Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-08-26 / nr. 352

VREMEA CULTUL PUTERII Nimic nu este mai întristător decât să vezi în România un ritm încetinit de viață, o relaxare ruși­noasă a energiei vitale și cadența imbecilă a istoriei noastre. Va fi prea multă apă în sângele acestui popor, vor fi componentele orien­tale sau indefinitul etnic la plămă­­direa lui, D-zeu știe ce scuze sau justificări ascunse să mai cauți pentru blestemata inerție a acestui popor blazat. . . Un popor nu se afirmă în isto­rie dacă nu are un substrat vi­tal, gata de­ explozie oricând. O viață ce nu poate sări din limitele ei normale n’are nici o valoare. Ce istorie este acela care e satis­făcută de existența ei ca atare? Ce popor e acela care are insticte numai în indivizi, dar care n’are nici un instinct pentru propriul său destin? Deplâng în România o viață care nu se afirmă, care nu vrea sau care nu poate să se afirme. Aș prefera de o mie de ori în lo­cul scepticismului și vulgarității de la noi, un rest de barbarie, care să ne însoțească în cultură ca un rezervor sau un resort, pudoarea culturii noastre. Dar în emas­culării i se spune finețe, iar nese­riozității inteligență. Blazarea, îndoială și dezabu­­zarea sunt cancerul ființei noastre naționale. Românul nici nu crede orb în ceva, nici nu neagă fanatic, ci se îndoiește sistematic de toate, făcându-și din elasticitate o vir­tute. Pentru destinul unui popor, un negativism feroce este infinit mai creator, decât o îndoială ra­țională sau o distanță comodă de lucruri. Fără nihilismul rusesc re­voluția rusă n’ar fi fost posibilă, precum nici un act eroic nu este posibil fără o mare desperare. O negație cu cât este mai puternică, cu atât e mai fecundă. Orice ne­gație hotărîtă și fanatică este un act de viață, o îndoială neîntre­ruptă, fără punctații de lumină sau de întunerec, este o lentă și imbecilă agonie. Nu cred să existe pe întreg glo­bul pământesc un popor mai scep­tic și mai neîncrezător în lucrurile esențiale, decât cel românesc. La noi nu se apreciază decât omul „inteligent". Și ce este omul in­teligent în accepția națională ? A­­cela care nu crede în propriile sale idei, care nu-și ia în serios ati­tudinea sa de viață; o existență ironică, după care distincția se măsoară după distanța de intimi­tățile tale cele mai dureroase; tole­ranța și concesivitatea duse până la lașitate. Este infinit preferabil acestei specii actoricești un om care are o singură ideie și care poate muri pentru ea. Ceia ce e grav este că lipsa de articulație spirituală pare a fi or­ganică,legată de o fatalitate a­­dâncă, de sâmburele existenței noastre naționale. Cum să-mi ex­plic altcumva scepticismul atâtor și atâtor intelectuali de la noi cari nu cred în nimic, înainte de a se fi chinuit cu o problematică de viață ? Din lipsa unui curaj neînfrânt sau a unei neliniști, aceștia se complac în paradoxe facile, com­plicând prin cuvinte inutile și goa­le ceiace nu li se poate deschide viziunii lor. Cum să sperăm o altă Românie dela acești diletanți și domnișori ai spiritului, dela acea­stă gelatină morală, dela aceste biete existente, neanimate de nici o ardoare profetică, de nici o voință de transfigurare, de nici o mare sinceritate? De țăranul ro­mân să nu mai vorbim. In locul unei admirații nejustificate, mai bine am privi ceia ce avem de dis­trus în el. In alte țări se pune problema de a salva ceva, atunci când dorești o revoluție spirituală, politică, mo­rală. La noi nu se pune problema de a transforma ceva, de a îndrep­ta sau de a continua, ci este o problemă de destin, de o viață care cere alte conținuturi și alte valori. Căci trebue să ne întrebăm cu toții dacă avem ce salva din ce s’a făcut până la noi, dacă are vreun sens să însumăm activita­tea noastră la o sumă de cârpeli, compromisuri și rușini, căuta noi în trecut nici Nu vom idealuri, nici credințe, nici viziuni. Un istorism, este mai mult decât un non-sens în România. Nu trebue să fim atât de lași încât să ne inventăm o istorie națională. Stră­moșii noștri au vărsat prea puțin sânge pentru libertate; ne-au