Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)
1934-07-22 / nr. 347
° VREMEA g — 22 IULIE 1934 Felia de contralup nuvelă inedită de Victor Ion Popa Dragă prietene Cristache. In sfîrșit sînt în Geneva... Și — însfîrșit! — mă învrednicesc să-ți scriu. Nu trebue să te sperii, fiindcă pricinile pentru care-ți scriu, le vei vedea limpede în cele ce urmează. ... Și 'îînsu^ji Drumul a fost chinuitor de lung și plin de sîcîeli. Ca să te urci la opt dimineața în tren, lăsînd în urma ta Parisul, pe care ai fi nesăbuit să crezi că-l vei mai vedea, și să petreci apoi zece ore întregi între englezoaice ciufe, buboase și schilăvite la carnea lor uscată, știe cel de sus că nu-i nicio bucurie. Dimpotrivă- Dar ce să mai zici de se întîmplă încă să le știi puțintel și limba, iar la masă în Vagonul restaurant, după ce stai spate în spate cu cea mai ciobănoasă și mai asudată dintre ele să le mai auzi vorbind, cum numai fetele de pension ar fi în stare să vorbească, în toiul nopților de Mai, end intră întregi pe geamuri, dihorii nevăzuți ai primăverei ? Venite proaspăt din umezeala și pîcla unui Bedford Square ori din vreun fund de Hampstead londonez, se prigoreau în vipia Franței și ascultau de porunci țîșnite din adîncuri nelimpezite ale sîngelui, măsurau cu priviri sperbe și șerpești bărbații de pe lingă ele și-și chicoteau părerile aprinse. Cea mai înaltă avea o îndemnare deosebită spre bărbații mici și grăsuți. Cealaltă micuța se simțea însă îndemnată spre toți. Ea avea vederi anume și mărturisea limpede că înfățișarea nu poate dovedi nimic din „adevăratul bărbat“. — „Sînt mai mincinoși decît englezoaicele venite la Paris“, a încheiat hotărîtă, acoperind limba albă dintre dinți cu vîrful pufos și parfumat al unei banane voluptos despuiate. In asemenea vecinătate, neînțelegerea mea cu chelnerii a fost de două ori mai neplăcută.înțelegeam vezi bine, că n’am pe nimeni în ajutor și s’ar fi cuvenit să mă las păgubaș de blestemata felie de cantalup, decît să petrec mai apoi atîtea ceasuri cu inima jicnită, dar n’am fost în stare... Rezultatul ? M’au jicnit... Da! M’au jicnit și m’au jicnit adînc. Ascultă calea prietene Cristache, ține minte pățania bunului tău amic și învață... Ei cum știi, nu sînt om bogat și n’am de multe ori prilejul să trec dincolo de hotar. Așa fiind, e lesne de priceput că sînt mii și mii de lucruri care-mi sînt și îmi rămîn necunoscute- Imi sînt necunoscute fiindcă toată învățătura noastră din școală nu face doi bani, cînd e vorba s’o întrebuințezi. Abia atunci îți dai seama că a fost o învățătură moartă și că trebue să începi alta vie asupra locului. La fel cum se întîmplă chiar cu afurisita asta de limbă franțuzească pe care am boscorodit’o nu numai cite trei ceasuri pe săptămînă, vreme de opt ani, dar pot să spun că din lecturile mele știu mai bine decît pe cea cu care m’am născut— ceiace ce e un însemn al Romînilor în deosebi. Citesc orice, și n’am nevoe să caut în dicționar decît cuvintele care nici acolo nu sînt, ba aș putea la nevoe, să spun Petit Larousse pe de rost. Cît privește vorbitul, pot mărturisi cu toată modestia, că primeam numai laude din toate părțile. Chiar și tu mă lăudai. Ba, venind de la Viena, dimpreună cu niște Americani austriaci, de origină evrei, atît m’au copleșit cu admirația lor în ce privește limpezimea, frumusețea și precizia franțuzeștii mele, înde nu eram departe să cred chiar afirmația lor neîndoioasă, ca orice afirmație făcută de Americani. — „Pînă azi n’am auzit nici un francez să vorbească așa de frumos franțuzește...