Vremea, ianuarie-iunie 1935 (Anul 8, nr. 369-394)

1935-06-02 / nr. 390

VREMEA Duminică 3 Iunie 1935 R­oumain, Rumanian, Toamna trecută, într’un vagon în trecere prin P­olonia, se vorbea despre România ca: „Țara lui bacșiș-bacșiș“. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s’a părut prea aspră. Acela care o fo­losise era bine informat, din presa poloneză și germană. Ar fi putut vorbi mai categoric, mai umilitor — căci numele miniștrilor și pa­namalelor pe care le cunoștea era dincolo de orice apărare. Ceea ce se șoptește la noi în țară prin ca­fenele sau prin redacții — e scris cu litere groase și cu multe semne de exclamare în presa străină. Suntem, în cel mai bun caz, „țara lui bacșiș-bacșiș“. Nu ne respectă nimeni, și onorurile care ni se fac reprezintă interesele țărilor străine în România, iar nu recunoașterea meritelor noastre. Suntem un popor optimist, și credem că sutele de mii de morți pe care i-am oferit Antantei în războiul cel mare au izbutit să în­tunece legenda incapacității con­ducătorilor noștri și a dezastruoa­sei noastre vieți politice. Ne închi­puim că „sufletul românului“­­— cinstea lui, eroismul și loialitatea lui — sunt de aj­uns ca să ni se ierte celelalte greșeli făcute in nu­mele României. Dar acest „su­flet al românului nu e cunoscut și de fapt nici nu interesează pe­ste granițe. Streinii nu ne judecă după „sufletul“ nostru, după cele „ș­apte inimi din pieptul de ara­mă ; nu ne judecă nici după cos­tumul nostru național, nici după doina noastră. Tot ce ni se spune despre „notre grand pays“, de­spre „notre grand Eminescu", etc. — sunt simple politețe sau entu­­ziasme trecătoare. Streinii ne ju­decă după oamenii care ne reprezintă peste granițe, după aceia care ne conduc țara, după ieftinătatea conștiințelor oa­menilor noștri politici. O anchetă ironică din Daily News de astă vară fixa astfel scara prețurilor conștiințelor: Paraguai, România, Albania, Afghanistan, etc. „Notre grand pays“ ocupa cu cinste locul R­umäne, Rumeno­amm al doilea. Și cine știe dacă — în ochii celor care organizaseră an­cheta - nu ni se făcuse o fa­voare.... Una din sursele noastre perma­nente de optimism este eroismul ,soldatului român“. Aproape că ne mirăm că străinătatea nu ține seama de el, de acest „soldat ro­mân“ viteaz și răbdător ca un mucenic. Adevărul este că nimeni nu este dator să țină seama decât de valorile care se pot comunica, de valorile pe care le utilizează sau le distribuie elitele politice și spirituale ale unui neam. „Solda­tul român“ ca și „țăranul român“ — cu toate magnificile lor însușiri­­— nu pot spăla rușinea acelor oameni care ne conduc, și ale că­ror acte sunt singurele comuni­cabile străinătății- Sacrificiul oști­lor noastre n’a servit prea mult pentru mințile reci care ne judecă de peste graniță. S’a remarcat în­să cu stăruință incapacitatea con­ducătorilor noștri- Ei sunt răspun­zători. Cetiți o istorie calmă a războiului european, cum e de pil­dă aceea a lui Liddell Hart, și veți constata ce puțin însemnează pentru un strateg englez curajul și eroismul soldaților noștri —­ și ce greu atârnă în balanță imen­sele greșeli ale politicienilor care au avut misiunea de a ne pregăti pentru războiu. Este stupid să țipăm că „nu suntem cunoscuți decât prin gre­șelile noastre“. Suntem cunoscuți prin ceia ce arătăm­ Și noi n’am arătat până acum decât incon­știență politică, țigănie electorală și conștiințe care se cumpără ief­tin. Firește, țara românească nu se rezumă la aceste lichele și epa­ve. Dar streinii nu sunt datori să vină în țară, să viziteze Bucegii și Delta, să învețe românește ca să aprecieze sufletul „poetic“ al