iu­bit prea puțin. Că în România este nevoe de un alt ethos, de o altă înțelegere a vieții, de un alt spirit, este mai mult decât evident. Toate forme­le cari au înăbușit viața noastră de până acum trebuesc distruse, precum trebuesc distruse toate a­­cele concepte al căror vid n’a pu­tut substanțializa viața istorică a acestui popor. Trebue disprețuit tot ce este a­­titudine atenuată, aspecte minore de viață, tot ce se refugiază într’o fară raționalitate, pentru a masca un deficit vital și a acoperi orice răbufnire imperialistă. In acest fel, este interesant de observat cum în România manifes­tarea puterii, a forței a fost tot­deauna ininteligibil disprețuită. Și nu vorbesc numai de manifestările imediate și vitale ale puterii, ci de orice fenomen care atinge o in­tensitate paroxistă, care frizează eroismul, de orice act împotriva acestei devitalizări a României, trebue instaurat cultul puterii, a e­­nergiei explozive, a vitalității ce se vrea realizată. Un individ își poate permite luxul de a trăi de­tașat, de a se consuma în valori streine celorlalți, de a se închide în iluzia lui. Dar o națiune n’are drept la iluzii. O națiune ce nu aspiră spre o mare putere, ce nu dorește să-și creeze un destin is­toric dintr’o direcție lăuntrică, n’are dreptul la existență, ca să nu mai vorbim de istorie, înainte de a exista o finalitate socială a istoriei, există una națională. In marile colectivități umane, cultul puterii, a vieții ce se afirmă fără restricții și condiții limitative din afară, este o evidență. Cultul puterii este doar extazul propriei tale puteri. In culturile mici, din cauza unei nesiguranțe și timidi­tăți a fondului vital, acesta trebue încontinuu iritat și trezit la viață, așa încât în astfel de culturi cul­tul irațional al puterii și cultul pu­ternic al iraționalului, trebuesc executate cu mai multă intensitate și cu mai multă ardoare. O viață ce rămâne totdeauna timidă, in­certă, ce nu se poate realiza din impedimente lăuntrice sau din a­­fară, este mai hidoasă decât moar­tea. Hidoasă este o țară ce-și do­rește moartea în umbra istoriei. In politica externă și în cea intern­ă — pentru a da numai un exemplu — România n’a avut in­stinct pentru propriul său destin. Toate succesele noastre au venit din afară, încât am avut tot atâtea succese, câte lașități. Problemele naționale nu trebuesc privite prin prisma aspirațiilor in­dividuale. Sunt aici două ordine ireductibile. Poți să ataci România la fie­care pas, nu este mai puțin adevă­rat­­ă o iubire descsperată pentru ea te leagă dacă nu de trecutul ei, în tot cazul de viitor. Un fond irațional îți desvălue afinități pe care ie-ai negat, dar cari n’au is­­bucnit mai puțin la lumină. Lpr> popor trebue să fie impla­cabil cu voința lui de a avea un destin. In numele acestei voințe el poate sacrifica orice, dar abso­lut ance. Aspirațiile universaliste sunt ide îtificate atunci când ești o forță dar un universalism ce re­zultă dintr’o lipsă de axă inte­rioară este mai mult decât o ru­șine. Deplâng în România lipsa de orgoliu de marcă istorică și de viziune mesianică. Și deplâng o națiune care nu vrea să devină o mare națiune, care nu iubește for­ța și clanurile de viață, ci trăește în umbra odihnitoare a unor iluzii vulgare, îndoindu-se de toate pentru a nu risca nimic. EMIL CIORAN A­S­C Nu-mi plac oamenii prea entuziaști, de scurgere ale tuturor mizeriilor ți­­sunt suspecți­ mane devin ! Nu ceda nevroza, necazul tău, al­tuia, riști să ajungi cămătar. Ți se va restitui capitalul înzecit, plus dobân­zile. Îmi place viclenia simplă a țăranu­lui român care acordă cu ușurință vo­tul boerilor știind dinainte că ei nu-și vor ține niciodată făgăduelile. Este un fel țărănesc, lăuntric de formele sănătos de a râde seci și reci ale scornitorilor, citadini; țăranul semnea­ză sentințe, prin punere de deget... Pedeapsa cu moartea n’are sens în­­tr’o țară de sceptici veseli și de pre­­țuitori ai clipei prezente. Intr’o țară unde oamenii — mai precis — cate­gorii întregi de oameni sunt­ unii o­­sândiți la moarte, prin mizerie și boa­lă, iar alții se sinucid