Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-01-20 / nr. 372

ZEII DANSULUI SE AMUZA Și pentru că ne-am propus să discutăm dansul la noi, să înce­pem cu activitatea care se desfă­șoară la Opera Română. Pe a­­ceastă scenă, se pare, că asistăm la un an experimental. Numai așa se explică toate ereziile ce se pe­trec acolo. Nedumerirea noastră crește odată cu sporirea spectaco­lelor cu balet. Remarcăm o lipsă totală de u­­nitate scenică, de disciplină pro­fesională. Toate merg brambura. In „Noaptea Walpurgiei", bună­oară, fiecare balerină își face nu­mărul avec le spurire și... pleacă, una să-și potrivească bretela de la soutien, alta să-și șteargă trans­pirația de pe mâini, asta fiind in scenă. Or, când urmărești zborul unui fluture, ochiul e până la sfârșit mulțumit. Chiar și fără educație scenică, sunt lucruri pe cari le simțim instinctiv cum trebuesc să fie. La Operă sunt angajate nu­mai două balerine prime, ca atare una clasică și alta expresionistă, dar de fapt rolurile principale și în special cele de ,­ballerina assolu­­ta" sunt încredințate unei singu­re balerine din corpul de balet. Și asistăm la spectacole unde dansul de caracter este susținut în între­gime de prima balerină clasică, iar altele unde expresionista­ face ... să le­­ zicem pointe până la e­­puizare. S'a dat in patru, cinci rânduri „Zâna Păpușilor" balet clasic, vechi și cunoscut de toată lumea. Erau roluri de împărțit cu drepta­te tuturor stelelor din constelația baletului Operei Române fără risc de nemulțumiri din partea nimă­nui. inpr­e mirarea noastră, nici de data asta nu apare prima bale­rină­ clasică și aflăm că o să-i vie rândul după rotație, a patra, căci zânele au fost trase la sorț într'o pălărie. Da, da, nu glumim, in pălărie! Un domn, asemeni unui papagal savant a tras biletele, nu pentru că are doi gte, dar pen­tru că trecea pe acolo. Zeii se amuză. Hop, alea jac­­ta est, una, două, trei, patru zâne. Când ar fi fost așa simplu una și •— bună. De fapt rolul zânei pă­pușilor este prototipul dansului clasic cu tutu: Tutu, turtu tutu, petits pieds pointus, tutu, grâce de ne­rien exprimer... Rol remar­cabil numai când e susținut cu grație și perfectă tehnică. Dar ar fi fost poate interesant ca expre­sionista să fi creat o păpușă mo­dernă, stil magazinul italian; ar fi adus o notă originală, dinamis­mul insesisabil al dansului, fiind­că formele tradiționale trebuesc să evolueze. Dar nu făcut nimeni nimic și fiecare e nemulțumit. Tehnica dansatoarei nu este funcționarea mecanică a unei pă­puși articulate, ci numai efortul constant transfigurat in Frumos. Experiențele de la Opera Ro­mână vor continua. Nu ne îngri­jim de rezultate. Vor fi desigur bune, avem elemente excelente in corpul de balet, cu școală de ba­ză, școală necesară oricărui dans. Avem balerine de valori inegale dar avem balerine. Un balet cu calități de omogenitate. Coregrafia clasică, împletită cu pași din dansul de caracter, trebue pusă la punct, insă de un maestru, maestru desăvârșit. Ca să se evite nenumăratele crime de lese-Terpsihore cari sau comis până acum. M. M. L. m Vasa Prihoda Renumitul violonist ceh, cu­noscut la noi din timpurile sale de glorie, s’a reîntors pentru o seară, în mijlocul publicului bu­cureștean. Ca valoare artistică, Prihoda n’a însemnat prea mult nici atunci când numele-i flutura pe buzele massei de spectatori. Era un bun violonist, un tehnician abil, dar atât. Prihoda n’a putut să se ri­dice niciodată până la interpreta­rea unei lucrări. N'a reușit să-i dea viață din viața lui, suflet din sufletul lui. De aci, repertoriul său. De aci popularitatea. Prihoda s’a întors în București după mulți ani, cu de virtuoz, cu acelaș aceiaș poză repertoriu de proastă calitate. A găsit însă un alt public. Și acest public a rămas ușor deziluzionat. Prihada a decăzut, dența lui nu se datorește și deca­decât faptului că toată viața nu s’a mul­țumit să fie decât un