Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)
1935-06-02 / nr. 390
VREMEA Duminică 3 Iunie 1935 Roumain, Rumanian, Toamna trecută, într’un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: „Țara lui bacșiș-bacșiș“. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s’a părut prea aspră. Acela care o folosise era bine informat, din presa poloneză și germană. Ar fi putut vorbi mai categoric, mai umilitor — căci numele miniștrilor și panamalelor pe care le cunoștea era dincolo de orice apărare. Ceea ce se șoptește la noi în țară prin cafenele sau prin redacții — e scris cu litere groase și cu multe semne de exclamare în presa străină. Suntem, în cel mai bun caz, „țara lui bacșiș-bacșiș“. Nu ne respectă nimeni, și onorurile care ni se fac reprezintă interesele țărilor străine în România, iar nu recunoașterea meritelor noastre. Suntem un popor optimist, și credem că sutele de mii de morți pe care i-am oferit Antantei în războiul cel mare au izbutit să întunece legenda incapacității conducătorilor noștri și a dezastruoasei noastre vieți politice. Ne închipuim că „sufletul românului“— cinstea lui, eroismul și loialitatea lui — sunt de ajuns ca să ni se ierte celelalte greșeli făcute in numele României. Dar acest „suflet al românului nu e cunoscut și de fapt nici nu interesează peste granițe. Streinii nu ne judecă după „sufletul“ nostru, după cele „șapte inimi din pieptul de aramă ; nu ne judecă nici după costumul nostru național, nici după doina noastră. Tot ce ni se spune despre „notre grand pays“, despre „notre grand Eminescu", etc. — sunt simple politețe sau entuziasme trecătoare. Streinii ne judecă după oamenii care ne reprezintă peste granițe, după aceia care ne conduc țara, după ieftinătatea conștiințelor oamenilor noștri politici. O anchetă ironică din Daily News de astă vară fixa astfel scara prețurilor conștiințelor: Paraguai, România, Albania, Afghanistan, etc. „Notre grand pays“ ocupa cu cinste locul Rumäne, Rumenoamm al doilea. Și cine știe dacă — în ochii celor care organizaseră ancheta - nu ni se făcuse o favoare.... Una din sursele noastre permanente de optimism este eroismul ,soldatului român“. Aproape că ne mirăm că străinătatea nu ține seama de el, de acest „soldat român“ viteaz și răbdător ca un mucenic. Adevărul este că nimeni nu este dator să țină seama decât de valorile care se pot comunica, de valorile pe care le utilizează sau le distribuie elitele politice și spirituale ale unui neam. „Soldatul român“ ca și „țăranul român“ — cu toate magnificile lor însușiri— nu pot spăla rușinea acelor oameni care ne conduc, și ale căror acte sunt singurele comunicabile străinătății- Sacrificiul oștilor noastre n’a servit prea mult pentru mințile reci care ne judecă de peste graniță. S’a remarcat însă cu stăruință incapacitatea conducătorilor noștri- Ei sunt răspunzători. Cetiți o istorie calmă a războiului european, cum e de pildă aceea a lui Liddell Hart, și veți constata ce puțin însemnează pentru un strateg englez curajul și eroismul soldaților noștri — și ce greu atârnă în balanță imensele greșeli ale politicienilor care au avut misiunea de a ne pregăti pentru războiu. Este stupid să țipăm că „nu suntem cunoscuți decât prin greșelile noastre“. Suntem cunoscuți prin ceia ce arătăm Și noi n’am arătat până acum decât inconștiență politică, țigănie electorală și conștiințe care se cumpără ieftin. Firește, țara românească nu se rezumă la aceste lichele și epave. Dar streinii nu sunt datori să vină în țară, să viziteze Bucegii și Delta, să învețe românește ca să aprecieze sufletul „poetic“ al