Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-06-30 / nr. 394

DUMINICĂ 30 IUNIE 1935 ioni, mahii . C­ VREMEA ..Cazul Victor Gheorghiu. A­cum câțiva ani, compozitorul Victor Gheorghiu — autorul frumosului poem simfonic „Cornul _“ a intrat în conflict cu Opera Ro­mână care, fără altă motivare decât aceea a unei cabale savant întreținuta (de „confrații“ păgubitului, natural), i-a scos de pe afiș opera „Aleodor“. Știam că Victor Gheorghiu a avut­­ dreptate să se plângă justiției — dar dreptatea lui pare mărită azi, când Curtea de Apel din București a venit să i-o confirme. Sunt cazuri in care un simplu ex­pozeu de cronică judiciară nu poa­te să atragă suficient atenția și sim­patia publicului, asupra proporțiilor dramatice pe cari le poate lua ne­­dreptățirea unui om. U­n asemenea caz, e „cazul Victor Gheorghiu“. De­­aceea, să ne mulțumim cu verdictul justiției și să ne mărginim doar la povestirea faptelor, cari sunt departe de a fi „diverse“. Prin 1922 (să nu uităm că Victor Gheorghiu era cu 13 ani mai tânăr, deci în plin entuziasm creiator), iată că acest compozitor român răsărit printre atât de puțini compozitori ro­mâni, adică printre atât de puțini rari «j* ri.i­rt r/rinf»il nu se înct­ra ier­e, cât de cât, din subvențiile grase ale Statului — iată-l că dovedește, cu un poem simfonic executat la Ateneu, acest lucru simplu dar rar, acest lu­cru care s-ar părea că ar trebui să fie totdeauna așteptat cu bucurie, și anume, că are talent. Lumea îl laudă, „confrații“ îl pupă. Și, pentrucă s-au gudurat și „confrații“, Victor Gheor­ghiu trece — ipso facto — în rândul celor cari trebuesc condamnați la moarte. Execuția — s-au, mai bine zis, în­cercarea de execuție — nu a fost toc­mai sumară. Dimpotrivă , a durat treisprezece ani. Căci tot în 1922, Victor Gheor­ghiu, venit proaspăt din Italia, țara atâtor visuri realizate — prezintă O­­perei Române „Aleodor“. Două refe­rate extrem de favorabile, semnate­ Alfons Castaldi și Dimitrie Cuclin. In plus, o scrisoare admirativă, sem­nată: George Enescu. Numai că O­­pera Română era condusă de alți ma­eștri, ceva mai mari (dacă nu în mu­zică, măcar în intrigă), unii pe la di­recție, alții pe la pupitru. Și „Aleo­dor“ ajunge pe afiș abia peste șapte ani de la primire, adică în 1929. Cine solicită conducerea ei muzicală? Un om de calitatea primilor trei de mai sus: Ionel Perlea. Au asistat la repetiția generală. Am crezut, în timpul actului I, că i se deschid în sfârșit, lui Victor Gheor­ghiu, porțile succesului și ale dreptă­ții. S-a întâmplat însă ceva cu totul extraordinar. Abia s-a ridicat cortina pentru actul II, și corul nu a mai vrut să cânte. S-a pus în grevă. De ce ? Asta a aflat-o mai târziu, doar tribu­nalul. Corul a fost cumpărat să nu cânte, încă odată, de ce? Pentru că o­­pera lui Gheorghiu se baza foarte mult pe cor. Iar a doua seară, în asemenea con­diții, trebuia cântată premiera! Spe­­tacolul nu a fost amânat. Am asistat și la spectacol. Cum de au putut să se nască atâtea urale sincere, în fața u­­nei opere atât de barbar amputată în ajun de premieră, aceasta e un mis­ter pe care nu ni l-am putut explica decât prin comprehensiunea supra­o­­menească a publicului, care știe une­ori să se înfioare și să se pătrundă de esența lucrului de artă. Rezultatul, pentru Victor Gheorghiu, a fost pur și simplu triumfal. Dar și pentru ins­tinctele de ură ale „confraților“, cât de excitant! Atât de excitant, încât — atât la Feder, cât și la ghișeul Operei Româ­ne — nu se mai găseau bilete pentru „Aleodor“. Se vindeau? Așa pretutin­deau