Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-03-17 / nr. 380
VREMEA O sută de ani de teatru românesc. E un eveniment ce nu se circumscrie doar în lumea teatrului. Un drum lung de sforțări românești. Un drum de multe ori frumos, de-atătea ori anevoios, brăzdat însă cu satisfacții ce trec de obișnuitul vieții românești. Evoluția teatrului nostru nu a însemnat numai istoria acestui gen de artă. Contingențele cu vieața socială însăși i au dat reflexe adânci, ce-o fac să se vadă atâta în ea transformarea pe care societatea românească în genere a suferit-o acești lungi ani de-a rândul. Câte sforțări au fost necesare ,câte înfrângeri, de cât entusiasm a fost nevoie, până să se ajungă la teatrul masiv și profund românesc al lui Caragiale. Se vor găsi în paginile numărului de față, închinate exclusiv acestei aniversări, toate dibuirile începutului teatrului românesc. Ele se confundă cu dibuirile spiritului nostru public însuși. Evoluția vieții românești, cu naivitățile ei, cu mândria ei, cu sbuciumul ei nepotolit, apare vie, în dialoguri stângace, în scene lipsite de sens artistic, dar întotdeauna străbătute de fior românesc. Până la arta adevărată din teatrul lui Caragiale, nici n’ar trebui poate săi căutăm în teatrul nostru decât strădania unei exprimări a sufletului românesc. Iată pentru ce mi se pare că centenarul de azi al teatrului depășește semnificația unei simple aniversări artistice. Nu rolul educativ ce l-a avut, ne interesează atâta. Nu evoluția în sine care privește mai mult pe specialiști. Ci teatrul ca mijloc de afirmare romănească. Teatrul ca supapă de răcorire sufletească pentru un popor lipsit de curaj și individualitate. Ni se pare acesta adevăratul aspect sub care evoluția teatrului românesc își găsește adevărata valoare. Subliniem acest lucru astăzi când teatrul pare umbrit. Fiindcă ni se pare că umbra persistă din eroarea oamenilor de a încerca o deviere a drumului său natural. După o sută de ani de sforțări, teatrul românesc a ajuns la nivelul unei desăvârșite arte dramatice. Pentru ce nu se folosesc aceste imense posibilități ca să se redea teatrului nostru adevărata valoare din cursul evoluției sale? Nu suntem și astăzi acelaș popor lipsit de curaj și individualitate? Și nu avem nevoie de aceiaș răcorire sufletească, pe care nu suntem în stare s’o găsim aiurea? Ba bine că nu. C. A. DONESCU Centenarul teatrulu cu mine Intr’un articol de acum vreo doi ani, întitulat Moment pre-revoluționar (publicat în „Cuvântul”) încercam să găsesc un sens faptului că lumea se îmbulzește în sălile de conferință, la concerte și la simposionuri. Mi se părea că această pornire a publicului de a sta laolaltă, de a lua parte la dezbateri, de se aduna în săli comune — ascultând orice și pe oricine, dar ascultând — se explică prin nerăbdarea aceluiaș public de a rămâne acasă, singur, de a visa și medita, de a se cunoaște pe sine. Și una și alta erau porniri pre-revoluționare; oamenii se prefăceau; ceva se schimba alături de ei, sau în sufletele lor, ceva care îi împiedeca să rămână singuri. Și observam că acest public care trece printr-un moment pre-revoluționar nu era întotdeauna un public veleitar d, oameni care așteaptă ceva pentru ei, slujbă sau o bucată de pâine. Era o un public de intelectuali, de studenți, de artiști; încă o dovadă că schimbările fundamentale se presimt la început de către elitele intelectuale ale unei țări; că o revoluție își are rădăcinile nu numai în revendicările sociale, ci și în critica unei clase valorilor sau experiențele sufletești ale elitelor. Au trecut de atunci doi ani, și astăzi toată lumea vrea să facă „revoluție”. Criza s’a agravat, idealiștii de odinioară se luptă astăzi pentru bucata lor de pâine, iar revendicările și veleitățile s’au înmulțit simțitor. Era firesc să fie așa. E mai puțin firească, însă, tăcerea pe care oamenii cari vor să facă „revoluție” o păstrează față de „intelectualii” cari au spus acelaș mai multă consistență, lucru, și cu cu mulți ani înainte. Și tăcerea aceasta se menține nu numai față de intelectuali, ci