“. Dar cînd am coborît în gara de est și m’am înfundat în tabla de taxi, mi s’a cutremurat toată șandramaua învățăturii... Șoferul mi-a cutremurat’o înțelegi tu, Cristache? — Un simplu șofeur, gras, obraznic și mustăcios. — „Comment ? „m’a întrebat peste umăr, dîndu-mi parcă cu prastura peste nas din privirea batjocoritoare a ochilor mici și vii. ■— „Comment ?“, m’a întrebat odată, văzîndu-mă că stau uimit- Și aveam tot dreptul să fiu uimit fiindcă îi spusesem limpede: — „Rue des Ecoles“... Socotind totuși că am spus prea încet, am repetat cu răspicarea cuvenită — „Rue des Ecoles“. De astă dată el a rămas uimit... Iar cînd am înțeles pricina uimirei lui uimirea mea s’a schimbat în panică, în nod în gît și în sudoare rece, înțelegi tu, frate, pricina ?... Auzise ce-am spus, dar n’a înțeles... Nu mi-a spus, dar iată cum am văzut că n’a înțeles. A scos îndată un fel de ghid și a început să caute... Dar numaidecât a scuturat nervos din umerii lui grași, a ridicat cu desnădejde o mînă murdară într’un gest umflat din cot, ca la teatru, și a spus disperat: — „Trouve pas...“. Bîlbîiala mea jalnică n’a putut să lămurească nimic. A iscat doar un consiliu făcut pe loc, între șofeurul meu și doi hamali, cu documentări în ghidul care trecea din mînă în mînă. Cu inima neagră de îndoeli și supărare, le-am smuls cărțulia soioasă și am vînturat’o ca un apucat. Cat la litera cuvenită și tip de bucurie: „Dobitocii! Nu știu să caute după alfabet!..“ mi-am zis fulgerător în gînd, pe cînd gura striga biruitoare, iar degetul arăta pricina izbînzii: — „Ahiana ! Voila ! Rue des Ecoles ! C’est ga ! Voyez?“. Cei trei au făcut o mutră lungă și s’au uitat unul la altul... S’au apropiat și vîzîndu-și nasurile în foaie au răsuflat rîzînd: — „Aha ! Bien ! Voui!... Rue des Ecoles !... Mais bien entendu... Ca s’trouve Atunci m’am mirat o clipă dar șoferul s’a întors rîzînd la mine și m a înțepat, din ochi, ca pe un flutur cu spinarea de spatele mașinei: — „Maintenant j’comprend... Mais... c’est Rue des Ecoles-.. pas Rue des Ecoles...“. Dar, clipind, ca sub teroarea unui uriaș l-am aprobat încet, îngrozit pentru tot restul zilelor mele, de prăpădul care-i știința și în nevinovatele iscase în unele mîndrii. Căci, vezi tu, prietene Cristache, aici era lucrul cel mai înspăimântător... Eu n’am băgat de seamă nici o deosebire. Din clipa aceia am înțeles că știu franțuzește numai dincolo de hotarele Franței și tot curajul meu s’a dus. Mi-a fost frică să mai vorbesc și am ocolit cît se putea prilejul să-mi arăt neștiința. Și astfel, eu, om vorbăreț, stăpîn pe mine, gălăgios de felul meu, și socotindu-mă în stare să dsnuesc despre orice, să pun la locul lui pe oricare, și să zeflemisesc pe orișicare om, — în sfârșit cum mă știi bine, am ajuns lașul lașilor, temîndu-mă și de cel din urmă controlor de tren ori chelner de restaurant, deși am biletul în buzunar, tichetul ori plata făcută, cum se zice la noi, în sfîrșit, mi-au luat piutta! In asemenea moară de lucruri, mă mir și eu singur ce mi-a venit să nu las naibei felia de cantalup. Mă mir, vorba vine, de vreme cemi plac așa de mult cantalupii. Dar mă mir totuși cum de n’am putut să mă lipsesc date fiind împrejurările neobișnuite în care venea. Căci felia de cantalup mi-a trîntit-o chelnerul pe masă chiar de la început. Ce voiai să fac ? Firește am pus farfuria deoparte și am așteptat. Dar curind chelnerul a întins mîna s’o ia. L’am oprit! — „Pardon !