țăranului român și tăria morală a ciobanului din munți. Lucrurile a­­cestea le pot face câțiva repor­teri. Streinii ne cunosc prin studenții Știu că această compromitere noștri, prin acțiunile noastre poli­ nu ne privește, și că toți oamenii rău­ !!... zice, și prin arta și literatura noa­ care și-au bătut joc de noi vor­tu­ră. Cine strică dacă majoritatea studenților români în­­ străinătate ne-au compromis ? Cine strică dacă am avut Skoda mare și Sko­da mică, dacă avem miniștri cu nume și acte bine cunoscute peste graniță ? Cine strică dacă arta și literatura noastră e păstrată cu gelozie în București și în celelalte zece orașe culturale din România Mare ? In nici un caz nu strică streinii. Văzută de departe, politica noastră culturală și propaganda noastră în străinătate se dove­dește o creație de inconștienți sau de demenți. Nici nu vom ști pe cine să tragem la răspundere. Se fac greșeli atât de grave și în­treaga noastră „propagandă“ este atât de ridicolă — încât genera­țiile viitoare ne vor taxa, pe toți, drept inconștienți, tâlhari sau de­menți, încercați și vă imaginați ce ar fi țara­ românească după ce Liviu Rebreanu și­ Papadat-Ben­­gescu ar fi traduși și lansați în toată lumea, după ce Universită­țile noastre ar fi încăpute în mâini tinere, după ce atașații de presă din străinătate ar fi înlocuiți cu oameni harnici și pricepuți — imaginați-vă toate acestea și veți înțelege ce vor crede generațiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain­, rumenian, turnăm și rumeno să nu se mai le­ge — în memoria europenilor — numai de Skoda, de „bacșiș-bac­șiș“, de incapacitate politică și de conștiință ieften de cumpărat­­— ci și de opera unui Rebreanu, Bla­­ga, Brâncuș sau Enescu. Ar fi a­­tât de simplu­.. Lin ministru inte­ligent ar înțelege că, în starea de lucruri de astăzi ,singura ofensivă ieftenă și eficace împotriva insul­telor legate automat de numele neamului nostru — ar fi ofensiva valorilor maxime și specifice. Dar nimeni nu înțelege. Și pe fiecare zi noroiul ne stropește mai direct și numele de român e mai com­promis. A trebui într’o zi să plătească, cu vârf și îndesat. Dar până atunci? Până atunci n’ar fi posibil să pu­nem capăt acestei inconștiente? Nu putem opune geniul creatorilor români în fața lid­elismului poli­ticienilor români? Lucrurile aces­tea nici n’ar costa prea mult. Să ne amintim că propaganda prin presă a împrumutului intern a cos­tat 40 de milioane! Să ne amintim că Teatrul Marioara Cinski a cos­tat Statul 6 milioane. Să ne amin­tim sumele enorme care se plătesc gazetarilor streini ca să scrie un articol sec despre „notre grand pays . Un sfert din aceste sume ar fi destul ca Pădurea spânzu­raților și Drumul ascuns să fie traduse în câteva limbi europene și lansate cu suces, își dă cineva seama ce-am câștiga noi­­— ca țară, nu ca literatură .— după a­­semenea opere? încep să cred că nimeni dintre cei care ne conduc nu-și dă seama, nu-și poate da seama- încep să cred că suntem conduși — și în politică, și în cul­tură — de inconștienți, tâlhari sau demenți. Căci altminteri nu s’ar plăti zilnic, de la fiecare minister și fiecare instituție mai mult sau mai puțin culturală milioane pen­tru șantaje — fără ca să se gă­sească acel milion menit să spar­gă noroiul din jurul numelui Ro­mâniei, „țara lui bacșiș-bacșiș“. Este criminal să plătești 6 milioa­ne unui teatru Cinski­n— și să te tocmești pentru 10­ 000 lei când e vorba de lansarea peste hotare a unui geniu național. Și atunci nu mai avem nici un drept să ne plângem că nu sun­tem cuoscuți și apreciați, că „ță­ranul român“ n'a fost încă desco­perit de către judecata europeană. „Notre grand pays“ — cu ata­șați de presă incapabili sau săraci, cu gazetari milionari și cinici, cu artiști și scriitori muritori de foa­me — își merită soarta între Pa­­raguai și Albania.