Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-09-09 / nr. 354
Q ---- 9 Septembrie 1934 HORA PAIAȚELOR VREMEA. care roman social inedit de Virgil Monda Octav ar fi putut să profite de bogăția în care se născuse pentru a duce o viață de lenevie luxoasă, dar, deși lipsit de voință și de aspirații precise, perspectiva unei astfel de vieți îl scârbia. In dezorientarea lui se credea atras uneori spre arte. Avea o percepere foarte vie și o mare ușurință de redare a impresiilor. încă din liceu compunea la pian bucăți fără importanță , desemna, cu un ochiu care observă just și o mână elastică , versifica. Dar tocmai această varietate de mici talente îl întăriau în convingerea că nu e și nu va rămâne decât un diletant, un trecător la marginea unor păduri neumblate, hărțuit de dorința de a respira mirosul puternic și sălbatic al desișurilor lor, prea slab însă pentru a se putea afunda, pentru putea cuceri adâncurile lor nesfârșite și misterioase. Ii lipsia răbdarea sârguitoare și mai ales acel foc sfânt al creației care arde totul, îți mistuie viața pentru a scoate din cenușa la piatra scumpă care va minuna pe cei ce vor veni. Mereu îi revenia, ca un refren, acea conștiință a zădărniciei terminale, acel „ei, și ?” nimicitor, acel „la ce bun” care se săpa în spiritul lui, ca un stigmat pe o frunte. Zilele i se scurgeau monotone, nu avea prieteni, nu putea gusta nici o distracție. Spre a se putea adânci în singurătate când voia, își închinase o cameră în strada Lunei, un ascunziș de care nu știa nimeni afară de Clotilda. Neavând o preocupare continuă care să’l intereseze, să’l lege de viață, își petrecea vremea într’o trândăvie plictisită care’l obosia mai rău ca munca și îi tocea nervii. Când, într’astfel de ceasuri, se răsvrătia uneori, se îndemna să’și aleagă o ocupație, să lupte pentru o situație, ochii i se stingeau îndată, ca apele eleșteelor după apus. Fără a învinui pe nimeni și nimic din jurul lui, fără a se îndârji, fără vre-o idee hotărâtă sau vre-o nădejde pentru viitor, era târât de curgerea timpului, așa cum o ramură frântă din copac e târâtă de râul crescut șuvoi , un val ia în brațe creanga, o duce în salt repede peste bolovani, o scapă la o cotitură, o altă undă vine și o duce mai departe în vâjâitul apelor turburi... Totuși avea și ceasuri mai limpezi. Diletantismul său îl legase puțin de artă și sădise în el un mare respect pentru realizatorii ei. Urmărind concertele și expozițiile avusese prilejul să-l cunoască pe Sorin și — prin acesta — pe Melchior. Două - trei întâlniri și discuțiuni fuseseră de ajuns pentru a-i apropia. Atât pictorul cât și pianistul îi păreau atât de interesanți, atât de imbibați de idealul artei lor și în acelaș timp atât de simpli și prietenoși, cu toată diferența lor socială și de vârstă, încât Octav se despărția totdeauna cu regret de ei. Se urca ades în odăița din bulevardul Neatârnării unde Melchior își cocoțase pianul și iluziile , sau ședea ceasuri întregi în mansarda din Calea Dorobanților, urmărind penelul lui Sorin, ascultându-i balivernele, o idee pentru un tablou viitor, plângerea cotidiană împotriva lui Melchior, vreo poznă făcută Lenuței. Și toate aceste nimicuri, aceste mizerii și bucurii ale vieții boeme și ale colajului îi păreau lui Octav proaspete, pline de farmec ; și admira pe acești oameni cari, cu toate micile lor laturi ridicole, cu toate slăbiciunile și maniile legate de tot ce e omenesc, treceau prin viață mândri, fericiți că-și pot făuri arta. Dar acela care îl însemna cu adevărat era Clotilda. Se apropiase de ea cu