“ a zis el! Credeam că n’o mîncați“. — „Ba da! o mănînc...!“ i-am răspuns. Ceia ce auzind el s’a retras politicos, înclinîndu-se chelnerește, ca în fața oricărui american, lucru care m’a măgulit și m’a făcut să am nu numai păreri excelente despre personalul vagoanelor resturante, dar chiar și o undă caldă de prietenie și — de ce n’aș spune-o— afecțiune recunoscătoare pentru bună creșterea și delicatețea franțuzească. Peisagiul pe care îl urmăream înadins să nu mi se vadă înduioșarea față de atîta amiciție, se desfășura năpraznic de iute. Mai puțin iute însă se desfășura lista de bucate. Ba, la drept vorbind, lista aceasta nu se desfășura deloc. La masă eram, ca să zic așa, văduv,cu pepenele meu. Intr’un tîrziu, bănuind o oarecare încurcătură. Mă uit la chelner. El se uită la mine. Socotind că-i de ajuns întorc capul și aștept. Mă uit iar, se uită și el foarte serios, profesional. Mă mai întorc odată și iar mă uit... întinzîndu-mi fruntea ca într’o pregătire de zîmbet — o însemnare. Ochii chelnerului se luminează și ei cam tot așa. Zîmbesc. Zîmbește și el. Zîmbește al naibei dar nu se clintește din loc. Cum era firesc, simt că-s caraghios zîmbind prostește la un chelner care nu pricepe nimic și mă supăr foc pe mine. Atunci vîr nașul în fața de masă, mă încrețesc la frunte și iau hotărîrea să mă gîndesc ce-ar fi de făcut. Desigur, altul ar fi sunat, ori ar fi chemat chelnerul. Și desigur că și eu aș fi făcut la fel, dacă aș fi fost în Romînia și dacă s’ar fi putut să-mi descarc supărarea pe farfurie, trîsnind în ea cu cuțitul. Aici însă, ca să chem chelnerul trebue să-ți țugiți buzele și să scoți un sunet infam, un țipăt subțire și indecent ca o sărutare la mahala, ori ca o îndemnare de birjar pentru caii ocrotiți de biciu. Așa ceva însă nu fac eu nici în ruptul capului ! Mai întîi că n’am făcut niciodată, al doilea, că nu pot suferi sunetul acesta — și mai ales — al treilea — că am englezoaicele pe lîngă mine. Simt de mai înainte că aș fi așa de ridicul iicit le-ar pufni rîsul... Iar eu vreau să ajung la Geneva cu orice preț... N’am chef să mă sinucid pe drum. Deci, fac o încercare desnădăjduită și ridic capul supărat înțăncușînd privirea zîmbitoare a chelnerului cu doi ochi aspri și indignați. în sfîrșit, bagă de seamă că s-a întîmplat ceva și vine excesiv de politicos. Notați bine : excesiv.. — „Doriți ceva ?“ întreabă el îngrijat de furtuna pe care a presimțit’o în mine, îmi înghit supărarea fiindcă mă oblig să aleg cuvinte sigure. .— „Vreau să mînînc !“‘ îi zic. Iar el se uită la mine apoi la cantalup neînțelegând ce mai război s’a declarat deodată între client și farfurie. — „Nu vă place ?“ își arcuește el sprîncenele subțiri. — „Ce V" răspund eu, după o clipă, bucuros că am găsit cuvîntul care îmi rezolvă toată întrebarea.— „Cantalupul“, zice el. — „Foarte!“ îl încredințez, zîmbind iarăși... „dar alceva...“. Chelnerul face o sforțare să înțeleagă, apoi deodată zîmbește, și dă vesel și scurt din cap. — „ A ! Bun...“ și întinde mîna să ia farfuria cu felia de cantalup-Mă supăr pe loc și-l opresc . ■— „De ce?