Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-05-05 / nr. 386
VREMEA Naționalismul în formulă Oricât de curată însuflețire ar stârni discuția în principiu a imperativelor naționale, oricât de adânc și veridic ar simți cineva nevoia unei purificări a sufletului românesc, găsirea unei formule practice care să integreze în plenitudinea lui acest elan regenerator, aduce totdeauna o oarecare doză de amărăciune și o importantă diminuare a entuziasmului inițial. Naționalismul nu este fenomenul social cel mai simplu nici cel mai ușor de înțeles! Entuziasmul cu care sunt primite de masele populare programele ultranaționaliste, dovedește cât de mulți sunt acei care descopăr naționalismul în ultima oră și îl recunosc în cele mai periferice ale sale veleități de manifestare. Acțiunea naționalistă e socotită în genere, ca o manifestare de protest împotriva unor neajunsuri sociale sau economice, ca o oportună izbucnire de indignare și revoltă împotriva anumitor factori acaparatori, dar în orice caz, mișcare subversivă: „Cum să nu fii naționalist domnule, când ți-a ajuns cuțitul la os ?“ Pe linia acestui soi de concepție își face drum recenta mișcare naționalistă pusă în circulație cu formula reînoită a lui „numerus clausus“: S’ar părea că reînvierea naționalismului este o necesitate a timpului, determinată de climatul politic al unei Europe a cărei iluzii internaționaliste au fost spulberate de falimentul veleităților de spiritualizare a relațiunilor dintre popoare. Neamurile sau dovedit a nu fi îndeajuns de mature pentru a se integra concepției unei Europe unitare, recunoscând că se află încă în stadiul autodefinirii și a realizării etnice. Naționalismul ca doctrină este relativ recent, și rezerva de energie socială pe care o reprezintă nu a fost încă deplin utilizată în opera neîncetată pe care omenirea o întreprinde pentru găsirea supremului echilibru social. El trebue considerat azi ca o acțiune primară necesară pentru înfăptuirea unității internaționale. Nu e cazul însă să susținem aci valoarea acestor principii! Fapt categoric este că pășim în zodia naționalismului constructiv și realizator, și pe acest fenomen restrâns trebue să-l înțelegem și să-l definim. Structura aparent heterogenă a României de după răsboiu destinată în mod natural să evolueze în sensul unei totale afirmări a elementului etnic românesc, pus în condițiuni mai favorabile de vieață, față de conlocuitorii, păstrători ai unei ideologii străine și ostile, și-a conservat totuș elementele minoritare. Răspunderea acestei situații o poartă fără îndoială politica oficială de românizare, care a ținut să facă aplicarea unor mult prea generoase principii, ce nu puteau fi înțelese și apreciate, tocmai de cei ce beneficiau de ele.Până la urmă consecințele acestor greșeli trebuiau să apară și astăzi se simte necesitatea stringentă a unei desmeticiri. Lamentabila stare de lucruri nu poate însă fi remediată prin aplicarea unei formule, decretată în două cuvinte, ca un fel de ,,magna charta“. Numerus clausus poate și trebue să fie, un deziderat, un scop, o lozincă, dar în nici un caz articol de lege,,, cu pretenția de a fi aplicat cu toată rigoarea. Românizarea cadrelor statului nu este numai o chestiune de număr, după cum nu este numai o chestiune spirituală ci un fenomen social complex și viu. A complica opera legislativă cu paragrafe latine și neaplicabile, înseamnă a compromite însăși acțiunea de românizare și a viola spiritul acestei acțiuni. Numerus clausus nu poate să însemne acuma decât o despățată năvală către situații pentru o dubioasă clientelă politică, lăsând în acelaș timp destule goluri prin care să se poată strecura aceleaș sinistre specimene de agitatori, rentieri ai dezordinei, care otrăvesc și azi atmosfera vieții noastre sociale. Numerus clausus înseamnă dezarmarea energiei românești. Naționalismul este în primul rând o atitudine, este fondul luminos pe care se proectează sufletul