Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-05-19 / nr. 388

VREMEA roman de Viasjing Mondia Ed. Vremea Lei 50 La toate librăriile: Hoa paiați IoA Intre imaginație și experiență intr-o carte cu puține pagini dar plina de idei remarcabile *), d. Rudolf Carnap, un eminent și prob savant de la Universitatea Germană din Praga pune la punct poziția actuală a științei și metafizicei în fața analizei logice. E o lucrare de bună logistică cu unele concluzii surprinzătoare. Dar ce este logistica ? Logistica este vechea logică formală transformată și adaptată necesităților științifice moderne. Metoda logistică își propune să descopere într'un enunț sau într-o teorie consecvența și continuitatea ideilor expuse, sau întrucât teoria este conformă cu ea însăși de la un capăt la altul. Lucrul ni se pare paradoxal. Cum s-ar putea ca o teorie să nu fie ea însăși atât timp cât este expusă ca atare ? Ca această întrebare d. Carnap răspunde în mod tranșant , nu numai că există teorii ce implică contraziceri, dar cele mai multe nu implică absolut nimic : nici o idee propriu zisă, nici măcar o posibilitate de idee. Și pentru a descoperi vidul ce se ascunde sub expunerea lor d-sa se servește de analiza logică. In cartea de care ne ocupăm d, Carnap analizează exclusiv gândirea metafizică, pe care o socotește sterilă și inutilă, punând-o în opoziția cu filosofia științelor experimentale, legată strict de obiect. Ce reproșează d-sa metafizicei ? In primul rând că propozițiile ei sunt lipsite de sens, adică din punct de vedere logistic sunt niște pseudo-proporții: cele în cari figurează cuvinte cărora li s-a admis din eroare un sens și cele cari, deși compuse din cuvinte cu sens, sunt alcătuite împotriva regulilor de sinteză. Ambele abundă în sistemele metafizice, scrie d. Carnap. Pentru ca un cuvânt să aibă un înțeles el trebuie să posede un criteriu de verificare : noțiunea lui să poată fi dedusă din altele ori materia lui să poată fi observată. „Să ne imaginăm de exemplu că formăm un cuvânt nou „babu“ și că cineva afirma că există lucruri babu și altele nebabu. Reclamăm criteriul . Cum putem stabili într-un caz concret că un lucru este babu sau nu? Poate ni se va răspunde că nu există criteriu experimental pentru acest cuvânt. In acest caz vom refuza să admitem un asemenea cuvânt“. In metafizică după d. Carnap, există mulți termeni „babu“ Un astfel de cuvânt ar fi „principiu“. In metafizică „principiu“ e un termen lipsit de sens. La origină el însemna „început“ dar acest înțeles s-a pierdut.. Ce înseamnă azi în filosofie ca „X este principiul Y ?“. Că X deriva din Y ? Că X dirijează pe Y ? Că X există prin Y ? Nimic din toate acestea și oricât de tare am strânge nodul întrebării nu vom găsi nici un sens acestui cuvânt. Pseudo-propozițiile de sintaxă abundă și ele. Ele sunt posibile pentru că metafizica uzează de structurile limbajului cotidian în producerea enunțurilor sale și propune astfel forme corecte de limbaj pentru un conținut fără sens. Dacă în vorbirea curentă se poate spune despre un lucru că există și se manifestă, îndată ce mutăm pe aceiași structură verbală, de exemplu, ideia că neantul există și că se manifestă comitem o pseudo-propoziție. Pentru d. Carnap deci, metafizica nu-i nici o „himeră“, nici o „fabulă“ ci un simplu „flatus vocis“. Orice metafizică e lipsită de înțeles : cea de ori a lui Hegel ca și cea de azi a lui Heidegger. Rolul filosofiei nu este de a afirma lucruri în afară de experiență ci de a da bază logică științei reale și matematicii. 