Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-12-02 / nr. 366

t și dramelor anonime. Romanul tocă­torului de pe stradă cu ai cărui ochi ți-ai încrucișat privirea o singură cli­pă fără să bănuiești ce poartă cu dânsul Romanul misterului cotidian. „FII ȘI AMANȚI” de D. t­. Lawrence Prin apariția in românește a ro­manului „Fii și amanți”, Lawrence își va relua în ochii publicului cetitor lo­cul care i se cuvine. Din opera aceasta, Lawrence se vădește un scriitor de amploare Dostoevskiană, prin compa­siunea și umanitatea pe care o revarsă asupra oamenilor pe care îi descrie. Scriitorul care a fost calificat drept pornograf, aduce în „Fii și amanți” mărturia celei mai pure poveste de dragoste din câte au existat. Incompatibilitatea sexuală dintre ti­neri este descrisă cu delicatețe și­ cu o mare finețe de nuanțe. Este romanul lui Lawrence cel mai amplu și ca respirație epică și ca posibilități omenești și ca document al unei clase sociale. Pe deasupra Lawrence își arată aci marea sa artă de naturist. Povestea minunată de dragoste din „Fii și amanți" se petrece sub florala simfonie a naturii, a naturii nu descri­să ca un­ divertisment liric, ci inte­grată dramelor eroilor. R. G. 2 Decembre 1934 ---- - vremea Reviste Românești Mărturisim încă odată că, pentru noi, orice revistă ,de provincie înseam­nă o afirmare a voinței de creație, o Luptă contra monotoniei și a politi­cianismului, un strigăt reconfortant al vieței care nu se lasă pe deplin stinsă în nici un colț al țării. Revistele pro­vinciale nu îndeplinesc numai un mic rol cultural, ci o funcțiune „civilă“, grandioasă, de creația unității Statu­lui civil (organic, coherent, dinamic) împotriva descompunerii Statului po­litic. Este o misiune civilizatoare, mag­nifică; este afirmarea primatului teh­nicilor spirituale, într’un ceas când iată atenția este îndreptată către teh­nica politică. Astăzi, nici o revistă nu e prea m­ult, nici un cerc cultural nu e inutil, nici un i­ou scriitor ■,—­ cât­ ar fi de lipsit de mijloace — nu e de lepădat. Rândurile , trebuiesc strânse cât mai mult. Realizările revistelor de provincie, Jnsă, trebuesc judecate cu ochiu critic, de aceia nu vom menționa decât ceiace mai se pare vrednic, ceiace e pe cale de împlinire. Se poate să ne înșelăm, câteodată. De aceia ne simțim datori să revenim mereu. Revista Vremii (An. I, No. 4) apare la Galați, sub detecția d-lui M. Grig. Cotlaru. Este o revistă matură, cu colaborări se­rioase, admirabil prezentată. Articole sociale, politice, economice. Foarte pu­­ține contribuții literare.­­ Litere (An. II, No. 14) apare la Bu­­curești, redactată de d-nii Matei Ale­­xandrescu și Aurel Chirescu. Din nu­mărul de față rețnem­ articolul, lung și erudit­­— prea lung și prea erudit pentru concluziile la care ajunge­­— al d-lui I. E. Torouțiu: De la Sinteza la compilație. Este vorba de studiul „Eminescu și spiritul german“ al s d-lui prof. I. Sân-Georgiu. Eruditul istoriograf, d. Torouțiu, demonstrează oarecare grabă și chiar improvizație in acest studiu al d-lui I. Sân-Georgiu. Demonstrația ni se pare, tot­uș, prea lungă și prea personală. In restul nu­mărului, un fragment din biografia lui Pârvan, de d. Alex. Talex, și cronica literară de d. Matei Alexandrescu. „i­ este o revistă scoasă exclusiv de