Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-06-30 / nr. 394
DUMINICĂ 30 IUNIE 1935 ioni, mahii . C VREMEA ..Cazul Victor Gheorghiu. Acum câțiva ani, compozitorul Victor Gheorghiu — autorul frumosului poem simfonic „Cornul _“ a intrat în conflict cu Opera Română care, fără altă motivare decât aceea a unei cabale savant întreținuta (de „confrații“ păgubitului, natural), i-a scos de pe afiș opera „Aleodor“. Știam că Victor Gheorghiu a avut dreptate să se plângă justiției — dar dreptatea lui pare mărită azi, când Curtea de Apel din București a venit să i-o confirme. Sunt cazuri in care un simplu expozeu de cronică judiciară nu poate să atragă suficient atenția și simpatia publicului, asupra proporțiilor dramatice pe cari le poate lua nedreptățirea unui om. Un asemenea caz, e „cazul Victor Gheorghiu“. Deaceea, să ne mulțumim cu verdictul justiției și să ne mărginim doar la povestirea faptelor, cari sunt departe de a fi „diverse“. Prin 1922 (să nu uităm că Victor Gheorghiu era cu 13 ani mai tânăr, deci în plin entuziasm creiator), iată că acest compozitor român răsărit printre atât de puțini compozitori români, adică printre atât de puțini rari «j* ri.irt r/rinf»il nu se înctra iere, cât de cât, din subvențiile grase ale Statului — iată-l că dovedește, cu un poem simfonic executat la Ateneu, acest lucru simplu dar rar, acest lucru care s-ar părea că ar trebui să fie totdeauna așteptat cu bucurie, și anume, că are talent. Lumea îl laudă, „confrații“ îl pupă. Și, pentrucă s-au gudurat și „confrații“, Victor Gheorghiu trece — ipso facto — în rândul celor cari trebuesc condamnați la moarte. Execuția — s-au, mai bine zis, încercarea de execuție — nu a fost tocmai sumară. Dimpotrivă , a durat treisprezece ani. Căci tot în 1922, Victor Gheorghiu, venit proaspăt din Italia, țara atâtor visuri realizate — prezintă Operei Române „Aleodor“. Două referate extrem de favorabile, semnate Alfons Castaldi și Dimitrie Cuclin. In plus, o scrisoare admirativă, semnată: George Enescu. Numai că Opera Română era condusă de alți maeștri, ceva mai mari (dacă nu în muzică, măcar în intrigă), unii pe la direcție, alții pe la pupitru. Și „Aleodor“ ajunge pe afiș abia peste șapte ani de la primire, adică în 1929. Cine solicită conducerea ei muzicală? Un om de calitatea primilor trei de mai sus: Ionel Perlea. Au asistat la repetiția generală. Am crezut, în timpul actului I, că i se deschid în sfârșit, lui Victor Gheorghiu, porțile succesului și ale dreptății. S-a întâmplat însă ceva cu totul extraordinar. Abia s-a ridicat cortina pentru actul II, și corul nu a mai vrut să cânte. S-a pus în grevă. De ce ? Asta a aflat-o mai târziu, doar tribunalul. Corul a fost cumpărat să nu cânte, încă odată, de ce? Pentru că opera lui Gheorghiu se baza foarte mult pe cor. Iar a doua seară, în asemenea condiții, trebuia cântată premiera! Spetacolul nu a fost amânat. Am asistat și la spectacol. Cum de au putut să se nască atâtea urale sincere, în fața unei opere atât de barbar amputată în ajun de premieră, aceasta e un mister pe care nu ni l-am putut explica decât prin comprehensiunea supraomenească a publicului, care știe uneori să se înfioare și să se pătrundă de esența lucrului de artă. Rezultatul, pentru Victor Gheorghiu, a fost pur și simplu triumfal. Dar și pentru instinctele de ură ale „confraților“, cât de excitant! Atât de excitant, încât — atât la Feder, cât și la ghișeul Operei Române — nu se mai găseau bilete pentru „Aleodor“. Se vindeau? Așa pretutindeau