lent, sugrumând caracterul, nobleță de suflet, pedeap­sa cu moartea nu poate speria pe ni­meni. Din aceste motive numai să nu fi fost pusă la dispoziția justiției de le­gislatorul român ? Caracterul static al orientalului: scuza tuturor conservatorilor de pri­vilegii. Și al conservatorilor deveniți reacționari, în timpuri tulburi. Să-ți fie teamă de furia mocnită, con­centrată, implacabilă, senină în apa­rență, logică și altruistă ca desfășu­rare, cu tendințe binefăcătoare chiar, a omului care și-a ratat adolescența, nu și-a împlinit bărbăția vieței. Mai cu seamă să-ți fie frică de el când trece drept om mare. El își răzbună lipsa unei idile calme din adolescență și lipsa dragostei și a satisfacțiilor din maturitate. Pilde, poate găsi fiecare. .Intre cunoscuți sau în biografiile ro­­mmanțate ale oamenilor mari. Orice soacră merită expediată în­­tr’un sanatoriu freudist, supusă analize minuțioase, c­a să-i fie scutura­te buzunările subconștientului de pof­tele sexuale refulate cari, cu toată bunăvoința ginerilor, nu pot fi nicio­dată satisfăcute. ""K Așa susține un amic al meu rău cres­cut. Bietele femei cari nu găsesc un băr­bat să le înalțe vertical! De canaluri Una din cele mai utile reforme fost totuși abolirea haremului și obli­n­gația pentru femei de a deveni inde­­pendente. Cu toate că la începuturile ei, reforma dă rezultate proaste. La evrei, o fată de măritat este o ghiulea pentru părinte. Pentru soț, apoi, o uzină de plictiseală. De aceia, evreii cu familii grele sunt obligați să aibă umor. Să nu mai afle și alții ce rău au căzut. Umorul este o calitate a oamenilor tari. Și totuși, printre evrei acei cari au mai mult umor sunt tocmai făptu­rile cele mai plăpânde și mai ridicule ca înfățișare. Nu încercați a fi simpli. Simpli pot fi numai unii copii sau unii bătrâni. Niciodată oamenii maturi cu o viață, cât de cât, publică. La 19 ani Rimbaud era genial. La 30 negustor. La 36 mort. Fenomenul nu se repetă. Cu toate că suprarealiștii francezi au încercat să-l cultive pe cale de laboratoriu. Meseria de sfătuitor este una plină de riscuri. De aceia, aș zice că e de preferit ca tinerele elemente să fie diriguite spre alte meserii. Umanita­tea trăește destul de bine și fără sfă­tuitori. M’am întrebat: după vârsta de trei­zeci de ani, după ce te-au călit desamă­­girile, după ce ochiul s’a deprins să radiografieze tarele omenești, mai este cu putință de legat o prietenie? Una adevărată. Nu o relație indiferentă. Familia: instituție de schimb. Soțul contractează maniile nevestei, femeia ale bărbatului iar copiii sunt benefi­ciarii capitalurilor fuzionate. Și totuși familia poate fi altfel. Va veni vremea când omul va înceta să-l mai exploateze pe semen. Atunci, aici bărbatul n’o va ține în robie pe femeie, nici copiii nu vor fi obligați să plătea­scă haraciu recunoaștință sultanului părinte de familie... Stațiune climaterică. Parcul Carol fără lac și fără pomi dar cu mese de bridge, costume de baie și femei multe care se otrăvesc și otrăvesc și pe alții, bârfind. H . Când lipsește leul președinte al repu­­blicei deșertului, îl suplinește și un șacal.­­Nici o aluzie la Germ­ania de astăzi unde Hitler n’a pus în scenă o fabulă, ci o uriașă tragedie). Și mătreața este un produs al uzi­nei minuscule de fabricat inteligență, care este țeasta umană. Dar și romanele contimporane mul­te sunt succedantele epocei. Un ratat: un exemplar greșit al na­turii. Pe dinlăuntru, nu ca înfățișare. De aceia să-ți fie milă de ratat, să nu-1 jignești, dar să-l eviți. Altfel, riscă să-ți amărască zilele. Și dacă este adevă­rată sentența — tot ce are beteșug­are și răutate — cu atât mai adevărată este în ceia ce privește insuficiența lăuntrică a ratatului. Răutatea lui e perfidă, sub­tilă și niciodată motivată, pentru tine. 1 (adică eu) în englezește se scrie cu literă mare, în mijlocul, ca și la începutul frazei. Orice substantiv Se scrie în nemțește cu literă mare. Se poate trage vreo concluzie de aici? Se poate afirma că englezii sunt atât de individualiști că țin până și orto­grafia lor să fie pecetluită de spirit? Se