ti­neri. Apare, la Focșani, sub conduce­rea: Al. Călinescu, George Car și Pa­­vel Nedelcu, . Ultimul număr (Noem­­brie) este vădit superior celor ante­rioare. Notăm elseul din fruntea re­vistei: „La poarta cimitirului spen­­glerian“ de d. Florea Călin; poema „Invocare“ de E. A. R. Zaharia (poet al cărui nume, dacă a mai publicat pe undeva, regretăm că i-am scăpat până acum); „Scrisoare“ de Alexandru Că­­linescu (face parte din volumul re­cent apărut, „Declin"); „Răzvrătire“ de Vladimir Cavarnali și schița „Ul­timul întârziat“, a atât de fecundului prozator B. Iordan. Cronica, prea scurtă. Gînd (No. 2—3) apare în București; re­dactor d. Ion Aurel Manolescu. Este o revistă cât o coală comercială, când o desfaci. Redactorul publică versuri și proză. Tribuna Școalei ,ziarul Asociației Profesorilor secun­dari din România, a ajuns la N­rul 4. Se publică articole de interes profe­sional. Bine scrisă, Meridian apare la Craiova, cu colaborări mai mult locale. Lucrul acesta ne inte­resează. Pentru că articolele trimise dela centru nu sunt scrise mai nicio­dată de la inimă. Merid­an este exce­lent tipărit, formând adevărate caiete, vrednice de a fi păstrate în orice biv­bliotecă. Ultimul număr nu-l putem recenza, pentru că încă nu l-am primit. Cu acest prilej, amintim redacțiuni­­lor tuturor revistelor literare că nu putem scrie decât despre acele nu­mere pe care le primim. CURIER M. E. Intrun cămin de domnișoare se numește volumul de debut al d-rei Anișoara Odeanu. O carte agreabilă și discretă, editată de „Adevărul“. Lucian Boz­ o f ■ , Jr­., va scoate în editura noastră un v­o­­lum de e­seuri despre poezia româ­nească modernă. Cartea cu poeți, așa se numește vo­lumul, va conține în afară de nume­roase esseuri despre poeți, o prefață explicativă și va fi împodobită cu un portret al autorului, datorit d-lui I. Anestin. DUMINECA ORBULUI roman de Cezar Petrescu Editura Alcalay Murei, maestru al impresionismului, Monet, spunea că obiectele n’au o formă precisă și definitivă. Nu există catedrala sau plopul, ci o catedrală sau un plop la o anumită oră într’o anumită lumină. Tot așa, scriitoarea engleză Virgi­nia Woolf, observatoare sensibilă și cu deosebire meșteră în a nota nuan­țele schimbătoare ale sentimentelor, nu se arată mulțumită cu tehnica ro­mancierilor clasici. „Examinați — apu­­ne ea — pentru un moment un spirit ordinar într’o zi ordinară. Spiritul pri­mește un miliard de impresii, banale, fantastice, efervescente sau gravate cu ascuțimea oțelului. Ele sosesc din toate părțile, necurmată ploaie de ne­numărați atomi. Și pe măsură ce cad, pe măsură ce se unesc pentru a forma viața de Luni, viața de Marți, accen­tul se pune in chip deosebit — mo­mentul important nu mai este aci, ci dincolo. Astfel, dacă un scriitor ar fi un om liber și nu un sclav, dacă ar­­putea scrie ce-i place, nu ce trebuiește, n’ar mai fi intrigă, nici comedie, nici tragedie, nici istorie de dragoste, nici catastrofă convențională și poate nici un singur nasture cusut ca în roma­nele realiste. Viața nu este o serie de lămpi aranjate sistematic ; viața e un halo luminos, o îmbrăcăminte pe jumătate transparentă care ne înfă­șoară de la naștere la moarte. Și misi­unea romancierului este de a surprinde acest duh schimbător, necunoscut, ne­definit sau râu definit