Vremea, iulie-decembrie 1934 (Anul 7, nr. 344-368)

1934-07-22 / nr. 347

° VREMEA g — 22 IULIE 1934 Felia de contralup n­u­v­e­l­ă inedită de Victor Ion Popa Dragă prietene Cristache. In sfîrșit sînt în Geneva... Și — însfîrșit! — mă învrednicesc să-ți scriu. Nu trebue să te sperii, fiind­că pricinile pentru care-ți scriu, le vei vedea limpede în cele ce ur­mează. ... Și 'îînsu^ji Drumul a fost chinuitor de lung și plin de sîcîeli. Ca să te urci la opt dimineața în tren, lăsînd în ur­ma ta Parisul, pe care ai fi nesă­buit să crezi că-l vei mai vedea, și să petreci apoi zece ore întregi între englezoaice ciufe, buboase și schilăvite la carnea lor uscată, știe cel de sus că nu-i nicio bucu­rie. Dimpotrivă- Dar ce să mai zici de se întîmplă încă să le știi puțin­tel și limba, iar la masă în Vago­­nul restaurant, după ce stai spate în spate cu cea mai ciobănoasă și mai asudată dintre ele să le mai auzi vorbind, cum numai fetele de pension ar fi în stare să vorbeas­că, în toiul nopților de Mai, end intră întregi pe geamuri, dihorii nevăzuți ai primăverei ? Venite proaspăt din umezeala și pîcla unui Bedford Square ori din vreun fund de Hampstead londo­nez, se prigoreau în vipia Fran­ței și ascultau de porunci țîșnite din adîncuri nelimpezite ale sînge­­lui, măsurau cu priviri sperbe și șerpești bărbații de pe lingă ele și-și chicoteau părerile aprinse. Cea mai înaltă avea o îndemna­re deosebită spre bărbații mici și grăsuți. Cealaltă micuța se sim­țea însă îndemnată spre toți. Ea a­­vea vederi anume și mărturisea limpede că înfățișarea nu poate dovedi nimic din „adevăratul băr­bat“. — „Sînt mai mincinoși decît en­glezoaicele venite la Paris“, a în­cheiat hotărîtă, acoperind limba albă dintre dinți cu vîrful pufos și parfumat al unei banane volup­tos despuiate. In asemenea vecinătate, neînțe­legerea mea cu chelnerii a fost de două ori mai neplăcută.înțelegeam vezi bine, că n’am pe nimeni în ajutor și s’ar fi cuvenit să mă las păgubaș de blestemata felie de cantalup, decît să petrec mai apoi atîtea ceasuri cu inima jicnită, dar n’am fost în stare... Rezultatul ? M’au jicnit... Da! M’au jicnit și m’au jicnit adînc. Ascultă calea prietene Cristache, ține minte pă­țania bunului tău amic și în­vață...­­ Ei cum știi, nu sînt om bogat și n’am de multe ori prilejul să trec dincolo de hotar. Așa fiind, e les­ne de priceput că sînt mii și mii de lucruri care-mi sînt și îmi rămîn necunoscute- Imi sînt necunoscute fiindcă toată învățătura noastră din școală nu face doi bani, cînd e vorba s’o întrebuințezi. Abia a­­tunci îți dai seama că a fost o în­vățătură moartă și că trebue să începi alta vie asupra locului. La fel cum se întîmplă chiar cu afuri­sita asta de limbă franțuzească pe care am boscorodit’o nu numai ci­te trei ceasuri pe săptămînă, vre­me de opt ani, dar pot să spun că din lecturile mele știu mai bine decît pe cea cu care m’am născut— ceiace ce e un însemn al Romîni­­lor în deosebi. Citesc orice, și n’am nevoe să caut în dicționar decît cuvintele care nici acolo nu sînt, ba aș putea la nevoe, să spun Petit Larousse pe de rost. Cît privește vorbitul, pot măr­turisi cu toată modestia, că pri­meam numai laude din toate păr­țile. Chiar și tu mă lăudai. Ba, venind de la Viena, dimpreună cu niște Americani austriaci, de origi­nă evrei, atît m’au copleșit cu ad­mirația lor în ce privește limpezi­mea, frumusețea și precizia franțu­zeștii mele, înde nu eram departe să cred chiar afirmația lor ne­­îndoioasă, ca orice afirmație­ făcută de Americani. — „Pînă azi n’am auzit nici un francez să vorbească așa de fru­mos franțuzește...