Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-06-16 / nr. 392
VREMEA Se plâng unii că în publicistica recentă abundă trivialitatea. Desigur că au dreptate. In cazul când nu confundă pamfletul pur cu lipsa de dar, de haz sau chemare a acelora cari scria ca să ajungă la altceva decc, la scris, când nu confundă pe pamfletaru micul gangster rătăcit în dumbrava scrisului, în cazul când nu înțeleg pe bărbatul politic care scrie prin procură. In literatură și pamflet trivialitatea are cu totul alt înțeles decât cel acordat noțiunei, în saloane, academii și instituții cari scornesc abecedarele prețiozității și moda vorbirei alese. Mai cu seamă în literatura românească pamfletul a fost, în ultimele două decenii, peisajul celest în care și-au găsit mediul prielnic cele mai viguroase talente. Pricina trebuie căutată în ordinea societății românești, în confuzia ei, ca și în lipsa unor criterii precise de selecție a valorilor. Cele mai nobile exemplare au fost scoase din viața activă, silite să latre caravana politică. Dr *--*tăgăduit este, că pamfletul român de cea mai subțire calitate, de bun gust și talent a fost silit sa recurgă nu numai la termeni popul *'?, să se folosi"----" de expresia directă, violentă, adesea trivială, ca să zugrăvească pe înțelesul tuturor Urîțenia politică și artistică, atât de aproape de inima oficialităților noastre. Intr*o țară unde viața politică este sub nivelul de cuviință al * maselor, mult sub nivelul mediocrității celei mai fără de contur, trebuia să bântuie pamfletul, e nevoie să bântuie încă. Viața politică — adică viața claselor dominante de la noi, — este inferioară calității scrisului românesc politic, în care nu abundă totuși inteligențele vaste. Gazetăria românească este, fără îndoială, superioară vieței politice. Ghețăria a știut să se adapteze cerințelor tehnice ale timpului, a știut să aleagă penele și să conserve farmecul local instituției. Politica imită fără rușine, deși demagogii ei pălărresc necontenit de adaptare la condiții locale. Pe planul imediat politica nu a adaptat ci a adoptat metodele de fapt nemijlocit, iar pe planul așa zis ideal adoptă, fără osteneală, formulele și instituțiile de fapt, eperimentate aiurea și puse în slujba directă a indivizilor cari alcătuesc așa zisele instrumente de guvernământ... Dar să ne întoarcem la pamflet. Critica pudică de pe vremuri, acea critică prudentă care a înălțat la rang de artă proza leșioasă și versul leșinat, a găsit că pamfletul e trivial. Critica aceasta, oficială și solemnă cultiva trivialitatea, tocmai fiindcă *»buza de perifrază prețioasă, tocmai fiindcă apăra o cauză care nu se poate apăra. Pamfletul era trivial. Se poate. Dar a fost o cerință a vremii. Ce gânduri vreți să inspire unui scriitor târfa politică, fără cuvânt, fiara ipocrită care ținea sub călcâi milioane de țărani, de viața și avutul cărora își batea joc? De apururi clasele stăpânitoare românești au cultivat disprețul pentru marea colectivitate românească. Aiurea massele sunt exploatate, măcelărite, nu disprețuite. Pe sfintele noastre meleaguri cel mult dacă au fost lăsate să muște pământul ~ând stăpânii au pierdut cheful de a le mai minți. Pamfletul și pamfletul invadat în gazetărie a fost impus deci de condițiile locale, specific românești, măcar și în ordinea spirituală se simția nevoia pamfletului. După plutirea prin posteminescianismul sentimental, după acea idealizare mincinoasă a țăranului, după acea dulce de atitudine pesimistă, se cuvenea ca cetitorul să fie zgâlțâit. Mai cu seamă după război, bine de un deceniu presa zilnică mai publicațiile periodice au fost terorizate de pamflet. Iar cetitorul se pasiona pentru irupțiile de violență, adesea mahalagești, cîteodată