neîncredere. Era doar fiica lui Brăduel, prietenul intim al tatălui său. Ori, față de toți amicii lui Roda, Octav desvăluia o nepăsare, o răceală, care uneori se schimba în vrășmășie surdă. Blazarea, apatia, mizantropia sunt cele trei fațete ale aceleiaș prisme. Clotilda însă îl întâmpina cu un surâs în care licăria sinceritatea, îl învăluia într’o prietenie care ’i înviora spiritul și îl trezia la viață. Era la vârsta când sufletul, setos de afecțiune, absoarbe cu lăcomie orice semn de simpatie adevărată, după cum nisipul bea cea mai mică picătură de apă. Dragostea-i filială era redusă ; organizația psihică, mentalitatea tatălui său, erau atât de diferite de ale lui Octav încât legătura dintre ei era șubredă. Peisagiul interior al băiatului era ars de secetă și iată că această fată blajină, orfană ca și el, răsărită în drumul lui într’un moment dureros, îi vărsa în suflet o ploaie proaspătă, acea ploaie întârziată care deschide petalele florilor muribunde prin răsaduri și trezește bateri de aripi și ciripiri prin cuiburile încinse. Cei doi ani de școală din străinătate, depărtându-i-o, o aureolau cu atât mai puternic, cu cât umbra creștea mai mult în el. Vilegiatura scurtă, acolo pe țărmurile Elbei, alături de Clotilda păru a l transforma, a-i da un suflet nou , redevenia un copil sprinten și voios, băețașul pictat în albumuri, in goană după fluturi, pe pajiști smălțuite cu flori. Când, în sfârșit ,ea se înapoie, rămase surprins de gravitatea blândă care-i întuneca uneori figura ; și se întreba dacă ea nu va primi de aci înainte ca pe un simplu episod copilăresc ceiace pentru el devenise o necesitate sufletească, fără de care viața îi apărea stearpă, cenușie. Un an întreg trăi astfel în preajma ei, lăsându-se furat de un farmec cu atât mai stăpânitor, cu cât intra în el mai timid , scuturat uneori de îndoeli și neliniște turburi. Și când într’o zi, i se vorbi de logodnă, o primi într’un elan neobișnuit, prins brusc de nădejdi necunoscute. Fiarele nu se aruncă asupra pradei, în noaptea desișurilor, ci afară, in luminișurile pădurii ; viața lovește în plină lumină... La o lună după logodnă, Octav o văzu pe Ibi Serej. Ibi Serej era o femee brună, cu ochi profunzi sub gene lungi și incovoiate, cu un nas ce’și tremura în continuu micile nări trandafirii, cu niște dinți strălucitori și ascuțiți ce ’și ardeau lumina printre buzele veșnic întredeschise. Părul întunecos, tăiat scurt, părea că strânge capul ei mobil într’o cască de ebonit. in cheeturie mâinilor îi erau fine , prin umerii ei puri, prin brațele-i rotunde, ca din niște niște instrumente minunate, cânta tinerețea. Octav o văzu prima oară în tren, că nu se înapoia din vilegiatura lui germană. Trecuse de Szolnok , străbăteau pusta ungară. In vagonul restaurant erau numai două locuri libere la o masă ocupată de două doamne. Roda și Octav se instalară și luară masa tăcuți, în timp ce doamnele, cari isprăviseră dejunul, fumau, discutând pe ungurește. Dar Roda descoperi într un colț un prieten care se întorcea cu nevastă-sa de la Ostenda , și se grăbi să treacă lângă el, încântat că găsise un colac de salvare, căci se plictisea de moarte în orișice călătorie. Octav își privi comesenele. Alături de fată, o femee grasă și mustăcioasă își astâmpăra cu greu, sub îmbrăcăminte corectă, gesturi de suburbie. Ibi intră în vorbă cu Octav, în franțuzește, pronunțând cuvintele străine cu un accent izbitor dar plăcut, muzical. Erau din Budapesta și veneau la București să-și vadă niște rude la cari doamna de alături — mama ei — ținea foarte