țăranului român și tăria morală a ciobanului din munți. Lucrurile acestea le pot face câțiva reporteri. Streinii ne cunosc prin studenții Știu că această compromitere noștri, prin acțiunile noastre poli nu ne privește, și că toți oamenii rău !!... zice, și prin arta și literatura noa care și-au bătut joc de noi vortură. Cine strică dacă majoritatea studenților români în străinătate ne-au compromis ? Cine strică dacă am avut Skoda mare și Skoda mică, dacă avem miniștri cu nume și acte bine cunoscute peste graniță ? Cine strică dacă arta și literatura noastră e păstrată cu gelozie în București și în celelalte zece orașe culturale din România Mare ? In nici un caz nu strică streinii. Văzută de departe, politica noastră culturală și propaganda noastră în străinătate se dovedește o creație de inconștienți sau de demenți. Nici nu vom ști pe cine să tragem la răspundere. Se fac greșeli atât de grave și întreaga noastră „propagandă“ este atât de ridicolă — încât generațiile viitoare ne vor taxa, pe toți, drept inconștienți, tâlhari sau demenți, încercați și vă imaginați ce ar fi țara românească după ce Liviu Rebreanu și Papadat-Bengescu ar fi traduși și lansați în toată lumea, după ce Universitățile noastre ar fi încăpute în mâini tinere, după ce atașații de presă din străinătate ar fi înlocuiți cu oameni harnici și pricepuți — imaginați-vă toate acestea și veți înțelege ce vor crede generațiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, turnăm și rumeno să nu se mai lege — în memoria europenilor — numai de Skoda, de „bacșiș-bacșiș“, de incapacitate politică și de conștiință ieften de cumpărat— ci și de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuș sau Enescu. Ar fi atât de simplu.. Lin ministru inteligent ar înțelege că, în starea de lucruri de astăzi ,singura ofensivă ieftenă și eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru — ar fi ofensiva valorilor maxime și specifice. Dar nimeni nu înțelege. Și pe fiecare zi noroiul ne stropește mai direct și numele de român e mai compromis. A trebui într’o zi să plătească, cu vârf și îndesat. Dar până atunci? Până atunci n’ar fi posibil să punem capăt acestei inconștiente? Nu putem opune geniul creatorilor români în fața lidelismului politicienilor români? Lucrurile acestea nici n’ar costa prea mult. Să ne amintim că propaganda prin presă a împrumutului intern a costat 40 de milioane! Să ne amintim că Teatrul Marioara Cinski a costat Statul 6 milioane. Să ne amintim sumele enorme care se plătesc gazetarilor streini ca să scrie un articol sec despre „notre grand pays . Un sfert din aceste sume ar fi destul ca Pădurea spânzuraților și Drumul ascuns să fie traduse în câteva limbi europene și lansate cu suces, își dă cineva seama ce-am câștiga noi— ca țară, nu ca literatură .— după asemenea opere? încep să cred că nimeni dintre cei care ne conduc nu-și dă seama, nu-și poate da seama- încep să cred că suntem conduși — și în politică, și în cultură — de inconștienți, tâlhari sau demenți. Căci altminteri nu s’ar plăti zilnic, de la fiecare minister și fiecare instituție mai mult sau mai puțin culturală milioane pentru șantaje — fără ca să se găsească acel milion menit să spargă noroiul din jurul numelui României, „țara lui bacșiș-bacșiș“. Este criminal să plătești 6 milioane unui teatru Cinskin— și să te tocmești pentru 10 000 lei când e vorba de lansarea peste hotare a unui geniu național. Și atunci nu mai avem nici un drept să ne plângem că nu suntem cuoscuți și apreciați, că „țăranul român“ n'a fost încă descoperit de către judecata europeană. „Notre