­­Să nu dea Dumnezeu și mai MIRCEA ELIADE C ii 11 ii I­piralitații , în afară de orice îndoială astăzi faptul că împrejurările sociale ale pre­zentatul­ prin caracterul lor excepțio­nal și singular forțează la solidaritate și acțiune în comun. Surprins în an­grenajul multiplu al vieții, în electrica succesiune a momentelor și în precipi­tata efuziune a valorilor omul încear­că nevoia unui sentiment de asociere, a unui calmant în spiritul de coexisten­ță colectivă. Nimeni nu se mai evadează acum și nu mai urmărește un refugiu imposi­bil într'o atitudine de izolare pasivă sau fugă orgolioasă de realitate. Speriat de amețitoarele perspective ale existenței, de ritmul ei irațional și dinamic multă vreme cetățeanul tim­purilor noastre, asimilând o filozofie stoică și o resemnare oarbă în fața faptelor, a căutat să se detașeze de torentul efemerului și să se retragă teoretic într'o regiune imaginară de stabilitate desăvârșită și de iluminare perpetuă a ei. Misticismul care e un act de pură contemplație și de negare subiectivă a realității a constituit astfel pentru câteva generații succesive un mijloc de liniștire aparentă, de reculegere momentană, de îmbărbătare iluzorie. Nimic nu contribuia de altfel mai mult de a da sufletului convingerea instabilității și imperfecția lumii ex­terioare decât lipsa absolută a orică­rei continuități și permanențe din do­meniul ei. Fluctuațiile și ezitațiile so­cietății actuale, incertitudinea măsuri­lor ei de ordine, anarhia și vacuitatea complectă care domnește în raportu­rile ei de producție au făcut ca în ge­neral omul care o locuește să devie sceptic și ezitant, lipsit de siguranța prevederii zilei de mâine. Nimic mai natural în acest caz decât dorința de a descoperi undeva acea piatră filozofală care să permită o regrupare sănătoasă a fenomenelor și un procedeu de orientare valabilă în mijlocul lor. Atrași de mirajul unei lumi noi și de seducătoarele perspective ale unui nou destin omenesc toți suferinzii pla­netei noastre erau gata să facă și cel mai periculos voiaj în absolut sau în realitate. Aventura o încercau însă puțini și puțini ajungeau până la capătul ei. Majoritatea continua să caute aface­rea cea mai rentabilă și locul cel mai prielnic al investiției de capitaluri. Mica burghezie deși se înfricoșa repe­de după trecerea fiecărei crize ciclice se calma iarăși. Capitalurile se ruinau sau se dezvoltau după împrejurări. Ceea ce creștea însă mereu era nerăb­darea, suferința și durerea masselor. Iar tineretul exasperat se arunca în brațele bisericei sau se sinucidea. Toate acestea au durat până la răz­boiul mondial. Rând pe rând fură expe­rimentate formulele și „soluțiile" pre­supuse. O încercare ultimă își făcea totuși apariția. De destinul ei se le­gau amăgitoare deznodăminte. Cine avea să câștige erau insă alții. Și războiul se sfârși, uniformele se schim­bară, dar un altul mult mai firesc îi urmează. Astăzi el continuă. Evi­dent, cu alte șanse, cu alte perspecti­ve. Și ce e mai interesant, deși cu a­­ceiași oameni, deși cu aceleași grupuri sociale, totuși cu alte caractere, cu alte temperamente. Astăzi misticismul nu mai are nici o priză. Evadările individuale, soluțiile individuale nu mai atrag pe nimeni. Ele au devenit literalmente imposibile. Cine să încerce abandonarea steri­lă în izolare, sau sondarea neputin­cioasă a lumii cu singurele sale ar­me ? Ar fi o luptă pierdută dinainte. Adversarii noștri știu astăzi să'și or­ganizeze