drepte și cu rezultate certe. Dacă poate fi învinovățit pamfletul românesc, apoi nu trivialitatea i se poate pune în seamă, cât faptul că a cultivat prea mult violența, evitând temple mari, patosul de înaltă tensiune. Pamfletul activ s-a menținut mai mult în cadrele jocului de cuvinte și l-a dus la culmi de strălucire de Tudor Arghezi. De bună seamă,ingenios acest joc al vorbelor, plin de surprize, savoare și plăcut pentru gurmanzii abstracției. Dar, simplu joc. Deaceia, steril, fără influență adâncă și durabilă. Generația care urmează maeștrilor pamfletului verbal a fost mai exigentă. Generația cea nouă recunoaște că pamfletarii de la 1900 încoace au creiat o limbă mlădioasă, virilă și cu accente metalice. Recunoaște că pamfletarii au ars cu stilul lor acidulat păinjenișul de sensiblerie, trucajul ieften, artificiul de bâlciu și formele vetuste în care se developa literatura. Apăruți în mijlocul formelor patriarhale de dinainte de război, pretextele pe care le-au folosit sunt astăzi desuete. Dar acești bărbați au fost precursori. Cei mai de seamă reprezentanți ai generații nouă feu pornit de acolo de unde s-a oprit pamfletul personal, așa zisul pamflet estetic. In locul cuvântului de spirit, a întorsăturei ingenioase de frază, a pasiunei pure în slujba muzicalității, a virtuozităței, generația mai nouă a crezut că trebuie înlăturată o concepție integrală și metodă clară de lucru. Alături însă de puținii oameni în plină formație se manifestă și alții cari păstrând prejudecata violenței verbale, practică un pamflet care nici succes nu mai poate avea. Violența trivială. Temutul polemist care haiducise a fost devalorat. Unii caută să-i învie faima. Pamfletul, această formulă-proclamație de artă este trivializat prin lipsă de conținut și lipsa unui obiectiv serios; este folosit ca să-și descarce veninul câte un amărît sau un pungaș al scrisului. E păcat însă că pamfletul care fusese înălțat până la o formulă de artă de Arghezi, Vinea, Dem. Theodorescu și alți doi trei, își târâie zilele, între invectiva personală și... nimic.... Nimic care este socotit drept trivialitate de către acei cari sunt, în ceasul de față, urmașii direcți ai criticilor cari îl primeau cu grindina de pietre pe Arghezi, astăzi poet național... î. cg. SIMPLE NOTE Despre trigialilaf Un reg Cred că e de o actualitate nu numai internațională, dar și națională, având în vedere serbările care s-au desfășurat acum câteva zile cu ocazia Restaurației, — să studiem unul din cele mai rare și mai sugestive evenimente ce s-au întâmplat de la război încoace: anume nunta de argint a Regelui George al V-lea al Angliei, cu poporul său , căsătorie din rațiune la început care sfârșește în căsătorie de dragoste. De obicei inversul se întâmplă. Trăim într'o epocă de materialism atât de cras, încât nu mai suntem capabili să prindem în toată amploarea lui, semnificația unui simbol. I credem doar o simplă paradă, un ritual gol de înțeles, cel mult manifestație sentimentală, — când în realitate Simbolul este un rezumat expresiv, o formulă scurtă și atotcuprinzătoare, a unei serii întregi de stări sufletești, și a unor stări de fapt chiar. Un gest de exemplu : eram la cinematograf cu un prieten marxist, cu ocazia rulării filmate a acestor serbări. Se desfășoară următoarea scenă: Daumontul regal se oprește la linia simbolică care indică vechiul zid al Cetății Londra, geloasă totdeauna de libertățile și autonomia ei. Lord-Mayorul Londrei, în perucă și mantie, întâmpină pe Suveran și-i oferă spada Cetății. Regele pune câteva clipe mâna pe ea, o ridică și intră în cercul oficial al orașului. „Ce maimuțărie!