casierițele, refuzând publicul la cassă. In realitate, tribunalul a desco­perit încă o fațetă a acestui înverșu­nat complet: biletele nu se vindeau, dar în sala Operei, în serile în care a­­fișul anunța „Aleodor“ era arhiplină. Cum intra lumea fără bilete? Intra cu bilete de favoare. Nu tocmai gra­tuite, căci s-a descoperit că se făceau afaceri cu ele. Dar banii nu intrau nici în buzunarul compozitorului, nici în al Operei Române. Și atunci, apli­­cându-se legea, „Aleodor“ a fost scoasă de pe afiș, pentru că nu făcea rețete. Asta e toată povestea. Pare mai simplă când o scrii, sau când o citești, decât atunci când o trăești. Oricum ar fi ea însă, a mâncat treisprezece ani din viața unui om, căruia i-a distrus entuziasmul și încrederea. Până azi, ura și­ invidia celorlalți au fost mai tari decât talentul lui. Să sperăm că, de azi încolo, i se va face dreptate, căci i s-a recunoscut că o are din pri­sos. Cu atât mai mult cu cât, acei „confrați“ cari nu st au obosit lovind în Victor Gheorghiu, au dovedit că toată pornirea lor nu le-a servit la ni­mic : în cei 13 ani de calvar impus lui Gheorghiu, capetele lor muzicale nu l-au concurat cu nimic. Și nu­ avut --- al m­i n-racului­ ---- și timp... și liniște sufletească. Numai că, după cum dintr-un cap chel nu se poate face bici (vorba românului), nici din ,,pătlăgica mi se coace“ (fol­klor românesc) nu se poate face o o­­peră reprezentabilă. ,Partea locului nu interesează­ I­eri după masă am asistat la un scandal în stația S. T. B. de pe Bulevardul Brătianu, cea din dreptul străzii Batiste. Un automobil de casă, condus de o cucoană blondă, a trecut tocmai pe unde nu e voe, adică printre trotua­rele pe cari lumea așteaptă tramva­iul. E drept, drumul era liber — dar tocmai de aceea, un cetățean voia sa treacă peste liniile tramvaiului, de pe un trotuar pe altul. In locul lui, a tre­cut automobilul — iar cetățeanul, spe­riat și indignat, a ridicat bastonul și a sfărâmat unul din geamurile mași­nii. Mașina a frânat brusc, cucoana <c apostrofat pe cetățean (el era delic­ventul), lumea s-a adunat... și s-a ce­rut în cor­­venirea gardistului. Ia­r de unde nu e! Lipsa lui însă, a fost, ca să zicem așa, bine venită. Pentru că, geamul ne­rănind pe nimeni, incidentul s-a apla­nat mai repede decât ar fi putut-o face carnetul inutil al reprezentantu­lui poliției bucureștene. Adică, cu­coana a plecat ocărând,iar cetățea­nul a rămas cu bastonul în aer, ame­nințând mai departe și spunând ceva imposibil de reprodus, la adresa d-lui prefect al Capitalei. Desigur, autoritățile habar nu au de acest incident pentru că nu a avut cine să li-l raporteze. Pe tot parcursul bu­levardului Brătianu, între statuia lui Ion Brătianu și str. C. A. Rosetti, nu a existat, de la lărgire și până azi, nici un gardist. N*am priceput nicodată de ce, mai ales că, pe porțiunea asta, circulația e extrem de primejdioasă, iar tăbli­țele „Ține dreapta“, să recunoaștem că nu prea au carecter coercitiv. Nu am priceput niciodată de ce... dar un fost gardist ne-a explicat ieri misterul. E adevărat că interlocutorul nostru e un om puțin cel compromis — dar tocmai de aceea, îl bănuim că știe multe. Nl cunoaștem de când avea postul în fața unei bodegi celebre și acosta lumea la ieșire, cu o frază-tip : — Mă doare ochii, cucoane, de când nu v-am mai văzut ! Justiția veselă — Ei, îmi spuse , avocatul Mari­­nescu, magistratura de azi e prea se­rioasă. Pe vremuri erau oameni cu personalitate, care trăzniți, care som­noroși, fiecare cu mam­a lui. Mă duc odată să pledez la Ur­lați. Trag la un