Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-12-02 / nr. 366
t și dramelor anonime. Romanul tocătorului de pe stradă cu ai cărui ochi ți-ai încrucișat privirea o singură clipă fără să bănuiești ce poartă cu dânsul Romanul misterului cotidian. „FII ȘI AMANȚI” de D. t. Lawrence Prin apariția in românește a romanului „Fii și amanți”, Lawrence își va relua în ochii publicului cetitor locul care i se cuvine. Din opera aceasta, Lawrence se vădește un scriitor de amploare Dostoevskiană, prin compasiunea și umanitatea pe care o revarsă asupra oamenilor pe care îi descrie. Scriitorul care a fost calificat drept pornograf, aduce în „Fii și amanți” mărturia celei mai pure poveste de dragoste din câte au existat. Incompatibilitatea sexuală dintre tineri este descrisă cu delicatețe și cu o mare finețe de nuanțe. Este romanul lui Lawrence cel mai amplu și ca respirație epică și ca posibilități omenești și ca document al unei clase sociale. Pe deasupra Lawrence își arată aci marea sa artă de naturist. Povestea minunată de dragoste din „Fii și amanți" se petrece sub florala simfonie a naturii, a naturii nu descrisă ca un divertisment liric, ci integrată dramelor eroilor. R. G. 2 Decembre 1934 ---- - vremea Reviste Românești Mărturisim încă odată că, pentru noi, orice revistă ,de provincie înseamnă o afirmare a voinței de creație, o Luptă contra monotoniei și a politicianismului, un strigăt reconfortant al vieței care nu se lasă pe deplin stinsă în nici un colț al țării. Revistele provinciale nu îndeplinesc numai un mic rol cultural, ci o funcțiune „civilă“, grandioasă, de creația unității Statului civil (organic, coherent, dinamic) împotriva descompunerii Statului politic. Este o misiune civilizatoare, magnifică; este afirmarea primatului tehnicilor spirituale, într’un ceas când iată atenția este îndreptată către tehnica politică. Astăzi, nici o revistă nu e prea mult, nici un cerc cultural nu e inutil, nici un iou scriitor ■,— cât ar fi de lipsit de mijloace — nu e de lepădat. Rândurile , trebuiesc strânse cât mai mult. Realizările revistelor de provincie, Jnsă, trebuesc judecate cu ochiu critic, de aceia nu vom menționa decât ceiace mai se pare vrednic, ceiace e pe cale de împlinire. Se poate să ne înșelăm, câteodată. De aceia ne simțim datori să revenim mereu. Revista Vremii (An. I, No. 4) apare la Galați, sub detecția d-lui M. Grig. Cotlaru. Este o revistă matură, cu colaborări serioase, admirabil prezentată. Articole sociale, politice, economice. Foarte puține contribuții literare. Litere (An. II, No. 14) apare la București, redactată de d-nii Matei Alexandrescu și Aurel Chirescu. Din numărul de față rețnem articolul, lung și erudit— prea lung și prea erudit pentru concluziile la care ajunge— al d-lui I. E. Torouțiu: De la Sinteza la compilație. Este vorba de studiul „Eminescu și spiritul german“ al s d-lui prof. I. Sân-Georgiu. Eruditul istoriograf, d. Torouțiu, demonstrează oarecare grabă și chiar improvizație in acest studiu al d-lui I. Sân-Georgiu. Demonstrația ni se pare, totuș, prea lungă și prea personală. In restul numărului, un fragment din biografia lui Pârvan, de d. Alex. Talex, și cronica literară de d. Matei Alexandrescu. „i este o revistă scoasă exclusiv de tineri. Apare, la Focșani, sub conducerea: Al. Călinescu, George Car și Pavel Nedelcu, . Ultimul număr (Noembrie) este vădit superior celor anterioare. Notăm elseul din fruntea revistei: „La poarta cimitirului spenglerian“ de d. Florea Călin; poema „Invocare“ de E. A. R. Zaharia (poet al cărui nume, dacă a mai publicat pe undeva, regretăm că i-am scăpat până acum); „Scrisoare“ de Alexandru Călinescu (face parte din volumul recent apărut, „Declin"); „Răzvrătire“ de Vladimir Cavarnali și schița „Ultimul întârziat“, a atât de fecundului prozator B. Iordan. Cronica, prea scurtă. Gînd (No. 2—3) apare în București; redactor d. Ion Aurel