mult. tot ce spunea și avea să mai spună erau minciuni. Dar ce importanță avea aceasta ? Dinții îi scânteiau atât de albi sub buzele întredeschise, de sub care fumul țigării ieșia în vârtejuri diafane, ca fumul unui tren minuscul la gura unui tunel miniatură ! Cât timp va rămâne în București ? Nu știa. Și vorbea mereu. Octav, tulburat de parfumul care o ’nvăluia ca într’un hallo amețitor, — ea, privindu-i cu ochi adânci cari voiau par’că să scruteze, să cântăriască importanța pe care această cunoștință trecătoare putea s’o aibă pentru ea în țara necunoscută în care venia. Doi ani mai târziu, Octav se întâlni față în față cu ea la Șosea. O uitase ; gândul lui era inhibat de dragostea Clotildei cu care se logodise cu câteva săptămâni în urmă. Rămăsese pe loc, întrebându-se unde mai văzuse pe femeia aceasta, și își scormonia memoria cu atâta înverșunare încât nu observă că și ea se oprise. — D-ta îi spuse ea cu acelaș accent stricat, dar melodios. Și cum el îi arunca niște priviri în care mirarea se confunda cu ciuda de a nu o recunoaște, ea începu să râdă. — Acum doi ani, în vagonul restaurant.... El își reaminti brusc , își scuză proasta memorie și îi ceru voe s-o însoțiască puțin, ceiace ea primi fără multe forme. Acum, o mulțime de amănunte îi reveniau : retrăi ceasul acela tulburător, în legănarea trenului, privind rotogoalele de fum ce se înălțau din gura ei întredeschisă peste albul strălucitor al dinților ascuțiți, revăzu casca de ebonit și ochii în caii lumina mijiaca din adâncuri de fântâni. O întrebă despre mama și rudele ei. — Cari rude ? făcu ea, oprindu-se. — Rudele pentru cari ați venit la București. Ea nu’și mai amintea nimic , dar bănuind că era vorba de vreuna din minciunile pe cari le împrăștia în dreapta și stânga, cu acelaș gest larg cu care semănătorul zvârle grăunțele in cele patru vânturi, se pornim nou pe rus. — IV am nici o rudă aci. $i cum el o pavia surprins, îi luă deodată de Urat , și reîncepu sa meargă. — Im timpul iți voi spune.... Cu timpul ! Care timp! t_e intenții tremurau de pe-acum i aceste vorbve . Fiind o reacțiune stârnită în fundul sufletului lui, ca o bulboană învolurata subit in adâncul unei văi, el își întoarse ganuul spre Llotilda, către aceia care se împietia acum cu însăși rațiunea de a fi, care-i deschidea înainte singura zare către care mai simția imbold să meargă... Dar acasă, în ceasurile posomorâte, ibi îi reapărea cu tot parfumul străin, cu tot misterul pe care-l târa după ea, ca trena unei rochii. „Cu timpul îți voi spune !...”. Vorbe zvârlite intr’o coară de gura unei femei ale cărei gânduri plutiau în neștire, se mișcau cu inconștiența cu care aburii de pe bălți lunecă împinși de toanele vânturilor, vorbe cari începeau totuși să roadă ca un acid, să scormonească asemeni unui fel de plug. Ce avea să-i spue lui această femee întâlnită în tren și revăzută întâmplător, peste doi ani, această femee cu gesturi subite și idei săltărețe ? In întâlnirile neașteptate pe cari viața ni le oferă, avem un moment de teamă instinctivă, clipa de oprire scrutătoare a calului care adulmecă lupul ascuns după nămeții îndepărtați. Dar ne aruncăm totuși înainte orbește, căci superbele instincte animale, chircite în noi, nu mai au putere să ne rețină. Octav o revăzu pe Ibi. De câte ori se despărțea de ea, avea acea mișcare morală care, în lumea materială corespunde gestului de a-ți pipăi capul, își da seama în mod nelămurit că se scufundă. Era însă o alunecare căreia nu i te poți înpotrivi, aidoma cu acele cufundări din vis, în cari orice sforțare de