Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-05-12 / nr. 387

VREMEA bucureștean? MB Care a fost primul Dv. contact cu Capitala ? C. ARGETOIANU — Nu sunt născut în București, sunt născut in Craiova din nefe­ricire cam de mult. — Am ven­it în București la înce­putul liceului. Prima clasă de li­ceu am început-o la București fiindcă tatăl meu care era colonel in armata activă a fost mutat in București. Asta cam prin anul 1881. De atunci am devenit Bucu­­reștean prin adopțiune și mai ales prin interesul pe care-l port pro­blemelor urbanistice, așa în­cât sunt bucureștean astăzi și prin necesitatea meseriei mele politice și prin plăcerea care o consacra în evoluția orașului nostru la care am contribuit și eu de câte ori am fost ministru. 1. VALJEAN 1. Sunt bucureștean de vocație. Am venit și eu aici fiindcă am au­zit că Bucureștii sunt cel mai mare oraș de provincie din Româ­nia. 2. Am luat contact cu Capitala la vârsta de 20 de ani fiind dele­gat de Comitetul național studen­țesc din Iași să trag un discurs la Liga Culturală. Pe atunci îmi plăceau Bucureștii cu căsuțele mo­deste, simigii, bragagii, ,,castra­veții acrișori", căimăcelu, hai sa­lop, ace de cap și mosor­ele, fiti­luri de lamp și marea inovație a acelei epoci: tramvaiul cu cai. Astăzi nu mai îmi place. Sea­mănă cu un pricopsit de război care nu știe cum să se îmbrace și nici să se încalțe (întrun picior ghiată de lac și într altul ghiată cu „gumilastic’). Un singur lucru îmi provoacă admirația: casele. Admirație și veselie, îmi face impresia că o mare societate de ambalaj și-a vărsat cutiile pe străzile capitalei: cutii de chibrituri, cutii de sardele, conserve leguminoase, rafturi de prăvălie, cutii chinezești (care es una div­tr alta) birouri americane, saci de făină, baloturi de bumbac și zgârie nori. Grozav aș vrea ca Bucureștii de astăzi să fie Bucu­reștii de altă dată. LEONTE MOLDOVAN­U — Nici una nici alta. Sunt ardelean ,prin naștere și brăilean prin adonțiune. — Primul meu contact cu Bu­­­cureștiul a fost in Ianuarie 1886. După ce am făcut Bacalau­reatul la Liceul din Brașov în Iu­nie 1885, părinții mei, în lipsă de mijloace suficiente ,s’au gândit să mă trimită la teologia din Blaj. La 1 octombrie acel an am și intrat la­ seminarul de acolo, unde am stat 3 luni, dar în Ia­nuarie 1886 am fugit fără părinților și a mitropolitului voia din Seminar și am plecat în țară. Notez că noi ardelenii nu obișnuiam să zicem României pe nume, nici Regat ,cum i se zice azi, de cine se zice, noi Românii ii ziceam Țară și dacă unul venea aici spunea că vine în Țară și dacă pe altul îl întrebai de unde vine, când se ducea de aci înapoi, îți răspundea foarte simplu viu din Țară. In chipul acesta se plămădise în sufetele noastre concepția despre țară, că ea este sprijinul nostru, ajutorul nostru pe toate terenurile. Și ceea ce am făcut eu, ca să plec de acolo și să vin aci, a făcut-o o serie de bacalaureați din gene­rațiile care mu au succedat. Mai ales tineretul din Brașov terminând liceul se îndrepta spre București. Nu este locul să-i a­­mintesc nominal câți s'au îndrep­tat spre Țară ca să-și creieze vii­torul. E destul să amintesc, că noi am făcut Bacalaureatul 16 inși in Iunie 1886 și dintre aceștia au venit 15 in Țară. Ne-am înscris unii la Litere și Filozofie, alții la Științe, Matematici, Șt. Naturale, etc., iar după ce am devenit licen­țiați am ocupat câte o catedră în diversele orașe ale Țării. Atât în Universitate cât și în societatea propriu zisă am fost bine văzuți