casierițele, refuzând publicul la cassă. In realitate, tribunalul a descoperit încă o fațetă a acestui înverșunat complet: biletele nu se vindeau, dar în sala Operei, în serile în care afișul anunța „Aleodor“ era arhiplină. Cum intra lumea fără bilete? Intra cu bilete de favoare. Nu tocmai gratuite, căci s-a descoperit că se făceau afaceri cu ele. Dar banii nu intrau nici în buzunarul compozitorului, nici în al Operei Române. Și atunci, aplicându-se legea, „Aleodor“ a fost scoasă de pe afiș, pentru că nu făcea rețete. Asta e toată povestea. Pare mai simplă când o scrii, sau când o citești, decât atunci când o trăești. Oricum ar fi ea însă, a mâncat treisprezece ani din viața unui om, căruia i-a distrus entuziasmul și încrederea. Până azi, ura și invidia celorlalți au fost mai tari decât talentul lui. Să sperăm că, de azi încolo, i se va face dreptate, căci i s-a recunoscut că o are din prisos. Cu atât mai mult cu cât, acei „confrați“ cari nu st au obosit lovind în Victor Gheorghiu, au dovedit că toată pornirea lor nu le-a servit la nimic : în cei 13 ani de calvar impus lui Gheorghiu, capetele lor muzicale nu l-au concurat cu nimic. Și nu avut --- al mi n-racului ---- și timp... și liniște sufletească. Numai că, după cum dintr-un cap chel nu se poate face bici (vorba românului), nici din ,,pătlăgica mi se coace“ (folklor românesc) nu se poate face o operă reprezentabilă. ,Partea locului nu interesează Ieri după masă am asistat la un scandal în stația S. T. B. de pe Bulevardul Brătianu, cea din dreptul străzii Batiste. Un automobil de casă, condus de o cucoană blondă, a trecut tocmai pe unde nu e voe, adică printre trotuarele pe cari lumea așteaptă tramvaiul. E drept, drumul era liber — dar tocmai de aceea, un cetățean voia sa treacă peste liniile tramvaiului, de pe un trotuar pe altul. In locul lui, a trecut automobilul — iar cetățeanul, speriat și indignat, a ridicat bastonul și a sfărâmat unul din geamurile mașinii. Mașina a frânat brusc, cucoana <c apostrofat pe cetățean (el era delicventul), lumea s-a adunat... și s-a cerut în corvenirea gardistului. Iar de unde nu e! Lipsa lui însă, a fost, ca să zicem așa, bine venită. Pentru că, geamul nerănind pe nimeni, incidentul s-a aplanat mai repede decât ar fi putut-o face carnetul inutil al reprezentantului poliției bucureștene. Adică, cucoana a plecat ocărând,iar cetățeanul a rămas cu bastonul în aer, amenințând mai departe și spunând ceva imposibil de reprodus, la adresa d-lui prefect al Capitalei. Desigur, autoritățile habar nu au de acest incident pentru că nu a avut cine să li-l raporteze. Pe tot parcursul bulevardului Brătianu, între statuia lui Ion Brătianu și str. C. A. Rosetti, nu a existat, de la lărgire și până azi, nici un gardist. N*am priceput nicodată de ce, mai ales că, pe porțiunea asta, circulația e extrem de primejdioasă, iar tăblițele „Ține dreapta“, să recunoaștem că nu prea au carecter coercitiv. Nu am priceput niciodată de ce... dar un fost gardist ne-a explicat ieri misterul. E adevărat că interlocutorul nostru e un om puțin cel compromis — dar tocmai de aceea, îl bănuim că știe multe. Nl cunoaștem de când avea postul în fața unei bodegi celebre și acosta lumea la ieșire, cu o frază-tip : — Mă doare ochii, cucoane, de când nu v-am mai văzut ! Justiția veselă — Ei, îmi spuse , avocatul Marinescu, magistratura de azi e prea serioasă. Pe vremuri erau oameni cu personalitate, care trăzniți, care somnoroși, fiecare cu mama lui. Mă duc odată să pledez la Urlați. Trag la