rezistență e nimicită de o paralizie inexplicabilă. Viitorul care, de la logodna lui cu Clotilda îi apărea ca un drum îndeajuns de limpede, se acoperia acum pe alocuri, devenia nesigur. Lua mereu hotărârea să n’o mai revadă pe Ibi, dar la prima întâlnire se ducea, bineînțeles. De altfel, lipsa de voință care’i pecetluia sufletul ca o țară, reducea mult proporțiile luptei sale interioare. a I Timp de două luni, furând tot mai mult din vremea datorată Clotildei, se lăsă dus de înprejurări ; intimitatea dintre el și Ibi se desăvârși fără ca el să fi aflat nimic despre ea. Și apoi, într’o zi, povestea vieței ei îi fu desfășurată brusc, într’o mărturisire săruturi prelungi, de îmbrățișări întretăiată de amețitoare cari făceau ca amănuntele odiseei ei să joace în mintea lui Octav, ca felinarele și casele pe retina unui bețiv. Fiică de cârciumar din mahalalele Budei, fusese silită, după accidentul de tramvai care-i omorâse părintele, să munciască la o modistă de pe Racocziut, și timp de trei ani își istovise ochii și își înțepase degetele pentru câțiva pengő cari nu-i puteau îndestula nevoile proprii și ale mamei sale atinsă de o trândăvie cronică. Atunci, pentrucă era frumoasă și avea picioare sprintene, intrase ca dansatoare într’un local de noapte de pe Andrasyut, unde apariția ei aprindea ochii bancherilor slăninoși și ai ofițerilor cu craniul ras și cu mustăți transformate — cu ajutorul pomezilor — în săgeți de-ale lui Cupidon. Acolo fu observată în sfârșit de un director de cabaret din București, purces în căutare de stele , căci pentru localurile nocturne din răsărit, Budapesta rămâne firmamentul de pe care cad toți aștrii Terpsichorei și ai amorului accesibil. Venise deci în Capitală însoțită de mama ei care, bucuroasă de bunăstarea rezultată din contractele ficei, își simția totuși stingherite vechile-i tabieturi de cârciumăreasă și ofta mereu după plimbările duminicale la umbra castanilor de pe Margutsziget. Ibi se producea la „Eden” marele cabaret din centru, unde apărea, la sfârșitul programului, în două numere de dans cu un partener american. Toate aceste amănunte surprinzătoare plouau pe capul lui Octav, îl uluiau. Cunoștea, insfârșit, adevărul. Descoperindu-se, Ibi pierdea dintr’o dată toată acea putere de sugestie, toată vraja cuceritoare a misterului. In acelaș timp, lașitatea și nemernicia lui față de Clotilda îi apăreau lui Octav mai vii, mai revoltătoare. Pentru a se putea reculege, plecă pentru câteva zile la Dărâmați, la moșie. Dar fie instinct de femee, fie calcul, Ibi se destăinuise îndeajuns de târziu. Octav avea de acum piciorul prins în cursă ; putința unei fugi se excludea. Acolo, la țară, în lungile zile cari își cântau calmul sub cerul pur, ca sub un imens clopot de sticlă albastră ; în nopțile în cari se auzia parcă respirația adâncă a gliei și distilarea sevei în crengile grase. Octav simția că Ibs îl legase de ea cu frânghiile trupești, acele frânghii cari — dacă se rup vre-odată —îți lasă deapururi săpată în carne brazda lor însângerată. Simția mereu parfumul ei, în care mireasma femelei se contopia cu boarea încinsă a florilor; iar noaptea amețitoare ce-și revărsa cascada de întuneric din părul ei, îl învolbura pe Octav, îl târa ca pe o epavă... In șase luni deveni clasica fantoșă mânuită, prin sfori delicate și nevăzute, de degetele subțiri ale dansatoarei. Intr’un hotel retras ea ocupa o cameră mare, luminoasă, a cărei înfățișare ținea mijlocia între un iatac de femee tânără și cabina unei actrițe. La un perete, patul larg era strivit de o avalanșă de