social, este disciplină și coordonare activă. El trebue să se resfrângă în viața de stat din atitudinea celor ce-l înțeleg și astfel să se impună maselor populare, nu ca o sursă de privilegii, ci ca o formă superioară a vieții sociale. Nu propovăduim mistica naționalistă și de asemenea nu socotim mesianismul politic potrivit înfăptuirii operei de românizare. Acțiunea d-lui Vaida atât de rodnică in rezultate laterale ,suferă de lipsa unei viguroase directive centrale, suplinită doar de sonoritatea formulei lui :,numerus valachicus". D. Vaida declină cu cochetărie orice intenții de a lua puterea, lipsindu-și astfel acțiunea de un țel pe cât de logic pe atât de legitim. Să sperăm că refluxul inevitabil al entuziasmului popular va face să apară în plină lumină granitul curat al unei nestrămutate hotărâri pentru înfăptuiri concrete. Statul național modern trebue să fie expresiunea ordinei și a autorității. Cumplita dezorientare morală și conrupția întreținută de indezirabile elemente de import, fac imposibilă exercitarea autorității și purificarea pestilențialei atmosfere sociale pe care o respirăm. Legile existente nu așteaptă decât să fie aplicate cu energie și cu bună credință. O singură trecere prin ciurul unui sever control ar da la iveală mii de străini cu situația neprecizată, și cu nemărturisite îndeletniciri rentabile, a căror pernicioasă activitate este cunoscută și totuș tolerată de organele administrative. O singură indiscretă privire înăuntrul acelor febrile viespare care sunt asociațiile sportive, culturale și mai ales religioase a diverselor spețe minoritare ar desvălui lucruri în care intervenția statului este imperios cerută. Fără legiuiri artificiale s’ar putea face în scurt timp evacuarea tuturor gangsterilor industriei și ai finanței, a tuturor defraudatorilor fiscului, a tuturor piraților presei de instigație și defăimare și a celor care prin mijloace ilicite sau cu scopuri contrare intereselor statului, dețin o cât de mică parte din bunurile acestei țări. Represiunea grabnică și complectă împotriva tuturor acelor ce întind objecte mâini de fum spre avutul public ar avea un nebănuit efect tonic și moralizator. Toate acele măsuri menite să întărească ideia de autoritate a statului, și încrederea în disciplina și corectitudinea aparatului executiv, înseamnă pe planul politic operă de reconstrucție națională. Exercitarea autorității trebue să se facă în numele unei discipline viguroase și certe care nu poate fi decât disciplina națională. Pe linia acestei supreme discipline valorile naționale și etnice se vor putea realiza intrând în ritmul progresului general. Democrația însăși se va grăbi să culeagă laurii victoriei uitând să protesteze împotriva atingerii libertăților . Problema conviețuirii cu minoritățile etnice s’ar rezolva de la sine într’un stat de ordine, pe care plăpânda zeiță cu ramura de măslin se va putea sprijini cu toată nădejdea. TUDOR MIRICA Ceea ce caracterizează fundamental pe intelectuali e teribila lor sterpi-ciune. Puși în față cu viața, oamenii aceștia nu rodesc nimic nou. Cu ei, sau , fără ei, viața e aceiaș, minus câteva poze decorative. Sunt automați în înțelegerea vieții, fără pătrundere la miezul ei, săraci în reacțiuni, incapabili de entuziasm, neaderenți la taină, ineapți deci pentru creație , oameni inutili. In nici unul din momentele ei se senside, la nici un eveniment semnificativ, lumea n’a fost ajutată de intelectuali. Ar fi de ajuns să amintim că apariția creștinismului n'a pornit de la intelectuali ,n'a avut nimic comun cu ei, a trecut pe lângă dânșii, s'a asfirmat împotriva intelectualismului lumii antice. Dar putem veni la vremurile noastre și putem observa fenomenul pe viu. Priviți țara intelectualismului desâvârșit — Franța, și priviți pe intellectualul autentic — pe Gide. De la 1815 până azi, se joacă pe Rin o dramă esențială : Căderea Franței. Și în mai bine de o sută de ani, țara aceea n'a isbutit să