Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)
1935-09-29 / nr. 407
0 __ DUMINICĂ 29 SEPTEMBRIE 1935 La toate librăriile: AMBIGEM roman de Oituz Sulufu Ed. Vremea Lei 65 VREMEA La toate librăriile: Hoxa paiaței ex reman de Virfilin Monda Ed. Vremea Lej 50 Românii post ft liciafe In ultimul număr al revistei Isis, (Septembrie, 1935) directorul acestei publicații cu renume mondial, prof. George Softon, vorbește extrem de elogios — așa cum nu face decât arareori — despre activitatea a doi savanți români : prof. Valeriu L. Bologa și prof. Petre Sergescu. Cel dintâi este directorul Institutului de Istoria Medicinii de la Cluj, și autorul a unui considerabil număr de lucrări asupra trecutului medicinii românești. Cel de al doilea, profesor de Matematici la Facultatea de Științe din Cluj, sa făcut în deosebi cunoscut marelui public prin lucrarea sa Gândirea matematică, și printr'o istorie a științei franceze în sec. XIX, istorie apărută la Paris și bine primită pretutindeni. Acești oameni „de neobișnuită distincție și energie“ — cum scrie George Sorton — au izbutit să creieze și să susțină interesul pentru istoria științelor, în România, în pofida tuturor dificultăților financiare și a inerției administrative. Supraviețuirea Institutului de Istoria Medicinii de la Cluj este aproape un miracol. Lipsit de fonduri, lipsit de biblioteci bogate, el continuă să lucreze și să creieze numai prin energia și entuziasmul profesorului V. L. Bologa. Oamenii de știință de peste hotare cunoșteau și precid de mult cercetările acel savant român.. Nota lui George Sarton — The study and teaching of the history of science and of medicine in Romania — dovedește însă mai mult decât o sinceră apreciere Ea încoronează o întreagă activitate științifică. Nota aceasta a lui Sarton mi-a amintit din nou tragedia oamenilor de știință și de cultură din țara noastră. Nu se poate spune că medicii cunoscuți peste hotare. Dimpotrivă, chiar lăsând la o parte pe un Nicolae lea, pe un Pârvan sau Țițeica, — numele cercetătorilor români se ir tăiaa adesea în publicațiile streine, îmi amintesc cu ce emoție scriadinioară un ziarist despre d. prof. Rădulescu-Motru, accentuând mai cu seamă asupra amănuntului că a fost citat de Bergson l.Meritele filozofice ale d-lui Rădulescu Motru întrec cu mult articolul la care se referă Bergson într'o notă din „Introducerea în Metafizică“ —— dar pentru mentalitatea noastră de vasali culturali, a fi citat, chiar în treacăt, de către o mare autoritate apuseană este supremul elogiu. Să nu exagerăm însă indiferența noasă față de elogiile europene Este absurd să prețuiești pe d. Rădulescu Motru pentru că a fost citat de Bergson într'o notă — dar este tot atât de absurd să spui că r'avem nevoie de opiniile și laudele savanților streini. Filozofia — ca și literatura românească, este complect ignorată peste hotare. Suntem destul de serioși ca să nu credem că putem fi repreciați în strei:ate prin cateheze de doctorat în limba franceză, și prin câteva discursuri oficiale. Atât timp cât lucrările d-lor Rădulescu-Motru și Luci- Blaga nu sunt încă traduse, atât timp cât d Nae Ionescu nu și-a publicat încă cercetările filozofice — trebuie să ne resemnăm și să admitem că sunt lem numai „o țară latină, marea prietenă a Franței“. Streinii ne vor aprecia, în acest domeniu al filozofiei, numai când vom produce opere de gândire personală, sau opere de mare seriozitate, de critică și erudiție. acestea din u.m încă nu le avem. Iar puținele opere de gândire personală pe care le-a produs geniul filozofic românesc, nu sunt încă traduse. Dar nu despre filozofia românească în străinătate vreau să vorbesc acum. Am plecat de la un lucru mai modest și mă voi mărgini numai la asemenea lucruri modeste. Adică, la contribuțiile românilor în știință și cultură, la efortul de colaborare pe care românii îl depun pentru creșterea științei universale. Dacă lăsăm la o parte domeniile noastre obligatorii de activitate __ bunăoară, filologia românească, istoria și folclorul românesc — absența cercetătorilor români din alte câmpuri de activitate este