Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-06-16 / nr. 392

VREMEA Se plâng unii că în publicistica re­centă abundă trivialitatea. Desigur că au dreptate. In cazul când nu confun­dă pamfletul pur cu lipsa de dar, de haz sau chemare a acelora cari scria ca să ajungă la altceva decc,­ la scris, când nu confundă pe pamfletar­­u micul gangster rătăcit în dumbrava scrisului, în cazul când nu înțeleg pe bărbatul politic care scrie prin procură. In literatură și pamflet tri­vialitatea are cu totul alt înțeles de­cât cel acordat noțiunei, în saloane, academii și instituții cari scornesc a­­becedarele prețiozității și moda vor­­birei alese. Mai cu seamă în literatura românească pamfletul a fost, în ulti­mele două decenii, peisajul celest în care și-au găsit mediul prielnic cele mai viguroase talente. Pricina trebuie căutată în ordinea societății româ­nești, în confuzia ei, ca și în lipsa­ unor criterii precise de selecție a va­lorilor. Cele mai nobile exemplare au fost scoase din viața activă, silite să latre caravana politică. Dr *--*tă­găduit este, că pamfletul ro­mân de cea mai subțire calitate, de bun gust și talent a fost silit sa recurgă nu numai la termeni popul *'?, să se folosi"----" de expresia directă, violentă, adesea trivială, ca să zugră­vească pe înțelesul tuturor Urîțenia politică și artistică, atât de aproape de inima oficialităților noastre. In­­tr*o țară unde viața politică este sub nivelul de cuviință al * maselor, mult sub nivelul mediocrității celei mai fără de contur, trebuia să bân­tuie pamfletul, e nevoie să bân­tuie încă. Viața politică — adică viața claselor dominante de la noi, — este inferioară calității scrisului românesc politic, în care nu a­­bundă totuși inteligențele vaste. Ga­zetăria românească este, fără îndoia­lă, superioară vieței politice. Gheță­ria a știut să se adapteze cerințelor teh­nice ale timpului, a știut să a­­leagă penele și să conserve farmecul local instituției. Politica imită fără rușine, deși demagogii ei pălărre­sc necontenit de adaptare la condiții lo­cale. Pe planul imediat politica nu a adaptat ci a adoptat metodele de fapt nemijlocit, iar pe planul așa zis ideal adoptă, fără osteneală, formu­­lele și instituțiile d­e fapt, e­­perimen­­tate aiurea și puse în slujba directă a indivizilor cari alcătuesc așa zisele instrumente de guvernământ... Dar să ne întoarcem la pamflet. Critica pudică de pe vremuri, acea critică prudentă care a înălțat la rang de artă proza leșioasă și versul leșinat, a găsit că pamfletul e trivial. Critica aceasta, oficială și solemnă cultiva trivialitatea, tocmai fiindcă *»­­buza de perifrază prețioasă, tocmai fiindcă apăra o cauză care nu se poate apăra. Pamfletul era trivial. Se poate. Dar a fost o cerință a vre­mii. Ce gânduri vreți să inspire unui scriitor târfa politică, fără cuvânt, fiara ipocrită care ținea sub călcâi mi­lioane de țărani, de viața și avutul cărora își batea joc? De apururi clasele stăpânitoare ro­mânești au cultivat disprețul pentru marea colectivitate românească. Aiu­rea massele sunt exploatate, măce­lărite, nu disprețuite. Pe sfintele noastre meleaguri cel mult dacă au fost lăsate să muște pământul ~­ând stăpânii au pierdut cheful de a le mai minți. Pamfletul și pamfletul invadat în gazetărie a fost impus deci de con­dițiile locale, specific românești, mă­car și în ordinea spirituală se simția nevoia pamfletului. După plutirea prin posteminescia­­nismul sentimental, după acea ideali­zare mincinoasă a țăranului, după a­­cea dulce de atitudine pesimistă, se cuvenea ca cetitorul să fie zgâlțâit. Mai cu seamă după război, bine de un deceniu presa zilnică mai publicațiile periodice au fost terori­zate de pamflet. Iar cetitorul se pa­siona pentru irupțiile de violență, ade­sea