virtuoz. Virtuozitatea dacă nu e dubla­tă de artă, rămâne sarbădă, chiar atunci când entuziasmează mas­­sele. Virtuozitatea se învață, dar se uită sau mai bine zis se pierde cu timpul. In timp ce scânteia artistică dăinuește în interpret cât viața, Prihada a cântat la Ateneu, în fața unei săli arhipline. A cântat Bach și Franck și fără voe gândul nostru a sburat la George Enescu. A cântat Tartini, Smetana, și Paganini, admirabil dar toate a­­ceste nume spun atât de puțin când formează programul unui concertist de marcă. A cânta bine Paganini este foarte greu, recu­noaștem. Dar a interpreta Franck, este ceea ce poate să facă numai artistul autentic. U 1 1 c­u Sarah Osvath Ilalevy va apare pentru ultima oară în fața publicului bucureștean Dumi­necă 20 Ianuarie, ora 10 dimi­neața, în sala teatrului Regina Maria. D-sa va executa cântece și dansuri yemenite, sefarde, per­sane și arabe. Recitalul va fi pre­cedat de o conferință a d-lui Mir­­cea Eliade despre „Dans sacru, dans profan“. Bursa neagră piesa d-lui Isaiia Răcăciuni, cu­noscută sub titlul „Doctorul Be­rechet se va reprezenta pentru prima oară pe scen­a teatrului Na­țional din Iași în ziua de 19 Ia­nuarie crt. Vineri 18 Ianuarie, concertul simfonic al „Filarmonicei" va fi condus de d-l Theodor Rogalsky. Programul cuprinde : „Preludiul și moartea Isoldei" din „Tristan și Isolda“ de Richard Wagner, Serenada de Brahms (în prima audiție) și Simfonia No­ 4 de Tchaikovsky. I­n seara de 23 Ianuarie, are loc pe scena Operei Române premiera operetei lui Fr. Lehar „Frederi­­ke”. In rolul titular apare d-na Emilia Guțianu, iar rolul lui Goethe va fi cântat de tenorul Mi­hail Nasta. Direcția de scenă a­­parține d-lui iar cea muzicală Aug. Markovsky, e încredințată d-lui Alfred Alessandrescu. De­coruri de pictorul V. Feodoroff.­ ­ Cavalerul rozelor unul din cele mai bune spectacole ale Operei Române din ultimii ani, se va relua sub bagheta maestru­lui Ionel Perlea, în cursul lunei Februarie. Partitura lui Richard Strauss va fi susținută de acelaș ansamblu care a făcut succesul­ premierii. D-l G. Niculescu Bas­­su reia rolul contelui Ochs von L­­ .Lerchenau, iar în rolul tenorului cântat până acum de d. Viorel Chirideanu, va apare pentru în­tâia oară tenorul Dinu Bădescu. Povestirile lui Hoffmann opereta lui Offenbach se va relua în cursul acestei stagiuni, pe sce­na Operei Române. D-l Ion I. Cantacuzino este autorul piesei „Drndin", care a fost primită de comitetul de lec­tură al teatrului Național și în­scrisă în repertoriul acestei sta­giuni. Andromaca de Racine,­­care va forma unul din cele trei spectacole ale d-nei Maria Ventura, se va juca în traducerea d-lui D. Nanu, cu­ d-nele Maria Filotti (Androma­ca), Ana Luca (Cleona), Sora­­na Țopa (Cesiza) și d-nii G. Calboreanu (Pyrrhus), N. Bălță­­țeanu (Oreste) și H. Polizu (Phoenix). D-na Ventura va ju­ca rolul complex și de intens dramatism al Hermionei, d. Ion Brezeanu împlinid cincizeci de ani de teatru, va fi sărbătorit pe scena Teatru­lui Național în cadrul unui festi­val compus dintr-un act din „Scrisoarea pierdută" și „Năpas­ta" de Caragiale. Pro - Arte anunță pentru Sâmbătă 19 Ianua­rie ședința experimentală închi­nată lui Saint-Saens. Conferen­țiază d-l Gr. Trancu-Iași. Opera va relua în cursul actualei stagiuni „Walkyria" de Richard Wagner, cu d-l Petre Ștefănescu-Goangă, în rolul lui­ Wotan. D-l Ștefănes­cu-Goangă repetă actualmente ro­lul Karwenal din „Tristan și I­­solda" pe care-l va cânta în cursul lunii Februarie. In seara de Miercuri 22 Ianuarie are loc pe scena teatrului „Regina Maria“ premiera comediei lui Louis Ver­­neuil „Rișca" (Pile cu face) cu d-na Leny Caler și d-nii Maxi­milian, Ronea, Țăranu, Marcel Enescu, etc. Regia: d. V. Maxi­­milian. Vera Schwarz celebra cântăreață germană, care a obținut acum câțiva ani frumoa­se sucese pe scena Operei Româ­ne, cântă la noul cinematograf „Aro". La Viena a avut loc pe scena teatrului „in der Josephstadt­‘ premiera come­diei „Ping-Pong” de Hans Saray, autor al piesei de mare succes „Este Geraldine un înger ?’’ actor de frunte al mișcării teatra­­i­le austriace. Piesa lui Edouard Bourdet „Timpurile sunt grele” se reprezintă pentru pria oară în seara de 22 ianuarie la „Deutsches Volkstheater" din Viena, cu Frieda Richard Hans Thimig în principalele ro­și­turi. La Budapesta se va reprezenta în curând ulti­ma lucrare a lui Ladislau Fodor autorul „Șoarecelui de biserică“, ce poartă titlul „Romeo și Julieta 1935“. Este o actualizare a bătrâ­nei drame Shakespeariene, în care acțiunea se învârtește în jurul unei perechi de îndrăgostiți și în care — fatal — intervine romantica scenă a balconului. Școala contribuabililor comedia d-lor Verneuil și Beer, care a obținut la noi un atât de mare succes, se reprezintă și la Viena pe scena teatrului „Ko­médie“. S El Prihada a cântat admirabil Pa­ganini, dar n’a făcut să vibreze în noi nici o strună în timp ce executa sonata de Franck. Plutea în sala Ateneului un aer de sublimă ratare, întovărășit de o ușoară melancolie. Melancolia, cheflrului, care în zori, ascultă pe jumătate adormit, „Ciocârlia“ sbenguindu-se pe coardele viorii unui lăutar țigan. Filarmonica Noul an a debutat cu două con­certe mediocre, unul condus de d. Alessandrescu, cellalt de d. Egiz­­zio Massini, ambele ilustrând să­răcia vieții noastre muzicale în materie de dirijori. De fapt noi nu avem decât un singur foarte bun simfonist, pe maestrul Ionel Per­­le­a, și un director al Filarmonicii, pe d. George Georgescu. Primul susține concertul prin reala sa autoritate artistică, cellalt își aco­peră lipsurile prin prezentarea soliștilor străini. Dar în clipa când d-nii Perlea și Georgescu lipsesc din țară, cum a fost cazul în ultimul timp. Filarmonica trece printr’un greu impas. Conduc d-mi Alfred Ale­­ssandescu și Massini. Și atunci ce se întâmplă? D. Alessandrescu, '<— un muzicant foarte documentat în materie, — nu are însă autori­tatea necesară unui dirijor, și nici temperamentul cerut șefului de orchestră, în timp ce d. Massini posedă prea mult lipsurile d-lui Alessandrescu, în detrimentul ca­lităților aceluiași. In programul d-lui Alessan­drescu figura „Pasărea de foc“ a lui Stravinsky care cere diri­jorului energie și orchestrei mun­că de detaliu. Au figurat Mozart cântat fără stil și confuz, Brahms inexpresiv, și Ravel (La valse) ca oricare vals de Johann Strauss, deși e cu totul­ altceva. Dacă programul d-lui Alessan­drescu era admirabil, cel al d-lui Massini dea dreptul supărător, în­seamnă ceva faptul că dirijorul s’a impus în „Carnaval“ de Dvorak sau potpuriul rus al lui Glazounov ? Este acesta un pro- E . Prințesa Turandot Traducerea pe ecran a acestei po­vestiri de stil persan și care se pe­trece în China se resimte, bănuim, de faptul că a slujit de libret unei opere neterminate a lui Puccini. Re­gia, înscenarea și întreaga viziune plastică, sunt de o lipsă de inteligen­ță tenorială: o atmosferă de plumb, o penumbră continuă și opacă de com­­promis, un joc greoi. Nicăeri nu am găsit sclipirea unei singure fantezii; nici o scenă, nici un tablou, nu reu­șesc să redea acea îmbinare dantela­tă de humor și poezie a basmelor o­­rintale. Leii „Răpirea din Serai“ ju­cată pe scena din dosul jocului viran a Pieței Walter Mărăcineanu. O fată cu noroc Dolly Haas a trăit două roluri : „Balul“ ți „Scampolo“; a jucat fru­mos „Domnișoara ofițer“, pe urmă ne-a prilejuit câteva mici decepții, iar în ultimul timp dispăruse. A reapărut săptămâna aceasta — ți a reapărut în acelaș gen în care ne decepționase odinioară. Vina nu este atât a ei, cât a producătorilor cari o distribue în roluri de fetiță „drăgălașe“, ori, Dolly Haas, în „Ba­lul" și în „Scampolo", definea o altă linie de roluri. Deși scenariul utilizează efectele ce­le mai noi ale vodevilului, cum ar fi quiproquo'ul, ori situațiile sprijinite pe