Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-02-10 / nr. 375

VREMEA 10 Februarie 1935 Așezământul acesta care poartă un nume atât de elocvent și puțin cam ciudat când îl știm menit să adăpostească oameni cari nu văd nici­odată lumina, se află la mar­ginea de răsărit a Bucureștiului. Acolo, afară în mijlocul unei câm­pii, se înalță zidurile albe ale Ve­trei Luminoase. Vatra Luminoasă, care în ceea­­ce privește lumina obișnuită a zi­lei, ar părea dimpotrivă, un Așe­zământ al Marelui Întuneric, al întunericului definitiv, a fost to­tuși menită să fie o vatră de lu­mină, a unei altfel de lumini de­cât aceia a soarelui. Lumina, mai esențială poate, a spiritului uman, e astfel înfățișată aici, încât de­getele orbilor să o poată culege de pe hârtie în cele mai mici de­talii ale ei, în cele mai fine subti­lități. Până la invenția minunată a lui Braille, după care orice carte poate fi scrisă pe înțelesul orbilor, fiecare frază cu apostroafele, cu virgulele și cu majusculele ei, tre­buie să ne dăm seama că orbii, oricât ar fi fost de înzestrați, nu puteau ști nimic din ce se petrece pe pământ și creierul lor cu greu ar fi putut fi mai evoluat decât creierul oamenilor de acum câteva mii de ani când nu se descoperise încă alfabetul. Să ne dăm seama că până la invenția lui Braille, toți orbii erau analfabeți în cel mai tragic înțeles al acestui cuvânt. In creierul lor nu era numai în­tunericul lipsei de lumină solară ci și toate celelalte întunecimi ale pământului, ale erelor primitive. Cui i-ar fi dat prin minte că răul acesta poate fi îndreptat a­­tât de simplu, atât de ușor? Ori­cum, oamenilor care vedeau și care compătimeau atât pe orbi, nu le-a dat. Tot un orb, Louis Braille ai cărui ochi au încetat să mai vadă când el avea numai trei ani, a născocit acest lucru atât de e­­moționant și atât de profund u­­man cum doar descoperirile lui Pasteur au mai fost. Deodată, or­bii au putut să-și scrie unul altuia scrisori, au putut să citească orice fel de carte, o pânză mai densă decât a orbirei a fost ridicată de pe mintea lor. Chiar dacă numă­rul orbilor din toată lumea ar fi fost foarte mic, oricât de mic, năs­cocirea aceasta care le-a pus la îndemână atâtea lucruri ce până atunci păreau să le fie interzise pentru totdeauna, născocirea a­­ceasta înseamnă un imens câștig al întregii umanități. La Vatra Luminoasă, tinerii or­bi din România, pot învăța să scrie și să citească după metoda lui Braille. In fraza asta, e cel mai mare elogiu care se poate a­­duce acestei instituțiuni. Pe ur­mă încep toate tristețile, toate ne­ajunsurile. Și poezia războinică pe care Dumitru Hagi-Neagu a învățat-o în manualul lui de cla­sa doua și faptul că după ce ter­mină școala, orbii nu prea au ce citi și faptul celălalt, că obligați să muncească, să împletească scaune și rogojini, degetele i­ se îngroașe încât nu mai pot să dis­tingă literele, ceea ce înseamnă că orbesc pentru a doua oară. Nu e oare a doua orbire îngroșarea aceasta a degetelor încât de-acum înainte le sunt interzise chiar și cărțile pentru orbi ? Bătăturile care la ceilalți muncitori se fac în vârful degetelor, nu au decât o importanță oarecum estetică. Dar la orbi, degetele nu sunt numai degete, sunt și ochi. Și când acestor oameni nevoiți să muncească, pielea degetelor înce­pe să li se îngroașe și să devină insensibilă, nu înseamnă aceasta că orbesc a doua oară? Dacă degetele nu pot duce în creier tot ceiace ochii erau capa­bili să ducă, dacă nu pot transmi­te culorile și volumele unui tablou, ele sunt însă în stare să ducă, in­tact, tot cuprinsul unei cărți dela început până la ultima literă. Va­tra Luminoasă, se va fi chemând astfel, pentru acest fel de lumină care odată ajunsă în creier, îm­prăștie acolo întunecimi cu mult mai mari decât acelea pricinuite de atrofierea nervului optic. Dacă de-alungul acestor rân­duri ne-am lămurit un nume care la început ni se păruse ciudat, da­că ne-am