“... Dar el nedumerit îmi răspunde cu un gest elegant.— „Ca să vă aduc celălalt fel...“. Văzînd că neînțelegerea dăinuește îi trag farfuria din mînă și poticnindu-mă vitejește printre vorbe zic : — „lasă asta aici... și adă celălalt...“. Firește, dîrzenia mea l’a făcut să se supuie. Dar canonul a reînceput , cînd a venit să-mi ia farfuria ca să aducă al doilea fel..Și apoi al treilea... și apoi brînza... De fiecare dată felia de cantalup făcea călătorii suplimentare evoluînd ca un avion pe traseul Paris Dijon... Vestea acestor lupte ciudate, a trecut negreșit la ajutorul de chelner, la bucătar, la conducătorul de tren apoi a luat’o din fundul vagonului, s’a prelins pe lîngă pereți și a ajuns umedă, pînă în spinarea scuturată de rîs și bolovănită în ciolane groase a englezoaicei de lîngă mine... — „Nimic nu-i mai urît ca un om care mînîncă, mi-am zis eu reamintindu-mi o vorbă auzită, dracu știe cînd, în liceu pe semne... Și cum nu sînt totdeauna prea drăguț cu făptura mea am crezut că această senzație făcută în vagon, se datorește neesteticei mele la mîncat. Apoi am bănuit că țin rău furculița. Apoi, am început să pîndesc pe alții ,dorind să-mi însușesc felul lor de manevrat aceste unelte ale civilizației. Căci, ce e drept. Eu știu să țiu bine cuțitul și lingura. Pentru furculiță am însă un tratament special, nu pot s’o țin în vîrful degetelor, ca pe lingură. O țin voinicește, ca s’o pot înfige sdravăn în bucată. — „Asta-i rămășiță atavică“ mi-a zis odată un om deștept și neîndurat. „Ții furculița ca pe țăpoiul de ridicat fîn“. Și oricît de umilitoare era zisa prietenului, pe el tot nu m’am supărat fiindcă avea dreptate... Ba, avea așa de multă dreptate încît m’am convins deabmnelea că e o rămășiță, o moștenire de la bunicul meu, drept care am socotit'o sfîntă și nici n’am încercat s’o mai schimb. Dar aici, am făcut și încercarea asta.. Am făcut’o... și încă fără folos... căci ochii vagonului tot pe mine rămîneau.... Voiau să vadă toți... și eu habar n’aveam ce vor să vadă... Mi-am dat seama doar cînd am pus dinnainte farfuria cu cantalup. Atunci jumătate din vagon s’a ridicat în picioare, iar chelnerul boldit niște ochi de jurat că o- a mor un om. Iar cînd am pus prima bucățică în gură, s’a născut o zarvă și o părcăială încît, trecînd peste toate sfielile mele, am bătut cu cuțitul în farfurie — spre indignarea englezoaicelor — și-am cutezat să întreb chelnerul tare . — „Ce-i mișcarea și uimirea asta? de ce se uită toată.. („lumea“ trebuia să spun și cuvîntul franțuzesc dispăruse în haos) asta...“. La care chelnerul uitîndu-și cu desăvîrșire ținuta poruncită breslei lui subțiri și politicoase , a răspuns: .— „Mîncați canta lup după salată...". — „Da ! — Și ?..“. Răspuns și întrebare ce i s’au părut așa de neroade încît abia a șoptit: — „De asta..." și a pofnit în rîs aproape întorcîndu-mi spatele. Această grosolănie m’a supărat așa de tare, încît am cerut pe loc plata și am spus o tristă minciună, dorind să mă răzbun. — „E foarte prost acest cantalup “. De fapt avea un gust delicios și un parfum cum rar se găsește... Dar, chelnerul reîntorcîndu -se la politeța și blajina lui profesională mi-a răspuns dulce : — „Se poate... mai ales după salată !... Dacă îl mîncați la început, cum îl mînîncă toată lumea... Vă asigur însă că l’ați fi găsit bun..". Dobitocul! Și încă mai zîmbea ! I-am explicat atunci că la noi, neam de neamul nostru a mîncat pepenele la urmă și că e foarte bun... La asta dacă ar fi fost un chelner bine crescut și simțit, n’ar mai fi răspuns nimic, ori ar fi zis un vag: — „Se poate !