jocuri de cuvinte, interpretarea foarte corectă, cu singura excepție a junelui prim (eterna muscă’n lapte a mai tuturor distribuțiilor) salvează cea ce mai este de salvat. Astfel, Adele Sandrock campează pentru a 777-a oară tipul ei de duenă în care este de neînlocuit. Theo Lan­gen, componețtos și circonflex ca de obicei, nu ratează nici un efect, iar Dolly Haas este din nou fata cu aluri de băețoi surprins în cireșul copt al vecinului..» Fiul Rusiei isbucnind revoluția Prințul Nikita Korosoff emigrează la Constantinopol, gram demn de menirea unei or­chestre,, Filarmonice“? Dar maestrul Ionel Perlea s’a întors în țară. Dl. Massim­ își va relua locul la pupitrul Operei, a­­colo unde este indicat și unde-1 prețuim, iar d. Alessandrescu se va ocupa de postul de Radio, al cărui director este. . Și atunci poate că vom avea concerte mai bune, iar publicul aproape inexistent în ultimul timp la Ateneu, își va aduce aminte că Vineri seară o simfonie la „Filar­monică“. Opera Speriată probabil de soarta pe care i-a hărăzit-o subvenționatul teatru al Banatului opereta s-a refugiat la Lyric, ceea ce înseamnă că între două rele a preferat pe cel mai mic. „Liliacul" lui Johann Strauss, a găsit în ansamblul Operii Româ­ne, buni interpreți ai genului, deși au fost mereu întrebuințați în ro­luri cu totul diverse și opuse rit­micei spectacolului ușor și amu­zant. In special d-na Emilia Guțianu, care ar putea deveni o foarte bu­nă subretă, a cântat just, cu o foarte mare dezinvoltură scenică, cu mai mult temperament decât bănuiam, și cu o eleganță ferme­cătoare, rolul servitoarei Adela, un rol dificil tocmai prin detaliile cu cari trebue realizat, prin sub­țirimea de gest și atitudine ce-1 caracterizează. Dl. Dinu Bădescu, a redat un Eisenstein comic și volubil, men­­ținându-se pe linia de pură ope­retă afară de unele exagerări ce aminteau de spectacolele revuisti­ce proaste și a uzat de voce mai mult decât era necesar. Restul ansamblului în care d. Niculescu Bassu, a adus un hu­mor de bună calitate, și d. Opri­­șan o reușită șarjă, a făcut cadru­l agreabil spectacolului unde numai d-na Cojocăreanu a distonat prin timbrul dur și închis, și printr’o vădită stângăcie care ni s’a părut normală din cauza unei greșite distribuiri. Spectacolul despre care am vorbit, a avut darul să ne dore­ R­A­N un­de se căsătorește cu Taniușa de care se desparte în căutarea unui trai mai bun sub influența unei foste me­trese. Nu se poate însă preta excro­­cheriilor plănuite de aceasta, și cău­tând-o din nou pe Taniușa este ares­tat ca vagabond și deportat. In de­portare o întâlnește pe Taniușa care avusese aceiași soartă și asta e tot.­­Esle finit sans qu’elle commence, la romance, la romance, la romance, du maquet). Filmul este atât de scurt încât a­­proape nu a avut prilejul să fie așa de mizerabil cum ne închipuiam. In Tam­ușa, Nancy Ca­roll arborea­ză acelaș cap de păpușă de porțelan pe care îl cunoșteam, iar în Nikita, Doug Junior, nu scapă prilejul ca, la fel bătrânului Fairbanks, să-și arate de câteva ori pectorsalii și torsul care odinioară o fermecaseră pe Joan Craw­ford. La Cucarad­a Fără exagerare, atinge aproape per­­fecțiunea filmului colorat. Contururile s’au precizat, jocul suprapunerei de culori a dispărut, iar amplificarea e­­fectelor de umbră prin o mai suplă gradare a tonalității nuanțelor, dau imaginei un efect de profunzime, dacă nu chiar o iluzie a reliefului. Roșul, verdele și albastrul crud al primelor filme „technicolor" s’a ate­nuat, gama cuprinzând acum culori noi de o frăgezime de pastel cu iri­zări sidefir, culorile astfel obținute păstrând acea limpiditate unică și fără echivalent în fire, de „lumină din lumină“... Dar în afară de magia culorii, „La cucaracha“ mai este și o melodie de o nestăpânită ritmică mexicană pre­cum ți un dans șerpuitor și vibrant, beția de mișcare a trupului, impuls neîncetat de articulări infinite. Oameni în alb