aberațiile și complexitățile pe care le poate pre­zenta, cu un amestec cât mai mic po­sibil de fapte exterioare“. Aceste cuvinte s’ar potrivi într’o bu­nă măsură noului roman Dumineca Or­bului, în care Cezar Petrescu, autorul atâtor romane de formă clasică, pri­­menindu-și tehnica, infăț­șază cititoru­lui o tranșă din viața Capitalei în lu­mina schimbătoare a unei singure zilei 13 Mai 1934, Dumineca orbului. Într-un volum de peste 350 pagini, cu acțiunea desfășurată în 24 ore, Cezar Petrescu a făcut să se încrucișeze 24 existențe omenești, cu dramele, con­flictele și aspirațiile lor, cu mediul și cametarul lor. E un roman al viaților Foc in Hanul cu Tei Noul roman al scriitorului I. PELTZ a apărut in vitrina librăriilor. Deși de puține zile ieșit din tipografie, romanul a suscitat interesul criticei și al cititorilor. Faptul nu e surprinzător. Lumea pe care o descrie d.­r. PELTZ, are atâtea particularități; conflictele care o frământă sunt atât de adânci ; for­ma și analiză sufletească a eroilor sunt atât de impresionante, încât opresc și rețin atenția lectorului. In asemenea condițiuni e de prevă­zut cărții un real succes de vitrină și de­mbrărie. Intrun cămin de domnișoare D-ra Anișoara Odeanu a apărut în vitrină cu primul ei roman, editat­­de „Adevărul“. Cărți primite : CEZAR PETRESCU — Apostol (roman); ed. III; e­dit. „Cugetarea”, CEZAR PETRESCU —­ Dumineca orbului (roman); edit. „Alcalay”. JOSE CARRETERO — Femei, scump plătită (roman); edit. „Alca­­lay“. OCTAV DESSILA — Neastâmpăr (roman); edit. „Cartea Românească". LUIGI PIRANDELLO — Răposa­­tul Matei Pascal (roman); edit. „Fundațiile Regale“. N. IORGA —­ Oameni cari au fost; edit. „Fundațiile Regale“.­­ ANDRE MAUROIS — Instinctul fericirii (­roman); edit. „Naționala- Ciornei”. ISAIIA RĂCACIUNI — Mal (ro­man); edit „Naționala-Ciornei“. IONEL TEODOREANU — Crăciu­nul din Silivestri (roman) ; edit. „Car­tea Românească“. D. V. BARNOVSCHI — Rumilia (roman) ; edit. „Naționala-C­ornei“. MIHAI TICAN RUMANO — Mon­strul apelor; edit. „Cugetarea“. G. I. CHELARU și CR. POPESCU — Noua ortografie a Academiei Ro­mâne; edit. „Cugetarea“. V. VÂLCOVICI — Conferințe (As­tronomice, Tehnice, Felurite); edit „Cugetarea”. EMIL LAUWIG — Conducătorii Europei; edit. „Cugetarea“. JULES VERNE — Călătorie spre centrul pământului; ed­­. „Cugetarea”. GABRIEL BALANESCU — Acteon (Râmnicul-V­âlcea). VICTOR CORNEA — Mișcarea revizionistă din Anglia și chestia Tran­silvaniei; edit. „Cultura poporului“. I. ADAMOIU — Revoluția româ­nească de mâine (T­­ip. „Bucovina”) SAȘA PANĂ — Călătorie cu funi­­cularul (poeme), edit. „Unu“. PIMEN CONSTANTINESCU - Publ. periodice românești ale Sibiu­lui de astăzi (Tip. „Săteanului“ Si­biu). PIMEN CONSTANTINESCU - Poeme creștine (trad. din italiană), Focșani. . . PIMEN CONSTANTINESCU - G. D’Anunzio — 44 Sonete (Chij). MIHAIL SABINI — Lacrimi in­candescente (poeme), edit. „Vraja“. AL. DIMA — lavorul folkloric al poeziei lui I. Pillat, Cluj. T. AGÂRBICEANU — Războiul lui Sf. Petre, edit. , Eminescu”. AL­CIORANESCU — M. Rollinat și satanismul în poezia română, „Ade­vărul". ANNA COLOMBO — Vita e opere di I. L. Caragiale, Roma. LUCIA SANTANGELO — Giorgio Cosbu« nella vita a nalte opere, Ro­ma. VII Am ajuns la sfârșitul comen­tariilor noastre asupra răstălmă­­citului