Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-09-09 / nr. 354

Q ---- 9 Septembrie 1934 HORA PAIAȚELOR VREMEA. care roman social inedit de Virgil Monda Octav ar fi putut să profite de bogăția în care se născuse pentru a duce o viață de lene­vie luxoasă, dar, deși lipsit de voință și de as­pirații precise, perspectiva unei astfel de vieți îl scârbia. In dezorientarea lui se credea atras uneori spre arte. Avea o percepere foarte vie și o mare ușurință de redare a impresiilor. încă din liceu compunea la pian bucăți fără impor­tanță , desemna, cu un ochiu care observă just și o mână elastică , versifica. Dar tocmai acea­stă varietate de mici talente îl întăriau în con­vingerea că nu e și nu va rămâne decât un di­letant, un trecător la marginea unor păduri ne­umblate, hărțuit de dorința de a respira miro­sul puternic și sălbatic al desișurilor lor, prea slab însă pentru a se putea afunda, pentru putea cuceri adâncurile lor nesfârșite și miste­­­rioase. Ii lipsia răbdarea sârguitoare și mai ales acel foc sfânt al creației care arde totul, îți mistuie viața pentru a scoate din cenușa la pia­tra scumpă care va minuna pe cei ce vor veni. Mereu îi revenia, ca un refren, acea conștiință a zădărniciei terminale, acel „ei, și ?” nimici­tor, acel „la ce bun” care se săpa în spiritul lui, ca un stigmat pe o frunte. Zilele i se scurgeau monotone, nu avea prie­teni, nu putea gusta nici o distracție. Spre a se putea adânci în singurătate când voia, își închinase o cameră în strada Lunei, un ascun­ziș de care nu știa nimeni afară de Clotilda. Neavând o preocupare continuă care să’l inte­reseze, să’l lege de viață, își petrecea vremea în­tr’o trândăvie plictisită care’l obosia mai rău ca munca și îi tocea nervii. Când, într’astfel de ceasuri, se răsvrătia uneori, se îndemna să’și a­­leagă o ocupație, să lupte pentru o situație, ochii i se stingeau îndată, ca apele eleșteelor după apus. Fără a învinui pe nimeni și nimic din jurul lui, fără a se îndârji, fără vre-o idee hotărâtă sau vre-o nădejde pentru viitor, era târât de curgerea timpului, așa cum o ramură frântă din copac e târâtă de râul crescut șuvoi , un val ia în brațe creanga, o duce în salt repede peste bolovani, o scapă la o cotitură, o altă undă vine și o duce mai departe în vâjâitul a­­pelor turburi... Totuși avea și ceasuri mai limpezi. Diletan­tismul său îl legase puțin de artă și sădise în el un mare respect pentru realizatorii ei. Urmă­rind concertele și expozițiile avusese prilejul să-l cunoască pe Sorin și — prin acesta — pe Melchior. Două - trei întâlniri și discuțiuni fu­seseră de ajuns pentru a-i apropia. Atât picto­rul cât și pianistul îi păreau atât de intere­sanți, atât de imbibați de idealul artei lor și în acelaș timp atât de simpli și prietenoși, cu toa­tă diferența lor socială și de vârstă, încât Octav se despărția totdeauna cu regret de ei. Se urca ades în odăița din bulevardul Neatârnării unde Melchior își cocoțase pianul și iluziile , sau șe­dea ceasuri întregi în mansarda din Calea Do­robanților, urmărind penelul lui Sorin, ascul­­tându-i balivernele, o idee pentru un tablou viitor, plângerea cotidiană împotriva lui Mel­chior, vre­o poznă făcută Lenuței. Și toate aceste nimicuri, aceste mizerii și bucurii ale vieții boeme și ale colajului îi păreau lui Octav proaspete, pline de farmec ; și admira pe a­­cești oameni cari, cu toate micile lor laturi ri­dicole, cu toate slăbiciunile și maniile legate de tot ce e omenesc, treceau prin viață mândri, fericiți că-și pot făuri arta. Dar acela care îl însem­na cu adevărat era Clotilda. Se apropiase de ea cu