Sunt filme cari ne fac să regretăm cinematograful mut de odinioară, ci­nematograful acela blajin care nu ne străpezea urechile cu toate platitudi­­ n dească ce bun ansamblu de ope­retă s ar putea face din cântăreții Operei Române. Pentru aceasta ne lipsesc însă două elemente primordiale : un director de scenă și un foarte bun șef de orchestră. Ciclul Brahms . Penultimul concert închinat o­­perelor lui Johannes Brahms, s’a bucurat de concursul d-rei Tivi Fotino. Deși apare foarte rar în public, d-ra Fotino este una din puținele noastre forțe pianistice, care merită să fie luate în serios. Ceea ce credem că trebue relevat­­ă în primul rând din complexul ar­tistic al tinerei noastre artiste, es­­­te tușeul admirabil, întreaga gamă de nuanțe realizate numai ca o urmare a acestei primordiale ca­lități, sonoritatea amplă și susți­nută a execuției. Un real instinct pianistic care duce la dozarea justă a accente­lor, o rară intuiție a ansamblului și mai ales o tehnică serioasă în­tregesc fizionomia acestui talent în plină maturitate. Am ținut să precizăm toate a­­ceste calități în mod definitiv, pentru că în quartetul cu pian op. 60, d-ra Fotino, a dat ansamblului o amploare pe care nimeni — în cele cinci ședințe anterioare — nu a realizat-o. Și nu înțelegem de ce, quartetul „Amicii muzi­cii" nu a apelat și până acum la d-ra Fotino, care ar fi salvat a­­desea unitatea acestor execuții. Quartetul cu pian, op. 60 una din cele mai închegate, mai simple și mai clare lucrări ale lui Brahms, conținând un andante plin de căl­dură și lirism în care am apreciat fraza sigură și vibrantă expusă de violoncelul d-lui I. Fotino, a fost executat cu mult relief de în­tregul ansamblu. D-na Alice Nicolaescu a cântat­­ fără înțelegerea necesară lieduri de Brahms, iar quintetul de co­arde op. 111, n’a putut fi salvat de vulgaritate și de lipsa de unitate (afară de Adagio care este ad­­­­mirabil) nici prin execuția sigură și corectă a d-lor Koganoff, Bo­­niș, Ghiga, Fotino și Schwartz, traian șelmaru­ l L­ nele globului, servite prețios, patetic, cu o gravitate de revelație. Și regretăm cu atât mai mult vor­băria aceasta ineptă cu cât „vizual“ filmul acesta este nu numai foarte corect, ci pe alocuri chiar foarte bun, si in orice caz depășește nivelul ulti­melor programe. De la primele fotografii ale intro­­ducerei — atât de sugestive prin sim­plitatea lor enunciativă de instanta­­neu — și până la ultimul tablou, fil­mul este condus într-un tempo de ad­mirabilă și rară vivacitate, mărită prin o continuă schimbare de decor, de plan sau de unghiu. Filmul reușește să redea atmosfera­­ de uzină a unui mare spital cu sute de paturi, în care pacientul devine un „număr“ sau cel mult „un caz“, și în fața suferinței văzute în serie, se în­țelege puțin de ce și doctorul nu poate fi totdeauna apostol ci doar un simplu profesionist, căruia nu i se poate cere decât probitatea și conștiinciozitatea cerută oricărui profesionist ori me­seriaș. Frumos montat, mai reușește abil să subînțeleagă fără a insista și toată drama cuprinsă între ziduri,­­întâl­­nim aceiaș optică din Henric al VIII- lea. Acolo, s’a reușit redarea unui Henric atenuat prin o viziune contim­porană lui, aci, se obține redarea spi­talului fără strângerea de inimă a­ profanului ci cu viziunea detașată cotidiană a profesionismului). Judicios luminat, fotografiat îngrijit, pe alocuri chiar cu sugestive proec­­tări de umbre, inteligent regizat de Bobeslawsky și foarte frumos jucat de Clark Gable, Myra Loy, Elisa­­beth Allan, filmul ar fi fost infinit de bun cu un sdt text vorbit și cu o in­trigă mai puțin desuetă (conflictul între dragoste și datorie).­­ Dar marea senzație a filmului este ▼ Clark Gabie, un Clark Gabie cu totul nou, care a izbutit de data aceasta să șteargă orice urmă a strămoșilor săi arboricali și care reușește să aibă — de profil — câteva clipe de neînchi­puită duioșie. SORIN CĂRNABEL

Next