un prieten al meu proprietar pe acolo, unul Paraschivescu. Mă duc la judecătorie. Paraschivescu vine și el, și se așează pe bancă să mă asculte. Judecătorul intră, îmi dă cuvântul, și apoi salută amical și pe Paraschivescu. — Domnule Judecător, începui eu. Conform articolelor din condica civilă, servituțile se pot dobândi în trei feluri... — Se duse și Popeasca ! zise Judele către Paraschivescu. — Da, săraca! îi răspunse acesta. Eu mă oprii nedumerit. — Continuați, vă rog mă liniști judecătorul foarte amabil. — Și cum spuneam, domnule president, servituțile se pot dobândi prin titlu, prin posesia de treizeci de ani sau prin destinația proprietarului. — Dă tifos ! adăugă judecătorul. — Or, în cazul nostru d. Oprea Marinescu n‘are nici titlu, nici posesia, nici destinația proprietarului. — Bună fată! zise melancolic Judele. — Eu, domnule judecător, am cunoscut-o mai de mult ca dumneata, protestă, plin de reminiscențe duioase, Paraschivescu. Și uite așa m-au ținut tot timp pledoariei mele la Urlați. Altă dată pledam la Casație. Președintele și cu el din dreapta lui dormeau. Ca să-i deștept ridic tonul : — Onorată în altă Curte. E vorba de un sechestru pe șalăi și pe crapi.. Președintele se trezi și întrebă încet pe cel din dreapta ! — Ei ce zici ? — Ce să zic ? îi răspunse acesta buimăcit. Unul prăjit și altul rasol! Altă dată la Apel, prezidentul își pusese mâna la obraz și se uita la mine vesel și absent. Din când în când se uita și pe jos și schimba câte o vorbă cu asesorii lui. La un moment dat îmi spuse : — Rezumați-vă ! Lucrul acesta luați mai repetat de trei ori. Eu rămăsei uimit. Habar n'avea de ce spusesem. Avui o idee fericită : — Domnule Președinte, să depun concluzii scrise. — Da, da. Depuneți concluzii sem- mari : Și adresându-se și avocatului adversar mic, președintele îl rugă și pe el să depună concluzii scrise. După o jumătate de ceas, mă întâlnit la bodegă, la Mircea, cu președintele meu. Eram buni prieteni. — Mă, îi spusei, tu n-ai ascultat o vorbă din ce am pledat eu azi. — Vai de mine. N‘ai văzut cum ascultam ? Cu mâna așa. ----Da! Și cu zâmbetul pe obraz. Dar cine știe la ce dracu te gândeai! — Ai dreptate, mă pufni de râs prezidentul. Jucam pokeii cu asesorii. Ăsta făcea cartea. Eu aveam 3 ași. Ăsta deschisese pe optsprezece poli. Ăla ținea. Eu înaintez cu șapte. Fac ful de ași. Ăsta cere două cărți. Ii dă un as și un popă, etc. Ce să-i faci, nene, te mai distrezi ! încheie veselul prezident. Turcii plăteșt Avocatul Pavel M. fusese câtva timp primarul orașului Tulcea. Adesea îmi spunea : — Mă, știi tu ce oameni sunt peacolo ? Putrezi de bogați. E mai ales unul, un turc: Ali Mehmet Husein. Păcat că nu mi-a picat în palmă cât fusei primar. Aș fi fost azi un om făcut. Intr'o zi, Pavel mă întâmpină vesel . — Vino astăzi la Tribunal să vezi cum se câștigă paralele. Mă dusei. Pavel intră la președinte. ---- Domnule președinte ! E aici un turc bătrân și ofticos, venit tocmai de la Tulcea. E informator. Vă rog să-l luați la început ca să poată pleca acasă, nenorocitul. Să nu moară pe drum. Președintele încuviință, mișcat și umanitar. — Cum te numești dumneata ? — Ali Mehmet Husein, răspunse turcul tușind de ți se rupea inima. — Ce știi în chestia asta ? — Nu știu nimic ! — Bine. Iscălește. Așa. Acu poți să pleci ! Eșirăm afară. Turcul vesel și întinerit, se opri din tușit, scoase din chimir douăzeci de poli de aur și-i dădu, plin de recunoștință, lui Pavel M. Acesta îi luă încântat, și drept mulțumire îi spuse: — Bine. Astăzi