tablou de istorie literară contemporană a d­lui Iorga. Vio­lența indignării față de judecățile sale eron­ate asupra celor mai în­semnați scriitori defuncți se trans­formă, când e vorba de moderni­ști, în dezarmată blazare. Dacă Maiorescu, Creangă, Caragiale, Davila, D. Anghel și alții s-au bu­curat de atâta injustiție din par­tea unui critic, peste ale cărui re­sentimente și parțialități timpul n’a întins un văl de liniște, la ce ne putem aștepta pentru scriito­rii a căror activitate este încă în curs 7 D. Iorga refuză cu îndărătnicie să vadă în modernism altceva de­cât aberație a expresiei, maladie a fanteziei și a simțirii și înstrăina­re de fondul etnic, singurul bla­zon care consacră nobleță spiri­tuală a tuturor verificatorilor și povestașilor cu teme patriotice și rurale. Pentru a ilustra gradul de impermeabilitate al criticei sale ar­tisto­fobe, vom alcătui un deli­cios florilegiu de judecăți , reflec­țiile noastre sunt aproape dăună­toare, față de iremisibiulul lor farmec. Despre poezia d-lui Ion Pillat citim : „Ceia ce a făcut acest poet de o continuă t­inereță, aproape adoles­centă, e așa de „bine“, încât e greu să se stabilească o gradație și să se descopere o altă desvolta­­re decât aceia a jocului diligent cu subiectele. E cașul unui Hara­­lamb Lecca, dar cu cineva perfect convenabil, chiar și atunci când simte nevoia râvnirilor". Ne permitem numai, ca un ele­ment de comparație, această ală­turare : „Aici (la Neamul românesc li­terar) se manifestă întâiu acel poet de cugetare, din șirul pe care-1 deschisese Cerna și-l conti­nua și d. Soricu, magistratul I. P­opescu Pajură, care dă avânta­ta Odă cântăreților Ca șoimi liberi v’ați născut. Senini ca șoimi 'n zborul lor ! Ca trăsnetul răzbunător, Slobozitor De binefăcătoare ploi, — Aducători de vremuri noi, Renăscători voi v’ați născut! După această filosof­ie adâncă, remarcăm „poesia deosebit de gingașe a unui Gh. Săpunaru de la „Sămănătorul“ — ca să iden­tificăm apoi pe „un domn Peltz, scriitor supt ocupație“, care totul mai este, între altele, și autorul puternicului roman Calea Văcă­rești, apărut înainte de a ieși de sub tipar istoria literară a d-lui Iorga. Mai departe aflăm și de d. Ga­­laction, care „continuă cu poves­tea de voluptate a popei I­onea, de la noi, la Cladova, ameste­când explicații cărturărești și cu­vinte de oraș, într'o narațiune pe care cu atât mai bine știe s’o pre­­sinte un Agârbiceanu T. Peste câteva file, desprindem noutatea, care nu trebue pierdută, cu nici un preț : „Cutare pagini critice ale sale (e vorba de d. Topârceanu) sânt vrednice de toată aceat­a — ceea ce va face pe admiratorii poetu­lui ieșean, situat alături de Vale­ry și Daudelaire, m lirica, să re­pare nedreptatea acordându-i și un grad Ungă­raquet, cel puțin. Despre d. Al. Al. Phllippiie, prețuit până acum pentru merite poetice reale, aflăm o nouă erar­­hie: „Peste un șir de modernisme mai mult sau mai puțin inteligi­bile, el face să se audă însă ac­centele puternice și nobile ale u­­nui prometeu vrednic de înainta­șul său elenic: In fiecăeri, o Nimeni, te salut Vă năruiți de-acum, statui de lut. Religii, zei, apostoli, mucenici, Credințe mici... Izbește-te cu creștetul de soare, Pământ1 Cer, înapoi ! Drum larg despică ’n zare, O, Mare ! E desigur culmea pănă la