1) Rudolf Carnap. La Science et la Métaphysique devant 1‘analyse logique du langage. (Hermann ed.). In linii generale, aceasta este expunerea d-lui Carnap. Mărturisim că analiza logică a sintaxei este partea ei cea mai interesantă și cea mai valoroasă. Concluziile împotriva metafizicei le găsim însă excesive. Fără a insista prea mult asupra faptului că d. Carnap se ridica împotriva filosofiei lui Hegel și este totuși hegelian când afirmă primatul logicei, ca Jourdain care făcea proză fără să știe, remarcăm că misiunea logicei este relativ restrânsă în chiar domeniul științe reale. Dacă este exact că metafizica nu rezistă analizei logice, nu este mai puțin exact că nici experiența științifică nu rezistă acestei analize. In „La Science et l‘Hypothèse“ vorbind tocmai despre experiența H. Poincare spunea că nu avem decât „un vag instinct de a discernă verosimilul și că acest instinct este rebel analizei“. Creația științifică se plasează ca și orice act conceptual, între imaginație și experiență (unele producții ale minții noastre fiind mai aproape de imaginație, altele de experiență). Logica joacă rolul de vehicul, innodând elementele extreme într-un echilibru accesibil judecății. Idealul logisticei ar fi construirea unei structuri de gândire universal valabile pentru căutarea și găsirea unui adevăr intransigent, pur și etern. Ea nu poate tolera și înțelege metafizica pentru că acolo se lovește de îndoială și alternativă. Și „îndoiala nu interesează logica“ (G. H. Lu<quet. Logique formelle). In plus, logicienii nu vor putea înțelege niciodată cum dintr'un sistem filosofic „inexperimentabil“ pot lua totuși naștere teorii și metode de valoare practică. Din metafizica lui Hegel, de pildă, defăimată de d. Carnap în calitate de logistician, a izvorât metoda dialectică, a cărei vitalitate este incontestabilă și de care profesorul Carnap trebuie să fie seama în calitate de savant. Cert, o structură logică a gândirii este de dorit și de cultivat, dar aplicarea ei la limită devine absurdă. Nu va exista niciodată un sistem conceptual care să poată fi închis în propoziții riguros logice (nici măcar geometria în ultima vreme nu face excepție, de când există concepția spațiului ne-euclidian) pentru că orice sistem conține în el observație vs experiență, adică elemente de viață ce scapă celor mai profunde investigații analitice. Producțiile conceptuale ale spiritului uman, după cum am spus, se plasează între imaginație și experiență, iar analiza logică oricât de vastă ar fi ea nu va putea acoperi și cuprinde în întregime actul intelectual. Va rămâne întotdeauna o margine liberă și flotantă care va fi locul comun al tuturor reveriilor și al tuturor metafizicelor. M. BLECHER Apare: Adele vorbește roman de I. Peltz Săptămâna . Dezinteresul absolut pe care l-a manifestat până în ultimul timp oficialitatea noastră pentru cultură, e una din truismele istoriei noastre. In afară de câțiva oameni din vechiul partid conservator, — în speță junimiștii, — concepția pe care și-au făcut-o despre scriitor și artist oamenii noștri politici nu se deosebea mult de aceia a unui vagabond sau măscărici, care trebue lăsat în plata Domnului, și nici într-un caz primit în rândurile oamenilor cumsecade. Mulți văd în Săptămâna Cărții o încercare de răspândire a luminei în masse, — refractară în mod obișnuit, — prin sprijinul tuturor funcțiunilor din stat. Mărturisesc că nu asta îmi pare principala ei misiune, ci intensificarea vânzării volumelor, care permite scriitorului să aibă mijloacele unei vieți decente, burgheze, condițiuni care mi se par indispensabile pentru procesul de creațiune în primul rând și în al doilea rând pentru demnitatea corporației. Aparatul oficial care înconjură Săptămâna Cărții nu mi se pare deloc o adoptare a sistemului de reclamă americană, ci mijlocul indispen sabil, fatal, unic, de a sparge coaja de indiferență, de inerție care des parte pe scriitor de publicul său, — unul din cele