mahalagești, cîteodată drepte și cu rezultate certe. Dacă poate fi învi­novățit pamfletul românesc, apoi nu trivialitatea i se poate pune în seamă, cât faptul că a cultivat prea mult violența, evitând temple mari, pato­sul de înaltă tensiune. Pamfletul activ s-a menținut mai mult în cadrele jocului de cuvinte și l-a dus la culmi de strălucire de Tudor Arghezi. De bună seamă,in­genios acest joc al vorbelor, plin de surprize, savoare și plăcut pentru gurmanzii abstracției. Dar, simplu joc. Deaceia, steril, fără influență a­­dâncă și durabilă. Generația care urmează maeștri­lor pamfletului verbal a fost mai exigentă. Generația cea nouă recu­noaște că pamfletarii de la 1900 în­coace au creiat o limbă mlădioasă, virilă și cu accente metalice. Recu­noaște că pamfletarii au ars cu stilul lor acidulat păinjenișul de sensible­­rie, trucajul ieften, artificiul de bâl­­ciu și formele vetuste în care se de­velopa literatura. Apăruți în mijlocul formelor patriarhale de dinainte de război, pretextele pe care le-au folo­sit sunt astăzi desuete. Dar acești băr­bați au fost precursori. Cei mai de seamă reprezentanți ai generații nouă feu pornit de acolo de unde s-a oprit pamfletul personal, așa zisul pamflet estetic. In locul cuvântului de spirit, a întorsăturei ingenioase de frază, a pasiunei pure în slujba muzicalității, a virtuozităței, generația mai nouă a crezut că trebuie înlăturată o con­cepție integrală și metodă clară de lucru. Alături însă de puținii oameni în plină formație se manifestă și alții cari păstrând prejudecata violenței ver­bale, practică un pamflet care nici succes nu mai poate avea. Violența trivială. Temutul polemist care hai­­ducise a fost devalorat. Unii caută să-i învie faima. Pamfletul, această formulă-procla­­mație de artă este trivializat prin lip­să de conținut și lipsa unui obiectiv serios; este folosit ca să-și descarce veninul câte un amărît sau un pun­gaș al scrisului. E păcat însă că pam­fletul care fusese înălțat până la o formulă de artă de Arghezi, Vinea, Dem. Theodor­escu și alți doi trei, își târâie zilele, între invectiva persona­lă și... nimic.... Nimic care este so­cotit drept trivialitate de către acei cari sunt, în ceasul de față, urmașii direcți ai criticilor cari îl primeau cu grindina de pietre pe Arghezi, astăzi poet național... î. cg. SIMPLE NOTE Despre trigialilaf Un reg Cred că e de o actualitate nu nu­mai internațională, dar și națională, având în vedere serbările care s-au desfășurat acum câteva zile cu ocazia Restaurației, — să studiem unul din cele mai rare și mai sugestive eveni­mente ce s-au întâmplat de la război încoace: anume nunta de argint a Regelui George al V-lea al Angliei, cu poporul său , căsătorie din rațiu­ne la început care sfârșește în căsă­torie de dragoste. De obicei inversul se întâmplă. Trăim într'o epocă de materialism atât de cras, încât nu mai suntem capabili să prindem în toată amploa­rea lui, semnificația unui simbol. I­ credem­­ doar o simplă paradă, un ritual gol de înțeles, cel mult mani­festație sentimentală, — când în rea­litate Simbolul este un rezumat ex­presiv, o formulă scurtă și atotcuprin­zătoare, a unei serii întregi de stări sufletești, și a unor stări de fapt chiar. Un gest de exemplu : eram la cinematograf cu un prieten marxist, cu ocazia rulării filmate a acestor ser­bări. Se desfășoară următoarea sce­nă: Daumontul regal se oprește la linia simbolică care indică vechiul zid al Cetății Londra, geloasă totdea­una de libertățile și autonomia ei. Lord-Mayorul Londrei, în perucă și mantie, întâmpină pe Suveran și-i o­­feră spada Cetății. Regele pune câ­teva clipe mâna pe ea, o ridică și intră în cercul oficial al orașului. „Ce maimuțărie!