care s’a ridicat ca ideie și ca avânt poezia de după război“. Escaladând și această culme de perspicacitate, ne cățărăm de a­­cest pisc . „Iar, între prozatori, (la „Drum drept“ !) d. D. Iov dovedește un talent care se va risipi asupra u­­nor subiecte foarte deosebite, dând nu odată pagini în adevăr frumoase și durabile“. Fiindcă pășim tot pe înălțimi granitice, alăturăm și alte stânci lirice. „La capătul simplelor rugăciuni (Pe drumul Damascului de Stamatiad) e frumoasa închina­­­­re către țară, datată 13 Noembrie 1917, în care e o notă ca a mare­lui Belgian Verhaeren: O, țara mea cea mai frumoasă O, țara mea, nefericită țară, O, țara mea, eu n’am pierdut nădejdea Că în curând, din somnul fără vise, Vei învia și’n cântece de­ arhangheli, Vei trece peste­ abise, citate de d. Iorga spre justifica­rea deplină a comparației Ver­­haeren-Stamatiad. Fără elogii, dintr’o rezervă ne­înțeleasă, d. Iorga citează îndată după perechea Stamatiad - Ver­haeren și pe poetul Iorga (nu cre­dem să fie chiar o rudă a mare­lui nostru istoric), cu versuri bine alese, spre a nu compromite repu­tația nici unuia, în caz când, repe­tăm,­­ ar întâmpla să fie vreo le­gătură cât de fragilă între amân­doi : „N. Iorga va înfățișa durerea țerii rupte 'n două . Azi nu mai este nimeni legat de locul lui . Sântem de­o­potrivă ai țerii Ai celei care astăzi în mâna Ai celei care mâne să fie­ a noastră poate, a celor cari „s’au culcat de moar­te și-au adormit în steag“, a celor cari se cer a nu fi uitați. ■ . . . Noi sântem mulți, e codrul plin De noi, e plin muntele tot. In șiruri crucile se țin De gropi ce nu se mai socot. Și, fiindc’ am fost tot ce v’am fost. Gând mi-?Am făcut al vieții rost. In bucuria voastră, frați. Nu ne uitați, t. apoi umilința mormântului regal Arnes supt ochii împăratului german învingător. Ce tremuri hordă fără lege? îți pare că ar fi trăsnit La locul unde-i odihnit Supt lespede bătrânul rege 7 Sau Lb­­urările întrerupte de la­crimi către regele, regina în pri­begie j Muri­an bătrân, Bătrân și păgân și mincinos foarte Mințind pân’ la moarte”, strofă care aparține aceluiaș mare poet contemporan, N. Iorga, nu lui Dosoftei, cum ar putea cre­și de unii răuvoitori care ar bănui vreo rudenie, cât de depărtată, între excelentul poet și marele is­toric N. Iorga. Oricât de improbabilă pare i­­dentificarea poetului omonim cu istoricul N. Iorga și oricâtă firea­scă pudoare l-ar împiedica pe cri­ticul nostru să-și omagieze o spiță a neamului, însușirile nebănuite ale poetului N. Iorga triumfă în fața evidenții. Marele istoric N. Iorga va face deplină dreptate ig­noratului poet N. Iorga și mai de­parte : „Am văzut că, printre acei cari c’au ținut mai mult în curent cu vremea, N. Iorga, într’un alt șir de poezii lirice, a exprimat în­tr’o formulă deosebită de a celor noi putința înoirii. Astfel în bucă­țile din vremea marelui războiu, când întoarcerea la literatură se produce, alături de bucățile în­chinate durerii unei țeri sfâșiate, e și ceia ce poate smulge o astfel de vreme sufletului duios pentru orice amintire și orice legătură u­­mană­ Simbolul s’a dovedit că se poate îmbrăca și în formă nesi­luită. Astfel în Grâu pierdut: A sămăhat pe­ lanuri grâu curat Isus Și-o­ parte răsări, iar alta fu 1 pierdută, Căci pasărea pribeagă neștiută