grand pays“ — cu atașați de presă incapabili sau săraci, cu gazetari milionari și cinici, cu artiști și scriitori muritori de foame — își merită soarta între Paraguai și Albania.Să nu dea Dumnezeu și mai MIRCEA ELIADE C ii 11 ii Ipiralitații , în afară de orice îndoială astăzi faptul că împrejurările sociale ale prezentatul prin caracterul lor excepțional și singular forțează la solidaritate și acțiune în comun. Surprins în angrenajul multiplu al vieții, în electrica succesiune a momentelor și în precipitata efuziune a valorilor omul încearcă nevoia unui sentiment de asociere, a unui calmant în spiritul de coexistență colectivă. Nimeni nu se mai evadează acum și nu mai urmărește un refugiu imposibil într'o atitudine de izolare pasivă sau fugă orgolioasă de realitate. Speriat de amețitoarele perspective ale existenței, de ritmul ei irațional și dinamic multă vreme cetățeanul timpurilor noastre, asimilând o filozofie stoică și o resemnare oarbă în fața faptelor, a căutat să se detașeze de torentul efemerului și să se retragă teoretic într'o regiune imaginară de stabilitate desăvârșită și de iluminare perpetuă a ei. Misticismul care e un act de pură contemplație și de negare subiectivă a realității a constituit astfel pentru câteva generații succesive un mijloc de liniștire aparentă, de reculegere momentană, de îmbărbătare iluzorie. Nimic nu contribuia de altfel mai mult de a da sufletului convingerea instabilității și imperfecția lumii exterioare decât lipsa absolută a oricărei continuități și permanențe din domeniul ei. Fluctuațiile și ezitațiile societății actuale, incertitudinea măsurilor ei de ordine, anarhia și vacuitatea complectă care domnește în raporturile ei de producție au făcut ca în general omul care o locuește să devie sceptic și ezitant, lipsit de siguranța prevederii zilei de mâine. Nimic mai natural în acest caz decât dorința de a descoperi undeva acea piatră filozofală care să permită o regrupare sănătoasă a fenomenelor și un procedeu de orientare valabilă în mijlocul lor. Atrași de mirajul unei lumi noi și de seducătoarele perspective ale unui nou destin omenesc toți suferinzii planetei noastre erau gata să facă și cel mai periculos voiaj în absolut sau în realitate. Aventura o încercau însă puțini și puțini ajungeau până la capătul ei. Majoritatea continua să caute afacerea cea mai rentabilă și locul cel mai prielnic al investiției de capitaluri. Mica burghezie deși se înfricoșa repede după trecerea fiecărei crize ciclice se calma iarăși. Capitalurile se ruinau sau se dezvoltau după împrejurări. Ceea ce creștea însă mereu era nerăbdarea, suferința și durerea masselor. Iar tineretul exasperat se arunca în brațele bisericei sau se sinucidea. Toate acestea au durat până la războiul mondial. Rând pe rând fură experimentate formulele și „soluțiile" presupuse. O încercare ultimă își făcea totuși apariția. De destinul ei se legau amăgitoare deznodăminte. Cine avea să câștige erau insă alții. Și războiul se sfârși, uniformele se schimbară, dar un altul mult mai firesc îi urmează. Astăzi el continuă. Evident, cu alte șanse, cu alte perspective. Și ce e mai interesant, deși cu aceiași oameni, deși cu aceleași grupuri sociale, totuși cu alte caractere, cu alte temperamente. Astăzi misticismul nu mai are nici o priză. Evadările individuale, soluțiile individuale nu mai atrag pe nimeni. Ele au devenit literalmente imposibile. Cine să încerce abandonarea sterilă în izolare, sau sondarea neputincioasă a lumii cu singurele sale arme ? Ar fi o luptă pierdută dinainte. Adversarii noștri știu astăzi să'și