“... Dar obraznicul acesta mi s’a uitat drept în ochi, de sus, cam peste umăr și mi-a șerpuit dulceag un răspuns din vîrful buzelor :— „Oh! Da ! Nu-i de mirat... Eu am auzit de unele obiceiuri chiar mai neroade decît ăsta. De pildă e o colonie în Africa unde miresele trec întîi pe la preot și pe urmă în patul mirelui". Cum se vede, uitase că e chelner, — își adusese aminte că e franțuz. Și iată pentru ce am simțit o fericire nesfîrșită cînd am coborît în gara Genevei.. Am scăpat de chelnerii franțuzi. Și chiar dacă oi da de vreunul, nu poate să fie rău... Știi bine că în Geneva chiar hapsînul de Voltaire spunea că s’a simțit om bun, liniștit și de ispravă... ! Ca dovadă... o primă dovadă — iată-mă și pe mine, cu toată lenea mea de scris, aici simt nevoia să-ți fac plăcerea și să-ți scriu — măcar că în trei luni de cînd îi plecai puteam să-ți scriu de multe ori... ! Dar mă simt liniștit, bun și de treabă și cum știu că pleci și tu încoace, vreau să te feresc de eventuale neplăceri-Deci ține minte, să nu mînînci canta lup în Franța... Ori dacă ți-i poftă, cumpără unul după masă, învelește-1 în jurnal și minîncă-1 la hotel, în odaia ta, după ce te-ai încuiat bine și ai spus portarului să nu lase pe nimeni să urce. Dar vezi de nu uita cojile acolo. Eu nu știu ce ar putea să se întîmple pentru că asemenea întîmplare n’am avut. Totuși n’ar strica să le pui în jurnal, să iei un taxi și să te duci la vre-o cîțiva kilometri din oraș să le zvîrli pe cîmp... Al tău prieten care te îmbrățișează cu dor, Marin pentru conformitate VICTOR ION POPA Sufletul meu în zilele lui Cuptor I. PELTZ Croitorul mi-a luat măsura, atent. Am puțină burtă, observă meșteșugarul și oftează. (Vara a intrat pe fereastră, în atelierul mic, de cartier, și a înflorit neliniști în ochii adolescenți ai singului lucrător, obosind peste- o cusătură). Acum zece ani croitorul se mira de subțirimea pieptului și-mi recomanda somnul ca pe-un miracol. (Eram prea slab, spunea, și haina atârna pe mine, urât). Priveam jocul soarelui, al fluturilor, al plozilor murdari în praful uliței. Băeți în capul gol, în cămăși deschise și în pantofi albi, treceau pe dinainte-mi, fredonând. O fată a zâmbit unei imagini interioare. Nimeni nu-și pierde primăvara vârstei covârșind zadarnic pagini de hârtie cu furnicile cernelii. „ Croitorul s’a oprit, stânjenit. Voia să ’ntrebe ceva. Dar, hotărât, și-a răspuns singur. " ... — Nu ridicăm umerii! îmi spune și mă iscodește cu ochiu viclean. Nu știu ce să-i răspund. Mie mi-au plăcut întotdeauna umerii înalți. Și întărește: — Numai tinerii poartă umerii înalți. Apoi a continuat să măsoare... „Numai tinerii“... Privesc în oglinda atelierului și-mi regăsesc capul, aproape acelaș cap de-acum zece, de-acum cincisprezece ani... Totuși, „numai tinerii...