“ exclamă prietenul meu. Nu am reușit să-l conving cât de ad­mirabil mi se părea acest lucru, ce sim­bolism simplu și profund conținea. O istorie, o stare întreagă de fapte și de sentimente erau subliniate prin câteva gesturi. Independența mândră a vechii Cetăți, care iasă înaintea Regelui prin reprezentantul ei, dar oarecum cu un aer de consimțământ, pe de altă parte soaialismul față de Suveran exprimat prin oferirea sim­bolică a Săbiei, Suveranul care acceptă, care arată că el e în realitate Stăpânul, dar care 1) Raymond Recouiy: Le Roi Geor­ges V et son peuple. FEȚELE ZILE e si un nu abuzează de puterea lui, se mulțu­mește s‘o știe recunoscută; deaceia atinge numai Sabia și nu o ia din mâ­na Primarului. O întreagă civilizație mimată în câteva secunde! Statis­tician^ nu vede nimic în asta, ce învățăminte pentru un psiholog, pen­tru un istoric ! Și toate serbările au fasturi simboluri de acestea vii, așa că cineva ar fi putut reconstitui din ele, d­rebours, toată istoria, și insti­tuțiile politice ale Marii Britanii. Raymond Recouly, un remarcabil scriitor politic francez, a încercat să rezume într-o carte, actele și istoria domniei Regelui George al V-lea. E un compendiu foarte conștiincios, e­­rudit chiar, cu anumite incursiuni ti­mide în psihologia popoarelor; cu­rioșii pot găsi în ea toate informațiile indispensabile. Nouă ni se pare, că opera lui Recouly păcătuește prin­­tr-o lipsă de sistem, de vedere ge­nerală, de sinteză psihologică, care ar fi fost foarte bine venită după anali­ză, destul de bine săvârșită. Dar sunt două chestiuni foarte importante, pe care Recouiy deabea le atinge, și care mi se par totuș cea mai mare lecție a domniei și­ a nunții de ar­gint a monarhului englez: 1) Cum un rege, onorabil firește, pătruns de mi­siunea sa și prim servitor al țării, dar fără nimic excepțional în el, nedepă­șind o bună mijlocie omenească, a putut să patroneze cel mai mare im­periu din lume, și bine încă, — în mijlocul unor evenimente excepțional de grave, neprevăzute, și care ar fi cerut, un om cu totul superior ca să le combată. 2) Cum sistemul monar­hic englez, e rezultanta unei stări de fapt, a unei vechi evoluții istorice, și nu a unei ideologii; nu e o insti­tuție deliberată, construită prin de­cret lege, printr-o constituție votată ad-hoc, cum e cazul în toate celelalte democrații din lume. Ambele chestiuni primesc aceiaș explicare. Slăbiciunea tuturor demo­crațiilor europene este de a avea în vedere o cetate ideală și un om ideal; refuză de a pactiza cu realitatea ; de­aceia nu țin seamă de evoluția isto­rică, de slăbiciunile, de incapacitățil« ( popore) inerente, fatale, ale animalului uman. Având mereu înaintea ochilor, un model de perfecțiune, democrațiile continentale disprețuesc realitatea, nu vor să lucreze în conformitate cu ea. Legiuirile, constituțiile pe care și le dau, corespund acestui om ideal și inexistent. Cu alte cuvinte, sunt ineficace și absurde față de va­mul real. Vedem popoare noi, fără trecut, legiferând la fel cu popoare de o veche civilizație. Democrația engleză e la antipodul acestei concepții. N­ ia pe om așa cum este și nu se indignează de defectele lui. Criteriul după care își judecă in­stituțiile și legile nu e acela al unei perfecțiuni abstracte și supraumane ci acela simplu al istoricismului. Du­rabilitatea, vechimea e un semn de excelență, și cu bun motiv; căci pia­tră cea mai bună de încercare este timpul; ceia ce a rezistat vreme de secole, va rezista și de acum înainte. Un latin caută totdeauna să-și confor­meze viața cu o logică abstractă; lip­sa de logică îl supără. Englezul nu se sinchisește de logică. Ii este de a­­juns să știe că un lucru este bun ; nu-l interesează de ce lucrul este bun, și dacă e conform unui prototip ideal de bunătate. E preferabil să umbli cu o ghiată comodă, care s-a adaptat piciorului, decât