Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)

1935-09-29 / nr. 407

0 __ DUMINICĂ 29 SEPTEMBRIE 1935 La toate librăriile: AMBIGEM roman de Oituz Suluf­u Ed. Vremea Lei 65 VREMEA La toate librăriile: H­oxa paiaței ex reman de Virfil­in Monda Ed. Vremea Lej 50 Românii post ft liciafe In ultimul număr al revistei Isis, (Septembrie, 1935) directorul ace­­stei publicații cu renume mondial, prof. George Softon, vorbește ex­trem de elogios — așa cum nu face decât arareori — despre activitatea a doi savanți români : prof. Valeriu L. Bologa și prof. Petre Sergescu. Cel dintâi este directorul Institutului de Istoria Medicinii de la Cluj, și au­torul a unui considerabil număr de lucrări asupra trecutul­ui medicin­ii românești. Cel de al doilea, profesor de Matematici la Facultatea de Ști­­ințe din Cluj, sa făcut în deosebi cunoscut marelui public prin lucra­rea sa Gândirea matematică, și printr'o istorie a științei franceze în sec. XIX, istorie apărută la Paris și bine primită pretutindeni. Acești oa­meni „de neobișnuită distincție și energie“ — cum scrie George Sor­ton — au izbutit să creieze și să susțină interesul pentru istoria știin­țelor, în România, în pofida tuturor dificultăților financiare și a inerției administrative. Supraviețuirea Institutului de Is­toria Medicinii de la Cluj este aproa­pe un miracol. Lipsit de fonduri, lipsit de biblioteci bogate, el conti­nuă să lucreze și să creieze numai prin energia și entuziasmul profeso­rului V. L. Bologa. Oamenii de știin­ță de peste hotare cunoșteau și precid­ de mult cercetările acel savant român.. Nota lui George Sar­­ton — The study and teaching of the history of science and of medi­­cine in Romania — dovedește însă mai mult decât o sinceră apreciere Ea încoronează o întreagă activita­te științifică. Nota aceasta a lui Sarton mi-a a­­mintit din­ nou tragedia oamenilor de știință și de cultură din țara noa­stră. Nu se poate spune că medicii cunoscuți peste hotare. Dimpotrivă, chiar lăsând la o parte pe un Nicolae l­­e­a, pe un Pârvan sau Țițeica, — numele cercetătorilor români se ir­ tăi­aa adesea în publicațiile streine, îmi amintesc cu ce emoție scria­dinioară un ziarist despre d. prof. Rădulescu-Motru, accentuând mai cu seamă asupra amănuntului că a fost citat de Bergson­­ l.Meritele filozofi­ce ale d-lui Rădulescu Motru întrec cu mult articolul la care se referă Bergson în­tr'o notă din „Introduce­rea în Metafizică“ —— dar pentru mentalitatea noastră de vasali cultu­rali, a fi citat, chiar în treacăt, de către o mare autoritate apuseană este supremul elogiu. Să nu exagerăm însă indiferența noas­­ă față de elogiile europene Este absurd să prețuiești pe d. Ră­dulescu Motru pentru că a fost citat de Bergson într'o notă — dar este tot atât de absurd să spui că r­'avem nevoie de opiniile și laudele savanți­lor streini. Filozofia — ca și litera­tura­­ românească, este complect ignorată peste hotare. Suntem des­tul de serioși ca să n­u credem că pu­tem fi repre­ci­­ați în strei:­­ate prin cate­heze de doctorat în limba fran­­ceză, și prin câteva discursuri ofi­ciale. Atât timp cât lucrările d-lor Rădulescu-Motru și Luci­- Blaga nu sunt încă traduse, atât timp cât d Nae Ionescu nu și-a publicat încă cercetările filozofice — trebuie să ne resemnăm și să admitem că sunt lem numai „o țară latină, marea prietenă a Franței“. Streinii ne vor aprecia, în acest domeniu al filozo­fiei, numai când vom produce opere de gândire person­ală, sau opere de mare seriozitate, de critică și eru­diție.