neîncredere. Era doar fiica lui Brădu­el, prietenul intim al­ tatălui său. Ori, față de toți amicii lui Roda, Octav desvăluia o nepăsare, o răceală, care une­ori se schimba în vrășmășie surdă. Blazarea, apatia, mizantropia sunt cele trei fațete ale a­­celeiaș prisme. Clotilda însă îl întâmpina cu un surâs în care licăria sinceritatea, îl învăluia într’o prie­tenie care ’i înviora spiritul și îl trezia la via­ță. Era la vârsta când sufletul, setos de afec­țiune, absoarbe cu lăcomie orice semn de sim­patie adevărată, după cum nisipul bea cea mai mică picătură de apă. Dragostea-i filială era redusă ; organizația psihică, mentalitatea tată­lui său, erau atât de diferite de ale lui Octav încât legătura dintre ei era șubredă. Peisagiul interior al băiatului era ars de secetă și iată că această fată blajină, orfană ca și el, răsă­rită în drumul lui într’un moment dureros, îi vărsa în suflet o ploaie proaspătă, acea ploaie întârziată care deschide petalele florilor mu­ribunde prin răsaduri și trezește bateri de a­­ripi și ciripiri prin cuiburile încinse. Cei doi ani de școală din străinătate, depăr­­tându-i-o, o aureolau cu atât mai puternic, cu cât umbra creștea mai mult în el. Vilegia­tura scurtă, acolo pe țărmurile Elbei, alături de Clotilda păru a l transforma, a-i da un su­flet nou , redevenia un copil sprinten și vo­ios, băețașul pictat în albumuri, in goană după fluturi, pe pajiști smălțuite cu flori. Când, în sfârșit ,ea se înapoie, rămase surprins de gra­vitatea blândă care-i întuneca uneori figura ; și se întreba dacă ea nu va primi de aci îna­inte ca pe un simplu episod copilăresc ceiace pentru el devenise o necesitate sufletească, fără de care viața îi apărea stearpă, cenușie. Un an întreg trăi astfel în preajma ei, lăsân­­du-se furat de un farmec cu atât mai stăpâ­­nitor, cu cât intra în el mai timid , scuturat uneori de îndoeli și neliniște turburi. Și când într’o zi, i se vorbi de logodnă, o primi într’un elan neobișnuit, prins brusc de nădejdi necu­noscute. Fiarele nu se aruncă asupra pradei, în noaptea desișurilor, ci afară, in luminișurile pădurii ; viața lovește în plină lumină... La o lună după logodnă, Octav o văzu pe Ibi Serej. Ibi Serej era o femee brună, cu ochi pro­funzi sub gene lungi și incovoiate, cu un nas ce’și tremura în continuu micile nări tranda­firii, cu niște dinți strălucitori și ascuțiți ce ’și ardeau lumina printre buzele veșnic între­deschise. Părul întunecos, tăiat scurt, părea că strânge capul ei mobil într’o cască de ebonit. in cheeturie mâinilor îi erau fine , prin umerii ei puri, prin brațele-i rotunde, ca din niște niște instrumente minunate, cânta tinerețea. Octav o văzu prima oară în tren, că nu se înapoia din vilegiatura lui germană. Trecuse de Szolnok , străbăteau pusta ungară. In va­gonul restaurant erau numai două locuri li­bere la o masă ocupată de două doamne. Ro­da și Octav se instalară și luară masa tăcuți, în timp ce doamnele, cari isprăviseră dejunul, fumau, discutând pe ungurește. Dar Roda descoperi într un colț un prieten care se în­torcea cu nevastă-sa de la Ostenda , și se grăbi să treacă lângă el, încântat că găsise un colac de salvare, căci se plictisea de moarte în oriși­ce călătorie. Octav își privi comesenele. Alături de fată, o femee grasă și mustăcioasă își astâmpăra cu greu, sub îmbrăcăminte corectă, gesturi de suburbie. Ibi intră în vorbă cu Octav, în fran­țuzește, pronunțând cuvintele străine cu un accent izbitor dar plăcut, muzical. Erau din Budapesta și veneau la București să-și vadă niște rude la cari doamna de alături — ma­ma ei — ținea foarte mult. tot ce