te-am scăpat. Dar să nu mai faci porcării d‘astea, că înfunzi pușcăria. Ai înțeles ? Hai șterge-o acasă ! Nu înțelegeam nimic. Pavel mă lăuzi de dimineață mă trezește din somn Aii. Venea din Tulcea. Știa că sunt acuma avocat în București, îmi arătă un mandat de aducere ca informator. O idee genială îmi străbătu creerul zăpăcit încă de somn. — Bine, mă Aii, îi spusei. Te știam om de treabă. Se poate să faci tu măgării ciastea ? — Ce măgărie, dom‘premar? ---- N’ai făcut nimic ? — Nimic. — Nimic, nimic? D‘atunci ce scrie calea ? Tu n*ai văzut ? Uite informator. Și te pomenești că ai fi și vrun informator de rând. Ocna te-a mâncat. Hai eși afară că‘mi spurci casa. Să nu mai dai pe la mine și să nu spui la nimeni că mă cunoști. Auzi? Turcul se propuse în mijlocul odăii și începuse să tremure. — Vai de mine dom'premar. Asta-i belea. Scapă-mă. Dau cât ceri, numai scapă-mă. Mă îmbunai, văzând că Ai nu e atât de pervers pe cât credeam. — Dar or cât, e ușor de zis. Cum să te scap când ești informator ? Dai douăzeci de poli de aur ? — Dau. Poftim. Și Au scoase chimirul să-mi Plutească. — A, nu acu ! După ce te scap. Fiindcă nu știu dacă o să pot face ceva pentru dumneata. Uite o să mă duc la președinte și o să-l rog să-i fie milă de bătrânețele tale. Tu să tușești mereu. Să te faci bolnav. La tot ce te-o întreba să zici că nu știi nimic. După cum vezi Aui și-a jucat rolul la perfecție. Și eu pe al meu. Numai așa putem rezolva chestia minorităților ! adăugă filozofic avocatul Pavel M. A doua judecată a lui Solomon Preocupat de aritimetica numerelor valahice, proporționale, clause și nule, •— d. dr. Vaida refuza să mai prezideze concursurile de frumusețe. Totuși, domnia sa și amintește cu duioșie de timpurile când își gâdila irisul și conjuctiva ochilor cu formele impecabile dar păcătoase al româncuțelor, noastre dornice de a pleca, învestite cu titlul de Miss România, spre meleagurile Galvestonului. — Am fost judecător bun, dragule, dar acu nu știu dac’oi mai fi. Atunci admiram trupuri de femei, acu politica mă obligă să fac numărătoarea trupurilor de bărbați, tundi mă pasiona un numerus, acu mă ocup de humerus. — Dumnezeu să vă lumineze judecata. — Singur să ți-o luminezi ! Și mai ales sa nu te bizui pe formulele care ți-au adus succes în trecut, câte arzi, am mai spus eu că numai boul e consecvent. In viață trebue să te reînoești ca Solomon. Nu cunoști oare dumneata a doua judecată a lui Solomon? — Nu. — Apoi ascultă. După prima judecată, aia în care mama cea adevărată a sărit cu gura la judecător ca să nu-i tae copilul, Solomon încântat foarte, a băgat sabia la teacă și a așteptat să se prezinte alți împricinați. Dar de frica săbiei nu mai venea nici unul. Trecu un an, doi, Solomon tot întreba: — Ei, ce zice lumea de judecata mea? — Strașnică, mărite împărate, numai de ea se vorbește !! Dar împricinați de loc. Trecură trei, patru, cinci ani, când iată intr’o bună zi, că se înfățișează la judecată o femee mai în vârstă flancată de doi bărbați tineri. Solomon vesel, și încinse sabia și-i întrebă despre ce e Vorba. — Uite, Luminăția ta, zise femeea. Am doi gineri și nici una nu vrea sa aibă grije de mine. Mă lasă să mor de foame. — Ești ginerele ei ? întrebă Solomon pe bărbatul din stânga. — Dă-o ’ncolo de otravă! Nici nu o cunosc, răspunse acesta. — Buni ! Dar dumneata, ești ginerele ei ? întrebă împăratul pe bărbatul din dreapta. — Să mă trăznească Dumnezeu dacă până azi de dimineață am mai văzut-o vre‘o dată. M-a adus cu sila în fața