perfect de bine ofensiva lor distrugătoare. Pentru ce noi am rămâ­ne nepăsători și desbinați ? Pentru ce am crede că salvarea poate să ne-o furnizeze dogmele sau miturile obscu­ră nu ne iluzionăm de loc. Toate paradisurile artificiale s'au dovedit a nu fi decât simple artificii, iar toate evaziunile proectate niște eșecuri la­mentabile. Am văzut cum aventurile spirituale ale poeților au rămas pali­de iluzii și cum iluminările lor mintale au devenit umbre confuze. Forțele noastre au crescut astăzi considerabil. Ele sparg vechile tipare in care erau încercuite și refuză con­cesionarea vieții unor ialbă de condi­ții. Nevoia pe care o simțim de a po­­tențializa capacitatea virtuților teres­tre a pus stăpânire pe întreaga noas­tră ființă. Un sentiment adânc al existenței co­lective ne pătrunde. Am sfârșit prin a înțelege că nu suntem singuri. In a­­fara noastră mai sunt și alții. Mergem către oameni in totala nuditate a creerului și a cărnei. Deja Tristan Tza­ra care in 1920 dădea câteva lovituri zdravene lumii de azi spunea că mișca­rea dadaistă există : „pour chercher des ftommes et rien de plus". lată că în fine s'a descoperit locul unde ne așteaptă oamenii. Care sunt acești oameni, cărei categorii sociale aparțin ei e un secret pe care cu greu l-am învățat. Dar odată aflat nu ni-l va mai putea ascunde nimeni. Nici chiar Hitler care încearcă să dea tineretului impresia că el îi flatează instinctele lui vitale prin deslănțuirea forțelor biologice. Tineretul român ca și tineretul de pretutindeni nu urmărește insă de loc realizarea lui prin distrugerea altora, adică prin războiul pe care național socialismul il prepară. Eroismul de care el e capabil nu are nimic comun cu „eroismul" cavalerilor marei fi­nanțe. Aceștia concep prosperitatea și fericirea lor ca inseparabil legată de mizeria și suferința altora, tot așa cum numesc consolidarea poziției lor reacționare „lupta pentru propășirea civilizației". Procedeele acestea clasice de deghi­zare a realității au sfârșit prin a se compromite definitiv. De când solidarizarea indivizilor a devenit o necesitate, de când omul a început a se apropia de om, sufletul de suflet, iar aspirațiile umane au de­venit comunicative și consequ­ente, ide­ea că alături de noi, că în mijlocul nostru, că din sângele nostru se hră­nește dușmanul nostru a devenit la rândul ei clară. Cultul pe care îl acordăm astăzi vieții, creditul și exaltarea atribuită forțelor ei nu e astfel o manifestare sălbatecă și elementară ci rezultatul unei cunoașteri reale, prin ajutorul că­reia vom reuși la un moment dat să exploram none încă neexplorate și va descoperim sondele încărcate de ade­văr. CONSTANTIN MICU Cei trei aliați Franța, Războiul și Sovietele (Simplicissimus) desen de I. Anestin — De ce ești supărat, coane Guță? — Mi-e frică să nu ne înarmeze Bejan prea tare... B­eiania înarmărilor noastre Dintre toate discursurile pe care le-a ținut țării, d. Tătă­­rescu, unul a întrecut prin frumusețe și influență în opi­nia publică pe toate. Acela ți­nut la radio, astă iarnă, pe la vreo zece seara, când a cerut cetățenilor biruri pentru înar­mare. Am crezut că oamenii se pot revolta. Fiindcă le ceri bi­ruri, și fiindcă le ceri biruri pentru înarmare. Dar uite că nu s’au revoltat. In noianul de taxe de tot felul și de impozi­te nesfârșite, să ceri altele nő­id. Ni se părea cutezanță. Și după scandalul Skoda, să vor­bești de înarmare. Ni se părea că cetățeanul își iese din fire. S’a întâmplat altfel. Și am ră­mas înmărmuriți. Noi înșine ■ am văzut a doua zi, oameni cari ‘ aplaudau pe primul ministru. 