spunea și avea să mai spună erau minciuni. Dar ce im­portanță avea aceasta ? Dinții îi scânteiau a­­tât de albi sub buzele întredeschise, de sub care fumul țigării ieșia în vârtejuri diafane, ca fumul unui tren minuscul la gura unui tu­nel miniatură ! Cât timp va rămâne în Bu­curești ? Nu știa. Și vorbea mereu. Octav, tulburat de parfumul care o ’nvăluia ca în­tr’un hallo amețitor, — ea, privindu-i cu ochi adânci cari voiau par’că să scruteze, să cân­­tăriască importanța pe care această cunoștin­ță trecătoare putea s’o aibă pentru ea în țara necunoscută în care venia. Doi ani mai târziu, Octav se întâlni față în față cu ea la Șosea. O uitase ; gândul lui era inhibat de dragostea Clotildei cu care se lo­godise cu câteva săptămâni în urmă. Rămă­sese pe loc, întrebându-se unde mai văzuse pe femeia aceasta, și își scormonia memoria cu atâta înverșunare încât nu observă că și ea se oprise. — D-ta­­ îi spuse ea cu acelaș accent stricat, dar melodios. Și cum el îi arunca niște priviri în care mi­ra­rea se confunda cu ciuda de a nu o recu­noaște, ea începu să râdă. — Acum doi ani, în vagonul restaurant.... El își reaminti brusc , își scuză proasta me­morie și îi ceru voe s-o însoțiască puțin, ceiace ea primi fără multe forme. Acum, o mulțime de amănunte îi reveniau : retrăi ceasul acela tulburător, în legănarea trenului, privind ro­­togoalele de fum ce se înălțau din gura ei în­tredeschisă peste albul strălucitor al dinților ascuțiți, revăzu casca de ebonit și ochii în caii lumina mijia­ca din adâncuri de fântâni. O întrebă despre mama și rudele ei. — Cari rude ? făcu ea, oprindu-se. — Rudele pentru cari ați venit la Bucu­rești. Ea nu’și mai amintea nimic , dar bănuind că era vorba de vre­una din minciunile pe cari le împrăștia în dreapta și stânga, cu acelaș gest larg cu care semănătorul zvârle grăunțele in cele patru vânturi, se porni­­m nou pe rus. — IV am nici o rudă aci. $i cum el o pavia surprins, îi luă de­odată de Urat , și reîncepu sa meargă. — Im timpul iți voi spune.... Cu timpul ! Care timp­­! t_e intenții tremu­rau de pe-acum i aceste vorbve . Fiind­ o re­­acțiune stârnită în fundul sufletului lui, ca o bulboană învol­urata subit in adâncul unei văi, el își întoarse ganuul spre L­lotilda, către aceia care se împietia acum cu însăși rațiunea de a fi, care-i deschidea înainte singura zare către care mai simția imbold să meargă... Dar acasă, în ceasurile posomorâte, ibi îi re­apărea cu tot parfumu­l străin, cu tot misterul pe care-l târa după ea, ca trena unei rochii. „Cu timpul îți voi spune !...”. Vorbe zvârlite intr’o coară de gura unei femei ale cărei gân­duri plutiau în neștire, se mișcau cu inconș­tiența cu care aburii de pe bălți lunecă împinși de toanele vânturilor, vorbe cari începeau to­tuși să roadă ca un acid, să scormonească a­­semeni unui fel de plug. Ce avea să-i spue lui această femee întâlnită în tren și revăzută întâmplător, peste doi ani, această femee cu gesturi subite și idei săltărețe ? In întâlnirile neașteptate pe cari viața ni le oferă, avem un moment de teamă instinc­tivă, clipa de oprire scrutătoare a calului care adulmecă lupul ascuns după nămeții îndepăr­tați. Dar ne aruncăm totuși înainte orbește, căci superbele instincte animale, chircite în noi, nu mai au putere să ne rețină. Octav o revăzu pe Ibi. De câte ori se des­părțea de ea, avea acea mișcare morală care, în lumea materială corespunde gestului de a-ți pipăi capul, își da seama în mod nelămurit că se scufundă. Era însă o alunecare căreia nu i te poți înpotrivi, aidoma cu acele cufundări din vis, în cari orice sforțare de rezistență