“ exclamă prietenul meu. Nu am reușit să-l conving cât de admirabil mi se părea acest lucru, ce simbolism simplu și profund conținea. O istorie, o stare întreagă de fapte și de sentimente erau subliniate prin câteva gesturi. Independența mândră a vechii Cetăți, care iasă înaintea Regelui prin reprezentantul ei, dar oarecum cu un aer de consimțământ, pe de altă parte soaialismul față de Suveran exprimat prin oferirea simbolică a Săbiei, Suveranul care acceptă, care arată că el e în realitate Stăpânul, dar care 1) Raymond Recouiy: Le Roi Georges V et son peuple. FEȚELE ZILE e si un nu abuzează de puterea lui, se mulțumește s‘o știe recunoscută; deaceia atinge numai Sabia și nu o ia din mâna Primarului. O întreagă civilizație mimată în câteva secunde! Statistician^ nu vede nimic în asta, ce învățăminte pentru un psiholog, pentru un istoric ! Și toate serbările au fasturi simboluri de acestea vii, așa că cineva ar fi putut reconstitui din ele, drebours, toată istoria, și instituțiile politice ale Marii Britanii. Raymond Recouly, un remarcabil scriitor politic francez, a încercat să rezume într-o carte, actele și istoria domniei Regelui George al V-lea. E un compendiu foarte conștiincios, erudit chiar, cu anumite incursiuni timide în psihologia popoarelor; curioșii pot găsi în ea toate informațiile indispensabile. Nouă ni se pare, că opera lui Recouly păcătuește printr-o lipsă de sistem, de vedere generală, de sinteză psihologică, care ar fi fost foarte bine venită după analiză, destul de bine săvârșită. Dar sunt două chestiuni foarte importante, pe care Recouiy deabea le atinge, și care mi se par totuș cea mai mare lecție a domniei și a nunții de argint a monarhului englez: 1) Cum un rege, onorabil firește, pătruns de misiunea sa și prim servitor al țării, dar fără nimic excepțional în el, nedepășind o bună mijlocie omenească, a putut să patroneze cel mai mare imperiu din lume, și bine încă, — în mijlocul unor evenimente excepțional de grave, neprevăzute, și care ar fi cerut, un om cu totul superior ca să le combată. 2) Cum sistemul monarhic englez, e rezultanta unei stări de fapt, a unei vechi evoluții istorice, și nu a unei ideologii; nu e o instituție deliberată, construită prin decret lege, printr-o constituție votată ad-hoc, cum e cazul în toate celelalte democrații din lume. Ambele chestiuni primesc aceiaș explicare. Slăbiciunea tuturor democrațiilor europene este de a avea în vedere o cetate ideală și un om ideal; refuză de a pactiza cu realitatea ; deaceia nu țin seamă de evoluția istorică, de slăbiciunile, de incapacitățil« ( popore) inerente, fatale, ale animalului uman. Având mereu înaintea ochilor, un model de perfecțiune, democrațiile continentale disprețuesc realitatea, nu vor să lucreze în conformitate cu ea. Legiuirile, constituțiile pe care și le dau, corespund acestui om ideal și inexistent. Cu alte cuvinte, sunt ineficace și absurde față de vamul real. Vedem popoare noi, fără trecut, legiferând la fel cu popoare de o veche civilizație. Democrația engleză e la antipodul acestei concepții. N ia pe om așa cum este și nu se indignează de defectele lui. Criteriul după care își judecă instituțiile și legile nu e acela al unei perfecțiuni abstracte și supraumane ci acela simplu al istoricismului. Durabilitatea, vechimea e un semn de excelență, și cu bun motiv; căci piatră cea mai bună de încercare este timpul; ceia ce a rezistat vreme de secole, va rezista și de acum înainte. Un latin caută totdeauna să-și conformeze viața cu o logică abstractă; lipsa de logică îl supără. Englezul nu se sinchisește de logică. Ii este de ajuns să știe că un lucru este bun ; nu-l interesează de ce lucrul este bun, și dacă e conform unui prototip ideal de bunătate. E preferabil să umbli cu o ghiată comodă, care s-a