mai refractare și mai opace din câte există. Săptămâna cărții s- a deschis anul acesta la Fundația Dalles. Zilele de 12, 13, 14 Mai sunt festive ; se vor continua până la 18 Mai in Capitală și în toată țara. Ministerul de Interne a dat dispozițiuni fiecărui prefect să formeze cu notabilitățile și intelectualii din județul său, profesori, preoți, oficialități, comitete pentru a organiza și a răspândi vânzarea cărților. Nu numai Editurile din Capitală ci și acelea din provincie vor participa la Săptămâna Cărții. Se va cere în acest scop, sprijinul tuturor librăriilor, pentru reclamă prin vitrine speciale, împodobite festiv. Chiar chioșcurile de ziare vor trebui să colaboreze la această propagandă pentru carte, în orașe și gări. Natural propaganda se va accentua asupra producțiilor originale, neglijând într-o anumită măsură traducerile. Se va intensifica în centrele minoritare. O idee bună de asemenea, e inițiativa uniunei fundațiilor culturale regale , a trimis adrese speciale tuturor directorilor de biblioteci din țară pentru ca în cursul săptămânei festive, comitetele de conducere ale acestor biblioteci și așezăminte culturale, să organizeze conferințe și expoziții de cărți și de tot ce stă în legătură cu cărțile: colecții rare, manuscrise, curiozități, wi * • arțs ! Nu e momentul să facem pe dificilii estetizanți în fața acestor măsuri luate de oficialitatea noastră. Și care ar putea fi altele, între o țară care nu are un public cetitor, deci tinde lipsește colaborarea cumpărătorului. Trebue să tragi cu tunul pentru surzi. Toate aceste mijloace de propagandă mi s-ar părea destul de simple dacă ar fi vorba numai de răspândirea culturii în popor. In realitate nu e acesta cazul, și nu e acesta scopul Săptămânii Cărții, cel puțin, scopul principal. Acesta consistă, după cum am spus-o, în sprijinul pe care-l dă oficialitatea, pentru vânzarea cărților și în mod indirect, sprijinirea materiala, apoi sprijinirea morală a clasei scriitoricești care există in stat, își are rosturile și misiunea ei precisă. Oficialitatea se onorează, nu ne onorează, organizând aceste festivități. Rolul social al scriitorului, nu-i așa de ușor de definit cum se pare, și nu consistă decât depărtat și tangențial în răspândirea culturei în mase. Misiunea unui artist e mult mai complexă și mai greu de precizat. Asta nu înseamnă că nu e indispensabilă. Căci, cooperând la emanciparea materială a scriitorilor, lucrezi și la gratuitatea artei, condiția sine qua non, a oricărei măreții spirituale. VASILE LOVINESCU Duminica 19 Mai 1935 de Sanda Movilad. Vremea Lei Desfigurații roman 9 CRONICA LITERARA OCTAV ȘULUȚIU. Ambigen (roman) editura „Vremea“ D. Octav Șuluțiu își însoțește romanul de o postfață explicativă, de o justețe teoretică la care ne raliem, fără rezerve, consumându-se"intro încordată dialectică, adesea de violent ton polemic, nelipsit de o naivitate inerentă, prin chiar neînfrânata ei sinceritate, ca să-și îndreptățească primul său act de creație artistică. Studiul său complimentar ia astfel proporția unui Paragraf pentru o eventuala istorie a gândirii românești, adică un rechizitoriu în contra incomprehensiunii artistice a oficialității școlare ce și-a asumat și un rol de comic polițism literar. Găsim inutilă glosarea sau numai justificarea principială a unui roman, din partea autorului. D. Șuluțiu n’a putut să uite că este, și un apreciat critic al cărui cuvânt sincer face un onest oficiu de selectare a valorilor scrisului contemporan. Dar nci nu este vorba de criticul Șuluțiu și ne vom permite deci să nu insistăm asupra lungii sale dezbateri, referitoare la esența artei. Pentru noi nu există decât opera sa pe care o vom supune unui examen critic lucid bazat exclusiv pe valoarea