și față de anumite grupuri; de pildă, e stranie tăcerea pe care un distins om politic ardelean o păstrează asupra mișcărilor studențești care, de zece ani cer „numerus clausus”. Nu discutăm justificarea sau nejustificarea acestei formule. Fapt este că un mare om politic și-a apropiat-o deodată, fără să-și menționeze predecesorii, fără să ia atitudine pentru sau contra lor. Și cazul lui „numerus clausus” nu este izolat. Asistăm zilnic la furturi de formule, de idei, de sugestii. Pe noi nu ne interesează acest fel de a face politică în țara românească. Ne interesează un singur amănunt: că foarte multe din aceste idei, formule, sugestii sau mesagii — au fost tribuite la început de „intelectuali”. Colecția articolelor de economie politică și finanțe a profesorului Nae Ionescu stă dovadă. Lucrul acesta nu poate decât să ne bucure: pe noi care, rezistând invaziei ideologice stalinisto-hitleriste, continuăm să credem în rolul efectiv al creatorilor de valori, al „intelectualilor”. De ani de zile repetăm, în conferințe și în articole, misiunea „intelectualilor” în istoria unei țări. Ei, și numai ei, creiază valorile specifice unui popor, ei îi verifică rezistența biologică și îi justifică misiunea istorică. Lucrul acesta simplu pare foarte greu de intrat în capul unui politician, care crede mai mult în eficacitatea unui gazetar de mâna doua, Brâncuș, Enescu decât în a lui sau Liviu Rebreanu. Și cu toate acestea, astăzi, când toată lumea — de la snobul care a uitat chiar și franțuzește vorbind atât de mult englezește, până la bărbierul de mahala —nu discută decât de „revoluție”, astăzi se pot constata multe lucruri jalnice. Nu prea înțeleg bine despre ce revoluție poate fi vorba. Știu însă că nu a existat niciodată în istorie o revoluție care să nu fi pornit de la dorința aprigă de a realiza un om nou, de a preface sau lărgi sensul existenței. O revoluție se face prin foame, se înțelege. Dar nu numai foamea animală o însuflețește — ci și foamea de libertate, de omenie, de înfrățire. Foamea de Dumnezeu, câteodată. Dacă revoluția poate avea vreun sens, dacă ea poate creia istorie, sensul acesta și-l găsește numai întrucât depășește foamea animală. Din nefericire, aproape toți oamenii vorbesc astăzi de „revoluție” ca și cum ar vorbi de o vilegiatură la mare sau de un film frumos pe care așteaptă să-l vadă. Unii din ei cer anumite privilegii ca să înceteze revoluția . Alții pun condiții ca să devină „revoluționari”. Politicianismul de cea mai stearpă speță a cucerit și ideologia revoluționară, după ce cucerise treptat liberalismul, naționalismul și țărănismul. Stai și te întrebi care va fi viitoarea formulă pe care și-o vor însuși politicienii. Cred că una din dramele ursite intelectualului român este să asiste la „popularizarea” ideilor și idealurilor în care a crezut, pe care le-a experimentat și le-a însușit cu trudă. S’a vorbit ,de zece ani încoace, de naționalism, de etnicitate, de creație autentic românească, de Stat țărănesc, de Stat organic, de mistică, de mit popular, de rasă, de ortodoxie, de eroism ca sens al existenții — și toate, dar absolut toate aceste formule, care reprezentau un anumit efort spiritual, anumite experiențe sufletești, au ajuns pe piața politică. Aproape că ți-este rușine ,astăzi ,să mai spui că ești naționalist, că crezi în stilul rasei tale, că ești ortodox și crezi în eroism — când vezi cine țipă la întruniri aceleași cuvinte ca și tine. „Popularizarea” ideilor nu înseamnă, în România, absorbirea lor treptată în public, fertilizarea lor firească, înseamnă transformarea lor în valențe politice. Ideile sunt terfelite, îngroșate, automatizate până la desgust. Ele nu mai sunt formularea unor arderi lăuntrice, nu mai exprimă laudă,« e o revoluți* ! ««• ci au ointeligență sau geniu suns bastoane și cărămizi în luptele politice. Nu mai e nici o mirare că sunt atât de sterpe... In orice țară „popularizarea” ideilor sau miturilor creiate de intelectuali a dus la înfăptuiri, bune sau rele, dar înfăptuiri concrete. Se cunoaște rolul jucat de mitul libertății în