adaptat piciorului, decât să-ți faci una nouă după un model abstract și nepurtabil. La ce bun să-ți pierzi vremea cercetând dacă ghiata veche, a fost făcută la vremea ei, după regulele logicei, când te-ai obișnuit acum foarte bine cu ea ? O monarhie care s-a dovedit bună, timp de o mie de ani, nu mai are nevoe de alt argument. Fiindcă însă, chiar acest argument este abstract, și poporul nu și-l poate face decât instinctiv, urmează ca o necesitate simbolismul acestor instituții, adică ceremonialul, procesiunile, gesturile simbolice, ca acel povestit mai sus. Astfel cel din urmă cetățean poate lua contact cu simbolurile forțelor eterne ale patriei sale, și își poate da seama de eternitatea rasei. VASILE LOVINESCU Duminici În luni* 193$---- J La toate librăriile: JioXa paiațe lex roman de Viro iii in Monda Ed. Vremea Lei 50 CRONICA LITERARA MIRCEA ELIADE I Șantier , edit. „Cugetarea“ In Prezentarea acestei noui cărți, d. Mircea Eliade scrie: „Am numit acest caiet „roman indirect“ nu atât pentru necesități editoriale, cât pentru a exprima mai precis caracterul indirect al epicei pe care îl cuprinde. „Indirect“, deoarece toate pornesc de la mine, de la voința mea de a cunoaște, păstra sau respinge oamenii“. Subtilitatea punctului de vedere se poate într’un sens susține. Șantier care este un clasic „jurnal intim", ca orice operă de această natură, are certe afinități cu romanul. Tendința de a surprinde și obiectiva cele mai ascunse și imprecise stări sufletești este și operația unui romancier. Jurnalul intim, este, fără îndoială, un exercițiu spiritual ce are atingeri cu romanescul, fiindcă orice cunoaștere de sine tinde să exprime o tipologie, oricât de individualistă ar fi ea. Sub acest aspect, celebrul jurnal al lui Amiel conține cele mai bogate fișe ale unui roman confesional, ca și Confesiile lui Rousseau, care sunt după opinia lui Faguet, împreună cu Emile și Contractul social, tot niște romane. Pasionalismul rousseauist străbate nu numai jurnalul lui intim, ci și aceste două pretinse opere de știință pedagogică și sociologică. Iar hamletismul intelectual, politiv și sexual al lui Amiel este, romanul sincer și dizolvant al sufletului modern, multiplicat în nenumărate exemplare. Imaginația ca putere intrinsecă a necesității de a exagera, de a trece în simbol, conferă oricărui jurnal intim prestigiul de roman. Unde începe însă deosebirea între jurnalul intim și roman? Jurnalul intim este încă un material de posibilă romanțare, o serie de fișe care pot fi sintetizate și prelucrate; el este mai aproape de transcrierea decât de transpunerea psihologică. Nedesprins încă de cordonul ombilical al psihologismului pur, ca să devie impresie estetică, jurnalul intim este un roman latent. Jurnalul intim are variabile grade de înclinație spre document sufletesc și ficțiune. l Dintre toate jurnalele pe care cunosc, al lui Amiel este cel mai complex, tinzând spre ficțiune. In el se sbate un critic, un metafizician, un poet tandru și un romancier, prin ceea ce intuește ca sens tragic din destinul omului. D. Mircea Eliade este, cu siguranță, unul din cele mai subiective spirite ale generației sale. Teoria autenticității, de care a făcut atâta caz, în toate împrejurările, devenită azi loc comun în scrisul tinerilor, implică acest subiectivism, mai just accentul pe confesia ideologică și psihologică. Izabel și apele Diavolului e un jurnal de idei și pasiuni, o fișe morală mai curând decât un roman. Intoarcerea din rai prin necontenita confesiune a personagiilor și prin acele neîntrerupe „solilorii“ ale lor, transpuse în monolog interior, are structura unui jurnal. Lumina ce se stinge, prin excesul de ideologie este tot un jurnal, pe un plan mai abstract, iar