Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-03-17 / nr. 380

VREMEA O sută de ani de teatru ro­mânesc. E un eveniment ce nu se circumscrie doar în lu­mea teatrului. Un drum lung de­ sforțări românești. Un drum de multe ori frumos, de-atătea ori anevoios, brăzdat însă cu satisfacții ce trec de obișnuitul vieții românești. Evoluția teatrului nostru nu a însemnat numai istoria aces­tui gen de artă. Contingențele cu vieața socială însăși i au dat reflexe adânci, ce-o fac să se vadă atâta în ea transformarea pe care societatea românească în genere a suferit-o acești lungi ani de-a rândul. Câte sforțări au fost necesa­re ,câte înfrângeri, de cât entu­siasm a fost nevoie, până să se ajungă la teatrul masiv și pro­fund românesc al lui Caragia­­le. Se vor găsi în paginile nu­mărului de față, închinate ex­clusiv acestei aniversări, toate dibuirile începutului teatrului românesc. Ele se confundă cu dibuirile spiritului nostru pu­blic însuși. Evoluția vieții ro­mânești, cu naivitățile ei, cu mândria ei, cu sbuciumul ei ne­potolit, apare vie, în dialoguri stângace, în scene lipsite de sens artistic, dar întotdeauna străbătute de fior românesc. Până la arta adevărată din tea­trul lui Caragiale, nici n’ar tre­bui poate săi căutăm în teatrul nostru decât strădania unei ex­primări a sufletului românesc. Iată pentru ce mi se pare că centenarul de azi al teatrului depășește semnificația unei sim­­ple aniversări artistice. Nu rolul educativ ce l-a a­­vut, ne interesează atâta. Nu e­­voluția în sine care privește mai mult pe specialiști. Ci tea­trul ca mijloc de afirmare romă­nească. Teatrul ca supapă de răcorire sufletească pentru un popor lipsit de curaj și indivi­dualitate. Ni se pare acesta a­­devăratul aspect sub care evo­luția teatrului românesc își gă­sește adevărata valoare. Subliniem acest lucru astăzi când teatrul pare umbrit. Fiind­că ni se pare că umbra persistă din eroarea oamenilor de­ a în­cerca o deviere a drumului său natural. După o sută de ani de sfor­țări, teatrul românesc a ajuns la nivelul unei desăvârșite arte dramatice. Pentru ce nu se fo­losesc aceste imense posibilități ca să se redea teatrului nostru adevărata valoare din cursul e­­voluției sale? Nu suntem și as­tăzi acelaș popor lipsit de cu­raj și individualitate? Și nu a­­vem­ nevoie de aceiaș răcorire sufletească, pe care nu suntem în stare s’o găsim aiurea? Ba bine că nu. C. A. DONESCU C­entenarul teatrulu cu m­i­ne Intr’un articol de acum vreo doi ani, întitulat Moment pre-re­­voluționar (publicat în „Cuvân­tul”) încercam să găsesc un sens faptului că lumea se îmbulzește în sălile de conferință, la concerte și la simposionuri. Mi se părea că a­ceastă pornire a publicului de a sta laolaltă, de a lua parte la dez­bateri, de se aduna în săli comu­ne — ascultând orice și pe ori­cine, dar ascultând — se explică prin nerăbdarea aceluiaș public de a rămâne acasă, singur, de a visa și medita, de a se cunoaște pe sine. Și una și alta erau por­niri pre-revoluționare; oamenii se prefăceau; ceva se schimba ală­turi de ei, sau în sufletele lor, ceva care îi împiedeca să rămână singuri. Și observam că acest pu­blic care trece printr-un moment pre-revoluționar nu era întotdeau­na un public veleitar d, oameni care așteaptă ceva pentru ei, slujbă sau o bucată de pâine. Era o un public de intelectuali, de stu­denți, de artiști; încă o dovadă că schimbările fundamentale se pre­simt la început de către elitele in­telectuale ale unei țări; că o re­voluție își are rădăcinile nu nu­mai în revendicările sociale, ci și în critica unei clase valorilor sau experiențele sufletești ale eli­telor. Au trecut de atunci doi ani, și astăzi toată lumea vrea să facă „revoluție”. Criza s’a agravat, i­­dealiștii de odinioară se luptă as­tăzi pentru bucata lor de pâine, iar revendicările și veleitățile s’au înmulțit simțitor. Era firesc să fie­ așa. E mai puțin firească, însă, tăcerea pe care oamenii cari vor să facă „revoluție” o păstrează față de „intelectualii” cari au spus acelaș mai multă consistență, lucru, și cu cu mulți ani înainte. Și tăcerea aceasta se menține nu numai față de