e nimicită de o paralizie inexplicabilă. Viitorul care, de la logodna lui cu Clotilda îi apărea ca un drum îndeajuns de limpede, se acoperia acum pe alocuri, devenia nesigur. Lua mereu hotărârea să n’o mai revadă pe Ibi, dar la pri­ma întâlnire se ducea, bineînțeles. De altfel, lipsa de voință care’i pecetluia sufletul ca o țară, reducea mult proporțiile luptei sale in­terioare. a I Timp de două luni, furând tot mai mult din vremea datorată Clotildei, se lăsă dus de în­­prejurări ; intimitatea dintre el și Ibi se desă­vârși fără ca el să fi aflat nimic despre ea. Și apoi, într’o zi, povestea vieței ei îi fu desfășu­rată brusc, într’o mărturisire săruturi prelungi, de îmbrățișări întretăiată de amețitoare cari făceau ca amănuntele odiseei ei să joace în mintea lui Octav, ca felinarele și casele pe retina unui bețiv. Fiică de cârciumar din ma­halalele Budei, fusese silită, după accidentul de tramvai care-i omorâse părintele, să mun­­ciască la o modistă de pe Racoczi­ut, și timp de trei ani își istovise ochii și își înțepase de­getele pentru câțiva pengő cari nu-i puteau îndestula nevoile proprii și ale mamei sale atinsă de o trândăvie cronică. Atunci, pentru­­că era frumoasă și avea picioare sprintene, intrase ca dansatoare într’un local de noapte de pe Andrasy­ut, unde apariția ei aprindea ochii bancherilor slăninoși și ai ofițerilor cu craniul ras și cu mustăți transformate — cu a­­jutorul pomezilor — în săgeți de-ale lui Cupi­­don. Acolo fu observată în sfârșit de un direc­tor de cabaret din București, purces în cău­tare de stele , căci pentru localurile nocturne din răsărit, Budapesta rămâne firmamentul de pe care cad toți aștrii Terpsich­orei și ai amo­rului accesibil. Venise deci în Capitală însoți­tă de mama ei care, bucuroasă de bună­starea rezultată din contractele ficei, își simția to­tuși stingherite vech­ile-i tabieturi de câr­­ciumăreasă și ofta mereu după plimbările du­minicale la umbra castanilor de pe Marguts­ziget. Ibi se producea la „Eden” marele caba­ret din centru, unde apărea, la sfârșitul pro­gramului, în două numere de dans cu un par­tener american. Toate aceste amănunte surprinzătoare plouau pe capul lui Octav, îl uluiau. Cunoștea, in­­sfârșit, adevărul. Descoperindu-se, Ibi pierdea dintr’o dată toată acea putere de sugestie, toată vraja cuceritoare a misterului. In acelaș timp, lașitatea și nemernicia lui față de Clo­tilda îi apăreau lui Octav mai vii, mai revol­tătoare. Pentru a se putea reculege, plecă pen­tru câteva zile la Dărâmați, la moșie. Dar fie instinct de femee, fie calcul, Ibi se destăinuise îndeajuns de târziu. Octav avea de acum piciorul prins în cursă ; putința unei fugi se excludea. Acolo, la țară, în lungile zile cari își cântau calmul sub cerul pur, ca sub un imens clopot de sticlă albastră ; în nopțile în cari se auzia parcă respirația adâncă a gliei și distilarea sevei în crengile grase. Octav sim­ția că Ibs îl legase de ea cu frânghiile trupești, acele frânghii cari — dacă se rup vre-o­dată —îți lasă deapururi săpată în carne brazda lor însângerată. Simția mereu parfumul ei, în care mireasma femelei se contopia cu boarea încin­să a florilor; iar noaptea amețitoare ce-și re­vărsa cascada de întuneric din părul ei, îl în­­volbura pe Octav, îl târa ca pe­ o epavă... In șase luni deveni clasica fantoșă mânuită, prin sfori delicate și nevăzute, de degetele sub­țiri ale dansatoarei. Intr’un hotel retras ea ocupa o cameră mare, luminoasă, a cărei înfățișare ținea mijlocia între un iatac de femee tânără și cabina unei actrițe. La un perete, patul larg era strivit de o avalanșă de perne