Maitreyi, cel mai roman din „romanele“ d-lui Eliade, este o confesie învăluită în ficțiune poetică. Din teoria autenticității trebue să reținem deci acest caracter de confesie, de lirism analitic, întâlnit și în esseurile d-lui Cioran și în egotismul cabotin al d-lui Eugen Ionescu. Autenticitatea este mai ales un punct de orientare în preocupările unui scriitor, nu o formulă artistică, astfel înțeleasă nu mai poate da loc la confuziuni. Pentru un scriitor cu variate opere și preocupări, jurnalul intim rămâne mai ales un document sufletesc. Din acest punct de vedere , Șantier este o prețioasă contribuție la complectarea psihologiei d-lui Mircea Eliade. Alcătuit din trei „Caete“ și un „Intermezzo“, jurnalul acesta are numeroase corespondențe cu celelalte cărți ale sale. Nu sunt greu de stabilit, astfel Intermezzo este un capitol mai viu,mai autentic, fiindcă e scris sub impresia puternică a momentului din India, în partea ce trata despre revoluția civilă în contra Englezilor. Spuneam că un jurnal intim este un „roman latent“; în Șantier se observă, cu precădere, ce este latent în romancierul Mircea Eliade. Materialul este dispus pe două planuri, distincte în substanța lor, deși împletite, în ordinea internă a succesiunii. Intr’un plan se poate urmări observatorul obiectiv, în altul introspectivul. Sunt câteva tipuri, câteva drame omenești schițate alert, condensat, în acest Șantier. E curios de constatat cât de veridic observă pe viu și în mod episodic d. Eliade și cât de cețos devine acest material de observație, când este crescut la proporțiile ficțiunii. O distincție e încă necesară: d. Eliade vede ceea ce i se încredințează direct, ceea ce este confesie; tipurile observate aci îi sunt mai întâi familiare omenește; nu știi dacă scriitorul ar bănui tragediile schițate, dacă nu i-ar fi fost expuse. Romancierul veritabil are acel dar al credibilității ficțiunii, de care vorbește Bourget, dar ce se găsește în proporții supra-umane în romanele lui Balzac. Ar fi un studiu interesant, pe care nu-l putem face aci, să se compare personagiile reale observate în Șantier, cu cele imaginare din romanele d-lui Mircea Eliade. Sub inițiala M. se ascunde, fără îndoială eroina Maitreyi. Dar în Șantier, bol, un prilej de reacțiuni lirice pentru scriitor. In roman, Maitreyi este mai ales un simbol, o eroină de specie romantică, văzută în sensualitatea și sacrificiul ei poetizate. Observația este schematică și în jurnal. Pensiunea d-nei P. conține însă o lume, aptă să fie prezentată într-un roman; schema romancierului latent din d. Eliade în observarea tipurilor noi se prefigurează. Sunt tipuri clar schițate, sunt oameni vii, ca d-na P, gazda, Hellen fiica ei, portughezul Lobo Catherine, a cărei viață este dramatic desfășurată, profesorul D„ tatăl lui Maitreyi, (Nandra Sen, în roman) dr. Stella Kraminsch {interesantă fiindcă în Izabel a devenit Miss Ruth), Willy și Lorrie, bieții d-nei ,„ apoi Iris, Ruth, Jenny— un clan în care predomină adolescenții chinuiți de instincte, cu deosebire de cel sexual, de ambiții, de visuri, de pasiuni autentice. Mă gândesc ce roman latent este aci, câte fapte, câte tipuri precise, câte senzații s’au prefăcut în simple fișe, în materialuri de „șantier“, din care nu s’a înălțat și o construcție definitivă. Dacă d. Eliade n’ar fi scris nici un romani-am fi prezis un viitor de romancier, numai din aceste fugare indicații. Totuș când a scris întoarcerea din rai, romanul unei generații de adolescenți, în luptă cu viața, cu mediul, cu ei înșiși — câte abstracții, câte „teorii“ au năpădit peste viața personagiilor, schematizându-le-Din Șantier deducem că d. Eliade reține admirabil datele psihologice concrete ale oamenilor, dar