intelec­tuali, ci și față de anumite gru­puri; de pildă, e stranie tăcerea pe care un distins om politic ar­delean o păstrează asupra mișcă­rilor studențești care, de zece ani cer „numerus clausus”. Nu discu­tăm justificarea sau nejustificarea acestei formule. Fapt este că un mare om politic și-a apropiat-o deodată, fără să-și menționeze predecesorii, fără să ia atitudine pentru sau contra lor. Și cazul lui „numerus clausus” nu este izolat. Asistăm zilnic la furturi de for­mule, de idei, de sugestii. Pe noi nu ne interesează acest fel de a face politică în țara românească. Ne interesează un singur amă­nunt: că foarte multe din aceste idei, formule, sugestii sau mesa­­gii — au fost tribuite la început de „intelectuali”. Colecția artico­lelor de economie politică și fi­nanțe a profesorului Nae Iones­­cu stă dovadă. Lucrul acesta nu poate decât să ne bucure: pe noi care, rezistând invaziei ideologice stalinisto-hi­­tleriste, continuăm să credem în rolul efectiv al creatorilor de va­lori, al „intelectualilor”. De ani de zile repetăm, în conferințe și în articole, misiunea „intelectuali­lor” în istoria unei țări. Ei, și nu­mai ei, creiază valorile specifice unui popor, ei îi verifică rezis­tența biologică și îi justifică mi­siunea istorică. Lucrul acesta simplu pare foarte greu de intrat în capul u­­nui politician, care crede mai mult în eficacitatea unui gazetar de mâna doua, Brâncuș, Enescu decât în a lui sau Liviu Re­­breanu. Și cu toate acestea, astăzi, când toată lumea — de la snobul care a uitat chiar și franțuzește vorbind atât de mult englezește, până la bărbierul de mahala —­­nu discută decât de „revoluție”, astăzi se pot constata multe lu­cruri jalnice. Nu prea înțeleg bine despre ce revoluție poate fi vorba. Știu însă că nu a existat niciodată în istorie o revoluție care să nu fi pornit de la dorința aprigă de a realiza un om nou, de a preface sau lărgi sensul e­­xistenței. O revoluție se face prin foame, se înțelege. Dar nu numai foamea animală o însuflețește — ci și foamea de libertate, de ome­nie, de înfrățire. Foamea de Dum­nezeu, câteodată. Dacă revoluția poate avea vreun sens, dacă ea poate creia istorie, sensul acesta și-l găsește numai întrucât depă­șește foamea animală. Din nefericire, aproape toți oamenii vorbesc astăzi de „revo­luție” ca și cum ar vorbi de o vi­legiatură la mare sau de un film frumos pe care așteaptă să-l vadă. Unii din ei cer anumite pri­vilegii ca să înceteze­­ revoluția . Alții pun condiții ca să devină „revoluționari”. Politicianismul de cea mai stearpă speță a cuce­rit și ideologia revoluționară, după ce cucerise treptat liberalis­mul, naționalismul și țărănismul. Stai și te întrebi care va fi viitoa­rea formulă pe care și-o vor în­suși politicienii. Cred că una din dramele ursite intelectualului român este să asis­te la „popularizarea” ideilor și idealurilor în care a crezut, pe care le-a experimentat și le-a însușit cu trudă. S’a vorbit ,de zece ani încoace, de naționalism, de etnicitate, de creație autentic românească, de Stat țărănesc, de Stat organic, de mistică, de mit popular, de rasă, de ortodoxie, de eroism ca sens al existenții — și toate, dar absolut toate aceste formule, care reprezentau un a­­numit efort spiritual, anumite ex­periențe sufletești, au ajuns pe piața politică. Aproape că ți-este rușine ,astăzi ,să mai spui că ești naționalist, că crezi în stilul rasei tale, că ești ortodox și crezi în e­­roism — când vezi cine țipă la întruniri aceleași cuvinte ca și tine. „Popularizarea” ideilor nu în­seamnă, în România, absorbirea lor treptată în public, fertilizarea lor firească, înseamnă transfor­marea lor în valențe politice. Idei­le sunt terfelite, îngroșate, auto­matizate până la desgust. Ele nu mai sunt formularea unor arderi lăuntrice, nu mai exprimă laudă,« e o revoluți* ! ««• ci au o­inteligență sau geniu suns bastoane și cărămizi în lup­tele politice. Nu mai e nici o mi­rare că sunt atât de sterpe... In orice țară „popularizarea” ideilor sau miturilor creiate de intelectuali a dus la înfăptuiri, bune sau rele, dar înfăptuiri con­crete. Se cunoaște rolul jucat de mitul libertății