să-ți faci una nouă după un model abstract și nepurtabil. La ce bun să-ți pierzi vremea cerce­tând dacă ghiata veche, a fost fă­cută la vremea ei, după regulele logi­cei, când te-ai obișnuit acum foarte bine cu ea ? O monarhie care s-a dovedit bună, timp de o mie de ani, nu mai are nevoe de alt argument. Fiindcă însă, chiar acest argument este abstract, și poporul nu și-l poa­te face decât instinctiv, urmează ca o necesitate simbolismul acestor ins­tituții, adică ceremonialul, procesiu­nile, gesturile simbolice, ca acel po­vestit mai sus. Astfel cel din urmă cetățean poate lua contact cu sim­bolurile forțelor eterne ale patriei sale, și își poate da seama de eterni­tatea rasei. VASILE LOVINESCU Duminici În luni* 193$---- J La toate librăriile: JioXa paiațe lex roman de V­ir­o iii in Monda Ed. Vremea Lei 50 CRONICA LITERARA MIRCEA ELIADE I Șantier , edit. „Cugetarea“ In Prezentarea acestei noui cărți, d. Mircea Eliade scrie: „Am numit acest caiet „roman indirect“ nu atât pentru necesități editoriale, cât pentru a exprima mai precis caracterul indirect al e­­picei pe care îl cuprinde. „Indi­rect“, deoarece toate pornesc de la mine, de la voința mea de a cu­noaște, păstra sau respinge oame­nii“. Subtilitatea punctului de vede­re se poate într’un sens susține. Șantier care este un clasic „jurnal intim", ca orice operă de această natură, are certe afinități cu roma­nul. Tendința de a surprinde și o­­biectiva cele mai ascunse și impre­cise stări sufletești este și operația unui romancier. Jurnalul intim, este, fără îndoia­lă, un exercițiu spiritual ce are a­­tingeri cu romanescul, fiindcă ori­ce cunoaștere de sine tinde să ex­prime o tipologie, ori­cât de indi­vidualistă ar fi ea. Sub acest as­pect, celebrul jurnal al lui Amiel conține cele mai bogate fișe ale u­­nui roman confesional, ca și Con­­fesiile lui Rousseau, care sunt du­pă opinia lui Faguet, împreună cu Emile și Contractul social, tot niș­te romane. Pasionalismul rous­­seauist străbate nu numai jurnalul lui intim, ci și aceste două pretin­se opere de știință pedagogică și sociologică. Iar hamletismul inte­lectual, politiv și sexual al lui A­­miel este, romanul sincer și dizol­vant al sufletului modern, mul­tiplicat în nenumărate exem­plare. Imaginația ca putere intrin­secă a necesității de a exagera, de a trece în simbol, conferă oricărui jurnal intim prestigiul de roman. Unde începe însă deosebirea între jurnalul intim și roman? Jur­nalul intim este încă un material de posibilă romanțare, o serie de fișe care pot fi sintetizate și prelu­crate; el este mai aproape de tran­scrierea decât de transpunerea psi­hologică. Nedesprins încă de cor­donul ombilical al psihologismului pur, ca să devie impresie esteti­că, jurnalul intim este un roman latent. Jurnalul intim are variabile grade de înclinație spre document sufletesc și ficțiune. l­ Dintre toate jurnalele pe care cunosc, al lui Amiel este cel mai complex, tinzând spre fic­țiune. In el se sbate un critic, un metafizician, un poet tandru și un romancier, prin ceea ce intuește ca sens tragic din destinul omului. D. Mircea Eliade este, cu sigu­ranță, unul din cele mai subiective spirite ale generației sale. Teoria autenticității, de care a făcut atâta caz, în toate împrejurările, deve­nită azi loc comun în scrisul tine­rilor, implică acest subiectivism, mai just accentul pe confesia ideo­logică și psihologică. Izabel și ape­­le Diavolului e un jurnal de idei și pasiuni, o fișe morală mai cu­rând decât un roman. Intoarcerea din rai prin necontenita confesiu­ne a personagiilor și prin acele ne­­întrerupe „solilorii“ ale lor, trans­puse în monolog interior, are struc­tura unui jurnal. Lumina ce se stinge, prin excesul de ideologie este tot un jurnal, pe un plan mai abstract, iar