“. Dar cînd am coborît în gara de est și m’am înfundat în tabla de taxi, mi s’a cutremurat toată șan­dramaua învățăturii... Șoferul mi-a cutremurat’o­ înțelegi tu, Crista­che? — Un simplu șofeur, gras, obraznic și mustăcios. — „Comment ? „m’a întrebat peste umăr, dîndu-mi parcă cu prastura peste nas din privirea batjocoritoare a ochilor mici și vii. ■— „Comment ?“, m’a întrebat odată, văzîndu-mă că stau uimit- Și aveam tot dreptul să fiu uimit fiindcă îi spusesem limpede: — „Rue des Ecoles“... Socotind totuși că am spus prea încet, am repetat cu răspicarea cu­venită­­ — „Rue des Ecoles“. De astă dată el a rămas uimit... Iar cînd am înțeles pricina uimi­­rei lui uimirea mea s’a schimbat în panică, în nod în gît și în sudoare rece, înțelegi tu, frate, pricina ?... Auzise ce-am spus, dar n’a înțe­les... Nu mi-a spus, dar iată cum am văzut că n’a înțeles. A scos în­dată un fel de ghid și a început să caute... Dar numaidecât a scu­turat nervos din umerii lui grași, a ridicat cu desnădejde o mînă mur­dară într’un gest umflat din cot, ca la teatru, și a spus disperat: — „Trouve pas...“. Bîlbîiala mea jalnică n’a putut să lămurească nimic. A iscat doar un consiliu făcut pe loc, între șo­­feurul meu și doi hamali, cu docu­mentări în ghidul care trecea din mînă în mînă. Cu inima neagră de îndoeli și su­părare, le-am smuls cărțulia soioa­să și am vînturat’o ca un apucat. Cat la litera cuvenită și tip de bucurie: „Dobitocii! Nu știu să caute după alfabet!..“ mi-am zis fulgerător în gînd, pe cînd gura striga biruitoare, iar degetul arăta pricina izbînzii: — „Ahiana ! Voila !­ Rue des Ecoles ! C’est ga ! Voyez?“. Cei trei au făcut o mutră lungă și s’au uitat unul la altul... S’au apropiat și vîzîndu-și nasurile în foaie au răsuflat rîzînd: — „Aha ! Bien ! Voui!... Rue des Ecoles !... Mais bien entendu... Ca s’trouve Atunci m’am mirat o clipă dar șoferul s’a întors rîzînd la mine și m a înțepat, din ochi, ca pe un flu­tur cu spinarea de spatele mașinei:­ ­— „Maintenant j’comprend... Mais... c’est Rue des Ecoles-.. pas Rue des Ecoles...“. Dar, clipind, ca sub teroarea u­­nui uriaș l-am aprobat încet, în­grozit pentru tot restul zilelor me­le, de prăpădul care-i știința și în nevinovatele iscase în unele mîndrii. Căci, vezi tu, prietene Crista­che, aici era lucrul cel mai înspăi­mântător... Eu n’am băgat de sea­mă nici o deosebire. Din clipa aceia am înțeles că știu franțuzește numai dincolo de hotarele Franței și tot curajul meu s’a dus. Mi-a fost frică să mai vorbesc și am ocolit cît se putea prilejul să-mi arăt neștiința. Și astfel, eu, om vorbăreț, stăpîn pe mine, gălăgios de felul meu, și socotindu-mă în stare să d­snuesc despre orice, să pun la locul lui pe oricare, și să zeflemisesc pe ori­șicare om, — în sfârșit cum mă știi bine, am ajuns lașul lașilor, te­­mîndu-mă și de cel din urmă con­trolor de tren ori chelner de res­taurant, deși am biletul în buzu­nar, tichetul ori plata făcută, cum se zice la noi, în sfîrșit, mi-au luat piutta! In asemenea moară de lucruri, mă mir și eu singur ce mi-a venit să nu las naibei felia de cantalup. Mă mir, vorba vine, de vreme ce­m­i plac așa de mult cantalupii. Dar mă mir totuși cum de n’am putut să mă lipsesc date fiind îm­prejurările neobișnuite în care venea.