în Rusia; se știe rolul pe care l-a avut apologia bărbăției și a latinității (susținu­tă cincisprezece ani de Papini și alții) în creiarea fascismului; de­asemenea, mitul barbarului arian Politica internațională constitue (Nietzsche, Gobineau, Chamber- zilele noastre un teatru pe a cărui lani, Rosenberg) în organizarea hitlerismului. La noi, însă, orice mit, orice ideie, orice stimul re­voluționar­­— este bagatelizat. Nu numai de opinia publică. Ci și de conducătorii politici ai opiniei publice. Acum doi trei ani, când elitele și tineretul simțeau nevoia unei prefaceri totale și efective, dacă i-ai fi vorbit de revoluție unui om cumsecade ți-ar fi spus: „Mai las’o Popescule!” Acum, acelaș om cumsecade te oprește în stra­dă și-ți mărturisește: „Nu mai merge, domnule!” De ce nu mai merge? N­ doare ceva, a suferit ceva, a pierdut credința în Dum­nezeu sau și-a regăsit’o, a înțeles destinul tragic al țării sale, s’a revoltat de tâlhăria politicieni­­lor? Nimic din toate acestea. „Nu mai merge” pentru că așa a spus șeful la întrunirea politică de Du­minică. Nici un mit nu stă la baza revoltei lui, nici o sete de prefa­cere totală, nici un fior nu l-a străbătut. Dar acum știe o for­mulă nouă: „Nu mai merge fără revoluție!” Și va face „revoluția” cu ochii închiși. Ca la „plebicist”. Este cumplit să asiști la aseme­nea terfeliri. Să vezi cum „revo­luția” — sensul oricărei generații care vrea cu orice preț să-și de­pășească tradiția — a ajuns as­tăzi cel mai eficace mijloc de șan­taj. Ce-ar fi să devenim „contra­revoluționari”?.... MIRCEA ELIADE Rasismul românesc Toate țările din lume au legi care protejează munca și avutul majorități­lor naționale, împotriva infiltrațiu­nii și concurenții elementelor străine, fără ca aceste legi să fie privite alt­fel decât ca niște logice măsuri de ordine internă. In România această chestiune se complică la nesfârșit. O serie întrea­gă de critici sociali, de inspectori ai umanității, o sumedenie de personali­tăți de pripas, animate de tot soiul de nobile intenții, stau gata să ne a­­jute cu sfatul, să ne indrumeze, să ne corecteze și mai ales să ne pârască peste graniță, pe la vecini și mai de­parte. O mișcare de protest împotriva ne­maipomenitei navale de străini în toa­te ramurile profesionale, o lege de protecție a muncitorilor industriali români ,sau numai încercarea de a a­­aplica o astfel de lege existentă, se numește xenofobie, Hitlerism, rasism și încă în vreo patru feluri. Lucrul acesta nu ar avea atâta im­portanță dacă mulți dintre factorii conducători ai statului n’ar manifesta e extremă sensibilitate față de aceste „obiective" apreciem­ și dacă multe firave concepții politice nu s'ar clă­tina sub amenințarea descalificării în fața „Europei inteligente”. Dacă problema însăși a minorităților etnice poate face azi obiectul unor serioase preocupări de ordin legisla­tiv, și poate fi tratată cu toată obiec­tivitatea în lumina cifrelor și a pre­­mizelor istorice, în schimb, lipsa de cuviință cu care unele din cele mai deochiate elemente, își permit să ia în desbatere această chestiune, reaua credință cu care o înfățișează și mai presus de toate, tonul de superiorita­­te ce își arogă față de „rătăcirile naționaliste” ori față de „aventura rasistă", justifică orice isbucnire de indignare și revoltă. N’am contestat niciodată dreptul nimănui de a trăi in această țară, și chiar de a trăi mai bine decât stă­pânii ei legitimi când anumite mici ca­lități pot fi folosite în lupta pentru e­xistență, dar a deduce din aceste inevitabile avantagii dreptul de ames­tec în treburile publice, de a da di­rective sociale, culturale ba chiar și religioase, de a te insinua in însăși ideologia națională a acestui popor, otrăvind-o și falsificând-o, este o în­drăzneală căreia o elementară dem­nitate trebuie să-i opue un veto cate­goric. Antropologiști geniali au despicat firul d­e păr in patru ajungând la con­cluzia că toate valorile sufletești și intelectuale ale acestei țări sunt re­prezentate de personalități cu origină etnică multiplă: însuși d­. N. Iorga se zice că e foarte încurcat când e saui să lămurească