prieten al meu pro­prietar pe acolo, unul Paraschives­­cu. Mă duc la judecătorie. Paraschi­­vescu vine și el, și se așează pe ban­că să mă asculte. Judecătorul intră, îmi dă cuvântul, și apoi salută amical și pe Paraschi­­vescu. — Domnule Judecător, începui eu. Conform articolelor din condica civi­lă, servituțile se pot dobândi în trei feluri... — Se duse și Popeasca ! zise Ju­dele către Paraschivescu. — Da, săraca! îi răspunse acesta. Eu mă oprii nedumerit. — Continuați, vă rog­­ mă liniști judecătorul foarte amabil. — Și cum spuneam, domnule presi­dent, servituțile se pot dobândi prin titlu, prin posesia de treizeci de ani sau prin destinația proprietarului. — Dă tifos ! adăugă judecătorul. — Or, în cazul nostru d. Oprea Marinescu n‘are nici titlu, nici pose­sia, nici destinația proprietarului. — Bună fată! zise melancolic Ju­dele. — Eu, domnule judecător, am cu­noscut-o mai de mult ca dumneata, protestă, plin de reminiscențe duioa­se, Paraschivescu. Și uite așa m-au ținut tot timp pledoariei mele la Urlați. Altă dată pledam la Casație. Preșe­dintele și cu el din dreapta lui dor­meau. Ca să-i deștept ridic tonul : — Onorată în altă Curte. E vorba de un sechestru pe șalăi și pe crapi.. Președintele se trezi și întrebă în­cet pe cel din dreapta ! — Ei ce zici ? — Ce să zic ? îi răspunse acesta buimăcit. Unul prăjit și altul rasol! Altă dată la Apel, prezidentul își pusese mâna la obraz și se uita la mine vesel și absent. Din când în când se uita și pe jos și schimba câte o vorbă cu asesorii lui. La un moment dat îmi spuse : — Rezumați-vă ! Lucrul acesta luați mai repetat de trei ori. Eu rămăsei uimit. Habar n'avea de ce spusesem. Avui o idee fericită : — Domnule Președinte, să depun concluzii scrise. — Da, da. Depuneți concluzii sem­- mari : Și adresându-se și avocatului ad­versar mic, președintele îl rugă și pe el să depună concluzii scrise. După o jumătate de ceas, mă întâl­nit la bodegă, la Mircea, cu președin­tele meu. Eram buni prieteni. — Mă, îi spusei, tu n-ai ascultat o vorbă din ce am pledat eu azi. — Vai de mine. N‘ai văzut cum as­cultam ? Cu mâna așa. ----Da! Și cu zâmbetul pe obraz. Dar cine știe la ce dracu te gândeai! — Ai dreptate, mă­­ pufni de râs prezidentul. Jucam pokeii cu asesorii. Ăsta făcea cartea. Eu aveam 3 ași. Ăsta deschisese pe optsprezece poli. Ăla ținea. Eu înaintez cu șapte. Fac ful de ași. Ăsta cere două cărți. Ii dă un as și un popă, etc. Ce să-i faci, nene, te mai distrezi ! încheie veselul prezident. Turcii plăteșt Avocatul Pavel M. fusese câtva timp primarul orașului Tulcea. Ade­sea îmi spunea : — Mă, știi tu ce oameni sunt pe­­acolo ? Putrezi de bogați. E mai ales unul, un turc: Ali Mehmet Husein. Păcat că nu mi-a picat în palmă cât fusei primar. Aș fi fost azi un om făcut. Intr'o zi, Pavel mă întâmpină ve­sel . — Vino astăzi la Tribunal să vezi cum se câștigă paralele. Mă dusei. Pavel intră la președinte. ---- Domnule președinte ! E aici un turc bătrân și ofticos, venit tocmai de la Tulcea. E informator. Vă rog să-l luați la început ca să poată pleca a­­casă, nenorocitul. Să nu moară pe drum. Președintele încuviință, mișcat și u­­manitar. — Cum te numești dumneata ? — Ali Mehmet Husein, răspunse turcul tușind de ți se rupea inima. — Ce știi în chestia asta ? — Nu știu nimic ! — Bine. Iscălește. Așa. Acu poți să pleci ! Eșirăm afară. Turcul vesel și înti­nerit, se opri din tușit, scoase din chimir douăzeci de poli de aur și-i dădu, plin de recunoștință, lui Pa­vel M. Acesta îi luă încântat, și drept mul­țumire îi spuse: — Bine. Astăzi te-am