­­ Căci felia de cantalup mi-a trîntit-o chelnerul pe masă chiar de la început. Ce voiai să fac ? Fi­rește am pus farfuria deoparte și am așteptat. Dar curind chelnerul a întins mîna s’o ia. L’am oprit! — „Pardon !“ a zis el! Cre­deam că n’o mîncați“. — „Ba da! o mănînc...!“ i-am răspuns. Ceia ce auzind el s’a re­tras politicos, înclinîndu-se chel­­nerește, ca în fața oricărui ameri­can, lucru care m’a măgulit și m’a făcut să am nu numai păreri ex­celente despre personalul vagoa­­nelor resturante, dar chiar și o undă caldă de prietenie și — de ce n’aș spune-o­­— afecțiune recu­noscătoare pentru bună creșterea și delicatețea franțuzească. Peisagiul pe care îl urmăream înadins să nu mi se vadă înduio­șarea față de atîta amiciție, se desfășura năpraznic de iute. Mai puțin iute însă se desfășura lista de bucate. Ba, la drept vorbind, lista aceasta nu se desfășura de­loc. La masă eram, ca să zic așa, văduv,cu pepenele meu. Intr’un tîrziu, bănuind o oare­care încurcătură. Mă uit la chel­ner. El se uită la mine. Socotind că-i de ajuns întorc capul și aș­tept. Mă uit iar, se uită și el foar­te serios, profesional. Mă mai întorc odată și iar mă uit.­.. întinzîndu-mi fruntea ca în­­tr’o pregătire de zîmbet — o în­semnare. Ochii chelnerului se lu­minează și ei cam tot așa. Zîm­­besc. Zîmbește și el. Zîmbeș­­te al naibei dar nu se clintește din loc.­­ Cum era firesc, simt că-s cara­ghios zîmbind prostește la un chel­ner care nu pricepe nimic și mă su­păr foc pe mine. Atunci vîr nașul în fața de masă, mă încrețesc la frunte și iau hotărîrea să mă gîn­­desc ce-ar fi de făcut. Desigur, altul ar fi sunat, ori ar fi chemat chelnerul. Și de­sigur că și eu aș fi făcut la fel, dacă aș fi fost în Romînia și dacă s’ar fi putut să-mi descarc supărarea pe farfurie, trîs­­nind în ea cu cuțitul. Aici însă, ca să chem chelnerul trebue să-ți țu­giți buzele și să scoți un sunet in­fam, un țipăt subțire și indecent ca o sărutare la mahala, ori ca o îndemnare de birjar pentru caii ocrotiți de biciu. Așa ceva însă nu fac eu nici în ruptul capului ! Mai întîi că n’am făcut niciodată, al doilea, că nu pot suferi sunetul acesta — și mai ales — al treilea — că am englezoaicele pe lîngă mine. Simt de mai înainte că aș fi așa de ridicul iicit le-ar pufni rî­­sul... Iar eu vreau să ajung la Ge­neva cu orice preț... N’am chef să mă sinucid pe drum. Deci, fac o încercare desnădăj­­duită și ridic capul supărat înțăn­­cușînd privirea zîmbitoare a chel­nerului cu doi ochi aspri și indig­nați. în sfîrșit, bagă de seamă că s-a întîmplat ceva și vine excesiv de politicos. Notați bine : ex­ce­siv­.. — „Doriți ceva ?“ întreabă el îngrijat de furtuna pe care a pre­­simțit’o în mine, îmi înghit supă­rarea fiindcă mă oblig să aleg cu­vinte sigure. .— „Vreau să mînînc !“‘ îi zic. Iar el se uită la mine apoi la can­talup neînțelegând ce mai război s’a declarat deodată între client și farfurie. — „Nu vă place ?“ își arcuește el sprîncenele subțiri. — „Ce V" răspund eu, după o clipă, bucuros că am găsit cu­­vîntul care îmi rezolvă toată în­trebarea.­­— „Cantalupul“, zice el. — „Foarte!“ îl încredințez, zîmbind iarăși... „dar alceva...“. Chelnerul face o sforțare să în­țeleagă, apoi deodată zîmbește, și dă vesel și scurt din cap. — „ A ! Bun...“ și întinde mî­na să ia farfuria cu felia de can­talup-Mă supăr pe loc și-l opresc . ■— „De ce?