revoltătoare. Firește, nu e vina noastră, ci a criminalei noastre administrații culturale, a Universităților noastre necomplecte, a bibliotecilor noastre sărace, a disprețului pentru orice activitate științifică dezinteresată. Doada că e așa, ne-o aduc românii născuți peste hotare, și care au putut lucra ir. alte condiții, iată, un tânăr român din Statele Unite, David Cerna, ajuns astăzi un desăvârșit specialist in farmacologia și medicina amerindienilor. Imi cade în mână o recenzie asupra studiului său de pharmacology of the ancient Mexicans“ („Annals of the Medical History“, 1932), din care înțeleg ce renume și ce carieră frumoasă iși face el în America. Rămas în țară, David Cerna ar fi fost astăzi un biet suplinitor de liceu, mâncând numai o dată pe zi ca să-și poată cumpăra o carte, și silit să facă politică sau gazetărie, pentru că nu putea face știință. Am mai spus'o de nenumărate ori, la roi nu poți lucra decât un ,,domeniile obligatorii“, acolo unde nu ai nevoie de documente și biblioteci. Aceasta a și făcut pe un spiritual cronicar francez să spună că ,,savanții români nu sunt buni decât să numere steagurile turcești din țările lor“. Românii se pricep numai în lin- MIRCEA ELIADE quistica și istoria românească. Poate contimporană dela noi, d. Mircea Ecă așa se explică de ce marele Ovid hade a formulat o sumă de consta- Densușianu — genial in Historie de țări, juste în fond, în articolul Dela la critică, în numărul trecut al Vremii. De ce se plânge de monografiilor critice asupra marilor la langue roumaine, face greșeli gro- recenzie solare îndată trece în alt domeniu al filologiei. (Amintiți-vă etimo- Eliade, cu deosebire? De lipsa legiile sale prin iraniană, fundamental greșite, cum a dovedit d. Alex. Rosetti în studiul său: „Resturi de limbă scito-sarmata”). Din cauza nenorocitei noastre Biblioteci a Acadecunosc publicațiile erudite decât din recenzii — pentru că Statul Român asupra scriitori naționa«». Nu există nici un volum întreg consacrat operii lui N. Iorga, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Blaga, Pârvan, sau d-nei Papadat-Bensescu. Nimeni nu poate mai mult încă, adaugam că nici asupra clasicilor aproape nu există nu le cumpără — și deaceia fac nonografii crice fundamentale. Unștiință după ureche, îndată ce un român poate lucra serios într-o țară streină, ajunge la rezultate serioase, și rezultatele acestea sunt acceptate de știință. Num a mirat recenzia elogioasă pe care Paul Pelliot a făcut-o în T*pung Pao cărții d-lui G. Brătianu despre comerțul în Marea Neagră în evul mediu — pentru că știam că d. George Brătianu a avut mijloace să-și studieze pe îndelete subiectul. Nu m-a mirat că Jules eh, în conferințele sale de la Școala Orientală din Londra (Some problems of Indo-Aryan Phylology, în „Bull of Oriental School of London“, 1930, p. .753), dă ca exemplu de cercetare linguistică studiul d-lui Alexandru Graur, Les mots récents en roumain. II știam pe d. A. Graur lucrând de câțiva ani la Paris. Și mi se părea firesc ca acei dintre români care s-au distins ca studenți la București la Cluj sau la Iași, să se distingă ca savanți la Paris. Și încep să lucreze în România. D. George Bratianu a abandonat aproape medievalistica, și se ocupă cu istoria modernă a României. D. Alex. Graur lucrează mai mult asupra dialectologiei române. D. Alex. Rosetti este mai fericit căci fonetica de sunt cărțile închinate unor scriitori ca Maiorescu, Caragiale, Creanga, Odobescu, Duiliu Zamfirescu etc. Cele câteva excepții, oricât de importante ar fi, nu pot înlătura adevăr evident. In literaturile apo uine, clasicii sunt comentați, în colecții speciale de studii crtice și nu este o mirare să afli câteva monografii capitale asupra unui singur scriitor. Acolo, clasicii sunt permanent în conștiința culturală, iar nimeni nu e surprins să vadă apărând în timpul nostru studii ample despre Balzac, Voltaire, Montaigne, Baudelaire și a II îî Eu., fapt notoriu că majoritatea criticilor noștri contimporani se mărginesc la foiletonism, cronicari terți, pasionați, informați, de bună credință și reală utilitate răsfață cartea apărută