scăpat. Dar să nu mai faci porcării d‘astea, că în­funzi pușcăria. Ai înțeles ? Hai șter­­ge-o acasă ! Nu înțelegeam nimic. Pavel mă lă­uzi de dimineață mă trezește din somn Aii. Venea din Tulcea. Știa că sunt acuma avocat în București, îmi arătă un mandat de aducere ca informator. O idee genială îmi stră­bătu creerul zăpăcit încă de somn. — Bine, mă Aii, îi spusei. Te știam om de treabă. Se poate să faci tu măgării ciastea ? — Ce măgărie, dom‘premar? ---- N’ai făcut nimic ? — Nimic. — Nimic, nimic? D‘atunci ce scrie calea ? Tu n*ai văzut ? Uite­­ infor­mator. Și te pomenești că ai fi și vrun informator de rând. Ocna te-a mân­cat. Hai­ eși afară că‘mi spurci casa. Să nu mai dai pe la mine și să nu spui la nimeni că mă cunoști. Auzi? Turcul se propu­se în mijlocul o­­dăii și începuse să tremure. — Vai de mine dom'premar. Asta-i belea. Scapă-mă. Dau cât ceri, numai scapă-mă. Mă îmbunai, văzând că Ai­ nu e atât de pervers pe cât credeam. — Dar or cât, e ușor de zis. Cum să te scap când ești informator ? Dai două­zeci de poli de aur ? — Dau. Poftim. Și Au­ scoase chimirul să-mi Plu­­tească. — A, nu acu ! După ce te scap. Fiind­că nu știu dacă o să pot face ceva pentru dumneata. Uite o să mă duc la președinte și o să-l rog să-i fie milă de bătrânețele tale. Tu să tușești mereu. Să te faci bolnav. La tot ce te-o întreba să zici că nu știi nimic. După cum vezi Aui și-a jucat rolul la perfecție. Și eu pe al meu. Numai așa putem rezolva chestia minorităților ! adăugă filozofic avo­catul Pavel M. A doua judecată a lui Solomon Preocupat de aritimetica numerelor valahice, proporționale, clause și nule, •— d. dr. Vaida refuza să mai prezi­deze concursurile de frumusețe. Totuși, domnia­ sa și amintește cu duioșie de timpurile când își gâdila irisul și conjuctiva ochilor cu formele impecabile dar păcătoase al româncu­­țelor, noastre dornice de a pleca, în­vestite cu titlul de Miss România, spre meleagurile Galvestonului. — Am fost judecător bun, dragule, dar acu nu știu dac’oi mai fi. Atunci admiram trupuri de femei, acu poli­tica mă obligă să fac numărătoarea trupurilor de bărbați, tundi mă pasiona un numerus, acu mă ocup de humerus. — Dumnezeu să vă lumineze ju­decata. — Singur să ți-o luminezi ! Și mai ales sa nu te bizui pe formulele care ți-au adus succes în trecut, câ­te arzi, am mai spus eu că numai boul e con­secvent. In viață trebue să te reîno­­ești ca Solomon. Nu cunoști oare dum­neata a doua judecată a lui Solomon? — Nu. — Apoi ascultă. După prima jude­cată, aia în care mama cea adevărată a sărit cu gura la judecător ca să nu-i tae copilul, Solomon încântat foarte, a băgat sabia la teacă și a aș­teptat să se prezinte alți împricinați. Dar de frica săbiei nu mai venea nici unul. Trecu un an, doi, Solomon tot întreba: — Ei, ce zice lumea de judecata mea? — Strașnică, mărite împărate, numai de ea se vorbește !! Dar împricinați de loc. Trecură trei, patru, cinci ani, când iată intr’o bună zi, că se înfățișează la judecată o femee mai în vârstă flancată de doi bărbați tineri. Solomon vesel, și încinse sabia și-i întrebă despre ce e Vorba. — Uite, Luminăția ta, zise femeea. Am doi gineri și nici una nu vrea sa aibă grije de mine. Mă lasă să mor de foame. — Ești ginerele ei ? întrebă Solo­mon pe bărbatul din stânga. — Dă-o ’ncolo de otravă! Nici nu o cunosc, răspunse acesta. — Buni ! Dar dumneata, ești gi­nerele ei ? întrebă împăratul pe băr­batul din dreapta. — Să mă trăznească Dumnezeu da­că până azi de dimineață am mai vă­zut-o vre‘o dată. M-a adus cu sila în fața judecății. Calm și sigur pe