Mânca din roada care s’a depus. Și, când a fost apoi la seceriș, Apostolii, văzând numai o parte De strâns, vorbiră ca din carte: ,,Cu sămănatul, Doamne, te greșiș! Ai răspândit atâta grâu curat ", Și Lau mâncat netrebnice jivine”. Iar Domnul cu privirile senine. ,,Doar și de dânsele m'am îndurat". Sau în filosofia de optimism, peste individualismul pe care-1 paște moartea: Căci veșnicie ai țesut Din aceia ce te-a străbătut Și, când te ’nchini la D-zeu, Te 'nchini la însuși gândul tău, Acela ce s’a desfăcut Din învelișul cel de lut Și stă deasupră-ți ca o stea — De-apururea. Forma poeziei nouă se găsește întreagă în amintirile de călătorie ale aceluiași, unde aceiași notă, modernistă, dacă vrea cineva, (de ce nu, de ce nu ?...) se află în ver­surile închinate naturii din țerile străbătute. Astfel pentru Grecia, târzii­, cercetată, Peste vulgarul câmp de cucuruz Olimpul stă sălbatec și ursuz . In valea Tempe nu mai afli flori, Zeus e mort sus în palat de nori. Dar vârful părăsit s’ascunde ’n zale Și seara lacrimi cad pe goala vale, Căci nu-i bielșug și bucurie nu-i Când zeii plâng pe iarba câmpului“. Pentru toate aceste revelații, marele istoric N. Iorga are drept la recunoștința noastră integrală. Față de un Arghezi, un Blaga, un Barbu și alți poeți arhaici, des­coperirea marelui poet moder­nist N. Iorga este o răscumpăra­­rare a tuturor rătăcirilor moder­nismului. Dar cu atât mai mult nu credem, să fie vreo legătură de ru­denie între marele istoric N. Iorga și poetul excepțional de călduros prezentat, căci istoricul Iorga este, orice c’ar spune un adversar al modernismului. Obiectivitatea sa se explică numai printr’o rară intuiție a unei valori care a coin­cidă­ cu un modernism sui-gene­­ris și un omonimat care nu a um­brit, aci, seninătatea criticului. Restul eroilor de informație, de gust, ca și omisiunile câtorva du­zini de scriitori, necitați măcar în istoria literaturii contemporane a d-lui Iorga rămân simple mărun­țișuri, față de o reparație atât de radicală și de dezinteresată. Numai pentru reabilitarea ma­relui poet­­ N. Iorga — d. N. Ior­ga, marele istoric, merită toate scuzele pentru numeroasele sale injustiții. Fiindcă nu voim să risipim candoarea actului său de dreptate artistică, asupra căruia am insistat suficient, ne conside­răm misiunea sfârșită. Dacă am mai adăoga un singur rând, ne te­mem că vom face o răsunătoare „mea culpa“ pentru restul obiec­țiilor aduse într’uni șir de, vehe­mente poate, articole. Pompiliu CONSTANTINESCU CRONICA LITERARA D. IORGA ȘI LITERATURA CONTEMPORANA ’n lume noastre toate, voastră m­i­, DANS de Sens José Carretero: Femeia scump plătită Roman tradus din limba Spaniolă Literatura spaniola modernă, e foarte puț­n cunoscuta la ne*, iată de ce e bine venită traducerea operei lui Jose : Carretero Femeia scump plătită« Romanul acesta ne des­value povestea mondenă a unei femei, care alunecă o clipă pe panta exasperării sexuale, cunoaște apoi penitențele iubirii adevărate. Purgatoriul adulterului reușește să-i redea umilința iub­rii și s o reîno­arca. Poveste stranie care se potrivește atât de bine climatului și solului spaniol. Lectura lui Carretero e într’adevăr revelatoare : antrenanta și spumoasă, a­­lertă fără să fie dulceagă și, mai ales instructivă. EDITURA ALCALAY

Next