Maitreyi, cel mai ro­man din „romanele“ d-lui Eliade, este o confesie învăluită în ficțiu­ne poetică. Din teoria autenticității trebue să reținem deci acest caracter de confesie, de lirism analitic, întâl­nit și în esseurile d-lui Cioran și în egotismul cabotin al d-lui Eu­gen Ionescu. Autenticitatea este mai ales un punct de orientare în preocupările unui scriitor, nu o for­mulă artistică, astfel înțeleasă nu mai poate da loc la confuziuni. Pentru un scriitor cu variate o­­pere și preocupări, jurnalul intim rămâne mai ales un document su­fletesc. Din acest punct de vedere , Șantier este o prețioasă contri­buție la complectarea psihologiei d-lui Mircea Eliade. Alcătuit din trei „Caete“ și un „Intermezzo“, jurnalul acesta are numeroase co­respondențe cu celelalte cărți ale sale. Nu sunt greu de stabilit, ast­fel Intermezzo este un capitol mai viu,­­mai autentic, fiindcă e scris sub impresia puternică a momen­tului­ din India, în partea ce trata despre revoluția civilă în contra Englezilor. Spuneam că un jurnal intim este un „roman latent“; în Șantier se observă, cu precădere, ce este latent în romancierul Mir­cea Eliade. Materialul este dispus pe două planuri, distincte în sub­stanța lor, deși împletite, în ordi­nea internă a succesiunii. Intr’un plan se poate urmări observatorul obiectiv, în altul introspectivul. Sunt câteva tipuri, câteva drame omenești schițate alert, condensat, în acest Șantier. E curios de con­statat cât de veridic observă pe viu și în mod episodic d. Eliade și cât de cețos devine acest material de observație, când este crescut la proporțiile ficțiunii. O distincție e încă necesară: d. Eliade vede ceea ce i se încredințează direct, ceea ce este confesie; tipurile ob­servate aci îi sunt mai întâi fami­liare omenește; nu știi dacă scrii­torul ar bănui tragediile schițate, dacă nu i-ar fi fost expuse. Ro­mancierul veritabil are acel dar al credibilității ficțiunii, de care vor­bește Bourget, dar ce se găsește în proporții supra-umane în roma­nele lui Balzac. Ar fi un studiu interesant, pe care nu-l putem face aci, să se compare personagiile reale observate în Șantier, cu cele imaginare din romanele d-lui Mircea Eliade. Sub inițiala M. se ascunde, fără îndoială eroi­na Maitreyi. Dar în Șantier, bol, un prilej de reacțiuni lirice pentru scriitor. In roman, Maitreyi este mai ales un simbol, o eroină de specie romantică, văzută în sensualitatea și sacrificiul ei poeti­zate. Observația este schematică și în jurnal. Pensiunea d-nei P. conține însă o lume, aptă să fie prezentată în­tr-un roman; schema romancieru­lui latent din d. Eliade în observa­rea tipurilor noi se prefigurează. Sunt tipuri clar schițate, sunt oa­meni vii, ca d-na P­, gazda, Hellen fiica ei, portughezul Lobo­ Cathe­rine, a cărei viață este dramatic desfășurată, profesorul D„ tatăl lui Maitreyi, (Nandra Sen, în roman) dr. Stella Kraminsch {inte­resantă fiindcă în Izabel a devenit Miss Ruth), Willy și Lorrie, bie­­ții d-nei ,­„ apoi Iris, Ruth, Jen­ny­­— un clan în care predomină adolescenții chinuiți de instincte, cu deosebire de cel sexual, de am­biții, de visuri, de pasiuni autenti­ce. Mă gândesc ce roman latent este aci, câte fapte, câte tipuri pre­cise, câte senzații s’au prefăcut în simple fișe, în materialuri de „șan­tier“, din care nu s’a înălțat și o construcție definitivă. Dacă d. E­­liade n’ar fi scris nici un roman­­i-am fi prezis un viitor de roman­cier, numai din aceste fugare indi­cații. Totuș când a scris întoarce­­rea din rai, romanul unei generații de adolescenți, în luptă cu viața, cu mediul, cu ei înșiși — câte ab­stracții, câte „teorii“ au năpădit peste viața personagiilor, schema­­tizându-le-Din Șantier deducem că d. E­­liade reține admirabil datele psi­hologice concrete ale oamenilor, dar că