Manolescu. Este o revistă cât o coală comercială, când o desfaci. Redactorul publică versuri și proză. Tribuna Școalei ,ziarul Asociației Profesorilor secundari din România, a ajuns la Nrul 4. Se publică articole de interes profesional. Bine scrisă, Meridian apare la Craiova, cu colaborări mai mult locale. Lucrul acesta ne interesează. Pentru că articolele trimise dela centru nu sunt scrise mai niciodată de la inimă. Meridan este excelent tipărit, formând adevărate caiete, vrednice de a fi păstrate în orice bivbliotecă. Ultimul număr nu-l putem recenza, pentru că încă nu l-am primit. Cu acest prilej, amintim redacțiunilor tuturor revistelor literare că nu putem scrie decât despre acele numere pe care le primim. CURIER M. E. Intrun cămin de domnișoare se numește volumul de debut al d-rei Anișoara Odeanu. O carte agreabilă și discretă, editată de „Adevărul“. Lucian Boz o f ■ , Jr., va scoate în editura noastră un volum de eseuri despre poezia românească modernă. Cartea cu poeți, așa se numește volumul, va conține în afară de numeroase esseuri despre poeți, o prefață explicativă și va fi împodobită cu un portret al autorului, datorit d-lui I. Anestin. DUMINECA ORBULUI roman de Cezar Petrescu Editura Alcalay Murei, maestru al impresionismului, Monet, spunea că obiectele n’au o formă precisă și definitivă. Nu există catedrala sau plopul, ci o catedrală sau un plop la o anumită oră într’o anumită lumină. Tot așa, scriitoarea engleză Virginia Woolf, observatoare sensibilă și cu deosebire meșteră în a nota nuanțele schimbătoare ale sentimentelor, nu se arată mulțumită cu tehnica romancierilor clasici. „Examinați — apune ea — pentru un moment un spirit ordinar într’o zi ordinară. Spiritul primește un miliard de impresii, banale, fantastice, efervescente sau gravate cu ascuțimea oțelului. Ele sosesc din toate părțile, necurmată ploaie de nenumărați atomi. Și pe măsură ce cad, pe măsură ce se unesc pentru a forma viața de Luni, viața de Marți, accentul se pune in chip deosebit — momentul important nu mai este aci, ci dincolo. Astfel, dacă un scriitor ar fi un om liber și nu un sclav, dacă arputea scrie ce-i place, nu ce trebuiește, n’ar mai fi intrigă, nici comedie, nici tragedie, nici istorie de dragoste, nici catastrofă convențională și poate nici un singur nasture cusut ca în romanele realiste. Viața nu este o serie de lămpi aranjate sistematic ; viața e un halo luminos, o îmbrăcăminte pe jumătate transparentă care ne înfășoară de la naștere la moarte. Și misiunea romancierului este de a surprinde acest duh schimbător, necunoscut, nedefinit sau râu definit aberațiile și complexitățile pe care le poate prezenta, cu un amestec cât mai mic posibil de fapte exterioare“. Aceste cuvinte s’ar potrivi într’o bună măsură noului roman Dumineca Orbului, în care Cezar Petrescu, autorul atâtor romane de formă clasică, primenindu-și tehnica, infățșază cititorului o tranșă din viața Capitalei în lumina schimbătoare a unei singure zilei 13 Mai 1934, Dumineca orbului. Într-un volum de peste 350 pagini, cu acțiunea desfășurată în 24 ore, Cezar Petrescu a făcut să se încrucișeze 24 existențe omenești, cu dramele, conflictele și aspirațiile lor, cu mediul și cametarul lor. E un roman al viaților Foc in Hanul cu Tei Noul roman al scriitorului I. PELTZ a apărut in vitrina librăriilor. Deși de puține zile ieșit din tipografie, romanul a suscitat interesul criticei și al cititorilor. Faptul nu e surprinzător. Lumea pe care o descrie d.r. PELTZ, are atâtea particularități; conflictele care o frământă sunt atât de adânci ; forma și analiză sufletească a eroilor sunt atât de impresionante, încât opresc și rețin atenția lectorului. In asemenea condițiuni e de prevăzut cărții un real succes de vitrină și dembrărie. Intrun cămin de domnișoare D-ra Anișoara Odeanu a apărut în vitrină cu primul ei roman, editatde „Adevărul“. Cărți primite : CEZAR