această chestiune pe cont propriu. Aceste perfide speculațiuni asupra unui proces istoric natural au de scop bine înțeles să dovedească structura noastră „polietnică” și deci dreptul oricăror nedoriți de a stăpâni și de a conduce în această țară. Sistemul discreditării și a bagateli­zării mișcării naționaliste este utili­­zat cu preferință de teoreticienii con­­­fuziunii sociale și se găsesc destui oa­meni de serioasă cultură, care se lasă înșelați de antiteza între sublimele principii umanitariste coborâte din se­m­nul meditațiunilor abstracte și mes­china ideologie naționalistă, barbară și retrogradă, eșita din întunericul ig­noranței și din ura de rasă. Retrogradă... se poate dintr’un anu­mit punct de vedere, dar nu trebuie uitat că de multe ori e bine să faci un pas îndărăt, ca să-ți poți lua tot avântul. Orientarea spre naționalism viu în politica de stat nu mai este astăzi o chestiune de controversă teoretică, el este pur și simplu o cardinală idee po­litică, necesară, constructivă, prac­tică. Dintre toate „ismele" care pândesc să ne fericească, naționalismul indică singura directivă luminoasă și neșo­­vielnică, singura cărare prin hățișul nenumăratelor doctrine și experiențe riscate. Este elementul afectiv care trebue să animeze și să potențeze, să dea elanul realizator fără de care ori­ce operă constructivă este sortită să rămână stearpă. O disciplină însufle­țită trebue să fie deviza unei ordine sociale menită să scoată țara aceasta din marasmul înspăimântător în care se cufundă cu lașă resemnare. Acestei ordini sociale nu i se pot a­­tașă cu adevărat decât membrii na­­țiunei majoritare, dar i se pot integra toate elementele muncitoare și probe, într’o proporție normală. Toata ramurile de activitate trebue să poarte pecetea efectivă a majori­tății românești, ca o dovadă­­ fe reală utilitate in stat, și ca o garanție mo­rală. Rasismul românesc se reduce deci la o chestiune de organizare practică a statului, de imbunatățire economică, de însănătoșire morală. Nu are afini­tăți cu nici un alt rasism și nu este importat de nicăeri. Ura de rasă e o noțiune fără sens pe plaiurile acestei țări a lui Dumne­zeu, care nu cunoaște în tot trecutul său de lupte, decât războicl defen­siv. Un tragic război, defensiv trebue să susținem și astăzi împotriva elementu­lui dizolvant a cărui otravă abil disti­lată se filtrează pe nesimțite până în resorturile strategice ale statului. Rasismul românesc începe de la Mir­­cea cel Bătrân și se continuă prin pana inspirată a celui ce a scris „Luceafă­rul"... „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neam­ul"... TUDOR MI­RICA Duminică 17 Martie 1935 Armata greacă a învins armata elenă **VIZILINOS scenă numerele de sensație nu șomea­ză. De abia un eveniment isbutește să ne rețină atenția că altele de o impor­tanță mai mare se grăbesc să-i ia lo­cul. Deși anul 1935 nu a împlinit nici un sfert din cariera sa, am avut totuș timpul în două luni și jumătate să a­­sistăm la plebiscitul din Saar, la acor­dul de la Londra, la ostilitățile italo­­abisiniene și în sfârșit la revoluția din Grecia. Grecia nu este o țară care pe planul internațional să nu fi făcut să se vor­bească de ea. Revoluțiile, răsbuaele, comploturile, schimbările de regim s’au succedat aproape fără întrupere de la răsboi încoace. De abia în ultimul timp lucrurile păreau a se mai fi potolit când isbucni răsboiul civil la care sun­tem martori în momentul de față. In mijlocul luptelor ideologice de as­tăzi, Grecia face figură aparte. Fie­care din taberele combatante zice că ei sunt ,,republicanii cei adevărați“ vreme ce adversarii lor sunt „republi­ca canii cei falși“. Dacă însă justificarea de principii este slabă, în schimb con­flictele de ordin personal sunt extrem de acute. Aceleaș personagii. — Veni­­zelos, Plastiras, Condilis, —— ale căror nume le-am auzit de atâtea ori în cursul ultimilor cinci­sprezece ani, — joacă rolul de căpetenie în tragi-come­­dia ce se reprezintă astăzi în Grecia. Sub pretextul deosebirei de principii se ascunde o rivalitate aducătoare de agitații sterile atât de dăunătoare co­­munităței întregi. Rivalitatea