dânsul, Solomon scoase glorios sabia și rosti senten­țios: — Foarte bine ! O să tai femeea asta pe din două și o să vă dau fie­căruia câte o jumătate ca să îngrijiți de ea ! Vorbele împăratului fură primite cu o nepăsare generală. Acesta și în­cepuse să se îndoiască de eficacitatea figurei cu sabia, când bărbatul din stânga interveni: — Maiestate, fie­ vă milă de bătrâna asta nesocotită. E păcat s o omorâți. Scânteia triumfului licări în ochii împăratului Solomon. Se întoarse că­tre bărbatul din drepta: — Dumneata taci ? Nu zici nimic? Mă lași s-o tai? Asta înseamnă că e cu adevărat soacra dumitale! Hai, ia-o de -aci și freacă-te cu ea pe cap ! Trăgând din pipă d. dr. Vaida con­chise : — O formulă e totdeauna bună. To­tul e să știi s’o mânuești. ARIEL e a rost de saptă m­ână D. Litvinoff: Ce zici de tezaurul dela Moscova? D. Titulescu: ... ca Eminescu : „Era pe când nu se zăria, azi îl ve­ncui și nu e.. s­ub Domnișoara Silvia.. întrunirea averescano-georgi­­stă de la Cluj, pe lângă unele bă­tăi și declarații belicoase, a mai înregistrat și un incident, care miroase mai mult a operetă... Cu o săptămână înainte de în­trunire, oficiosul averescan „în­dreptarea“, publica la loc de cinste, un comunicat cules cu li­tere verzule... Unul dintre para­grafele comunicatului, glăsuia . ..D. Mareșal Averescu, cu fiica d-sale Silvia, vor lua masa în ca­sele d-lui Victor Iliescu, preșe­dintele organizației locale“... N­ era ad­ lă dor de d-ta, de bacși­șul d-tale. Din cauza asta, a fost mutat în di­verse cartiere, pentru că „posturile bune“ erau solicitate cu filoderma în mână. — Eu eram cam sgârcit, cucoane. Ofeream cam puțin (ți-oi spune eu cui). Și într-o bună zi, m-au dat a­­fară. — la spune-mi , de ce crezi că nu e nici un gardist pe porțiunea as­ta din b-dul Brătianu ? — Pentru că partea locului, drept să vă spun, nu prea interesează. E casele prea depărtate, nu e bodegi, nu e stații de taxie. De un* să pice? Nu știm dacă fostul gardist n*a vrut cumva să se răsbune, servindu­­se, drept instrument, de buna noastră credință. Dar dacă „partea locului nu prea interesează“, atunci e foarte grav — pentru că amenință să ră­mână veșnic nepăzită. Și, după cum s-a văzut, prin partea locului cetățenii își fac singuri drep­tate, cu bastonul. MIRCEA ȘTEFĂNESCU c­erut Comunicatul a apărut o zi , două — trei, după care redacta­rea a fost schimbată... Din text a dispărut subit, „fiica d-sale, Silvia“ — rămânând ca numai d. Mareșal Averescu, singur­ sin­­gurel, să ia masa în casele șefu­lui organizației locale... Probabil, vre-un binevoitor a atras atenția la timp că într’un comunicat oficial al partidului, n’are ce căuta o chestiune de or­din pur particular... Un nou scandal radiofonic ...preîntâmpinat Nu s’au consumat încă ecouri­le buclucașei conferințe, ținute la Radio de Aga Gavrilă și iată —> un al doilea scandal radiofonic era pe cale să se întâmple... Și încă unde ? Chiar la desve­­llirea monumentului lui I. G. Duca — la R. Vâlcea... Acolo unde președintele partidului libe­ral — d. Dinu Brătianu, — zelos de programul lăsat moștenire partidului de dispărutul lui șef — a pretins ritos guvernului actual — să-l aplice în litera și spiritul în care a fost elaborat... Ei, bine ! Acest discurs ca și celelalte ținute la R. Vâlcea — dintre care unele n’aveau nimic buclucaș — urma să fie retrans­mis de la fața locului, prin micro­fon. D. Eugen Toteanu — care în ce privește aranjamentul de ce­remonii se pare că începe să-și întreacă maestrul — pe d. Guță Tătărăscu — făcuse toate pre­parativele: o echipă de