PETRESCU — Apostol (roman); ed. III; edit. „Cugetarea”, CEZAR PETRESCU — Dumineca orbului (roman); edit. „Alcalay”. JOSE CARRETERO — Femei, scump plătită (roman); edit. „Alcalay“. OCTAV DESSILA — Neastâmpăr (roman); edit. „Cartea Românească". LUIGI PIRANDELLO — Răposatul Matei Pascal (roman); edit. „Fundațiile Regale“. N. IORGA — Oameni cari au fost; edit. „Fundațiile Regale“. ANDRE MAUROIS — Instinctul fericirii (roman); edit. „Naționala- Ciornei”. ISAIIA RĂCACIUNI — Mal (roman); edit „Naționala-Ciornei“. IONEL TEODOREANU — Crăciunul din Silivestri (roman) ; edit. „Cartea Românească“. D. V. BARNOVSCHI — Rumilia (roman) ; edit. „Naționala-Cornei“. MIHAI TICAN RUMANO — Monstrul apelor; edit. „Cugetarea“. G. I. CHELARU și CR. POPESCU — Noua ortografie a Academiei Române; edit. „Cugetarea“. V. VÂLCOVICI — Conferințe (Astronomice, Tehnice, Felurite); edit „Cugetarea”. EMIL LAUWIG — Conducătorii Europei; edit. „Cugetarea“. JULES VERNE — Călătorie spre centrul pământului; ed. „Cugetarea”. GABRIEL BALANESCU — Acteon (Râmnicul-Vâlcea). VICTOR CORNEA — Mișcarea revizionistă din Anglia și chestia Transilvaniei; edit. „Cultura poporului“. I. ADAMOIU — Revoluția românească de mâine (Tip. „Bucovina”) SAȘA PANĂ — Călătorie cu funicularul (poeme), edit. „Unu“. PIMEN CONSTANTINESCU - Publ. periodice românești ale Sibiului de astăzi (Tip. „Săteanului“ Sibiu). PIMEN CONSTANTINESCU - Poeme creștine (trad. din italiană), Focșani. . . PIMEN CONSTANTINESCU - G. D’Anunzio — 44 Sonete (Chij). MIHAIL SABINI — Lacrimi incandescente (poeme), edit. „Vraja“. AL. DIMA — lavorul folkloric al poeziei lui I. Pillat, Cluj. T. AGÂRBICEANU — Războiul lui Sf. Petre, edit. , Eminescu”. ALCIORANESCU — M. Rollinat și satanismul în poezia română, „Adevărul". ANNA COLOMBO — Vita e opere di I. L. Caragiale, Roma. LUCIA SANTANGELO — Giorgio Cosbu« nella vita a nalte opere, Roma. VII Am ajuns la sfârșitul comentariilor noastre asupra răstălmăcitului tablou de istorie literară contemporană a dlui Iorga. Violența indignării față de judecățile sale eronate asupra celor mai însemnați scriitori defuncți se transformă, când e vorba de moderniști, în dezarmată blazare. Dacă Maiorescu, Creangă, Caragiale, Davila, D. Anghel și alții s-au bucurat de atâta injustiție din partea unui critic, peste ale cărui resentimente și parțialități timpul n’a întins un văl de liniște, la ce ne putem aștepta pentru scriitorii a căror activitate este încă în curs 7 D. Iorga refuză cu îndărătnicie să vadă în modernism altceva decât aberație a expresiei, maladie a fanteziei și a simțirii și înstrăinare de fondul etnic, singurul blazon care consacră nobleță spirituală a tuturor verificatorilor și povestașilor cu teme patriotice și rurale. Pentru a ilustra gradul de impermeabilitate al criticei sale artistofobe, vom alcătui un delicios florilegiu de judecăți , reflecțiile noastre sunt aproape dăunătoare, față de iremisibiulul lor farmec. Despre poezia d-lui Ion Pillat citim : „Ceia ce a făcut acest poet de o continuă tinereță, aproape adolescentă, e așa de „bine“, încât e greu să se stabilească o gradație și să se descopere o altă desvoltare decât aceia a jocului diligent cu subiectele. E cașul unui Haralamb Lecca, dar cu cineva perfect convenabil, chiar și atunci când simte nevoia râvnirilor". Ne permitem numai, ca un element de comparație, această alăturare : „Aici (la Neamul românesc literar) se manifestă întâiu acel poet de cugetare, din șirul pe care-1 deschisese Cerna și-l continua și d. Soricu, magistratul I. Popescu Pajură, care dă avântata Odă cântăreților Ca șoimi liberi v’ați născut. Senini ca șoimi 'n zborul lor ! Ca trăsnetul răzbunător, Slobozitor De binefăcătoare ploi, — Aducători de vremuri noi, Renăscători voi v’ați născut! După această filosofie adâncă, remarcăm „poesia deosebit de gingașe a unui Gh. Săpunaru de la „Sămănătorul“ — ca să identificăm apoi pe „un