la zi, cu săptămânală regularitate. O disciplina care nu trebue nesocotită, fiindcă ea însăș este un fenomen nou, în critica română. D. Mircea Eliade știe că înainte de război nu exista aproape foile Situația tragică a românilor începe torismul, la noi, cărțile apăreau rar, numai după ce se întorc de la studii, critica era și mai rară. Chiar acei critici care nu au depășit cronica (de pildă Ilarie Chendi) «‘aveau ocazia sa scrie în fiecare săptămână. * „ Aspectul post-belic al literaturii începe sa neglijeze latina vulgară, și naționale schmbat ?i odată cu că acest mod expresie al criticei este fatal insuficient, ca o serie de impresii vor este nici un secret, pentru nimeni, experimentă astăzi critica literară, a cronicarilală, chiar fără laboratorii precise, i____ . . . . . . . 1 . lor, este superioara celei muzicale, f. îngăduie să-și continue cercetările plastice sau teatrale. r. ............ tara- Dar ce se "tâmplă cu acei de expresie a, excelenți bursieri români la Școlile din Roma și Paris ? Aceștia publică . .» . 9 F ramane oricum fara n»re adâncime, studii importante, redactate în timp ce nu aceasta este marea critică — ce lucrau în străinătate — apoi se este neîndoios, dau la fund. Unii au noroc să mai Unde ne deosebim însă de di. Mir facă săpături, cum sunt soții Vulpe, cea Eliade este în convingerea că malții reiau studii începute in streinătoritatea (d-sa crede că unanimitatate, cum este d. A. Sacerdoțeanu, tea) criticilor români au o incapaci- In sfârșit, alții se afurdă în dialecto- tate organică de a depăși foiletologie cum e d. Ștefan Pașcă. Dar nismul, restul bursierilor ? Ce s-au făcut toți „Criticul român de totdeauna __ acei arhiologi, acei istorici și lingviști nu numai cel de astăzi __ nu acei istorici literari și preistorici, care răsuflare lungă“ — afirmă categoric se distingeau acum 10 sau S ani la d. Eliade. Roma și Paris ? S-au dat la fund, au Faptele ne-o dovedesc contrariu pierit în luptă cu sărăcia, ca medic cel puțin în parte. D. G. Ibrăileacritatea și cu Statul Cultural. Ce nu a scris o monografie esențială acolosală energie națională risipită supra Spiritului critic în cultura rozadarnic /mânească, unde deși nu este vorba numai de un scriitor, este totuș un concentrat, este o monografie pre oarecare nedreptate și cu o anticipata țioasă de introducere în opera poetului. zeie, care sa infirme părerea d-lui Mircea Eliade despre incapacitatea criticului român de a trece dela cronică la monografie, ne-a căzut în mână articolul excelent al d-lui Mihail Sebastian. De ce nu avem monografii condă, critice, din Rampa, de Miercuri 25 Septembrie col. D. Sebastian nu contestă nici d-ln evidența constatărilor d-lui Eliade, dar dă o explicație mai simplă și mai aproape de adevăr, credem, absenței de monografii în critica noastră. Cu puțină brutalitate, pe care admirăm și o apreciem în toată cruda ei sinceritate, d. Sebastian susține că : „Înainte de a vorbi despre „lene“ și „lipsă de pasiune“ să nu ne jenăm a vorbi încă odată și încă odată despre sălbaticele condițiuni materiale ale muncii intelectuale în România“. Iată o explicație mai palpabilă și de dureroasă actualitate. Nici un critic român nu trăește din publicistică; majoritatea sunt profesori de liceu (universitarii de obicei detestă critica făcută la gazete și ziare) iar d. Sebastian însuș este advocat. Critica literară se face astfel nu ca o profesiune de gradul întâi, ci numai ca o profesiune secundă, glumeț retribuită, iar la unele ziare, nu e nici măcar tolerată. Este posibil, în asemenea condiții, să se vorbească de o activitate culturală absorbantă, exlusivă, a criticei naționale ? Este posibil, ca timp, să se consacre criticul român marilor lucrări ? In Franța, în veacul trecut, în calomniatul veac al XIX-lea, Jules Lemaître, profesor universitar la Alger, și-a putut îngădui actul de libertate să renunțe la catedră și să se dedice exclusiv publicisticei, la Paris. Care critic român și-ar putea permite o asemenea aventură ? In acest sens, vorbi despre mine, cu regretul de a aduc o singură dovadă. Am scris, acum vreo doi ani, un