organizeze perfect de bine ofensiva lor distrugătoare. Pentru ce noi am rămâne nepăsători și desbinați ? Pentru ce am crede că salvarea poate să ne-o furnizeze dogmele sau miturile obscură nu ne iluzionăm de loc. Toate paradisurile artificiale s'au dovedit a nu fi decât simple artificii, iar toate evaziunile proectate niște eșecuri lamentabile. Am văzut cum aventurile spirituale ale poeților au rămas palide iluzii și cum iluminările lor mintale au devenit umbre confuze. Forțele noastre au crescut astăzi considerabil. Ele sparg vechile tipare in care erau încercuite și refuză concesionarea vieții unor ialbă de condiții. Nevoia pe care o simțim de a potențializa capacitatea virtuților terestre a pus stăpânire pe întreaga noastră ființă. Un sentiment adânc al existenței colective ne pătrunde. Am sfârșit prin a înțelege că nu suntem singuri. In afara noastră mai sunt și alții. Mergem către oameni in totala nuditate a creerului și a cărnei. Deja Tristan Tzara care in 1920 dădea câteva lovituri zdravene lumii de azi spunea că mișcarea dadaistă există : „pour chercher des ftommes et rien de plus". lată că în fine s'a descoperit locul unde ne așteaptă oamenii. Care sunt acești oameni, cărei categorii sociale aparțin ei e un secret pe care cu greu l-am învățat. Dar odată aflat nu ni-l va mai putea ascunde nimeni. Nici chiar Hitler care încearcă să dea tineretului impresia că el îi flatează instinctele lui vitale prin deslănțuirea forțelor biologice. Tineretul român ca și tineretul de pretutindeni nu urmărește insă de loc realizarea lui prin distrugerea altora, adică prin războiul pe care național socialismul il prepară. Eroismul de care el e capabil nu are nimic comun cu „eroismul" cavalerilor marei finanțe. Aceștia concep prosperitatea și fericirea lor ca inseparabil legată de mizeria și suferința altora, tot așa cum numesc consolidarea poziției lor reacționare „lupta pentru propășirea civilizației". Procedeele acestea clasice de deghizare a realității au sfârșit prin a se compromite definitiv. De când solidarizarea indivizilor a devenit o necesitate, de când omul a început a se apropia de om, sufletul de suflet, iar aspirațiile umane au devenit comunicative și consequente, ideea că alături de noi, că în mijlocul nostru, că din sângele nostru se hrănește dușmanul nostru a devenit la rândul ei clară. Cultul pe care îl acordăm astăzi vieții, creditul și exaltarea atribuită forțelor ei nu e astfel o manifestare sălbatecă și elementară ci rezultatul unei cunoașteri reale, prin ajutorul căreia vom reuși la un moment dat să exploram none încă neexplorate și va descoperim sondele încărcate de adevăr. CONSTANTIN MICU Cei trei aliați Franța, Războiul și Sovietele (Simplicissimus) desen de I. Anestin — De ce ești supărat, coane Guță? — Mi-e frică să nu ne înarmeze Bejan prea tare... Beiania înarmărilor noastre Dintre toate discursurile pe care le-a ținut țării, d. Tătărescu, unul a întrecut prin frumusețe și influență în opinia publică pe toate. Acela ținut la radio, astă iarnă, pe la vreo zece seara, când a cerut cetățenilor biruri pentru înarmare. Am crezut că oamenii se pot revolta. Fiindcă le ceri biruri, și fiindcă le ceri biruri pentru înarmare. Dar uite că nu s’au revoltat. In noianul de taxe de tot felul și de impozite nesfârșite, să ceri altele nőid. Ni se părea cutezanță. Și după scandalul Skoda, să vorbești de înarmare. Ni se părea că cetățeanul își iese din fire. S’a întâmplat altfel. Și am rămas înmărmuriți. Noi înșine ■ am văzut a doua zi, oameni cari ‘ aplaudau pe primul ministru. 