domn Peltz, scriitor supt ocupație“, care totul mai este, între altele, și autorul puternicului roman Calea Văcărești, apărut înainte de a ieși de sub tipar istoria literară a d-lui Iorga. Mai departe aflăm și de d. Galaction, care „continuă cu povestea de voluptate a popei Ionea, de la noi, la Cladova, amestecând explicații cărturărești și cuvinte de oraș, într'o narațiune pe care cu atât mai bine știe s’o presinte un Agârbiceanu T. Peste câteva file, desprindem noutatea, care nu trebue pierdută, cu nici un preț : „Cutare pagini critice ale sale (e vorba de d. Topârceanu) sânt vrednice de toată aceata — ceea ce va face pe admiratorii poetului ieșean, situat alături de Valery și Daudelaire, m lirica, să repare nedreptatea acordându-i și un grad Ungăraquet, cel puțin. Despre d. Al. Al. Phllippiie, prețuit până acum pentru merite poetice reale, aflăm o nouă erarhie: „Peste un șir de modernisme mai mult sau mai puțin inteligibile, el face să se audă însă accentele puternice și nobile ale unui prometeu vrednic de înaintașul său elenic: In fiecăeri, o Nimeni, te salut Vă năruiți de-acum, statui de lut. Religii, zei, apostoli, mucenici, Credințe mici... Izbește-te cu creștetul de soare, Pământ1 Cer, înapoi ! Drum larg despică ’n zare, O, Mare ! E desigur culmea pănă la care s’a ridicat ca ideie și ca avânt poezia de după război“. Escaladând și această culme de perspicacitate, ne cățărăm de acest pisc . „Iar, între prozatori, (la „Drum drept“ !) d. D. Iov dovedește un talent care se va risipi asupra unor subiecte foarte deosebite, dând nu odată pagini în adevăr frumoase și durabile“. Fiindcă pășim tot pe înălțimi granitice, alăturăm și alte stânci lirice. „La capătul simplelor rugăciuni (Pe drumul Damascului de Stamatiad) e frumoasa închinare către țară, datată 13 Noembrie 1917, în care e o notă ca a marelui Belgian Verhaeren: O, țara mea cea mai frumoasă O, țara mea, nefericită țară, O, țara mea, eu n’am pierdut nădejdea Că în curând, din somnul fără vise, Vei învia și’n cântece de arhangheli, Vei trece peste abise, citate de d. Iorga spre justificarea deplină a comparației Verhaeren-Stamatiad. Fără elogii, dintr’o rezervă neînțeleasă, d. Iorga citează îndată după perechea Stamatiad - Verhaeren și pe poetul Iorga (nu credem să fie chiar o rudă a marelui nostru istoric), cu versuri bine alese, spre a nu compromite reputația nici unuia, în caz când, repetăm, ar întâmpla să fie vreo legătură cât de fragilă între amândoi : „N. Iorga va înfățișa durerea țerii rupte 'n două . Azi nu mai este nimeni legat de locul lui . Sântem deopotrivă ai țerii Ai celei care astăzi în mâna Ai celei care mâne să fie a noastră poate, a celor cari „s’au culcat de moarte și-au adormit în steag“, a celor cari se cer a nu fi uitați. ■ . . . Noi sântem mulți, e codrul plin De noi, e plin muntele tot. In șiruri crucile se țin De gropi ce nu se mai socot. Și, fiindc’ am fost tot ce v’am fost. Gând mi-?Am făcut al vieții rost. In bucuria voastră, frați. Nu ne uitați, t. apoi umilința mormântului regal Arnes supt ochii împăratului german învingător. Ce tremuri hordă fără lege? îți pare că ar fi trăsnit La locul unde-i odihnit Supt lespede bătrânul rege 7 Sau Lburările întrerupte de lacrimi către regele, regina în pribegie j Murian bătrân, Bătrân și păgân și mincinos foarte Mințind pân’ la moarte”, strofă care aparține aceluiaș mare poet contemporan, N. Iorga, nu lui Dosoftei, cum ar putea creși de unii răuvoitori care ar bănui vreo rudenie, cât de depărtată, între excelentul poet și marele istoric N. Iorga. Oricât de improbabilă pare identificarea poetului omonim cu istoricul N. Iorga și oricâtă firească pudoare l-ar împiedica pe criticul nostru să-și omagieze o spiță a neamului, însușirile nebănuite ale poetului N. Iorga triumfă în fața evidenții. Marele istoric N. Iorga va face deplină dreptate ignoratului poet N. Iorga și mai departe : „Am