studiu complet despre Poezia lui Lucian Blaga, chiar în Vremea, îmi propusesem să-l completez cu un altul despre teatrul scriitorului ; până astăzi n'am găsit răgazul să trec la această întreprindere (modestă încă) spre a face o monografie introductivă la opera originalului literat. Lipsă de „răsuflet lung“, lene, lipsă de pasiune ? îmi iau permisiunea să mă cunosc puțin, pur și simplu lipsă de timp ! dar nemotivată generalizare asupra incapacității criticilor naționali de a Nu știm în ce măsură va ajuta să înlăture și bănuita „lene". ..lipsă de pasiune“ și respirație astmatică foiletoniștilor, obligați să practice oficiul de critici ca o profesiune se. I s'a schimbat și aspectul criticii. Nu De alte proecte mutilate în însă» o analiză a ei ? Iar ideia morții ei« punctul lor de plecare — renunțato concepută cu calm. La fel s'a în mai aminti. tâmplar și cu Montaigne, un om care Mai este încă o cauză, peste care a fost toată viața bolnav rău de oi. Mircea Eliade a trecut cu inimă stomac, dar care nu se bucura mai ușoară: „Multă vreme am dat vina puțin de aspectele pe cari i le ofere editori. Dar iată, atât „Fundațiile rea viața, iata ce spune el despre Regale“ cât și „Cultura Națională“ boala lui, cu acel obicei de ace a, nu ezită să publice studii temeinice valiza, asupra marilor scriitori și artiști înviata“. Câte sau publicat însă? N‘au atins o duzină, iar editurile din țară nu se reduc numai la două. Cât volume de critică au publicat editurile și de monografii Cartea Romaneas~u Alcalay, Naționala Ciornei sau Cugetarea ? Am voi să le recomandăm grabnic cititorilor. D. Sebastian a arătat destul de prin ce înseamnă a face o monografie: răgaz, cercetări îndelungate în lioteci, assigurarea existenței, în tipul lucrului ; se poate avea criticul român, condamnat să rămână la recent ? A face o monografie despre Hașdeu, cum pe drept cuvânt pretinde d. Eliade, înseamnă a te adresa exclusiv Academiei române, a desgropa din reviste articole, studii, a căuta volumele epuizate (și nu sunt aproape toate ?) — luni de zile, chiar ani REGULAE ADINGENI act de „răsuflare lungă“; d. E. Lovinescu a scris o Istorie a literaturii contemporane, în câteva volume, de d. Iorga nu mai vorbim, care a scris și monografii și lungi expuneri de istorie literară: cărțile d-lui C. Călinescu despre viața și opera lui Eminescu numai de astm intelectual nu suferă, iar studiul recent al d-lui Tudor Vianu despre Ion Barbu, deși „Je suis aux prises avec Ia pir« de toutes Ies maladies, la plus soudaine, la plus douloureuse, la plus irremediable; j‘cn ai deja essayó cinq ou six bien longs accees et pé* ibles : toutefois, oil je me Hatte, oil encore y a-t-il en cet état de quoi se soustenir, â qui a Tarn« déchargée de la crainte de la mort“*, UN ROMAN FINLANDEZ In Finlanda, se pare că scriitorii găsesc o inepuizabilă sursă de poezie în peisagiu. Personagiile vorbesc simbolic, iar peste rânduri trece întotdeauna o atmosferă de adânca melancolie. Citiți, pentru convingere, romanul despre care s-a vorbit atât de mult: Chant de la fleur rouge, de Linnankoski. Autoanaliza este una dintre primele caracteristici ale modernilor. Dar, după cum spunea acum trei sute de ani și Boileau, suntem prea bătrâni ca să mai inventăm ceva. Iată ceea ce spunea Montaine, vorbe potrivindu-se la atâtea cercetări actuale cari vor să fie tranșe de experiențe, și nu cărți frumoase. (Dau din capitolul „Du dementir“, III din Essais, cum.) „Et quand in ortografia de personne ne me lira, ai-je perdu mon temps, de m'âtro entretenu tant d'heures oisives des pensements si utiles ct si agréables ? Moulant sur moi cette figure, il m‘a fallu si souvent me tétonner et composer pour m'extraire, que le patron s‘en est fermi, et auqunetnent forme sói mérne ; me peignant pour autrui, je me suis peint en moi, do couleurs plus nettes qui n'étaient les miennes premieres. Je n‘ai plus fait mon livre que mon livre m‘a fait : livre consubstentiel â son auteur, d'une occupation propre, membre de ma vie, non d'une occupation tierce et étrangére, comme tous autres livres. Ai-je perdu mon temps de m'étre rendu compte de moi, și continuellement, și curieusement ?