ei intrinsecă. Și o facem cu atât mai direct și mai bucuros, cu cât o bună parte de răspundere (evident literară) avem și noi, în promovarea romanului Ambigen. Prezentat printre alte manuscrise la concursul de roman al Vremii, din anul trecut, Ambigen a întrunit sufragiile unanime ale unui juriu, compus din oameni independenți, cu o experiență literară mai presus decât toate naivele prejudecăți ale unei biete competente în aoristul grecesc, în cinstitul plagiat universitar, după filologii streini, buni de prădat la drumul mare al științei, când își permit a-și rătăci lucrările în balcanica cetate a intelectualității noastre oficiale-Scos din dulcele lui ridicul, gestul autoritarului plagiator care a voit să suspende un profesor, pe autorul lui Ambigen, fiindcă și-a luat îndrăsneala să fie el însuș, rămâne un odios atentat la libertatea de exprimare a unui intelectual, pus între ciocanul unei nechibzuite măsuri represive și între nicovala existenței lui sociale. Observăm însă că am căzut în situația similară a d-lui Șuluțiu, începând și noi un nou paragraf asupra incompetenții oficiale, în materie de literatură- Ce e drept, indignarea noastră este explicabilă în prezentarea critică a unei valoroase opere, cenzurată de un sumar regulament interior, care aplică profesorului român, ciudata interdicție de a-și manifesta personalitatea dincolo de catedră. Să uităm însă și să zâmbim. Și acum să revenim la romanul Ambigen, pe care l-am recitit, în volum, cu aceeaș mare plăcere, ca și în manuscrisul prezentat la concursul Vremii. O sinceritate patetică, o densitate a substanței, o lucidă analiză interioară, o adâncă tragedie a personalității erotice a unui intelectual timid, într’un echilibru de compoziție aproape fără stângăcii și inutilități — s'au desprins și din a doua lectură a romanului d-lui Șuluțiu. Bucuria de a fi descoperit un scriitor autentic, răspunderea critică de a atrage atenția lecturilor asupra unui talent, afirmat atât de revelator într’o carte de debut, sunt tot atât de intense și în acest moment. Dacă moraliștii care s’au alarmat de câteva scene de bordel ar citi o cu sinceritate acest roman, de dramatică și spiritualizată confesiune, a unui caz de timiditate și androginism erotic, înțelegându-i sensul simbolic, dincolo de cruditățile de cadru, ar dobândi o experiență nouă, umană, cu un minim efort de contemplație. D. Șuluțiu se afirmă cu Ambigen, printre cei mai personali analiști ai romanului nostru, adăugând o nouă operă la atâtea reușite de care proza română sa învrednicit în numai câțiva ani. Lângă Omul descompus și Mireasa multiplă ale d-lui Aderca, lângă Ultima noapte de dragoste și Patul lui Procust ale d-lui Călii Petrescu, lângă O moarte care nu dovedește nimic și Ioana ale d-lui Hóiban, lângă Steaua robilor a d-rei H. J. Stahl, lângă Adela a d-lui G. Ibrăileanu — Ambigen se înscrie prin pătrunzătoarea analiză, a unui tragic tip erotic, fără ezitări și falsă pudoare, între puținele romane bune de introspecție ale literaturii postbelice. Este interesant de remarcat că romanul nostru social, de complexitate epică și creație obiectivă nu sa realizat decât în puține opere. D- Rebreanu, prin Ion, Pădurea spânzuraților și Răscoala, d-na Hortensia Papadat Bengescu prin Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns (și acestea saturate de psihologism) s-au realizat în concurență cu starea civilă pe o scară destul de redusă. Confesia idealizată sau autobiografică, drama individului ce se observă lucid, cufundat în absolutul stărilor de conștiință și în experiențele ascunse ale subconștientului afirmă o superioritate indiscutabilă a romanului de analiză față de fresca epică. Romanul social a decăzut în cronică, în pamflet facil, în