perne de mătase, peste care se tăvălia, voluptos, cu pântecele în sus și labele în aer Lion, un cățeluș mare cât un pumn, cenușiu și tuns până la piele; s-ar fi zis un șobolan căruia cineva i-ar fi lungit picioarele, i-ar fi blogit urechile și i-ar fi pus un smoc de păr în vârful cozii. La păretele opus, o oglindă ovală, mare ca pentru a restrânge imagina trupului întreg, se înălța deasupra unei mese joase de marmură pe care se întindeau, rânduite ca instrumentele chirurgului înainte de operație, nenumăratele obiecte de toaletă și tot arsenalul cu ajutorul căruia femeia se războește cu anii: creme, farduri, pudre, parfumuri, creioane, pensule, loțiuni multicolore. Și peste tot, ca un certificat al originei populare a locatarei, o profuziune de fotografii, de amintiri artistice și intime, care turna nivelul acestui interior și-l apropia simțitor de adăpostul călărețelor de circ ori al cocotelor din porturi. Cât despre mama ei, Ibi o instalase, din prudență profesională, într’o odaie de la ultimul etaj. Octav venia în fiecare noapte la cabaret , aștepta răbdător până ce Ibi putea pleca — și urca apoi la ea, în hotel unde rămânea până a doua zi. Câteodată se întâlniau ziua în oraș; ea îl lua atunci de braț și mergea tăcută, fericită de a intra cu el în localuri, de a se amesteca în ceata femeilor rânduite ; sau îl târa prin magazine după târgueli, umblând câte două ore pentru cel mai mic fleac, negăsind nimic pe plac, torturând pe vânzători. Toanele ei erau nesfârșite; acuma avea pofte de copil, îi cerea lui Octav să cumpere orice vedea, acum se răspândea nu mai voia nimic, striga să fie lăsată în pace. Legătura lor era un șir nesfârșit de hărțueli; pentru o intârziere de zece minute ea îi făcea scandaluri disproporționate, pentru a se înblânzi subit și a’l înăbuși cu îmbrățișările; îi scria că nu vrea să’l vadă câteva zile, și când îl rechema, plângea, îi cerea ertare. Intr’un ceas dispoziția i se schimba de zece ori; spiritul neastâmpărat săria încoace și încolo ca veverița de pe o creangă pe alta. Avea acea fire care face pe un bărbat să se simtă profund nefericit, fără a’i lăsa însă tăria de a fugi. Octav îi răbda cheremurile, căuta să’i satisfacă toate capriciile, să înece în datorii. Orice i se părea mai suportabil decât supărările ei, decât acele zile intunecoase când nu-i putea sta alături, sub mângâerile care-i intrase în sânge, ca o boală. Dar destrăbălarea ei, îngăduită și impusă chiar de profesiune, era izvorul marilor lui torturi. Când în sala copleșită de lumină o vedea pe dansatoare aproape goală sub sutele de priviri dilatate, fixate pe jocul șoldurilor ori zvâcnetul sânilor ei, simția o perdea întunecoasă coborându-i-se pe ochi, pumnii i se strângeau ca și cum ar fi vrut să zgâlțăie gratiile unei cuști. Ea, după ce isprăvia, reapărea în rochie de seară, se așeza la masa vreunui bărbat, bea un pahar de șampanie, venia la masa lui Octav, se ridica, revenia, totul cu gesturi naturale, cu aerul unui copil care săvârșește ceva respingător cu seninătatea ignoranței. Intr’o după masă, venind pe neașteptate la hotel i se păru lui Octav că aude din camera ei, o voce bărbătească. Se opri brusc și trase cu urechea. Apoi se ascunse după colțul unui coridor lateral și așteptă, gâfâind. Un domn elegant și cărunte și, în adevăr, de la Ibi , stătu să-și aprindă o țigare, citi un aviz spânzurat în părete, în sfârșit coborâ. Abea dispăruse și Octav dădu buzna înăuntru. Ibi în fața oglinzii, în pijama, cu țigarea în gură își mângâia părul cu peria, își creiona sprâncenele. (Va urma) y y