autenticitatea lor se pierde în elaborarea ficțiunii epice. Cât de autentică este atmosfera ado­lescenților din acest jurnal intim și cât de discursivă este aceea din întoarcerea . Al doilea plan pe care se desfă­șoară „romanul latent“ din Șan­tier este planul introspecției; sunt câteva auto-definiri psihologice prețioase, în jurnalul intim al d-lui Eliade, care ne vor explica însăș dualitatea concret-abstractă a tem­peramentului său, desbinarea lăun­trică a cărei repercusiune se simte în literatura sa de imaginație. In Prezentare, d. Eliade are ilu­zia că obiectivându-și contlictele intime în paginile acestui jurnal, s’a depășit în însăș esența sa psi­hologică, socotind că un eu al său mai vechi ar fi defunct. Este nu­mai o metaforă în această părere; în tot cazul a murit numai senza­ția imediată, identitatea ei con­cretă cu sine, nu însăș și structu­ra sa psihologică. Bergsonismul ne-a dat marea iluzie a multiplici­tății eului nostru, mitul fluidității noastre personale. Dacă senzațiile noastre sunt mereu noui, dându­­ne iluzia că suntem o succesiune de euri ,eul nostru este permanent în structură. Contradicția dintre euri este ea însăși o structură, o realitate morală și nu o serie de structuri. Antinomiile morale ale lui Papini nu exprimă o multipli­citate de euri, ci un singur eu, o structură antinomică în substanța ei. Din numeroasele auto-definiri ale d-lui Eliade reese o structură precisă. Juxtapunem câteva auto-defi­niri : „Când se mișcă Ruth, pijamaua ei roz se subțiază ca o dâră, încă un pas mai mult spre zona semi­­întunecată, și ar dispare. Spațiul meu e acum prodigios, înghite și produce obiectele fără nici o re­gulă de perspectivă. Mă gândesc ce admirabil instrument de con­templație am eu, ori­când la înde­mână, în miopia mea“ (pag. 188)« Transpuneți senzația în psiho­logia romancierului Eliade și aveți sensul deplin al definirii unei op­tici românești. Sau: „E înspăimântător cât de repe­de uit — fără voința mea și fără nici o satisfacție; uit așa cum uit foamea după masă“ (pag. 208). Sau: „Câteodată, gândurile mele „o­­riginale“ izbucnesc nepotolit, va­riat, sufocându-mă și depășindu­­mă; încerc să prind din ele, pe bu­căți de hârtie (pe care le adun a­­poi în „cămăși“) — dar se refu­ză, se risipesc. Ceasurile acestea de posedare sunt dramatice. Un a­­devărat entuziasm, nu faptus, și incapabil să le exprim“ (pag. 222). Iată divulgată teroarea autenti­cității ! Dar astfel de pasagii abundă în Șantier; extrase și coordonate ar alcătui o schemă completă a struc­turii intelectuale și morale a d-lui Mircea Eliade. Scris cu o densitate sufletească neaflată în romanele sale, cu o nuditate de expresie care este o a supremă însușire, cu o stringență frazei pe care d-l Mircea Eliade n’o cunoaște, în ficțiu­nile sale . Șantier ni se pare una din cele mai atrăgătoare și semnificative opere ale sale; prin valoarea ei documentară este cea mai bună cale de orientare în mo­dul său de a simți și gândi. Pompiliu CONSTANTINESCU NOU! NOU» ȘALOM AȘ PETERSBURG s’a pus In vânzare la toate librăriile cSt­ți la Editura .EMINESCU“, Bucuresti. Asupra acestei opere tradusă in toate limbile culturale n'au scris articole cele mai elogioase. Spicuim­i .Cu cel mai profund interes am­­ citit cartea lui ȘALOM AȘ,­­această operă de nețărmurită ,însemnătate, care nu va putea­­ fi ocolită de nici un om cult. GERART HAUPTMANN ,O operă pe care toți trebue­­ s’o citească, căci ea dă de „gândit. WALTER DE MOLO .Giganticul roman al lui SALOM AȘ, îl arată in toată mărimea sa, ȘTEFAN ZWEIG Nu per fie lui ȘALOM AȘ, ale­­ marelui epic de proporții Eu­­­ropene, sunt călăuze către ea­­.fieful omenirei. FRANZ WERTEL Citiți cel mai bun roman ce s-a scris în ultimii ani . SALOM AS PETERSBURG NOUS NOUL ROMAN NOMAN

Next