teh­nicieni ai Soc. de Radio Difuziune, în frunte cu d. Hodoș — trebuia să pornească la R. Vâlcea pentru a instala, din vreme, microfoanele necesare lâncră monumentul lui I. G. Duca. Totul fusese pus la punct... Cu­ o oră înainte de plecarea trenului oficial, d. Evereu Titea­­nu este străbătut însă de un trî­­ p air­ ion rău prevestitor... — Dacă șeful nostru nominal — d. Dinu Brătianu — ne pre­gătește vre’o surpriză ? Căci, deși pusese toate rezer­vele Siguranței în acțiune, d. Eugen Titeanu și guvernul, nu reușiseră până în ultimul moment, să afle cam ce-o să spună d. Dinu Brătianu în al său discurs de comemorare... Și astfel, șeful Siguranței — pre­nume Evghenie Cu­teanu (nu­me rămas de la ctitoria biisericei din Celar) pentru a preveni nouă berea radiofonică, a revenit o asupra dispozițiilor date... Micro­foanele nu s’au mai deplasat la R. Vâlcea, discursurile (printre care putea să mai fie unul buclu­caș — al Episcopului Varto­­lomeu ■—■ cunoscut printr’o anu­mită atitudine față de una din grupările extremiste) nu s’au mai difuzat la Radio, preîntâmpinân­­du-se astfel noui complicații de stat... Totuș, scandalul dacă s‘ar fi produs, n‘ar mai fi atras nici unul din fulgerile d-lui Ion Mihalache — căci de astă dată șeful partidu­lui național-țărănesc ar fi căzut ,—• pentru prima oară —• de acord cu d. Dinu Brătianu... . D. Sergiu Dimitriu și banchetele Inaugurări, banchete, festivități. Acesta se pare că este progra­mul activității guvernului pe tim­pul vacanței... Program elaborat însă în lungi consilii de miniștri, cari au eșalonat pentru trei luni— toate banchetele, festivitățile și ce­remoniile, spre a umple astfel go­lul unei iremediabile lipse de acti­vitate... După festivitățile toate de până acum, aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir și transporta­­rea lor la Iași, după Dimi­trie Cantemir — desvelirea monu­mentului lui Duca, după desveli­­ r­e 1 ♦ ♦ ♦­ rea monumentului lui Duca vor urma, bineînțeles conferințele mi­nisteriale la Iași, Mizil și Deo­­chiații din Vale, după care seria ceremoniilor, a inaugurărilor și a desvelirilor se va desfășura în plin și glorios marș... La una din aceste ceremonii —­ aceea cu transportarea oseminte­lor Voevodului moldovean Dimi­trie Cantemir ■—­ a avut loc și ine­vitabilul banchet la primăria mu­nicipiului Constanța... Din cupele de șampanie s’au prelins câțiva stropi și pentru Dimitrie Cante­mir, după care discuțiile s’au în­dreptat spre alte probleme mai ac­tuale.... Printre oficiali se afla și d. Ser­giu Dimitriu, secretarul general al ministerului de interne, care în a­­ceastă calitate dăduse — cu o lună mai înainte — un drastic or­din circular către toate autorită­țile : „Sub nici un motiv nu se va mai da nici un banchet de către prefecturi și primării”. Ordinul era iscălit de d. Vania Inculeț și contra­semnat de d. Ser­giu Dimitriu.... Nu știm ce ghiduș, descoperind ordinul în arh­iva Primăriei, a pus pe un chelner să-l strecoare discret sub șervetul secretarului general dela Interne... într’un târziu, d. Sergiu Dimi­triu desfăcând șervetul, a dat pes­te ordinul circular... cel cu inter­zicerea oricărui banchet.... Secre­tarul general tocmai închina pen­tru lunga durată a guvernului — care i-a acordat atâtea frumoase satisfacții — când a holbat subit ochii pe semnătura pusă sub dra­sticul ordin.... Nici banchetul, nici ce­ a mai urmat după banchet, n’a mai priit secretarului general de la In­terne — cel cu ordinele date în vederea unor cât mai stricte eco­nomii în bugetul primăriilor și prefecturilor...

Next