judecății. Calm și sigur pe dânsul, Solomon scoase glorios sabia și rosti sentențios: — Foarte bine ! O să tai femeea asta pe din două și o să vă dau fiecăruia câte o jumătate ca să îngrijiți de ea ! Vorbele împăratului fură primite cu o nepăsare generală. Acesta și începuse să se îndoiască de eficacitatea figurei cu sabia, când bărbatul din stânga interveni: — Maiestate, fie vă milă de bătrâna asta nesocotită. E păcat s o omorâți. Scânteia triumfului licări în ochii împăratului Solomon. Se întoarse către bărbatul din drepta: — Dumneata taci ? Nu zici nimic? Mă lași s-o tai? Asta înseamnă că e cu adevărat soacra dumitale! Hai, ia-o de -aci și freacă-te cu ea pe cap ! Trăgând din pipă d. dr. Vaida conchise : — O formulă e totdeauna bună. Totul e să știi s’o mânuești. ARIEL e a rost de saptă mână D. Litvinoff: Ce zici de tezaurul dela Moscova? D. Titulescu: ... ca Eminescu : „Era pe când nu se zăria, azi îl vencui și nu e.. sub Domnișoara Silvia.. întrunirea averescano-georgistă de la Cluj, pe lângă unele bătăi și declarații belicoase, a mai înregistrat și un incident, care miroase mai mult a operetă... Cu o săptămână înainte de întrunire, oficiosul averescan „îndreptarea“, publica la loc de cinste, un comunicat cules cu litere verzule... Unul dintre paragrafele comunicatului, glăsuia . ..D. Mareșal Averescu, cu fiica d-sale Silvia, vor lua masa în casele d-lui Victor Iliescu, președintele organizației locale“... N era ad lă dor de d-ta, de bacșișul d-tale. Din cauza asta, a fost mutat în diverse cartiere, pentru că „posturile bune“ erau solicitate cu filoderma în mână. — Eu eram cam sgârcit, cucoane. Ofeream cam puțin (ți-oi spune eu cui). Și într-o bună zi, m-au dat afară. — la spune-mi , de ce crezi că nu e nici un gardist pe porțiunea asta din b-dul Brătianu ? — Pentru că partea locului, drept să vă spun, nu prea interesează. E casele prea depărtate, nu e bodegi, nu e stații de taxie. De un* să pice? Nu știm dacă fostul gardist n*a vrut cumva să se răsbune, servinduse, drept instrument, de buna noastră credință. Dar dacă „partea locului nu prea interesează“, atunci e foarte grav — pentru că amenință să rămână veșnic nepăzită. Și, după cum s-a văzut, prin partea locului cetățenii își fac singuri dreptate, cu bastonul. MIRCEA ȘTEFĂNESCU cerut Comunicatul a apărut o zi , două — trei, după care redactarea a fost schimbată... Din text a dispărut subit, „fiica d-sale, Silvia“ — rămânând ca numai d. Mareșal Averescu, singur singurel, să ia masa în casele șefului organizației locale... Probabil, vre-un binevoitor a atras atenția la timp că într’un comunicat oficial al partidului, n’are ce căuta o chestiune de ordin pur particular... Un nou scandal radiofonic ...preîntâmpinat Nu s’au consumat încă ecourile buclucașei conferințe, ținute la Radio de Aga Gavrilă și iată —> un al doilea scandal radiofonic era pe cale să se întâmple... Și încă unde ? Chiar la desvellirea monumentului lui I. G. Duca — la R. Vâlcea... Acolo unde președintele partidului liberal — d. Dinu Brătianu, — zelos de programul lăsat moștenire partidului de dispărutul lui șef — a pretins ritos guvernului actual — să-l aplice în litera și spiritul în care a fost elaborat... Ei, bine ! Acest discurs ca și celelalte ținute la R. Vâlcea — dintre care unele n’aveau nimic buclucaș — urma să fie retransmis de la fața locului, prin microfon. D. Eugen Toteanu — care în ce privește aranjamentul de ceremonii se pare că începe să-și întreacă maestrul — pe d. Guță Tătărăscu — făcuse