că autenticitatea lor se pierde în elaborarea ficțiunii epice. Cât de autentică este atmosfera adolescenților din acest jurnal intim și cât de discursivă este aceea din întoarcerea . Al doilea plan pe care se desfășoară „romanul latent“ din Șantier este planul introspecției; sunt câteva auto-definiri psihologice prețioase, în jurnalul intim al d-lui Eliade, care ne vor explica însăș dualitatea concret-abstractă a temperamentului său, desbinarea lăuntrică a cărei repercusiune se simte în literatura sa de imaginație. In Prezentare, d. Eliade are iluzia că obiectivându-și contlictele intime în paginile acestui jurnal, s’a depășit în însăș esența sa psihologică, socotind că un eu al său mai vechi ar fi defunct. Este numai o metaforă în această părere; în tot cazul a murit numai senzația imediată, identitatea ei concretă cu sine, nu însăș și structura sa psihologică. Bergsonismul ne-a dat marea iluzie a multiplicității eului nostru, mitul fluidității noastre personale. Dacă senzațiile noastre sunt mereu noui, dândune iluzia că suntem o succesiune de euri ,eul nostru este permanent în structură. Contradicția dintre euri este ea însăși o structură, o realitate morală și nu o serie de structuri. Antinomiile morale ale lui Papini nu exprimă o multiplicitate de euri, ci un singur eu, o structură antinomică în substanța ei. Din numeroasele auto-definiri ale d-lui Eliade reese o structură precisă. Juxtapunem câteva auto-definiri : „Când se mișcă Ruth, pijamaua ei roz se subțiază ca o dâră, încă un pas mai mult spre zona semiîntunecată, și ar dispare. Spațiul meu e acum prodigios, înghite și produce obiectele fără nici o regulă de perspectivă. Mă gândesc ce admirabil instrument de contemplație am eu, oricând la îndemână, în miopia mea“ (pag. 188)« Transpuneți senzația în psihologia romancierului Eliade și aveți sensul deplin al definirii unei optici românești. Sau: „E înspăimântător cât de repede uit — fără voința mea și fără nici o satisfacție; uit așa cum uit foamea după masă“ (pag. 208). Sau: „Câteodată, gândurile mele „originale“ izbucnesc nepotolit, variat, sufocându-mă și depășindumă; încerc să prind din ele, pe bucăți de hârtie (pe care le adun apoi în „cămăși“) — dar se refuză, se risipesc. Ceasurile acestea de posedare sunt dramatice. Un adevărat entuziasm, nu faptus, și incapabil să le exprim“ (pag. 222). Iată divulgată teroarea autenticității ! Dar astfel de pasagii abundă în Șantier; extrase și coordonate ar alcătui o schemă completă a structurii intelectuale și morale a d-lui Mircea Eliade. Scris cu o densitate sufletească neaflată în romanele sale, cu o nuditate de expresie care este o a supremă însușire, cu o stringență frazei pe care d-l Mircea Eliade n’o cunoaște, în ficțiunile sale . Șantier ni se pare una din cele mai atrăgătoare și semnificative opere ale sale; prin valoarea ei documentară este cea mai bună cale de orientare în modul său de a simți și gândi. Pompiliu CONSTANTINESCU NOU! NOU» ȘALOM AȘ PETERSBURG s’a pus In vânzare la toate librăriile cStți la Editura .EMINESCU“, Bucuresti. Asupra acestei opere tradusă in toate limbile culturale n'au scris articole cele mai elogioase. Spicuimi .Cu cel mai profund interes am citit cartea lui ȘALOM AȘ,această operă de nețărmurită ,însemnătate, care nu va putea fi ocolită de nici un om cult. GERART HAUPTMANN ,O operă pe care toți trebue s’o citească, căci ea dă de „gândit. WALTER DE MOLO .Giganticul roman al lui SALOM AȘ, îl arată in toată mărimea sa, ȘTEFAN ZWEIG Nu per fie lui ȘALOM AȘ, ale marelui epic de proporții Europene, sunt călăuze către ea.fieful omenirei. FRANZ WERTEL Citiți cel mai bun roman ce s-a scris în ultimii ani . SALOM AS PETERSBURG NOUS NOUL ROMAN NOMAN