Rusia; se știe rolul pe care l-a avut apologia bărbăției și a latinității (susținută cincisprezece ani de Papini și alții) în creiarea fascismului; deasemenea, mitul barbarului arian Politica internațională constitue (Nietzsche, Gobineau, Chamber- zilele noastre un teatru pe a cărui lani, Rosenberg) în organizarea hitlerismului. La noi, însă, orice mit, orice ideie, orice stimul revoluționar— este bagatelizat. Nu numai de opinia publică. Ci și de conducătorii politici ai opiniei publice. Acum doi trei ani, când elitele și tineretul simțeau nevoia unei prefaceri totale și efective, dacă i-ai fi vorbit de revoluție unui om cumsecade ți-ar fi spus: „Mai las’o Popescule!” Acum, acelaș om cumsecade te oprește în stradă și-ți mărturisește: „Nu mai merge, domnule!” De ce nu mai merge? N doare ceva, a suferit ceva, a pierdut credința în Dumnezeu sau și-a regăsit’o, a înțeles destinul tragic al țării sale, s’a revoltat de tâlhăria politicienilor? Nimic din toate acestea. „Nu mai merge” pentru că așa a spus șeful la întrunirea politică de Duminică. Nici un mit nu stă la baza revoltei lui, nici o sete de prefacere totală, nici un fior nu l-a străbătut. Dar acum știe o formulă nouă: „Nu mai merge fără revoluție!” Și va face „revoluția” cu ochii închiși. Ca la „plebicist”. Este cumplit să asiști la asemenea terfeliri. Să vezi cum „revoluția” — sensul oricărei generații care vrea cu orice preț să-și depășească tradiția — a ajuns astăzi cel mai eficace mijloc de șantaj. Ce-ar fi să devenim „contrarevoluționari”?.... MIRCEA ELIADE Rasismul românesc Toate țările din lume au legi care protejează munca și avutul majorităților naționale, împotriva infiltrațiunii și concurenții elementelor străine, fără ca aceste legi să fie privite altfel decât ca niște logice măsuri de ordine internă. In România această chestiune se complică la nesfârșit. O serie întreagă de critici sociali, de inspectori ai umanității, o sumedenie de personalități de pripas, animate de tot soiul de nobile intenții, stau gata să ne ajute cu sfatul, să ne indrumeze, să ne corecteze și mai ales să ne pârască peste graniță, pe la vecini și mai departe. O mișcare de protest împotriva nemaipomenitei navale de străini în toate ramurile profesionale, o lege de protecție a muncitorilor industriali români ,sau numai încercarea de a aaplica o astfel de lege existentă, se numește xenofobie, Hitlerism, rasism și încă în vreo patru feluri. Lucrul acesta nu ar avea atâta importanță dacă mulți dintre factorii conducători ai statului n’ar manifesta e extremă sensibilitate față de aceste „obiective" apreciem și dacă multe firave concepții politice nu s'ar clătina sub amenințarea descalificării în fața „Europei inteligente”. Dacă problema însăși a minorităților etnice poate face azi obiectul unor serioase preocupări de ordin legislativ, și poate fi tratată cu toată obiectivitatea în lumina cifrelor și a premizelor istorice, în schimb, lipsa de cuviință cu care unele din cele mai deochiate elemente, își permit să ia în desbatere această chestiune, reaua credință cu care o înfățișează și mai presus de toate, tonul de superioritate ce își arogă față de „rătăcirile naționaliste” ori față de „aventura rasistă", justifică orice isbucnire de indignare și revoltă. N’am contestat niciodată dreptul nimănui de a trăi in această țară, și chiar de a trăi mai bine decât stăpânii ei legitimi când anumite mici calități pot fi folosite în lupta pentru existență, dar a deduce din aceste inevitabile avantagii dreptul de amestec în treburile publice, de a da directive sociale, culturale ba chiar și religioase, de a te insinua in însăși ideologia națională a acestui popor, otrăvind-o și falsificând-o, este o îndrăzneală căreia o elementară demnitate trebuie să-i opue un veto categoric. Antropologiști geniali au despicat firul de păr in patru ajungând la concluzia că toate valorile sufletești și intelectuale ale acestei țări sunt reprezentate de personalități cu origină etnică multiplă: însuși d. N. Iorga se zice că e foarte încurcat când e saui să lămurească această