ia o atitudine, și, mai ales, s'o menție. Acela, în țara intelectualității tradiționale, intelectualismul e în floare : interpretări, principii, idei, tezism, discuții, congrese, socialism, radical-socialism, radicalism, și toate aiurările posibile lor esențialul . Esențialul e tot conflictul franco-german ,îns a cărui eventuală reizbucnire acuta, nu știm decă Franța va mai fi alintată, ca în 1514—19, să lupte împotriva Germaniei singure, cu lumea toată in spatele ei. Sar Gide? Ce a făcut Gide, esențial, cu toate frământările și căutările neîntrerupte ale vieții lui? Ce a fecundat el împrejur ? Ce lumină a adus? — A satisfăcut așa zisele căutări ale tineretului intelectual din Franța ? Adică a fost un exponent sau o călăuză pentru câteva sute de tineri, cari s’au frământat tot atât de caraghios și sterp ca și dânsul ? Ce valoare are lucrul acesta ? Ce semnificație ? Ce urmare ? Căci peste toate evoluțiile, peste toate subtilitățile lui, la capătul lor, și tot rafinamente poate fi îngăduită această întrebare foarte simplistă, care, cu tot simplismul ei, nu e mai puțin valabilă. Ba, da , ce importanță are toată subtilitatea lui Gide, toate nesfârșitele lui căutări, foata fele, in tot ea lui, toată falsa lui ardere, tot sbuciumul său de autentic și evoluat intelectual ? Ce valoare are lucrul acesta, ce semnificație, ce urmare, când nu duce la nici o rezolvare și la nici o propulsiune ? întrebarea aceasta simplistă se impune, pentru că întrebarea aceasta n o poate înlătura nimic. Și atunci, cu toată admirația politicoasă pentru subțirimea de suflet la care a ajuns și Franța și Gide, cu tot respectul pentru chinurile lor in căutarea alchimică a valorii pure . Nu vă e milă de Franța ? și de Gide ? Să venim la țara noastră. Să privim la întreaga „atmosferă" românească de azi, care trăește sub zodia intelectualismului in toate domeniile : moral, cultural, social, politic. (N'are nici o importanță nuanța că acest intelectualism e autentic, sau e un pseudointelectualism. Principalul e că trăim sub zodia lui). E simplu să vă uitați la toți intelectualii noștri, la sterila lor oscilație în ultimii cincisprezece ani de viață românească. Vorbesc de toți iluștrii noștri profesori universitari, cari au intrat și în politică, au fost factori de conducere socială, au fost și miniștri, de toți intelectualii cari sunt deputați și oratori și membri în cercurile de studii ale tuturor partidelor și conducători marcanți în politica militantă a lor. Luați intelectualii români în bloc și viața publică românească de ei ilustrată. Uitați-vă la ei și râdeți cu hohote de totala lor ineficientă, de ciovnerie gratuită a tuturor manifestărilor lor. De șaisprezece ani, neamul acesta își trăește obscur, dar cu adevărat tragism, conflictul esențial al destinului său. Suntem pe drumul revelației. Dumnezeu a dat semne. S'a întâmplat acum șaisprezece ani . Unirea, acest eveniment atât de dureros, de fanatic, și milenar dorit. S'a împlinit acum șaisprezece ani miracolul, cerul s'a deschis pentru o clipă și pentru o prevestire luminoasă, semnul harului s'a înfăptuit. Dumnezeu și-a arătat, însfârșit, fața către noi. Acum atârnă numai de voința noastră : ajungem sau nu ajungem la o „mântuire românească” ? Aceasta e întrebarea dramatică a existenței românești de la război încoace, acesta e „esențialul" vieții ei, aici e taina, frământarea, chinul svârcoiitor, durerea și lumina : ajungem la o MÂNTUIRE ROMÂNEASCĂ ? Și vai, cât de săracă resonanța a avut în pătura noastră superioară, această tainică întrebare : ajungem la mântuire rumenească sau murim / Câți i-au pătruns dramatismul, obsesia ? Câți s'au frământat până la stârea- i fire și până la nebunie pentru dânsa ? Câți au nebunit văzându-i incandescenta ei lumină ? — Nici unul, Dumnezeu a dat semnul cel mare și eu nu l-au văzut. Dumnezeu a făcut minunea și ei nu au văzut-o. Orbi și automați, merți și cuminți, lași și comozi, oamenii aceștia și-au