convenționalism psihologic, în naivitate moralizatoare și fotografie de duzină. A imagina existențe exterioare eului său, a trăi în mitomania epică este atât de dificil pentru scriitorul național. Ficțiunea cu aparență de autenticitate este un stadiu prea rar atins de romanul nostru. Contemplarea în sine, obiectivarea în ficțiune a eului, travestirea autobiografiei prin simbolul confesiunii au realizat câteva opere de o nebănuită maturitate a spiritului. Poate acesta este semnul unui lirism descompus în elementele lui de chimie morală și a unui personalism ce se refuză elanurilor de sensibilitate, întorcându-se în sine, ca într’o spirală. Preferăm epicul trucat, din proza de astăzi, analismul sincer, uman, al câtorva scriitori cu puțină audiență publică, dar cu atât mai prețioși. Preferința noastră pentru romanul interior este încurajată și de câteva opere de o valoare necontestabilă. Ocol suficient, ca să ajungem, în sfârșit, la Ambigen. D. Șuluțiu și-a propus să analizeze un caz de pasivitate erotică, cunoscut sub aspectul psihologic al timidității. Starea aceasta, agravată de analism și de melancolia declinului bărbăției am regăsit-o și în Adela d-lui Ibrăileanu, o regăsim și în romanele d-lui Hulban. Abulia erotică este desigur și tema din Ambigen. Facem aceste apropieri, nu spre a indica vre-o filiație literară, ci spre a defini o secțiune distinctă în romanul nostru analist, aplicat la psihologia iubirii- Fiindcă o altă secțiune cuprinde romanele d-lui Aderca, în care virilitatea se extenuează într-un absolut al senzației, secătuindu-se în voluptatea lucidă, libertină, și chiar în proza d-lui Camil Petrescu, bărbatul nu este un pasiv, deși este înfrânt de viclenia feminină, ci este un creer lucid ce se pierde prin pasiune și simțuri. Egoismul masculin nu lipsește din sensualitatea neurastenică a eroilor d-lui Hóiban, oricât de victime ar părea în unele aspecte, iar Maria din Steaua robilor, a d-rei Stahl este o desamăgită, fără a fi o refulată. Numai sentimentalul Codrescu, din Adela d-lui Ibrăileanu, se încurcă într-o cazuistică infinită, se risipește într’o timiditate de etern adolescent și suferă de o neîncredere în sine împinsă până la abulie. Prieten al femeilor, el este un tandru, care nu se poate realiza și sexual, fugind din fața actului, ca din fața unei catastrofe cosmice-Tragedia virilității atenuate, a neîncrederii în sine, a timidității și a umilinții, din conștiința inferiorității fizice și a bărbăției morale este și cazul eroului din Ambigen. Numai că d. Șuluțiu dacă-și vede personagiul ca pe un adolescent tandru n’o face din necesitatea unei afecțiuni poetizate. Tânărul ei își confesează cu o sinceritate, apropiată de unele romane rusești, conștiința inferiorității lui fizice și morale. El e un bolnav ce nu se iluzionează; își pune singur diagnosticul, și-l repetă până la obsedare, se sugestionează în convingerea aceasta, confruntându-și temperamentul (o nedesmințită constantă) cu câteva nefericite experiențe erotice- Luciditatea e împinsă până la cruzime, până la intuiția biologică a tarei lui și până în regiunile subconștientului. Ceea ce cucerește, fără rezerve, în Ambigen este accentul de confesiune patetică, de mare sinceritate al eroului. Nici o complezență cu sine însăș, nici o iluzie despre eul său, nici o speranță că ar putea fi și altfel decât îi revelează analiza, în cursul unor experiențe hotărâtoare. Convingerea inferiorității lui fizice, provenită din urâțenie neexpresivă, dintr’un fel de androginism al fizionomiei, dovada refulării sentimentale a feminității lui de temperament — sunt argumentate cu o dialectică susținută, sunt analizate cu fapte, cu reacțiuni certe, îngăduindu-i să-și urmărească dezagregarea personalității sexuale, până