se tradu­ce prin deviza: Pentru ce Tsandaris și nu eu Venizelos? Este o stare de spi­rit pe care noi înșine o cunoaștem a­­tât de bine și care constitue moșteni­rea înveninată pe care am primit-o de la secolul odios de stăpânire fanariotă. Mentalitate care zădărnicește ori­ce e­­fort constructiv. Rivalitatea între conducătorii poli­tici este alimentată cu nicăeri aiurea de spiritul versatil al poporului grec, de nevoia lui de schimbare, de plăce­rea pe care o simte atunci când trăește într'o atmosferă de intrigi și de com­ploturi. Aceeaș nevoe de schimbare care a făcut odinioară din ei poporul prin excelență comercial al lumei an­tice, face ca astăzi când sunt fixați în mod definitiv pe un teren nefertil, să-și cheltuiască prisosul de energie în luptele politice. De aceea, învingăto­rul de astăzi, aclamat cu frenezie de toată suflarea grecească, — poate proscrisul de mâine încărcat de opro­fi­liul întregei națiuni elene. De altfel nu este pentru prima oară în istoria poporului grec când se întâmplă așa ceva. Am cunoscut acum un deceniu și mai bine, într’o localitate care se poate situa după voe la gurile Dunărei sau pe litoralul mărei Negre, o familie grecească numărând printre membrii ei oameni tare de ispravă. Aceștia pose­dau la marginea orașului cu pricina o Ia miliarul viitor vie unde aveau ca păzitori o familie de români de fei din satul Cochirleni. într'o vară, cochirlenii noștri avură un băiat pe care proprietarii greci se -ui «rt?p țiu9A nu azaroci i­es «auajo ti'o Duminecă la vie însoțiți de prie­teni și de un preot care creștină pro­dus dându-i numele de Venizelos după dorința nașilor. Pasă-mi-te în acea vreme grecii noștri erau venizeliști convinși și vedeau în „simpa­trio­tul“ lor pe salvatorul națiunei elene. Greutatea sa pentru bieții țărani când trebuiră să cheme copilul pe nume. Gloria mare­lui cretan nu pătrunsese până în Co­­chirleni așa încât oamenii noștri nu erau familiarizați nici chiar cu felul cum trebuia să i se pronunțe numele. Copilul fu dat numit de părinții săi „Vizilinos“. Era puțin cam curios să auzi pe femee mângâindu-și pruncul cu vorbele: ,,Vizilinosul marchii, Vizili­nos“. Din nefericire numele faimosului Elefterie n’avu șansa să fie purtat de un cetățean al României Mari. „Vizi­lmnos“ muri în cursul iernei. Doi ani după aceea, cochirlenii mai avură un băiat care fu botezat ca și cel dintâi de patroni. De astă dată, a­­ceștia nu mai erau republicani ci mo­­narhiști. Noul născut primi dar nu­mele de George după numele regelui care domnea atunci în Grecia. George fu mai rezistent decât fratele său Vi­­zilinos. Lam văzut deseori jucându-se cu bețigașe prin ogradă; numai picioa­rele le avea ceva cam strâmbe. După câtăva vreme, oamenii noștri fură în­depărtați din serviciu. Este probabil că dacă ar fi continuat să mai stea în slujbă, toate schimbările de regim din Grecia s-ar fi reflectat în numele noi­lor lor născuți. Sunt convins că familia grecească de care e vorba era perfect sinceră atât atunci când era republicană cât și doi ani mai târziu când deveni monarhistă intransigentă... pentru ca nu mult după aceea să aclame împreună cu toți cei­lalți elini respublica rediviva. Ceea ce la un alt popor s'ar numi lipsă de con­­sequență derivă la strănepoții lui Omer din goana după ceva nou, din nece­sitatea de a da liber curs nevoii de schimbare moștenită în linie directă de la Ulise, legendarul rege al Itacei. Oricine ar învinge în conflictul de astăzi, este puțin probabil că noul re­gim va dura multă vreme. Istețimea grecească nu va avea nevoe de mult timp pentru a pune pe picioare un nou conflict care va da satisfacție încă pen­tru câtăva vreme spiritului versatil al națiunei elene. Din nenorocire, condi­țiile în cari trăim sunt prea grele pen­tru a îngădui timp îndelungat o atare manevră. Astăzi nu este nevoe decât de o scântee pentru ca edificiul paci­­ficărei uni­ver­s­ale ridicat cu atâta trudă să sară în aer într’o clipă. De aceea prietenii păcei nu pot privi fără îngrijorare evenimentele din Grecia, oricât de pitorești ar fi ele. N. C. ANGELESCU CI Pacalul Evreilor din C. Donescu

Next