de mătase, peste care se tăvălia, voluptos, cu pântecele în sus și labele în aer Lion, un cățeluș mare cât un pumn, ce­nușiu și tuns până la piele; s-ar fi zis un șo­bolan căruia cineva i-ar fi lungit picioarele, i-ar fi blogit urechile și i-ar fi pus un smoc de păr în vârful cozii. La păretele opus, o oglindă ovală, mare ca pentru a restrânge imagina tru­pului întreg, se înălța deasupra unei mese joa­se de marmură pe care se întindeau, rânduite ca instrumentele chirurgului înainte de ope­rație, nenumăratele obiecte de toaletă și tot arsenalul cu ajutorul căruia femeia se războ­­ește cu anii: creme, farduri, pudre, parfumuri, creioane, pensule, loțiuni multicolore. Și peste tot, ca un certificat al originei populare a lo­catarei, o profuziune de fotografii, de amin­tiri artistice și intime, care turn­a nivelul aces­tui interior și-l apropia simțitor de adăpostul călărețelor de circ ori al cocotelor din porturi. Cât despre mama ei, Ibi o instalase, din prudență profesională, într’o odaie de la ul­timul etaj. Octav venia în fiecare noapte la cabaret , aștepta răbdător până ce Ibi putea pleca — și urca apoi la ea, în hotel unde rămânea până a doua zi. Câte­odată se întâlniau ziua în oraș; ea îl lua atunci de braț și mergea tăcută, feri­cită de a intra cu el în localuri, de a se ames­teca în ceata femeilor rânduite ; sau îl târa prin magazine după târgueli, umblând câte două ore pentru cel mai mic fleac, negăsind nimic pe plac, torturând pe vânzători. Toa­nele ei erau nesfârșite; acuma avea pofte de copil, îi cerea lui Octav să­­ cumpere orice vedea, acum se răspândea nu mai voia nimic, striga să fie lăsată în pace. Legătura lor era un șir nesfârșit de hărțueli; pentru o intâr­­ziere de zece minute ea îi făcea scandaluri disproporționate, pentru a se înblânzi subit și a’l înăbuși cu îmbrățișările; îi scria că nu vrea să’l vadă câteva zile, și când îl rechema, plângea, îi cerea ertare. Intr’un ceas dispozi­ția i se schimba de zece ori; spiritu­l neastâm­părat săria încoace și încolo ca veverița de pe o creangă pe alta. Avea acea fire care face pe un bărbat să se simtă profund nefericit, fără a’i lăsa însă tăria de a fugi. Octav îi răbda cheremurile, căuta să’i satis­facă toate capriciile, să înece în datorii. Or­ice i se părea mai suportabil decât supărările ei, decât acele zile intunecoase când nu-i putea sta alături, sub mângâerile care-i intrase în sânge, ca o boală. Dar destrăbălarea ei, îngă­duită și impusă chiar de profesiune, era iz­­vorul marilor lui torturi. Când în sala copleșită de lumină o vedea pe dansatoare aproape goa­lă sub sutele de priviri dilatate, fixate pe jo­cul șoldurilor ori zvâcnetul sânilor ei, simția o perdea întunecoasă coborându-i-se pe ochi, pumnii i se strângeau ca și cum ar fi vrut să zgâlțăie gratiile unei cuști. Ea, după ce ispră­­via, reapărea în rochie de seară, se așeza la masa vre­unui bărbat, bea un pahar de șam­panie, venia la masa lui Octav, se ridica, re­venia, totul cu gesturi naturale, cu aerul unui copil care săvârșește ceva respingător cu se­ninătatea ignoranței. Intr’o după masă, venind pe neașteptate la hotel i se păru lui Octav că aude din camera ei, o voce bărbătească. Se opri brusc și trase cu urechea. Apoi se ascunse după colțul unui coridor lateral și așteptă, gâfâind. Un domn elegant și cărunt­e și, în adevăr, de la Ibi , stătu să-și aprindă o țigare, citi un aviz spânzurat în părete, în sfârșit coborâ. Abea dispăruse și Octav dădu buzna înăuntru. Ibi în fața oglin­zii, în pijama, cu țigarea în gură își mângâia părul cu peria, își creiona sprâncenele. (Va urma) y y

Next