“... Dar el nedume­rit îmi răspunde cu un gest ele­gant.­­— „Ca să vă aduc celălalt fel...“. Văzînd că neînțelegerea dăinu­­ește îi trag farfuria din mînă și poticnindu-mă vitejește printre vorbe zic : — „lasă asta aici... și adă celălalt...“. Firește, dîrzenia mea l’a făcut să se supuie. Dar canonul a reîn­ceput , cînd a venit să-mi ia far­furia ca să aducă al doilea fel..­­Și apoi al treilea... și apoi brîn­­za... De fiecare dată felia de canta­lup făcea călătorii suplimentare e­­voluînd ca un avion pe traseul Paris Dijon... Vestea acestor lupte ciudate, a trecut negreșit la ajutorul de chel­ner, la bucătar, la conducătorul de tren apoi a luat’o din fundul vago­nului, s’a prelins pe lîngă pereți și a ajuns umedă­, pînă în spinarea scuturată de rîs și bolovănită în ciolane groase a englezoaicei de lîngă mine... — „Nimic nu-i mai urît ca un om care mînîncă, mi-am zis eu reamin­­tindu-mi o vorbă auzită, dracu știe cînd, în liceu pe semne... Și cum nu sînt totdeauna prea drăguț cu făptura mea am crezut că această senzație făcută în vagon, se dato­­rește neesteticei mele la mîncat. A­­poi am bănuit că țin rău furculița. Apoi, am început să pîndesc pe alții ,dorind să-mi însușesc felul lor de manevrat aceste unelte ale civilizației. Căci, ce e drept. Eu știu să țiu bine cuțitul și lingura. Pentru furculiță am însă un tratament special, nu pot s’o țin în vîrful de­getelor, ca pe lingură. O țin voini­cește, ca s’o pot înfige sdravăn în bucată.­­ — „Asta-i rămășiță atavică“ mi-a zis odată un om deștept și neîndurat. „Ții furculița ca pe ță­poiul de ridicat fîn“. Și oricît de umilitoare era zisa prietenului, pe el tot nu m’am su­părat fiindcă avea dreptate... Ba, avea așa de multă dreptate încît m’am convins deabmnelea că e o rămășiță, o moștenire de la buni­cul meu, drept care am socotit'o sfîntă și nici n’am încercat s’o mai schimb. Dar aici, am făcut și încercarea asta.­. Am făcut’o... și încă fără folos... căci ochii vagonului tot pe mine rămîneau.... Voiau să vadă toți... și eu habar n’aveam ce vor să vadă... Mi-am dat seama doar cînd am pus din­­nainte farfuria cu cantalup. A­­tunci jumătate din vagon s’a ridi­cat în picioare, iar chelnerul boldit niște ochi de jurat că o- a mor un om. Iar cînd am pus pri­ma bucățică în gură, s’a născut o zarvă și o părcăială încît, trecînd peste toate sfielile mele, am bătut cu cuțitul în farfurie — spre in­dignarea englezoaicelor — și-am cutezat să întreb chelnerul tare . — „Ce-i mișcarea și uimirea asta? de ce se uită toată..­ („lu­mea“ trebuia să spun și cuvîntul franțuzesc dispăruse în haos) asta...“. La care chelnerul uitîndu-și cu desăvîrșire ținuta poruncită breslei lui subțiri și politicoase , a răspuns: .— „Mîncați canta lup după sa­lată...". — „Da ! — Și ?..“. Răspuns și întrebare ce i s’au părut așa de neroade încît abia a șoptit: — „De asta..." și a pofnit în rîs aproape întorcîndu-mi spatele. Această grosolănie m’a supărat așa de tare, încît am cerut pe loc plata și am spus o tristă minciună, dorind să mă răzbun. — „E foarte prost acest canta­lup “. De fapt avea un gust deli­cios și un parfum cum rar se gă­sește... Dar, chelnerul reîntorcîn­­du -se la politeța și blajina lui pro­fesională mi-a răspuns dulce : — „Se poate... mai ales după sa­lată !... Dacă îl mîncați la început, cum îl mînîncă toată lumea... Vă asigur însă că l’ați fi găsit bun­..". Dobitocul! Și încă mai zîmbea ! I-am explicat atunci că la noi, neam de neamul nostru a mîncat pepenele la urmă și că e foarte bun... La asta dacă ar fi fost un chelner bine crescut și simțit, n’ar mai fi răspuns nimic, ori ar fi zis un vag: — „Se poate !