și bine primiți de colegii noștri și de publicul cel mare. Cei din Țară ne priveau cu multă bunătate, ne acordau multă atenție și ne spri­jineau cât mai mult posibil. Așa că aveam impresia uneori că noi suntem fiii răsfățați ai Ța­rei. Am ocupat catedre fără să fim darem cetățeni Români. Ro­mânii de peste munți veniți aici, erau admiși și in magistratură și în avocatură cu singura condițiu­­ne să-și ceară cât mai repede re­cunoașterea de cetățean român. Pentru ei s a inventat încetățe­­nirea prin recunoaștere, spre deo­sebire de încetățenire prin natu­ralizare. Preocuparea românilor din Ța­ră pentru frații lor de peste hotare era așa de mare ,încât orice aju­tor și orice sacrificii s’a cerut ro­mânilor din Țară n’au fost refu­zate românilor din țările subju­gate. In asemenea atmosferă am trăit viața de student și apoi viața de profesor la catedra de istorie la Liceul real din Brăila. Cine și-ar fi închipuit vre-o dată, că ar putea sosi timpul, când făcându-se unirea tuturor româ­nilor, să vedem anumiți politicieni din Ardeal, repezindu-se in contra regatului ,care încetase de a mai fi Țară și contra locuitorilor de aci dela noi ,pe care îi făceau ți­gani, orientali, inculți, răi, bizan­tini ,blestemați și in toate chipu­rile? N­oroc că vremea vremueste, că ea roade răutățile ,netezește as­peritățile ,deschide drumul ade­vărului și stabilește dreptatea. Astăzi generațiile care vin să învețe la București, la Iași sau la Cernăuți nu mai seamănă cu arde­lenii ,care învățaseră la Cluj și la Pesta; astăzi suntem îndrumați pe calea cea sănătoasă a perfectei u­­nități sufletești între toți Românii­ CORNELIU­ MOLDOVANU 1. Sunt bu­cureștean prin adop­țiune. Cum adopțiunea cere mo­tivarea unui sentiment, cu alte cu­vinte trebue ca atât voința tată­lui cât și consimțământul fiului să aibă o motivare afectivă, eu sunt bu­cureștean prin dragostea sta­tornică pe care am arătat-o față de „orașul bucurii“ în care am trăit trei decenii și pe care lam cântat in romanul „Purgatoriul". 2. Primul meu contact cu Bu­cureștii mi i amintesc acum 33 de ani când am debarcat in gara de Nord ca student, având 18 ani și întreaga avere 8 lei în buzunar. Peregrinări din cartier in cartier, din cauza chiriei neplătite, medi­tații cu 20 lei pe lună când se gă­seau, sărăcie, poezie, speranță... „Orașul bucuriei" a fost destul de trist pentru adolescentul înflă­cărat de pe atunci. Totuși aceste amintiri îmi evocă o Metropolă a românismului tixită de grădini și neavând altă edilitate decât soa­rele, vântul și ploaia : ploaia care uda orașul, vântul care o mătura și soarele care­ o usca. Prefer totuș acești București românești, feriți de politicianism lipsiți de Block-haus-urile mino­ritarilor și scăpați de demagogia tuturora ariviștilor postbelici, prefer capitalei de astăzi fără gră­n­­dini, fără stil arhitectonic și fără nici o preocupare de specificul na­­național Așteptăm pe marele pri­mar care să redea „orașului bucu­rii" caracterul românesc de odi­nioară. ION MINULESCU — Sunt bucureștean prin naștere, grație însă numai unui doliu ne­așteptat, care a împiedicat pe ma­ma să mă nască, după cum ar fi fost normal, la Slatina. Deși iubesc Bucureștii și sunt mândru de a mă fi născut în orașul legendarului păstor Bucur, aminti­rea nașterei mele la Bucu­rești, mă întristează totuș, fiind­că de ea se leagă în primul rând, amintirea motiei tatălui meu, de care bine­înțeles, n am aflat de­cât foarte târziu. Vreau să spun că eu am fost un așa zis copil pos­tum, născut ș­apte