chestiune pe cont propriu. Aceste perfide speculațiuni asupra unui proces istoric natural au de scop bine înțeles să dovedească structura noastră „polietnică” și deci dreptul oricăror nedoriți de a stăpâni și de a conduce în această țară. Sistemul discreditării și a bagatelizării mișcării naționaliste este utilizat cu preferință de teoreticienii confuziunii sociale și se găsesc destui oameni de serioasă cultură, care se lasă înșelați de antiteza între sublimele principii umanitariste coborâte din semnul meditațiunilor abstracte și meschina ideologie naționalistă, barbară și retrogradă, eșita din întunericul ignoranței și din ura de rasă. Retrogradă... se poate dintr’un anumit punct de vedere, dar nu trebuie uitat că de multe ori e bine să faci un pas îndărăt, ca să-ți poți lua tot avântul. Orientarea spre naționalism viu în politica de stat nu mai este astăzi o chestiune de controversă teoretică, el este pur și simplu o cardinală idee politică, necesară, constructivă, practică. Dintre toate „ismele" care pândesc să ne fericească, naționalismul indică singura directivă luminoasă și neșovielnică, singura cărare prin hățișul nenumăratelor doctrine și experiențe riscate. Este elementul afectiv care trebue să animeze și să potențeze, să dea elanul realizator fără de care orice operă constructivă este sortită să rămână stearpă. O disciplină însuflețită trebue să fie deviza unei ordine sociale menită să scoată țara aceasta din marasmul înspăimântător în care se cufundă cu lașă resemnare. Acestei ordini sociale nu i se pot atașă cu adevărat decât membrii națiunei majoritare, dar i se pot integra toate elementele muncitoare și probe, într’o proporție normală. Toata ramurile de activitate trebue să poarte pecetea efectivă a majorității românești, ca o dovadă fe reală utilitate in stat, și ca o garanție morală. Rasismul românesc se reduce deci la o chestiune de organizare practică a statului, de imbunatățire economică, de însănătoșire morală. Nu are afinități cu nici un alt rasism și nu este importat de nicăeri. Ura de rasă e o noțiune fără sens pe plaiurile acestei țări a lui Dumnezeu, care nu cunoaște în tot trecutul său de lupte, decât războicl defensiv. Un tragic război, defensiv trebue să susținem și astăzi împotriva elementului dizolvant a cărui otravă abil distilată se filtrează pe nesimțite până în resorturile strategice ale statului. Rasismul românesc începe de la Mircea cel Bătrân și se continuă prin pana inspirată a celui ce a scris „Luceafărul"... „Eu îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul"... TUDOR MIRICA Duminică 17 Martie 1935 Armata greacă a învins armata elenă **VIZILINOS scenă numerele de sensație nu șomează. De abia un eveniment isbutește să ne rețină atenția că altele de o importanță mai mare se grăbesc să-i ia locul. Deși anul 1935 nu a împlinit nici un sfert din cariera sa, am avut totuș timpul în două luni și jumătate să asistăm la plebiscitul din Saar, la acordul de la Londra, la ostilitățile italoabisiniene și în sfârșit la revoluția din Grecia. Grecia nu este o țară care pe planul internațional să nu fi făcut să se vorbească de ea. Revoluțiile, răsbuaele, comploturile, schimbările de regim s’au succedat aproape fără întrupere de la răsboi încoace. De abia în ultimul timp lucrurile păreau a se mai fi potolit când isbucni răsboiul civil la care suntem martori în momentul de față. In mijlocul luptelor ideologice de astăzi, Grecia face figură aparte. Fiecare din taberele combatante zice că ei sunt ,,republicanii cei adevărați“ vreme ce adversarii lor sunt „republica canii cei falși“. Dacă însă justificarea de principii este slabă, în schimb conflictele de ordin personal sunt extrem de acute. Aceleaș personagii. — Venizelos, Plastiras, Condilis, —— ale căror nume le-am auzit de atâtea ori în cursul ultimilor cincisprezece ani, — joacă rolul de căpetenie în tragi-comedia ce se reprezintă astăzi în Grecia. Sub pretextul deosebirei de principii se ascunde o rivalitate aducătoare de agitații sterile atât de dăunătoare comunităței întregi. Rivalitatea