dat seama că Vatra Lu­minoasă se cheamă așa din pricina altei lumini dacât aceia a soarelui, cu atât mai mare va fi tristețea noastră când în cele din urmă vom constata că și această a doua lu­mină, aceia care ajunge în creier prin degete, este deja un timp in­terzisă orbilor, din pricina muncii la care sunt obligați pentru a pu­tea să trăiască. Incă odată, un orb care trebuie să muncească, pe măsură ce de­getele i se îngroașe, începe să-și piardă și cea de a doua vedere pentru a orbi încă o dată, de data asta definitiv. Ii mai rămâne nu­mai urechea, pentru a auzi bătăile metalice ale clopotului, care de două ori pe zi, odată cu sirenele tuturor fabricelor din București, sună intrarea la lucru. La Vatra Luminoasă se muncește. Școala copiilor orbi Tot la Vatra Luminoasă, deși instituție aparte, e școala unde copiii orbi din România pot să în­vețe carte. In epoca aceasta, pie­lița de la degetele lor e foarte fină și cu ajutorul ei le ajunge foarte multă lumină în creier. Mai târziu, după ce vor termina școala, vor trece alături la azil, pentru a îm­pleti rogojini, pentru a face ca și peste acești ochi fără retină din vârful degetelor, să se așeze o pojghiță de opacitate. Dar în epoca în care copiii orbi învață carte, lucrul acesta e cum nu se poate mai impresionant. In clasă, ei stau în bănci obișnuite de școlari, unul lângă altul, știu că există un profesor, știu că e­­xistă un catalog și o catedră, dar nu văd niciodată nimic din toate acestea. Profesorul, care de cele mai multe ori e și el lipsit de ve­dere, intră în clasă. Copiii se scoa­lă în picioare și spun, bună ziua. Profesorul spune : Dumitru Hagi- Neagu citește lecția de azi! Du­mitru Hagi Neagu, e cel mai bun elev din clasă și stă în banca în­tâi. Ocii lui sunt acoperiți de câ­teva straturi albicioase, estompa­te, cum sunt uneori norii pe cer. La alții, ochii sunt complect albi dintr’o parte în alta și uneori au înfățișări obsedante care te fac să te gândești că cea mai mare feri­cire a orbilor e că nu-și pot vedea niciodată ochii. Alții, cari nu văd din pricina nervului optic atrofiat, dar nu văd absolut deloc, au ochii limpezi, normali, frumoși unii din­tre ei, încât faptul că nu văd ți se pare o glumă sinistră. Și sunt a­­poi ceilalți ai căror ochi au fost scurși și pleoapele le stau întot­deauna lipite de orbitele goale. D­umitru Hagi-Neagu s’a așe­zat în bancă și a deschis cartea. Cartea care nu reprezintă decât un trimestru, dintr’un manual de clasa doua, este, pentru a putea fi pe înțelesul orbilor, un tom greu. Paginile sunt foarte groase și pe o pagină abia încap câteva fraze. La biblioteca azilului, poe­ziile lui Eminescu, tipărite cu alfa­betul Braille, par o vastă enciclo­pedie. Mai multe volume înalte, puse unul lângă altul, ocupă în lățimea raftului, un metru. Un calendar pe anul 1935, proaspăt tipărit la tipografia pentru orbi, avea proporțiile unui dicționar Larousse. Iar un dicționar, pentru că se află un dicționar pentru orbi la Vatra Luminoasă, este ceva de neînchipuit, ocupă aproape un pe­rete întreg. Un dicționar simplu, care în scriere neagră poate încă­ Scrierea neagră Cu acest termen, care ar părea denumirea cine știe cărui lucru misterios și conspirativ, orbii nu­mesc scrierea obișnuită întrebuin­țată de omenii cari văd. Este în­­tr’adevăr o scriere neagră, scriere colorată. Scrisul orbilor e e lipsit de orice culoare. Dumitru Hagi-Neagu Dumitru Hagi-Neagu are zece ani și e în clasa doua. Părinții lui sunt țărani din Oltina, un sat de lângă Dunăre. Dumitru Hagi- Neagu, era singurul copil orb din sat și din pricina asta viața lui era foarte tristă. Viața orbilor de­­la țară e în general cât se poate de tristă. Familia se rușinează de ei și apoi n’are timp de prea mul­te menajamente. Așa că orbii sunt ținuți pe la grajd cu animalele și duc o viață de animale. Dar tatăl lui Dumitru Hagi-Neagu­l­a iubit și l-a adus aici la Vatra Luminoa­să. La început