bătut joc de harul lui Dumnezeu. Unirea românească nu le-a adus nici un orizont nou, nici o tresărire înfiorătoare, nici o putere nouă și uriașă. Au continuat să fie mici și cuminți, inerți și automați, obsedați de cuvinte goale: democrație, libertate, constituționalism, civilizație, liberalism. Și în acest timp țara și-a irosit criminal puterile.. Suntem azi mai fărâmați decât pulberea. Ce „realitate" densă poate arăta Țara Românească: armată ? cultură ? stare materială ? element biologic ? — Nimic. Ne-am părăginit. Ne-am desagregat. Am putrezit. Trebue un profet înalt, cu glas de aramă, ochi de foc și cuvinte de pucioasă, care să ne facă să simțim adevărat și întreg totalul tablou al descompunerii românești dela 1919 la 1935, totala noastră decădere și micime, totala noastră orbire, totelul nostru neadevăr, in care plutim la întâmplare. A fost acum doi ani un fenomen nou, a cărui mare semnificație s'a îngropat ca'nâna in atmosfera românească. E inutil să mai comentăm cum a fost primit și înțeles acest fenomen de toată lumea, noastră, de toți conducătorii, de toți înțelepții noștri, de toți profesorii universitari, de toți intelectualii. E inutil să mai comentăm mentalitatea strict intelectuală, în care au fost interpretați fenomenul și oamenii lui, mai ales oamenii. Ci revolta mare e când ne gândim că lumea românească nu vrea să se scuture de această mentalitate adusă la nai de vânturile civilizației. Ba dimpotrivă, toată lumea „cultă" dorește să trecem cât mai iute de faza noastră de adaptare și să ajungem la intelectualismul autentic, la „turnul de fildeș", la valoarea apuseană a intelectualismului. Nu e destul unde am ajuns până azi, educați in această atmosferă a idealului intelectual. Vrem să ajungem la „perfecția" lui, îngrozitoarea noastră prostie ! Teribila crimă să ne vlăguim voit toate forțele noastre, toate creșterile noastre, prin această educație a „idealului" intelectualist ! Să persistăm, prin școală, prin ziar, prin parlament, prin toate sforțările noastre, spre această finalitate a intelectualismului. Adică să obligăm și pe cei tineri să fie anchilozați, să rămas nesemnificativi, ca și generația de azi ! E îngrozitoare această tendință de a promova intelectualismul ca suprem ideal și e neadmisibilă confuzia voită sau naivă, între intelectualism și valoare, între intelectualism și creație. intelectualismul n'are spontaneitatea înțelegerii, nu poate discerne adâncimea, adevărul, nu-i poate intui. Deci nu poate participa la creația lui vie. Adevărurile se impun intelectualilor, geta realizate. Așa fiind momentul dramatic românesc de azi îi depășește pe intelectualii noștri. Un singur adevăr e esențial azi, aici, pe locurile acestea dintre Dunăre, Nistru, Tisa și Mare . MÂNTUIRE ROMÂNEASCA. Și nu dela intelectuali va veni ea, nici din atmosfera noastră întelectualizată. PUIU GÂRCINEANU Citifi în pagina 5-a începutul marelui reportaj Munții de aur * de GEO BOGZA Duminica 5 Mai 1935 3 Românismul complexele de inferioritate Cineva a spus că problema evreiască nu va putea fi soluționată favorabil pentru Evrei decât de un stat național. Afirmația aceasta e mai puțin paradoxală decât pare la prima vedere. Un stat național nu suferă de nici un complex de inferioritate. Un stat național ar trebui să reprezinte un popor consolidat, o națiune bine crescută. Complexele de inferioritate ■— printre care se numără și anumite aspecte ale problemei evreești — sunt provocate mai ales de ,.crizele de creștereO națiune trece prin asemenea crize de creștere, așa cum trece și un individ. Complexele de inferioritate, însă, ar putea rămâne așa cum rămân și individului, după anumite crize de creștere. Am putea, adică, să ne trezim odată cu această gravă obsesie, că noi românii suntem un popor slab, inferior, care trebuie ajutat, susținut de fel de fel de legi, etc. Asemenea obsesii, mite complexe de inferioritate, nuse cunosc destule din istorie, bunăoară, Indienii