la anularea ei. Două principii morale se luptă în psihologia lui Di: cel mascul și cel femei. Dan metafizica erotică a lui Weininger (citat spre sfârșitul confesiei) principiul femei triumfă, voința virilă e sufocată, încercarea de a cuceri pe femeie e părăsită, lăsându-se el cucerit. Original în Ambigen este împletirea substratului biologic și a celui psihologic, ca și luciditatea conștiinței care judecă faptele, fiziologia, viața interioară a eroului — de pe planul unificat al spiritului. Nu este în romanul nostru analist o confesiune erotică de o mai adâncă sinceritate, de o autenticitate sufletească mai nealterată. Sforțarea de a se explica, de a se înțelege, de a se accepta este urmărită cu atâta elan, cu atâta simpatie în actul cunoașterii de sine, încât ne face impresia aceleaș prime sincerități față de sine care ne-a cutremurat și în Jurnalul intim al lui Amiel. Fiindcă jurnal intim al sexualității chinuite, transfigurat în ficțiune artistică este în primul rând romanul analist al d-lui Șuluțiu. Valoarea lui de document sufletesc este primordială. Autenticitatea de care se face atâta caz teoretic în tânăra generație, este aci substanță umană și artistică în acelaș timp. Stilizarea în ficțiune merge paralel cu desvăluirea tragediei omenești a lui Dr. Ceva din tandrețea lui Amiel (eroul este prieten cu toate femeile care l-au respins) ceva din sensualismul voluptos baudelairian (și admiră femeea viguroasă, iubește parfumurile artificiale și pe cel al cărnii) se îmbină în toate obsesiile lui erotice. Masculinitatea se subliniază în spirit, devine act de cunoaștere, act narcisian, sensibilitatea cu prelungirea ei organică în biologie atenuându-se până la pasivitatea feminină. Fără a-și altera nuda lui confesiune, cu pedante explicări fruediene, ei își analizează complexul de inferioritate, față de femee, caracterizându-se indirect ca un tip matern și transpunându-și refulările de voință în visele trăite, cu sensația realului. Pe această traectorie psihanalitică trebuesc interpretate și femeile descrise în Ambigen• Obsesia unei iubite înalte, viguroase, îmbrăcate în negru, ca mama lui (complexul oedipian), obsesie subconștientă a lipsei lui de virilitate, ruperea raporturilor cu A ta, prima iubită, stăpână pe sine și imposibil de cucerit, imagina de amazoană a adolescentei naive Judith, scena demonstrativă cu Ana, prietenă mai mare, care-i ațâță masculinitatea scoțându-i din echilibrul lui de confesor pasiv și acel admirabil ca suplețe psihologică episod cu Eveline, pe care nu are curajul s’o domine, ne duc spre acelaș centru, care este androginismul moral al eroului. Ci este un pasiv care se lasă cucerit de prostituata Elina, pe care o acceptă; lângă ea se simte liniștit, e ocrotit și deși n o iubește, ajuns la limita dezagregării personalității lui erotice, învins de principiul femei ce dormita în el se supune destinului său biologic și, se căsătorește cu singura femee care a putut să-l stăpânească, fiindcă el însuși a putut stăpâni pe nici una, că. Caz tragic de psihologie eroiide pierdere a personalității virile, deși eroul este o inteligență bărbătească, viguroasă și lucidă. Scris cu o densitate interioară remarcabilă, organizat cu o gradație patetică, înlănțuit cu o dialectică surprinzătoare, cu o senzualitate vibrantă și respirând o mare sinceritate, romanul Ambigen consacră pe d. Octav Șuluțiu ca pe unul din cele mai personale talente din proza noastră analistă- Eroului este un Dominique românesc, declasat din mediocra „celulă socială“ a familiei și integrat în tragedia lui biologică, ca într’un principiu de metafizică sexuală, simbol aproape dezumanizat al unei obscure forțe a naturii, deviate de la echilibrul ei intim. POMPILU CONSTANTINESCU