se traduce prin deviza: Pentru ce Tsandaris și nu eu Venizelos? Este o stare de spirit pe care noi înșine o cunoaștem atât de bine și care constitue moștenirea înveninată pe care am primit-o de la secolul odios de stăpânire fanariotă. Mentalitate care zădărnicește orice efort constructiv. Rivalitatea între conducătorii politici este alimentată cu nicăeri aiurea de spiritul versatil al poporului grec, de nevoia lui de schimbare, de plăcerea pe care o simte atunci când trăește într'o atmosferă de intrigi și de comploturi. Aceeaș nevoe de schimbare care a făcut odinioară din ei poporul prin excelență comercial al lumei antice, face ca astăzi când sunt fixați în mod definitiv pe un teren nefertil, să-și cheltuiască prisosul de energie în luptele politice. De aceea, învingătorul de astăzi, aclamat cu frenezie de toată suflarea grecească, — poate proscrisul de mâine încărcat de oprofiliul întregei națiuni elene. De altfel nu este pentru prima oară în istoria poporului grec când se întâmplă așa ceva. Am cunoscut acum un deceniu și mai bine, într’o localitate care se poate situa după voe la gurile Dunărei sau pe litoralul mărei Negre, o familie grecească numărând printre membrii ei oameni tare de ispravă. Aceștia posedau la marginea orașului cu pricina o Ia miliarul viitor vie unde aveau ca păzitori o familie de români de fei din satul Cochirleni. într'o vară, cochirlenii noștri avură un băiat pe care proprietarii greci se -ui «rt?p țiu9A nu azaroci ies «auajo ti'o Duminecă la vie însoțiți de prieteni și de un preot care creștină produs dându-i numele de Venizelos după dorința nașilor. Pasă-mi-te în acea vreme grecii noștri erau venizeliști convinși și vedeau în „simpatriotul“ lor pe salvatorul națiunei elene. Greutatea sa pentru bieții țărani când trebuiră să cheme copilul pe nume. Gloria marelui cretan nu pătrunsese până în Cochirleni așa încât oamenii noștri nu erau familiarizați nici chiar cu felul cum trebuia să i se pronunțe numele. Copilul fu dat numit de părinții săi „Vizilinos“. Era puțin cam curios să auzi pe femee mângâindu-și pruncul cu vorbele: ,,Vizilinosul marchii, Vizilinos“. Din nefericire numele faimosului Elefterie n’avu șansa să fie purtat de un cetățean al României Mari. „Vizilmnos“ muri în cursul iernei. Doi ani după aceea, cochirlenii mai avură un băiat care fu botezat ca și cel dintâi de patroni. De astă dată, aceștia nu mai erau republicani ci monarhiști. Noul născut primi dar numele de George după numele regelui care domnea atunci în Grecia. George fu mai rezistent decât fratele său Vizilinos. Lam văzut deseori jucându-se cu bețigașe prin ogradă; numai picioarele le avea ceva cam strâmbe. După câtăva vreme, oamenii noștri fură îndepărtați din serviciu. Este probabil că dacă ar fi continuat să mai stea în slujbă, toate schimbările de regim din Grecia s-ar fi reflectat în numele noilor lor născuți. Sunt convins că familia grecească de care e vorba era perfect sinceră atât atunci când era republicană cât și doi ani mai târziu când deveni monarhistă intransigentă... pentru ca nu mult după aceea să aclame împreună cu toți ceilalți elini respublica rediviva. Ceea ce la un alt popor s'ar numi lipsă de consequență derivă la strănepoții lui Omer din goana după ceva nou, din necesitatea de a da liber curs nevoii de schimbare moștenită în linie directă de la Ulise, legendarul rege al Itacei. Oricine ar învinge în conflictul de astăzi, este puțin probabil că noul regim va dura multă vreme. Istețimea grecească nu va avea nevoe de mult timp pentru a pune pe picioare un nou conflict care va da satisfacție încă pentru câtăva vreme spiritului versatil al națiunei elene. Din nenorocire, condițiile în cari trăim sunt prea grele pentru a îngădui timp îndelungat o atare manevră. Astăzi nu este nevoe decât de o scântee pentru ca edificiul pacificărei universale ridicat cu atâta trudă să sară în aer într’o clipă. De aceea prietenii păcei nu pot privi fără îngrijorare evenimentele din Grecia, oricât de pitorești ar fi ele. N. C. ANGELESCU CI Pacalul Evreilor din C. Donescu