toate preparativele: o echipă de tehnicieni ai Soc. de Radio Difuziune, în frunte cu d. Hodoș — trebuia să pornească la R. Vâlcea pentru a instala, din vreme, microfoanele necesare lâncră monumentul lui I. G. Duca. Totul fusese pus la punct... Cu o oră înainte de plecarea trenului oficial, d. Evereu Titeanu este străbătut însă de un trî p air ion rău prevestitor... — Dacă șeful nostru nominal — d. Dinu Brătianu — ne pregătește vre’o surpriză ? Căci, deși pusese toate rezervele Siguranței în acțiune, d. Eugen Titeanu și guvernul, nu reușiseră până în ultimul moment, să afle cam ce-o să spună d. Dinu Brătianu în al său discurs de comemorare... Și astfel, șeful Siguranței — prenume Evghenie Cuteanu (nume rămas de la ctitoria biisericei din Celar) pentru a preveni nouă berea radiofonică, a revenit o asupra dispozițiilor date... Microfoanele nu s’au mai deplasat la R. Vâlcea, discursurile (printre care putea să mai fie unul buclucaș — al Episcopului Vartolomeu ■—■ cunoscut printr’o anumită atitudine față de una din grupările extremiste) nu s’au mai difuzat la Radio, preîntâmpinându-se astfel noui complicații de stat... Totuș, scandalul dacă s‘ar fi produs, n‘ar mai fi atras nici unul din fulgerile d-lui Ion Mihalache — căci de astă dată șeful partidului național-țărănesc ar fi căzut ,—• pentru prima oară —• de acord cu d. Dinu Brătianu... . D. Sergiu Dimitriu și banchetele Inaugurări, banchete, festivități. Acesta se pare că este programul activității guvernului pe timpul vacanței... Program elaborat însă în lungi consilii de miniștri, cari au eșalonat pentru trei luni— toate banchetele, festivitățile și ceremoniile, spre a umple astfel golul unei iremediabile lipse de activitate... După festivitățile toate de până acum, aducerea osemintelor lui Dimitrie Cantemir și transportarea lor la Iași, după Dimitrie Cantemir — desvelirea monumentului lui Duca, după desveli re 1 ♦ ♦ ♦ rea monumentului lui Duca vor urma, bineînțeles conferințele ministeriale la Iași, Mizil și Deochiații din Vale, după care seria ceremoniilor, a inaugurărilor și a desvelirilor se va desfășura în plin și glorios marș... La una din aceste ceremonii — aceea cu transportarea osemintelor Voevodului moldovean Dimitrie Cantemir ■— a avut loc și inevitabilul banchet la primăria municipiului Constanța... Din cupele de șampanie s’au prelins câțiva stropi și pentru Dimitrie Cantemir, după care discuțiile s’au îndreptat spre alte probleme mai actuale.... Printre oficiali se afla și d. Sergiu Dimitriu, secretarul general al ministerului de interne, care în această calitate dăduse — cu o lună mai înainte — un drastic ordin circular către toate autoritățile : „Sub nici un motiv nu se va mai da nici un banchet de către prefecturi și primării”. Ordinul era iscălit de d. Vania Inculeț și contrasemnat de d. Sergiu Dimitriu.... Nu știm ce ghiduș, descoperind ordinul în arhiva Primăriei, a pus pe un chelner să-l strecoare discret sub șervetul secretarului general dela Interne... într’un târziu, d. Sergiu Dimitriu desfăcând șervetul, a dat peste ordinul circular... cel cu interzicerea oricărui banchet.... Secretarul general tocmai închina pentru lunga durată a guvernului — care i-a acordat atâtea frumoase satisfacții — când a holbat subit ochii pe semnătura pusă sub drasticul ordin.... Nici banchetul, nici ce a mai urmat după banchet, n’a mai priit secretarului general de la Interne — cel cu ordinele date în vederea unor cât mai stricte economii în bugetul primăriilor și prefecturilor...