a fost tare sălba­tec și se împotrivea la tot ce i se spunea. Acum își aduce aminte cu superioritate de timpurile acelea și cu un surâs mărturisește con­vins : Eram tare prost pe atunci. Acum Dumitru Hagi-Neagu e în clasa doua și știe să citească la perfecție. Degetele lui aleargă pe hârtia groasă unde nu se văd de­cât șiruri de puncte în relief, iar din gură spune ce citește, aproape tot atât de repede ca și cum ar vorbi. Apoi Dumitru Hagi-Neagu a învățat pe dinafară poezii. La ser­barea de Crăciun a spus una și profesorii sunt foarte mândri. Pro­fesorii îl îndeamnă să o spună și acum. Dumitru Hagi-Neagu se scoală în picioare și începe să spună o poezie adresată lui Moș Crăciun, al cărei sfârșit îmi per­mit să-l reproduc ca un model de tâmpenie didactică. Dumitru Hagi-Neagu îi spune lui Moș Crăciun ce cadouri să-i aducă: ...și când treci colea 'n ajun, dragul meu de Moș Crăciun, să mi le așezi în prag să mi le găsesc șirag o sabie și-un chipiu căci aș vrea soldat să fiu o pușcuță mititea să plec la război cu ea, un cal mic și sprintenel, să mă bag în foc cu el. In timp ce declama din toată inima lui de copil această poezie, capul lui Dumitru Hagi Neagu a­­târna înainte ca al unui cal care trage în ham, iar ochii albi, albi, pentru todeauna lipsiți de lumi­nă, te făceau să vezi cât e de gro­tesc și de neuman spectacolul a­­cesta. Astfel de poezii, mai puțin mincinoase, mai potrivite cu situa­ția lor, nu pot învăța oare copiii orbi de la Vatra Luminoasă ? De ce sabie, de ce chipiu, de ce puș­cută min­tea ? In clasa cincea, un alt elev, plăpând, cu ochii scurși, declamă și el cât îl țin plămânii că e român verde, că stă la gra­niță, că gloanțele vrăjmașe nu pot să pătrundă în pieptul lui de ara­mă înfășurat în tricolor. Știu sunt foarte mari minunile pedago­giei. Dar de ce tocmai cu niște co­pii lipsiți de vedere, această peni­bilă mascaradă ? Cifre Dintr'o statistică întocmită în 1927 de doctoreasa Leonida-Paul azi decedată, reiese că numărul orbilor din țara noastră este de 8948. Asta înseamnă că la 10.000 de locuitori, sunt 5 orbi. In anul 1860, la 10.000 de locuitori erau 32 de orbi. Din cei 8948 de orbi câți erau când s’a făcut statistica, 1223 au orbit înainte de a împlini o lună. Intre 50—60 de ani, 1119 oameni și-au pierdut vederea. Intre 10— 20 de ani: 692. De la 20—30 de ani: 783. După 80 de ani, au mai orbit 101 oameni. Să nu uităm însă, că această vârstă o ating foarte puțini. Iar în ceia ce privește cauzele or­bitei, din cei 8948, 607 au orbit din accidente. De pe urma con­­juctivitei granuloase 410. De me­ningită 201. De pelagră 16. De lepră 6. Apoi 514 oameni declară că au orbit în război. Dintre aceștia însă, Statul nu recunoaște decât 356, cărora le dă pensii. Ceilalți, cântă din armonică în trenuri, prin vagoanele de clasa treia. O sută de orbi Din cei 8948 de orbi cât are Ro­mânia, la Vatra Luminoasă sunt 100. Cifra aceasta nu e depășită decât de 1 sau de 2, care în ca­zul acesta se numesc supranume­­rari și trebuie să-și plătească în­treținerea. O sută de oameni, din aproape zece mii, trebuie să re­cunoaștem că e o cifră impresio­nant de mică. Pentru a întreține acest infim număr de orbi, se pare că administrației nu-i ajunge subvențiile și donațiile și pentru a putea realiza cei 12 lei pe zi mân­carea fiecărui om, Vatra Lumi­noasă s’a transformat într’o mică fabrică în care cei o sută de orbi, sunt lucrători permanenți. Pentru coșnița lor, e nevoie în fiecare zi de 1200 de lei. Atât face o sută de oameni înmulțit cu 12. Sunt în București foarte mulți oameni, cari pentru masa lor personală, cheltuesc în fiecare zi, tot atât cât costă mâncarea celor o sută de orbi dela Vatra Luminoasă. Viața acestor orbi, aici la Vatra Luminoasă, e astfel organizată în­cât are câte ceva din viața de fa­brică, de mănăstire și de regiment. In fiecare zi, la ora 6 dimineața, clopotul sună deșteptarea. Docto­rul Constantin Paul, directorul