1 ■»Și am văzut mai mult, un om­­ exaltat de discursul din ajun. 3 . Un funcționar modest, patriot­­ desăvârșit, un revoltat contra­r dezordinelor din țară, a celor­­ morale mai cu seamă, un om­­ care a fost pe front, și-și face în timp de pace întreaga da­torie și de cetățean și de sluj­baș corect la o instituție par­ticulară, un contribuabil care se revoltă contra birurilor apă­sătoare, dar le achită cu punc­tualitate „ca să ajute Statul”. L-am văzut a doua zi transfi­gurat de emoția ce i-o produ­sese seara vorbele d-lui Tătă­rescu. „Eram în pat, când a început să vorbească d. Prim ministru. A vorbit atât de fru­mos, ca un mare român. Când a isprăvit am început să bat din palme, de-au sărit copiii și nevasta de-alături, speriați să vadă ce se întâmplase cu mi­ne. Dacă nu vorbea la radio, îl luam pe sus, îmi venea să-mi iau haina militară, să mă duc cu toate economiile mele și să le dau statului, ca să ajut la înarmare”. Ascultam pe omul acesta, co­rect în tot ce face, și așteptam să-l văd zâmbind. Vorbea seri­os. Cuvântul primului minis­tru îl lovise drept în inimă. Il făcuse să uite de afacerea Sko­da, de care-mi tot vorbea cu desgust. își recăpătase încrede­rea în seriozitatea oamenilor politici. Poezia pură pe care d. Tătă­rescu o debita, când dela tri­buna Camerei, când în vreun colț al țării, când prin undele hertziene, redeșteptase iluzia cetățenilor. Oamenii credeau cu seriozitate că timpuri noui vin pentru țară. Toată impre­sia grea pe care afacerea Sko­da o lăsase în suflete, fu­sese ri­sipită de vorbele alese ale pri­m­­ului ministru D. Tătărescu realizase astfel, prin simple dis­cursuri, o operă uriașă. Cre­­iase entuziasm în țară. Redase cetățenilor încrederea în con­ducătorii lor. Când să treacă la fapte, d. Tătărescu debutează cu o gafă. Cu o gafă în stare să-i distru­gă toată strădania de un an în­treg. Numește subsecretar al armamentului pe d. Bejan. In momentul în care presa — și nu orice presă, „Universul” în­suși — țipă că d. Bejan și cu câțiva tovarăși de... idei, con­sumase o afacere nu tot atât de curată ca drumul pe care-l ne­tezise d. Tătărescu prin discur­surile sale. Ce poate spune cetățeanul modest, ce-și vede de munca lui, și e în stare să se entuzias­meze de un simplu discurs frumos, când vede atâta distan­ță de la vorbe la fapte? Neapă­rat, d. Tătărescu o fi avut mo­tivele sale să-l ia pe d. Bejan mână dreaptă la opera de înar­mare. Dar puțină decență fa­ță de public nu-i de prisos chiar atunci când vrei să-ți a­­răți recunoștință pentru un pri­eten. Ar fi putut să mai aștep­te, până ce se potolește scanda­lul. Doar nu-i dăduse dată fixă când îl va face subsecretar, ca să se teamă de vreo scadență. Intre timp ar fi folosit resurse­le talentului său ca să scoată basma curată pe d. Bejan. Mai mult, să-l scoată victimă. Și l-ar fi pus apoi ministru plin al armamentului. Să facă ce știe. Fără paravan sau ajutor. Și lumea s’ar fi culcat pe ure­chea aceia, că înarmarea țării merge strună. Că așa-i românul uită repede și crede ușor... C. A. DONESCU1 Sublinieri inutile ziarul consorțiului Bejan numește Vremea revistă pornografică. ... asta ca să ne răspundă cu a­­ceiaș monedă, fiindcă noi acuzăm consorțiul de pornografie în acte pu­­blice ! domnul Maniu desminte știrea că ar fi pără­sit „frontul constituțional“. ... nu l-a părăsit definitiv... ca să lucreze pe două fronturi. pentru înarmarea țării s-a sporit taxa pe ci­fra de afaceri. ... pe semne că guvernul e în mare Bejanie. ziarele anunță că impunerile fiscale înce­tează. ... ca să poată intra în funcție toba. „r­o­m­â­n­u­l“ Ludovic­­ I­­­ ăștigat­or­­­.zborul 1~ Atena. ...cu numerus valachicus al d-lui Vaida rămâne țara fără campioni. <

Next