sau Evreii. Aceștia din urmă, pe bună dreptate, suferă cele mai tragice complexe de inferioritate. Fiecare cunoaște din propria-i experiență cât de sensibili sunt evreii adevărați, cât de orgolioși, de intransigenți (intransigența aceasta iudaică, atât de frumoasă în realizările spirituale, este în viața de toate zilele o manifestare a complexelor de inferioritate; un om cu adevărat puternic și sigur pe sine, nu e intransigent). Știți cât e de greu să fii obiectiv in fața unui evreu inteligent- Omul suferă la orice aluzie, la orice bănuiala; i se pare mereu că se află în fața unui antisemit, și se arată întotdeauna pregătit pentru o nouă persecuție. Astfel e făcută istoria neamului lui Israel, și așa funcționează spiritul defensiv iudaic. Trebuie sa privim lucrurile așa cum sunt. Complexele de inferioritateudaice au fost provocate mai ales de istoria lumii creștine. Nu înțeleg, însă, de ce trebuie să ne grăbim să avem și noi complexele noastre de inferioritate. Nu ne silește nimeni la asta. Statul românesc e un stat tânăr, și încrederea nu el însuși a fost până acum nezdruncinată. Atât de nezdruncinată încât am făcut războiul convinși că românul are șapte inimi în pieptu-i de aramă. S au găsit deștepți care au glumit cu haz pe această încredere oarbă în destinul nostru- Dar nu e un lucru de glumă. Românul crede în el însuși. România crede în misiunea ei istorică. Asta e o tărie pe care nimeni nu ne-o poate lua. Viața politică, ororile politicei filor autentic românești. România politică e o țară slabă și slăbită. România adevărată, istorică, n’are nimic de a face cu aceste slăbiciuni. Ea este, înainte de toate, este. Nici un dușman ,nici o înfrângere, nu va putea suprima certitudinea aceasta în propria noastră existență și misiune istorică. Nu suntem intransigenți, pentru că nu ne simțim inferiori. Fanța noastră ,,proverbială" Toleeste o tărie, nu o slăbiciune. Toleranța se numea pe vremuri, în timpul barbarilor și a descălecătorilor, putere de asimilare. Nici o țară din Europa nu asimilat cu mai multă frenezie elemente etnice eterogene, cum am asimilat noi, de la 600 după Christos până la sfârșitul secolului XIX. Intr’altă țară, amestecul acesta de rasse și neamuri ar fi creiat un popor centnniu. La noi, rezultatul a fost poporul românesc. Aceasta e o mândrie pe care nu știu dacă o poate avea multe țări. Energia latentă a românismului — de a asimila, de a configura, de a creia forme specifice ■— a fost pusă la încercare 13 veacuri. Nu înțeleg de ce ne-am îndoi de ea tocmai acum. Nu am obosit încă. Dimpotrivă, toate semnele arată spre noi. Cine vrea să se asimileze, e bine venit. Cine nu e liber să-și păstreze nevoile și neamul. Nu înțeleg de ce țipăm primejdie! Unde e primejdia? Că sunt minoritari prea mulți la posturile de comandă? Și vom scoate prin concurență, prin propriile noastre forțe, prin legi de administrație la nevoie — dar de aici și până la primejduirea ,,românismului“ mai e cale lungă. Cum am putea noi crede că un neam ofensiv și creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta e umilitor.' Numai idem că trebuie să luăm .măsuri de paza'. Nu-și dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în disprețuirea oricăror măsuri d'e geiză? '/.'/• Să încercăm să privim lucrările istoric, nu politic. Și istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât timp cât energiile creatoare românești n’au secat ,nu ne pasă. Evreii au dreptul să se agite, pentru că destinul lor e să-și demonstreze existența prin cele mai tragice eforturi omenești. Ei se pot considera persecutați ,pentră asta îi ajută să supraviețuiască. Noi nu avem nevoie de stimulente ca să supraviețuim. Noi nu avem nevoie de intransigență și intoleranță, vicii streine structurei noastre [UNK] .,Roma 1usului , n are nici un ra și lz tator în politică. El există în istorie, și asta e de ajuns. MIRCEA ELIADE OAMENI PÂRĂ CALENDAR «i» nuMmam. 6 — Mămîca, când cade Pa$lele ?