văzut că, printre acei cari c’au ținut mai mult în curent cu vremea, N. Iorga, într’un alt șir de poezii lirice, a exprimat într’o formulă deosebită de a celor noi putința înoirii. Astfel în bucățile din vremea marelui războiu, când întoarcerea la literatură se produce, alături de bucățile închinate durerii unei țeri sfâșiate, e și ceia ce poate smulge o astfel de vreme sufletului duios pentru orice amintire și orice legătură umană Simbolul s’a dovedit că se poate îmbrăca și în formă nesiluită. Astfel în Grâu pierdut: A sămăhat pe lanuri grâu curat Isus Și-o parte răsări, iar alta fu 1 pierdută, Căci pasărea pribeagă neștiută Mânca din roada care s’a depus. Și, când a fost apoi la seceriș, Apostolii, văzând numai o parte De strâns, vorbiră ca din carte: ,,Cu sămănatul, Doamne, te greșiș! Ai răspândit atâta grâu curat ", Și Lau mâncat netrebnice jivine”. Iar Domnul cu privirile senine. ,,Doar și de dânsele m'am îndurat". Sau în filosofia de optimism, peste individualismul pe care-1 paște moartea: Căci veșnicie ai țesut Din aceia ce te-a străbătut Și, când te ’nchini la D-zeu, Te 'nchini la însuși gândul tău, Acela ce s’a desfăcut Din învelișul cel de lut Și stă deasupră-ți ca o stea — De-apururea. Forma poeziei nouă se găsește întreagă în amintirile de călătorie ale aceluiași, unde aceiași notă, modernistă, dacă vrea cineva, (de ce nu, de ce nu ?...) se află în versurile închinate naturii din țerile străbătute. Astfel pentru Grecia, târzii, cercetată, Peste vulgarul câmp de cucuruz Olimpul stă sălbatec și ursuz . In valea Tempe nu mai afli flori, Zeus e mort sus în palat de nori. Dar vârful părăsit s’ascunde ’n zale Și seara lacrimi cad pe goala vale, Căci nu-i bielșug și bucurie nu-i Când zeii plâng pe iarba câmpului“. Pentru toate aceste revelații, marele istoric N. Iorga are drept la recunoștința noastră integrală. Față de un Arghezi, un Blaga, un Barbu și alți poeți arhaici, descoperirea marelui poet modernist N. Iorga este o răscumpărarare a tuturor rătăcirilor modernismului. Dar cu atât mai mult nu credem, să fie vreo legătură de rudenie între marele istoric N. Iorga și poetul excepțional de călduros prezentat, căci istoricul Iorga este, orice c’ar spune un adversar al modernismului. Obiectivitatea sa se explică numai printr’o rară intuiție a unei valori care a coincidă cu un modernism sui-generis și un omonimat care nu a umbrit, aci, seninătatea criticului. Restul eroilor de informație, de gust, ca și omisiunile câtorva duzini de scriitori, necitați măcar în istoria literaturii contemporane a d-lui Iorga rămân simple mărunțișuri, față de o reparație atât de radicală și de dezinteresată. Numai pentru reabilitarea marelui poet N. Iorga — d. N. Iorga, marele istoric, merită toate scuzele pentru numeroasele sale injustiții. Fiindcă nu voim să risipim candoarea actului său de dreptate artistică, asupra căruia am insistat suficient, ne considerăm misiunea sfârșită. Dacă am mai adăoga un singur rând, ne temem că vom face o răsunătoare „mea culpa“ pentru restul obiecțiilor aduse într’uni șir de, vehemente poate, articole. Pompiliu CONSTANTINESCU CRONICA LITERARA D. IORGA ȘI LITERATURA CONTEMPORANA ’n lume noastre toate, voastră mi, DANS de Sens José Carretero: Femeia scump plătită Roman tradus din limba Spaniolă Literatura spaniola modernă, e foarte puțn cunoscuta la ne*, iată de ce e bine venită traducerea operei lui Jose : Carretero Femeia scump plătită« Romanul acesta ne desvalue povestea mondenă a unei femei, care alunecă o clipă pe panta exasperării sexuale, cunoaște apoi penitențele iubirii adevărate. Purgatoriul adulterului reușește să-i redea umilința iubrii și s o reînoarca. Poveste stranie care se potrivește atât de bine climatului și solului spaniol. Lectura lui Carretero e într’adevăr revelatoare : antrenanta și spumoasă, alertă fără să fie dulceagă și, mai ales instructivă. EDITURA ALCALAY