poate deduce că nemții sunt atât de căutători de absolut că de teamă ca absolutul să nu se ascundă în cea mai smerită făptură, cinstesc substan­tivele cu o majusculă? In limba idiș nu există decât înjură­turii. Pe dinlăuntru, nu ca înfățișare. De mamă. Să fie aceasta un semn că fa­milia este la Evrei atât de solid înte­meiată că nu mai încape dubiu asupra paternității, pe când Românii, nutrind o îndoială — dacă se poate spune — atât de sigură se feresc să-l pomeneas­că pe tata până și în înjurături? Oamenii buni: prejudecată scornită în vremuri de belșug, de stabilitate re­lativă socială. L-am auzit, într’o zi pe d. Virgil Potârcă, cel mai greu la cântar dintre bărbații politici români și totuși unul din cei mai sprinteni la principii, spu­nând cu amărăciune: — Bine că mai există și oameni copii. Că de animalele astea trecute de douăzeci de ani, am o scârbă fără sfârșit!.... Ce joc stupid de cuvinte: condurul, Vulturul Anzilor pleșuvi și condurul pe care-l poartă în picior domnișoara care se duce la bal, să facă teatru! Feminiștile ar avea un rost: dacă ar propaga ideia ca odraslele să nu se molipsiască de ticurile, maniile și su­perstițiile părintești. Scriitorul care are talent de la prima pagină dată în vileag este aproape pierdut; cel care este și virtuos, este pe dea’ntregul pierdut. Sunt obligat să-mi iubesc meșteșu­gul. Altfel, știu că nu mi-aș găsi nici un fel de echilibru vital. N’aș dori să ajung ziua aceia când oamenii vor împinge atât de departe teh­nici, ca să numiască o cățea moa­șă comunală sau bucătăreasă de re­giment de cavalerie. Mica burghezie este stratul izola­torul social care conservă superstițiile animalice ale inconștienței de jos și prejudecățile snobe ale claselor conș­tiente de sus. Dacă nu ești un temperament de ha­lucinat, adică unul care are instinctul teatral extrem de developat, nu iubi. Vei lepăda repede masca iubitei, vei desamăgi și vei fi desamăgit. Cam asta susține Eisennoff, într’o carte în care vrea să dovedească că instinctul teatral este la fel de uman, vechi și etern, ca cel al foamei, și conservării. De ce se recrutează atâtea capete stă­­pânitoare, în ultimul veac, dintre jur­­naliști? Să fi trecut lumea sub domi­nația negustorilor de cuvinte? Lucrătorii adevărați sunt singurii curați la suflet, cultive gărgăunii. Ei n’au timp să-și adică neurastenia lenei. Știți care este mândria tânărului și idealistului publicist român? Că l-a în­trecut cu o foiță de țigare pe camara­dul său mai mare. Adică, s’a uitat peste gard și a văzut ce fac oamenii de peste fruntarii, înaintea camara­dului mai bătrân. Subiectul de vară pentru un gazetar este semnul rezistenței sale ca făurar de cuvinte, ca scornitor de mituri și ca dibăcie profesională. I. Cg. I 26 AUGUST 1934 ---- 3 Monarhie, democrație, rotativă Sunt trei cuvinte care apar de la un timp în toate discuțiile cu caracter politic. Cine vrea să fie îndrăzneț, le folosește direct. Cine vrea să fie doar interesant le pla­sează întâmplător, ca să coloreze atitudini șterse. Ceea ce irită însă bunul simț și jicnește orice apa­rență de logică este confuzia, dacă nu voită cel puțin naivă, ce se încearcă să se facă în privința sensului acestor trei cuvinte. Să ne lămurim. Monarhie, democrație, rotati­vă... Ce înțeles au ele pentru via­ța noastră de stat ? Ce valoare pentru realitatea românească ? Se face atâta caz de constitu­ționalism. Se bat oameni cu pum­nii în piept pentru sincerul lor monarhism. Se susține democra­ția cu ultima energie. Și se pretin­de cu înverșunare menținerea ro­tativei partidelor mari pentru gu­vernare. Găsiți ceva mai contra­dictoriu decât în afirmarea aces­tor principii ? Foarte bine. Ești constituționalist. Ceri respectul Constituției. Asta înseamnă că de către cineva și undeva con­stituția este călcată. Dacă ești sincer susținător al monarhiei nu poți admite că această căl­care poate să vină de aici. Fiindcă ori­ce insinuare în a­­ceastă materie distruge însuși principiul pe care te declari atât de sincer hotărât să-l slujești. Monarhia nu se poate apăra. De aceia ea suferă de atingerile ce