zile, după moartea tatălui meu, la București de unde mama­ mea venită pentru înmormântarea tatei, nu s’a mai putut întoarce acasă la Slatina, din cauza iernei grozave care în­zăpezise trenurile. Și iată cum deși trebuia să port acelaș nume ca tata, adică Teodor, am fost botezat Ion, fiindcă fusesem născut din mila Domnului, exact la jumătatea nop­ței cu care se încheia ziua Bobo­tezei și începea ziua Sfântului Ion Botezătorul [UNK] — Primul contact conștient, l-am luat cu orașul București, la vârsta de 7 ani, când urmând să fiu în­scris în școală, mama ma adus în Capitala țarei, ca să-mi cumpere hăinuțe demne de un „băiat de familie" de la faimosul Kerem­­bach. De atunci, aproape in fie­care an, veneam cu mama la Bu­curești nu atât pentru cumpărătu­rile obișnuite, cât mai ales pentru distracțiile intelectuale pe care nu le găseam nici la Slatina mici mai târziu la Pitești. Bucureștean adevărat insă, nam­ devenit de­cât după întoarcerea mea de la Paris, cind îmi dădusem seama, că muncii Bucureștii mă mai puteau despăgubi de pierde­rea Parisului și’mi puteau satisfa­ce in măsura posibililului atât ne­voile intelectuale cât și cele... pro­fane. Ș totuși, pe vremea aceea Bu­cureștii, ii aveau nici primarii de astăzi, nici măcar năzuința de a se apropia cât mai unde de Pari­sul tinereței mele. S­tatistici A­PA Un bu­cureștean consumă în medie, 12.000 litri de apă pe an sau, circa, 30 litri pe zi. Această apă provine­­ 60% din straturile subterane și 40% din Dâmbovița, decantată și fil­trată la Arcuda. Nici o picătură nu pleacă pe țevi înainte de a se fi făcut apei analiza bacteriologică. C­LĂDIRI Hub­ure­șt­iul e compus din 80.000 de clădiri. Circa 47.000 sunt înzes­trate cu apă potabilă. 33.000 de clă­diri se alimentează cu apă provenită din puțuri naturale. Analizele făcute de Uzinele Comunale dovedesc că toate apele provenite de la primul strat subteran sunt pline de bacterii de mare virulență din pricina infiltra­țiilor de la suprafața solului. Dacă nu fiece clădire e aprovizionată cu apă potabilă, e datorită mumai spi­ritului refractar al periferiei, fiindcă în Capitală doar 18 k­m. nu sunt străbătuți de rețeaua de apă și asta din pricină că sunt formați din mai­dane și străzi nealiniate. SUPRAFAȚA CAPITALEI... este, după „Anuarul Statistic­i al Mu­nicipiului București­”, de 7.800 de hectare. Dacă luăm drept bună cifra populației, indicată de Buletinul De­mografic al României, aflăm că fie­care hectar e ocupat de circa 85 de locuitori. Din statisticele primăriei se poate deduce că pășim la o concen­trare a populației în centrul Capita­lei, în perimetrul ei central aglome­rația populației, c de circa 200 de lo­cuitori pe hectar. Suprafața Municipiului, adică a o­rașului și a celor 12 comune subur­bane, până la forturi , 37.000 hec­tare. NE PĂZESC DE FOC... ș­ase posturi de pompieri (un al șap­telea, la Obor, e în construcție) care sunt înzestrate cu 20 mașini ,,Magi­­rus“ dintre care trei sunt scări me­canice. O a patra scară, a sosit în ultimele zile, și e înaltă de 45 de me­tri și în întregime din oțel. Cifrele nu simt totuși prea îmbucurătoare. Viena are contra incendiului o mași­nă la 9000 de locuitori, iar Bucur­eș­tiul una la 31.000 de locuitori. ARDENI INTR'UN AN : 1) Păcură (exclusiv C. F. R și Uzinele Comu­nale ) 100.000 tone 2) Combustibil special de calorifer 42.000 tone 3) Koks de petrol (dela U. REȚEAUA DE GAZ ARTIFICIAL... are o lungime de 270 ktm. Alimen­tează 4500 abonați și 7200 felinare de iluminat public. Șaizeci la