a­­zilului, îmi spune că acest punct din program nu se respectă chiar cu strictețe și orbii mai întârzie câte un sfert, sau câte o jumăta­te de oră. Oricum, odată cu sirenele tu­tur­or fabricelor din București, la ora 8, clopotul sună intrarea în ateliere. De la această dispoziție, care trebuie respectată, nu se mai întârzie. La ora 8, orbii se îndreaptă cu toții spre atelierele cari îi aș­teaptă. Convoiul lor, nu seamănă însă cu al lucrătorilor de la cele­lalte fabrici. E ceva vătuit în ges­turi, în mișcări, în toată viața de aici, înăuntru însă, în ateliere, se lu­crează din inimă, din toată inima, așa cum și Dumitru Hagi-Neagu își spunea poezia învățată din car­tea enormă pe care abia o putea ține în brațe. Sunt ateliere de pe­rii, ateliere de împletit scaune, a­­teliere de rogojini și pantofi de baie din tei topit. Este apoi tipo­grafia. Cu mult mai simplă tipo­grafia decât acelea necesare pen­tru scrierea neagră. Numai că tre­buie să ai răbdare, multă răb­dare. Treptat, au fost tipăriți pen­tru înțelesul orbilor și Eminescu și Caragiale și Creangă. Nu știu însă dacă după o zi de împletit scaune, când spinarea îți înțepe­nește și toate oasele sunt rupte de oboseală, lucrul acesta mai are vreo importanță: începe să-mi fie rușine că m’am bucurat atât de mult de născocirea lui Braille, ca și cum asta ar fi rezolvat toată tragedia orbilor. Iată : orbii sunt sculați cu clopotul, băgați în a­­teliere cu clopotul; orbii, aproape toți orbii sunt oameni săraci, cari trebue să muncească și pentru născocirea lui Braille nu mai au timp, așa cum atâtea milioane de oameni cari văd, nu au timp să ci­tească scrierea neagră a cărților cari apar sau au fost scrise de mult. Deși l-am cunoscut mai în­tâi pe Braille, văd că nu el, ci îm­­pletitul rogojinilor, are cu mult mai multă importanță în viața or­bilor săraci de la Vatra Luminoa­­să. Așa că în ateliere se muncește. In acela de rogojini, într’un ritm precipitat fiindcă e o comandă mai mare dela Ministerul Sănătă­ții. Când nu sunt comenzi, fabrica șomează. Dar lucrătorii nu sunt concediați pentru că atunci n’ar mai fi subvenții nici donații pen­tru că fabrica e în realitate azil și instituție de binefacere. La ora 12 clopotul bate pen­tru ieșirea dela lucru. Câte 2—3 în grupuri ,după cum lucrează în acelaș atelier și după cum sunt prieteni, orbii vin spre sala de mese. O sală mare, cu ciment pe jos, cu mese lungi, nesfârșite. Or­bii, cum intră, primesc de, lângă ușe, dintirun­­­cW, b^jum­atate de pâine.­­Pe­­ urma:' pe^îfi&tffc^se a­­șează la mese, fiecare la locul lui. Sunt obosiți,, cu­ fețele, aspre, cu trăsături împletrite.^âjicftș^‘adus mâncarea," înainte ‘d­ e’ f Lîhce^e, se ridică toți în picioare și unul spu­ne rugăciunea. După masă din nou se spune rugăciunea. Așa e programul. In partea cealaltă a sălii de me­se au venit copiii. Se înșirue și ei , tăcuți, față în față, fără să se vadă unul pe altul. Așteaptă. Sunt toți serioși și gravi. Unul are ochi mari, mari, parcă ar fi în dreptul lor niște lentile puternice. In ușe apare un orb bătrân. Tre­cut de 80 de ani. Mai sunt și alții cari au întârziat, din timp în timp câte unul străbate sala, enigmatic în singurătatea lui când toți cei­lalți se află la un loc în fața far­furiilor cu mâncare. La copii, u­­nul dintre ei scapă lingura jos pe ciment. Sunetul metalic se pre­lungește în aer. Vinovatul a în­cremenit cu capul tras între umeri. Supraveghetoarea, trăgând cu coada ochiului dacă observ scena, se îndreaptă spre el și luând lin­gura de jos, o șterge bine, bine, exagerat de bine și foarte preve­nitoare i-o pune în mână. Copi­lul orb, mai are încă fața crispa­tă și capul tras între umeri. Zâm­besc cu tristețe. Sunt lucruri pe care le bănuisem dela început. Afară a început să ningă din nou. GEO BOGZA VIAȚA ORBILOR la Valva Luminoasă — 5 Ateliere­ de perii din tipograme pea cu ușurință în buzunarul hai­nei. Ultima clasă a Școalei

Next