i se aduc. u­n monarhist convins nu poate așa­dar să îngădue vreo atingere a monarhiei. In nici un fel. Fiindcă dacă ar face-o ar tre­bui, pentru propria sa consecven­ță, să-și schimbe principiile. Din­spre partea aceasta prin urmare nici o atingere a constituției nu vine. Afirmarea constituționalis­mului apare deci inutilă. Dar să nu ne ascundem după formule și teorii. Și să acceptăm că într’adevăr constituția este căl­cată. Că principiul democrației este atins. De ce ? Fiindcă rotati­va partidelor mari nu este pe de­plin asigurată. Ni se pare că nci se reduce tot totul discuției. Să analizăm lucrurile mai în fundul lor. Constituția atinsă? Fiindcă nu este asigurată rotativa partidelor? Dar ce­ are a face asta cu respec­tul democrației? Să ne înțelegem. Or vrem democrație, sinceră și integrală, și atunci nu putem ac­cepta rotativa partidelor. Or vrem rotativa partidelor și atun­­cea nu ne mai putem plânge de călcarea Constituției. A­poi în a­­celaș timp rotativa partidelor cu respectul absolut al democrației ni se pare nu numai un non sens, dar dea dreptul o pretenție ridi­colă. Democrația integrală exclude ideia rotativei. Fiindcă democra­ția presupune în prim rând exis­tența unui parlament. Ceea ce rotativei îi lipsește. Intr’o demo­crație, elementul de apreciere și de apărare a interesului colectiv îl formează parlamentul. El e frâ­na guvernului, el îi luminează ca­lea și tot el îi determină retrage­rea. Nu credeți că și în sistemul rotativei trebue să îndeplinească cineva acest rol ? Și cine altul de­cât monarhul ? Slavă Domnului! Cincizeci de ani de-a rândul Ro­mânia a trăit sub sistemul rotati­vei. Și a avut acelaș factor în persoana monarhului care a apre­ciat și nevoia schimbărilor de gu­verne și utilitatea diverselor lor acțiuni. Constituția noastră, și le­gea electorală mai cu seamă, consfințesc principiul rotativei, când dă partidelor mari atâtea ex­cesive avantagii. Unde poate să fie atunci încălcarea Constituției? A, dacă ați cere modificarea le­gei electorale pentru ca să se asi­gure țărei un parlament indepen­dent, sinceră expresie a colectivi­­tăței, este evident că lucrurile s’ar schimba. In acest caz ar pă­răsi însă sistemul rotativei pentru a trece la realizarea democrației integrale. Rotativa nu ar mai de­veni atunci condiție de respect a democrației, ci produsul ei întâm­plător. Monarhie, democrație, rota­tivă... Cuvinte ce produc mereu inte­res. Folosiți-le, oameni buni. Dar înainte de-a le folosi, fixați-vă a­­supra unora din ele. Toate la un loc n’au sens. Și vă fac și ridi­coli. In fața logicei și a realității românești. C. A. DONESCU Să mă'mpac cu Vaida? Să nu mă’mpac? Să plec din partid ? Să nu plec ? O ultimă lămurire In numerile 215, 216, etc. din ziarul ,Credința“, d. G. Racoveanu răs­punde articolului meu „Creștinătatea față de iudaism“. Deși a avut trei săp­tămâni să se documenteze, proeminen­­tul meu nu aduce nici un argument nou. Ca să-l lămuresc, ar trebui să re­public articolul din „Vremea“ din 5 August. Cât de prețioasă ar fi discu­ția cu d. Racoveanu, lucrul acesta îmi este totuși peste putință. Mai ales că sunt cetitori cari pot înțelege un articol și fără ca el să fie republicat. Dacă răspunsul d-lui Racoveanu nu răstoarnă nici una din afirmațiile me­le, are totuși o anumită savoare pole­mică, față de care nu pot spune că am rămas insensibil. Ascultați: „D. Eliade, care în timp de 2 ani și jumătate de ședere în India a învățat bine bengale­­za, sanscrita, a scris 3 romane, un vo­lum de impresii de călătorie și a dat gata istoria religiunilor...". D. Racoveanu a uitat un singur lu­cru: că tot în India m’am apropiat de problema mântuirii necreștinilor, a hindușilor și musulmanilor. Care sunt oameni de omenie, oameni drepți, cu­­ragioși, fără patimi și fără ură. Oa­meni pe care, mai ales acu, îi regret. D. Racoveanu crede că toată cultu­ra mea religioasă își are izvorul in răsfoirea unui dicționar. Da, o „răs­foire“ care m’a costat unsprezece ani de muncă, și opt dioptrii. Este foarte puțin, desigur, și sunt cel dintâi care s’o recunosc. MIRCEA ELIADE

Next