționalismului apare deci inutilă. Dar să nu ne ascundem după formule și teorii. Și să acceptăm că într’adevăr constituția este călcată. Că principiul democrației este atins. De ce ? Fiindcă rotativa partidelor mari nu este pe deplin asigurată. Ni se pare că nci se reduce tot totul discuției. Să analizăm lucrurile mai în fundul lor. Constituția atinsă? Fiindcă nu este asigurată rotativa partidelor? Dar ce are a face asta cu respectul democrației? Să ne înțelegem. Or vrem democrație, sinceră și integrală, și atunci nu putem accepta rotativa partidelor. Or vrem rotativa partidelor și atuncea nu ne mai putem plânge de călcarea Constituției. Apoi în acelaș timp rotativa partidelor cu respectul absolut al democrației ni se pare nu numai un non sens, dar dea dreptul o pretenție ridicolă. Democrația integrală exclude ideia rotativei. Fiindcă democrația presupune în prim rând existența unui parlament. Ceea ce rotativei îi lipsește. Intr’o democrație, elementul de apreciere și de apărare a interesului colectiv îl formează parlamentul. El e frâna guvernului, el îi luminează calea și tot el îi determină retragerea. Nu credeți că și în sistemul rotativei trebue să îndeplinească cineva acest rol ? Și cine altul decât monarhul ? Slavă Domnului! Cincizeci de ani de-a rândul România a trăit sub sistemul rotativei. Și a avut acelaș factor în persoana monarhului care a apreciat și nevoia schimbărilor de guverne și utilitatea diverselor lor acțiuni. Constituția noastră, și legea electorală mai cu seamă, consfințesc principiul rotativei, când dă partidelor mari atâtea excesive avantagii. Unde poate să fie atunci încălcarea Constituției? A, dacă ați cere modificarea legei electorale pentru ca să se asigure țărei un parlament independent, sinceră expresie a colectivităței, este evident că lucrurile s’ar schimba. In acest caz ar părăsi însă sistemul rotativei pentru a trece la realizarea democrației integrale. Rotativa nu ar mai deveni atunci condiție de respect a democrației, ci produsul ei întâmplător. Monarhie, democrație, rotativă... Cuvinte ce produc mereu interes. Folosiți-le, oameni buni. Dar înainte de-a le folosi, fixați-vă asupra unora din ele. Toate la un loc n’au sens. Și vă fac și ridicoli. In fața logicei și a realității românești. C. A. DONESCU Să mă'mpac cu Vaida? Să nu mă’mpac? Să plec din partid ? Să nu plec ? O ultimă lămurire In numerile 215, 216, etc. din ziarul ,Credința“, d. G. Racoveanu răspunde articolului meu „Creștinătatea față de iudaism“. Deși a avut trei săptămâni să se documenteze, proeminentul meu nu aduce nici un argument nou. Ca să-l lămuresc, ar trebui să republic articolul din „Vremea“ din 5 August. Cât de prețioasă ar fi discuția cu d. Racoveanu, lucrul acesta îmi este totuși peste putință. Mai ales că sunt cetitori cari pot înțelege un articol și fără ca el să fie republicat. Dacă răspunsul d-lui Racoveanu nu răstoarnă nici una din afirmațiile mele, are totuși o anumită savoare polemică, față de care nu pot spune că am rămas insensibil. Ascultați: „D. Eliade, care în timp de 2 ani și jumătate de ședere în India a învățat bine bengaleza, sanscrita, a scris 3 romane, un volum de impresii de călătorie și a dat gata istoria religiunilor...". D. Racoveanu a uitat un singur lucru: că tot în India m’am apropiat de problema mântuirii necreștinilor, a hindușilor și musulmanilor. Care sunt oameni de omenie, oameni drepți, curagioși, fără patimi și fără ură. Oameni pe care, mai ales acu, îi regret. D. Racoveanu crede că toată cultura mea religioasă își are izvorul in răsfoirea unui dicționar. Da, o „răsfoire“ care m’a costat unsprezece ani de muncă, și opt dioptrii. Este foarte puțin, desigur, și sunt cel dintâi care s’o recunosc. MIRCEA ELIADE