sută din emisiunea de gaz artificial e în­trebuințată pentru iluminatul public, restul e vândut abonaților. P­ÂINEA Două sute șaptezeci de mii de chi­­lograme de pâine pe zi , cam atâta consumă Bucureștii. Brutăriile care îngrijesc de pâinea noastră cea de toate zilele sunt în număr de circa 200. Cifra de mai sus nu înglobează și produsele panificate de lux: cor­­nuri, chifle, cele dietice, pâine de graham, de Karlsbad, etc. Aproape jumătate din totalul pâi­­ne­i e fabricată de cele două fabrici mari : Gagel și Mer dan. Aceste două întreprinderi furnizează, înainte de Paști sau de Crăciun câte 20.000 de kg. de cozonaci. GRĂDINILE Câteva date asupra parcurilor Ca­pitalei : Cișmigml 163.269 m. p. Parcul Carol 300.000 m. p. Parcul Ioanid 9.125 m. p. Grădina Icoanei 10.124 m. p. Grădina Ateneului 4.848 m. p. Sft. Gheorghe 9.280 m. p. Grădina Botanică 170.000 m. p. Plantații și peluze pe ambele laturi ale șoselei Kiseleff 139.363 m. p. Dacă adunăm toate cifrele avem o suprafață de 806.009 metrii pătrați de verdeață și spații libere, care îm­părțite la cei 650.000 de locuitori ai Capitalei (după statistică) dau nici măcar un metru și un sfert de cap de locuitor. Iată însă, după o statistică a ingi­nerului dr. Martin Wagner care e proporția spațiilor libere de cap de locuitor în alte câteva orașe civili­zate . Los Angeles 15 m. p. Chicago 40 m. p. Philadelphia 13 m. p. Never-York 35 m. p. Berlin 66 m. p. Bucureștii mai au 22.341 de arbori pe străzi. ° are că tot un co­:ipc.?.jcază deficitul de verdeață al „orașului grădină“. C. B. și cărbuni im­portați) 33.000 tone 4) Lemne de foc 100.000 tone Duminică 12 Mai 1935 ___ | | Primul contract g pentru construcția clădirii Sfatului orășenesc Acum 93 de ani grija edililor bucureșteni de a clădi un local al Primăriei București încredințează marelui Ser­dar Grigore Ipatescu să conducă lucrările acestei insti­­tuții de folos obștesc. După ivortș,pe un secol, Capi­tala României­­ a ajuns încă la idealul de a-și realiza un edificiu măreț în care să se centralizeze toate serviciile, depinzând de ad­ministrația Municipiului. Reproducând prima­­ pagină a adresei Prezidentului Sfatului Grasul C. Roset — ne servim de valoarea soa documentară și o considerăm ca o sugestie pentru prezent. Anul 1842, luna Sept. 23. No. 3882 Cinst. D-lor marele serdar Grigorie Ipătescu Vistierii Anton Vasca și Isbașa Dinu Pe lângă măsurile de privighe­­re ce au chibzuit a lua sfatul asu­pra clădirii casei orașului, au gă­sit de cuviință a întocmi și o co­misie, care să vază de aproape toată lucrarea acestei clădiri și la orice împotrivă urmare să dea de știre sfatului, spre a se lua măsurile cuvenite de îndrep­tare. Sfatul cunoscând interesatera cu care priviți d-voastră toate lu­crările publice, cum și desăvâr­șita știință ce aveți de asemenea lucrări, se roagă să primiți a­­­ceastă însărcinare și luminân­­du-vă atât din cuprinderea con­tractului ce se alătură în copie, cât și din deosebitele povățuiri ce se va găsi de cuviință a se da d-voastră după vremi și înainta­rea lucrării, să îndepliniți această trebuință obștească, după care vă va fi în­totdeauna cunoscă­toare. Hârtiile atingătoare, după ce se vor lua în cunoștință de către fieșcare din D-voastră, se vor depune în păstrarea d. Serdar Ipătescul, alcătuindu-se de la care după săvârșirea lucrării se va în­drepta la arhiva sfatului, iar de primirea acestei însărcinări veți binevoi a întoarce sfatului răs­puns spre știință. Prez. Sfatului Graful C. Roset M. Karamzulea

Next