“... Dar obraznicul acesta mi s’a uitat drept în ochi, de sus, cam peste umăr și mi-a șerpuit dulceag un răspuns din vîrful buzelor :­­— „Oh! Da ! Nu-i de mirat... Eu am auzit de unele obiceiuri chiar mai neroade decît ăsta. De pildă e o colonie în Africa unde miresele trec întîi pe la preot și pe urmă în patul mirelui". Cum se vede, uitase că e chel­ner, — își adusese aminte că e franțuz. Și iată pentru ce am simțit o fe­ricire nesfîrșită cînd am coborît în gara Genevei..­ Am scăpat de chelnerii franțuzi. Și chiar dacă oi da de vreunul, nu poate să fie rău... Știi bine că în Geneva chiar hapsînul de Voltaire spunea că s’a simțit om bun, liniștit și de is­pravă... ! Ca dovadă... o primă dovadă — iată-mă și pe mine, cu toată le­nea mea de scris, aici simt nevoia să-ți fac plăcerea și să-ți scriu — măcar că în trei luni de cînd îi ple­cai puteam să-ți scriu de multe ori... ! Dar mă simt liniștit, bun și de treabă și cum știu că pleci și tu încoace, vreau să te feresc de e­­ventuale neplăceri-Deci ține minte, să nu mînînci canta lup în Franța... Ori dacă ți-i poftă, cumpără unul după ma­să, învelește-1 în jurnal și mi­­nîncă-1 la hotel, în odaia ta, după ce te-ai încuiat bine și ai spus por­tarului să nu lase pe nimeni să ur­ce. Dar vezi de nu uita cojile aco­lo. Eu nu știu ce ar putea să se întîmple pentru că asemenea întîm­­plare n’am avut. Totuși n’ar stri­ca să le pui în jurnal, să iei un taxi și să te duci la vre-o cîțiva k­i­­lometri din oraș să le zvîrli pe cîmp... Al tău prieten care te îmbrăți­șează cu dor, Marin pentru conformitate VICTOR ION POPA Sufletul meu în zilele lui Cuptor I. P­E­L­T­Z Croitorul mi-a luat măsura,­­ a­­tent. Am puțină burtă, observă meșteșugarul și oftează. (Vara a intrat pe fereastră, în atelierul mic, de cartier, și a înflorit neli­niști în ochii adolescenți ai singu­­lui lucrător, obosind peste­­- o cusătură). Acum zece ani croitorul se mira de subțirimea pieptului și-mi reco­manda somnul ca pe-un miracol. (Eram prea slab, spunea, și haina atârna pe mine, urât). Priveam jocul soarelui, al flutu­rilor, al plozilor murdari în praful uliței. Băeți în capul gol, în că­măși deschise și în pantofi albi, treceau pe dinainte-mi, fredonând. O fată a zâmbit unei imagini in­terioare. Nimeni nu-și pierde pri­măvara vârstei covârșind zadar­nic pagini de hârtie cu furnicile cernelii. „ Croitorul s’a oprit, stânjenit. Voia să ’ntrebe ceva. Dar, hotărât, și-a răspuns sin­gur. " ... — Nu ridicăm umerii! îmi spu­ne și mă iscodește cu ochiu vi­clean. Nu știu ce să-i răspund. Mie mi-au plăcut întotdeauna umerii înalți. Și întărește: — Numai tinerii poartă umerii înalți. Apoi a continuat să măsoare... „Numai tinerii“... Privesc în oglinda atelierului și-mi regăsesc capul, aproape ace­­laș cap de-acum zece, de-acum cincisprezece ani... Totuși, „numai tinerii...