“. Vara cuprinde strada, casele, balcoanele pline de flori, de covoare, de așteptări... — Aici, întreabă croitorul, facem talie ? Mă uit în ochii lui, a pierit dintrânșii măruntul șiretlic profesional. ! — Nu ! îi răspund moale. Nu facem talie. . ! Și adaug. — Numai tinerii poartă talie ! In curtea școlii s’au adunat absolventele a patru clase primare. Unele în șorțuri negre, altele în rochițe lustruite de benzină. Un medic examinează pe viitoarele eleve ale liceului. Toate sunt admise. Toate trec dincolo, în noul lăcaș visat, poate, în nopțile verii. Toate, afară una, bolnavă de piept. Fetița de galbenă și speriată. O femee înaltă și neastâmpărată o conduce spre ieșire. Copilul privește cârdul tovarășelor de învățătură și izbucnește în plâns. Mama o mângâie, o alintă, o îndeamnă la „cumințenie". Dar e cuminte, fetița, cum nu se mai poate... — Mamă... izbucnește fetița printre lacrimi.— Ce e, puiule ? ■— De ce nu m’a admis ? — Ai răcit puțin ! Nu-i nimic. Trece. La toamnă te faci bine. Femeea făgăduește copilului paradisul brazilor în munți, o vară ca un cântec de veselie, pe Caraiman... " j Fetița își mai privește, întorcând capul, tovarășele și suspină, bătrânește. O țigancă le oferă flori. Ochii copilului s’au luminat. — Să le pui la fereastră, mamă! ■ De pe balcon, unde întârzii un ceas seara, după oboseala zilei cheltuită inutil între masa de scris și cușmea, se-aude lămurit vocea țiganului care cântă în grădina alăturată. E o voce îndrăzneață, dar obosită. Ii bănuiesc, după sunet, amărăciunile. Niciodată nu l’am văzut pe cântăreț. Sînt sigur, însă, că-i doare, ca și pe mine, obrajii lor sunt proaspeți, ochii lor vii... Beau, ciocnind sgomotos, din pahare și râd... Țiganul, îndrăzneț, săracul și obosit sbiară: „Numai pe tine. Numai pe tine... Vara vine pe balcon ca o obsesie. Miroase a tei, a fructe, a femeie. Departe, tocmai la capătul celălalt al străzii, s’au stins luminile ferestrii. In odaia, cât o cutie, a mansardei locuiește, bănuiesc, o fată, o mică lucrătoare de fabrică. Până acum a scris, desigur, un răspuns logodnicului, încasator la tramvaie sau frizer... Eu rămân, mai departe, în balcon și privesc, privesc numai, fără să particip la viața verii ăsteia care mă arde ca o flacără Și când intru în casă, când e să intru în pat, scoțându-mi papucii și punându-mi cămașa de noapte, auzind încă vocea țiganului: „Numai pe tine... Numai pe tine“... nu știu de ce mi se umezesc ochii-La periferie, zilele lui Cuptor sînt vesele, — numai nopțile redeșteaptă vechi amintiri... Tau, din când în când, o bere și un creer la grătar, în cartier, la Kalman. Chelnerii mă cunosc și-mi întocmesc o masă bună. Mă așez lângă nevastă și copiii— câteodată vine și soacra și vorbim, de căldura lui Cuptor, de lemnele care vor încălzi, la iarnă, oboselile noastre, de examenul de admitere al fiicei mele, viitoare elevă de liceu. Apoi vin să ne ceară, umil, un ban, copii sleiți cu un biet șiret de ghete în mână, fetițe uscate purtând încă în ochi viziunea păpușilor din galantarele luminate, bătrâni negustori de săpun și bătrâne prăpădite de vârstă, de foame, de regrete. Ahicum mă copleșesc tristețile în nopțile acestea ale lui Cuptor, cu negustorii ambulanți de săpun și cu bătrânele răscrăcărate de vârstă, cu copiii speriați de foame și cu clienții rotunzi de la mesele pătate. Beau berea și vorbesc mai departe cu nevasta despre chirie și despre pantofi și despre guturaiul rebel al fetiței noastre mici de-acasă, — și mă inundă oboselile și tristețile pentru toate serile și pentru toate primăverile, pentru vânzătorii de alune și pentru florăresele cu obrajii mâncați de vărsat, pentru bătrânul împietrit la colțul străzii în adăstarea banului de-o pâine pentru cântecul uitat... I. PELTZ