“ Cred că aceste declarații sunt surprinzătoare pentru acel care crede, că o privire asupra celor vechi pentru explicarea celor noi, este inutilă. Francezii sunt foarte stăpâni pe ei însăși. Necazurile lor particulare nu apar în cărți, a căror meșteșug nu oscilează niciodată. Proust este concludent pentru aceasta. Un om bolnav de moarte, și care totuși își cheltuește ultimele puteri, numai ca să scrie. Știm, cercetându-i cărțile că întotdeauna a fost cu sănătatea șubredă, că a suferit de „et buffements“, că a trebuit să fie menajat de Bunica, de Albertina, de toată lumea. Dar unde se găsește exprimarea lirică a acestei dureri, sau măcar gânditori români mai ales prin seminariile profesorului Nae Ionescu— a fost tradusă din limba latină, cu o introducere și note, de către d. Constantin Noica (Tipografia Gött, Brașov, 1935, 108 pagini, 50 lei). D. C. Noica a debutat întâi în gazetaria literară, prin 1929. Făcea parte din acea impresionantă ,,insurecție de colegieni“ care îl supăra pe d. G. Călinescu. A continuat să scrie la diverse reviste și ziare, dar a continuat la acelaș timp să lucreze. Constantin Noica și-a construit o solidă bază pentru mudiile sale filozofice, așa cum foarte puțini se pot lăuda ca au. Cele câteva cercetări publicate ~ in . Revista de Filozofie“ și recenziile din „Revista Fundațiilor Regale“ mărturisesc și serioasa sa pregatire științifică, și o ponderată judecată filozofică. Erudit fără să fie pedant, pătrunzător fără să fie cazuist, pasionat fără să fie liric , Constantin Noica se distinge în tânăra pleiadă de gânditori și prin limba literară in care scrie. Mânuește tot atât de sigur demonstrația logică pe cât de discret precizează nuanțele pasiunilor. Mathesis sau despre bucuriile simple (1934), poate fi un esseu, un tratat sau un jurnal intim. Dar Mathesis este în acelaș timp una din cele mai frumos scrise cărți de gândire românească. Nimeni altul nu a știut mai bine ca Noica să rămână viu și intim, farâ sâ renunțe la pudoare, la decența și la modestie. Constantin Noica vorbește despre pasiuni cu acea nobila candoare și grava subtilitate a secolului XVII-lea. Este în efortul său către universalitate, către certitudine și ritm — o mare speranță a noastră, și o surdă dramă a lui. Alături de Nae Ionescu în ceia ce privește interesul pentru Descartes *— Constantin Noica se desparte de profesorul său în chiar sâmburele problemei carteziene. De aceea studiile sale asupra lui Descartes ni se par atât de prețioase. Ele nu sunt numai contribuții carteziene — ci, în*tr-un anumit sens, degajarea spiritului și contribuții la filozofic românesc. Regulae ad directionem ingenis sunt prea importante pentru a mai stărui asupra valorii traducerii lor românește. Textul este comentat fără a fi totuși sufocat sub note. Iar introducerea este ea însăși un excelent îndrumător în filozofia carteziană. Cartea a apărut în admirabile condiții grafice, la Brașov. Firește, ar fi fost de dorit ca ea să fie editată una din Editurile subvenționate de Stat, ca să se găsească permanent în librării și să fie accesibilă studenților generații de aici încolo. Dar ar fi fost prea frumos... M. B. SFÂNTA, MAREA NERUȘINARE ..se numește romanul pe care îl tipărește G. M. Zamfirescu în editura „Cartea Românească“! O urmare a „Maidanului cu dragoste“, este epuizată. Lucrarea aceasta Unde sunt, mai întâi, edițiile cam cunoscuta ;n tânăra plete ale clasicilor noștri, textele critic restabilite, monografiile de strictă istorie literară, necesare pentru ambianța operei, a scriitorului, ca să purceadă critica la o serie de analize monografice care, în direcția istoriei ce lucrează literare, universitarii, care au timp destul la dispoziție, examene rentabile și morgă solemnă de „oameni de știință pe temeiul câtorva broșuri și broșurele ? D. Mircea Eliade are netăgăduitul merit de a fi iscat o discuție pasionantă și dureroasă, soluționată Pompiliu CONSTANTINESCU MONTAIGNE PRINTRE MODERNI. MONTAIGNE, BOLNAV. A. H. DIRECTIONEM carteziană —■ generație de LiâlY VOP.7A DESPRE CRITICA LITERARĂ Portret