1 ■»Și am văzut mai mult, un om exaltat de discursul din ajun. 3 . Un funcționar modest, patriot desăvârșit, un revoltat contrar dezordinelor din țară, a celor morale mai cu seamă, un om care a fost pe front, și-și face în timp de pace întreaga datorie și de cetățean și de slujbaș corect la o instituție particulară, un contribuabil care se revoltă contra birurilor apăsătoare, dar le achită cu punctualitate „ca să ajute Statul”. L-am văzut a doua zi transfigurat de emoția ce i-o produsese seara vorbele d-lui Tătărescu. „Eram în pat, când a început să vorbească d. Prim ministru. A vorbit atât de frumos, ca un mare român. Când a isprăvit am început să bat din palme, de-au sărit copiii și nevasta de-alături, speriați să vadă ce se întâmplase cu mine. Dacă nu vorbea la radio, îl luam pe sus, îmi venea să-mi iau haina militară, să mă duc cu toate economiile mele și să le dau statului, ca să ajut la înarmare”. Ascultam pe omul acesta, corect în tot ce face, și așteptam să-l văd zâmbind. Vorbea serios. Cuvântul primului ministru îl lovise drept în inimă. Il făcuse să uite de afacerea Skoda, de care-mi tot vorbea cu desgust. își recăpătase încrederea în seriozitatea oamenilor politici. Poezia pură pe care d. Tătărescu o debita, când dela tribuna Camerei, când în vreun colț al țării, când prin undele hertziene, redeșteptase iluzia cetățenilor. Oamenii credeau cu seriozitate că timpuri noui vin pentru țară. Toată impresia grea pe care afacerea Skoda o lăsase în suflete, fusese risipită de vorbele alese ale primului ministru D. Tătărescu realizase astfel, prin simple discursuri, o operă uriașă. Creiase entuziasm în țară. Redase cetățenilor încrederea în conducătorii lor. Când să treacă la fapte, d. Tătărescu debutează cu o gafă. Cu o gafă în stare să-i distrugă toată strădania de un an întreg. Numește subsecretar al armamentului pe d. Bejan. In momentul în care presa — și nu orice presă, „Universul” însuși — țipă că d. Bejan și cu câțiva tovarăși de... idei, consumase o afacere nu tot atât de curată ca drumul pe care-l netezise d. Tătărescu prin discursurile sale. Ce poate spune cetățeanul modest, ce-și vede de munca lui, și e în stare să se entuziasmeze de un simplu discurs frumos, când vede atâta distanță de la vorbe la fapte? Neapărat, d. Tătărescu o fi avut motivele sale să-l ia pe d. Bejan mână dreaptă la opera de înarmare. Dar puțină decență față de public nu-i de prisos chiar atunci când vrei să-ți arăți recunoștință pentru un prieten. Ar fi putut să mai aștepte, până ce se potolește scandalul. Doar nu-i dăduse dată fixă când îl va face subsecretar, ca să se teamă de vreo scadență. Intre timp ar fi folosit resursele talentului său ca să scoată basma curată pe d. Bejan. Mai mult, să-l scoată victimă. Și l-ar fi pus apoi ministru plin al armamentului. Să facă ce știe. Fără paravan sau ajutor. Și lumea s’ar fi culcat pe urechea aceia, că înarmarea țării merge strună. Că așa-i românul uită repede și crede ușor... C. A. DONESCU1 Sublinieri inutile ziarul consorțiului Bejan numește Vremea revistă pornografică. ... asta ca să ne răspundă cu aceiaș monedă, fiindcă noi acuzăm consorțiul de pornografie în acte publice ! domnul Maniu desminte știrea că ar fi părăsit „frontul constituțional“. ... nu l-a părăsit definitiv... ca să lucreze pe două fronturi. pentru înarmarea țării s-a sporit taxa pe cifra de afaceri. ... pe semne că guvernul e în mare Bejanie. ziarele anunță că impunerile fiscale încetează. ... ca să poată intra în funcție toba. „românul“ Ludovic I ăștigator.zborul 1~ Atena. ...cu numerus valachicus al d-lui Vaida rămâne țara fără campioni. <