“. Vara cuprinde strada, casele, balcoanele pline de flori, de co­voare, de așteptări... — Aici, întreabă croitorul, fa­cem talie ? Mă uit în ochii lui, a pierit din­­trânșii măruntul șiretlic profesio­nal. ! — Nu ! îi răspund moale. Nu facem talie. . ! Și adaug. — Numai tinerii poartă talie ! In curtea școlii s’au adunat ab­solventele a patru clase primare. Unele în șorțuri negre, altele în rochițe lustruite de benzină. Un medic examinează pe viitoarele e­­leve ale liceului. Toate sunt admise. Toate trec dincolo, în noul lăcaș visat, poate, în nopțile verii. Toate, afară una, bolnavă de piept. Fetița de galbenă și speriată. O femee înal­­­tă și neastâmpărată o conduce spre ieșire. Copilul privește cârdul tovarășelor de învățătură și izbuc­nește în plâns. Mama o mângâie, o alintă, o în­deamnă la „cumințenie". Dar e cuminte, fetița, cum nu se mai poate... — Mamă... izbucnește fetița printre lacrimi.­­— Ce e, puiule ? ■— De ce nu m’a admis ? — Ai răcit puțin ! Nu-i nimic. Trece. La toamnă te faci bine. Femeea făgăduește copilului paradisul brazilor în munți, o vară ca un cântec de veselie, pe Carai­­man... " j Fetița își mai privește, întor­când capul, tovarășele și suspină, bătrânește. O țigancă le oferă flori. Ochii copilului s’au luminat. — Să le pui la fereastră, mamă! ■ De pe balcon, unde întârzii un ceas seara, după oboseala zilei cheltuită inutil între masa de scris și c­ușmea, se-aude lămurit vocea țiganului care cântă în grădina a­­lăturată. E o voce îndrăzneață, dar obosită. Ii bănuiesc, după su­net, amărăciunile. Niciodată nu l’am văzut pe cântăreț. Sînt sigur, însă, că-i doare, ca și pe mine, o­­brajii lor sunt proaspeți, ochii lor vii... Beau, ciocnind sgomotos, din pahare și râd... Țiganul, îndrăzneț, săracul și obosit sbiară: „Numai pe tine. Numai pe tine... Vara vine pe balcon ca o obse­sie. Miroase a tei, a fructe, a fe­meie. Departe, tocmai la capătul celălalt al străzii, s’au stins lumi­nile ferestrii. In odaia, cât o cu­tie, a mansardei locuiește, bă­nuiesc, o fată, o mică lucrătoare de fabrică. Până acum a scris, de­sigur, un răspuns logodnicului, în­­casator la tramvaie sau frizer... Eu rămân, mai departe, în bal­con și privesc, privesc numai, fără să particip la viața verii ăsteia care mă arde ca o flacără Și când intru în casă, când e să intru în pat, scoțându-mi papucii și punându-mi cămașa de noapte, auzind încă vocea țiganului: „Nu­mai pe tine... Numai pe tine“... nu știu de ce mi se umezesc ochii-La periferie, zilele lui Cuptor sînt vesele, — numai nopțile re­­deșteaptă vechi amintiri... Tau, din când în când, o bere și un creer la grătar, în cartier, la Kalman. Chelnerii mă cunosc și-mi în­tocmesc o masă bună. Mă așez lângă nevastă și copii­i— câteodată vine și soacra și vorbim, de căldura lui Cuptor, de lemnele care vor încălzi, la iarnă, oboselile noastre, de examenul de admitere al fiicei mele, viitoare e­­levă de liceu. Apoi vin să ne ceară, umil, un ban, copii sleiți cu un biet șiret de ghete în mână, fe­tițe uscate purtând încă în ochi viziunea păpușilor din galantarele luminate, bătrâni negustori de să­pun și bătrâne prăpădite de vâr­stă, de foame, de regrete. Ah­i­cum mă copleșesc triste­țile în nopțile acestea ale lui Cup­tor, cu negustorii ambulanți de săpun și cu bătrânele răscrăcărate de vârstă, cu copiii speriați de foame și cu clienții rotunzi de la mesele pătate. Beau berea și vorbesc mai de­parte cu nevasta despre chirie și despre pantofi și despre guturaiul rebel al fetiței noastre mici de-a­­casă, — și mă inundă oboselile și tristețile pentru toate serile și pen­tru toate primăverile, pentru vân­zătorii de alune și pentru florăre­sele cu obrajii mâncați de vărsat, pentru bătrânul împietrit la colțul străzii în adăstarea banului de-o pâine pentru cântecul uitat... I. PELTZ

Next