­­ acestea din u.­m încă nu le avem. Iar puținele opere de gândire personală pe care le-a produs geniul filozofic românesc, nu sunt încă tra­duse. Dar nu despre filozofia româ­nească în străinătate vreau să vor­besc acum. Am plecat de la un lucru mai modest și mă voi mărgin­i nu­mai la asemenea lucruri modeste. Adică, la contribuțiile românilor în știință și cultură, la efortul de co­laborare pe care românii îl depun pentru creșterea științei universale. Dacă lăsăm la o parte domeniile noastre obligatorii de activitate __ bunăoară, filologia românească, isto­ria și folclorul românesc — absen­ța cercetătorilor români din­ alte câmpuri de activitate este revoltă­toare. Firește, nu e vina noastră, ci a criminalei noastre administrații cul­turale, a U­niversităților noastre ne­­complecte, a bibliotecilor noastre să­race, a disprețului pentru orice ac­tivitate științifică dezinteresată. Do­­ada că e așa, ne-o aduc românii născuți peste hotare, și care au pu­tut lucra ir. alte condiții, iată, un tâ­năr român din Statele­ Unite, David Cerna, ajuns astăzi un desăvârșit specialist in farmacologia și medi­cina amerindienilor. Imi cade în mâ­nă o recenzie asupra studiului său de pharmacology of the ancient Mexicans“ („Annals of the Medical History“, 1932), din care înțeleg ce renume și ce carieră frumoasă iși face el în America. Rămas în țară, David Cerna ar fi fost astăzi un biet suplinitor de liceu, mâncând numai o dată pe zi ca să-și poată cumpăra o carte, și silit să facă politică sau ga­zetărie, pentru că nu putea face șt­iință. Am mai spus'o de nenumărate ori, la r­oi nu poți lucra decât un ,,dome­niile obligatorii“, acolo unde nu ai nevoie de documente și biblioteci. Aceasta a și făcut pe un spiritual cronicar francez să spună că ,,sa­vanții români nu sunt buni decât să numere steagurile turcești din țările lor“. Român­ii se pricep numai în lin- MIRCEA ELIADE quistica și istoria românească. Poate contimporană dela noi, d. Mircea E­­că așa se explică de ce marele Ovid hade a formulat o sumă de consta- Densușianu — genial in Historie de țări, juste în fond, în articolul Dela la critică, în numărul tre­cut al Vremii. De ce se plânge de mo­nografiilor critice asupra marilor la langue roumaine, face greșeli gro- recenzie solar­e îndată­­­ trece în alt dome­­niu al filologiei. (Amintiți-vă etimo- Eliade, cu deosebire? De lipsa legiile sale prin iraniană, fundamen­tal greșite, cum a dovedit d. Alex. Rosetti în studiul său: „Resturi de limbă scito-sarmata”). Din cauza ne­norocitei noastre Biblioteci a Acade­­cunosc publicațiile erudite decât din recenzii — pen­tru că Statul Român asupra scriitori naționa«»­. Nu există nici un volum întreg consacrat operii lui N. Iorga, Liviu Rebreanu, Tudor Ar­ghezi, Blaga, Pârvan, sau d-nei Pa­padat-Bensescu. Nimeni nu poate mai mult încă, adaugam că nici asupra clasicilor aproape nu există nu le cumpără — și deaceia fac n­onog­rafii cr­i­ce fundamentale. Un­știință după ureche, îndată ce un român poate lucra serios într-o țară streină, ajunge la rezultate serioase, și rezultatele a­­cestea sunt acceptate de știință. Nu­m a mirat recenzia elogioasă pe care Paul Pelliot a făcut-o în T*pung Pao cărții d-lui G. Brătianu despre co­­merțul în Marea Neagră în­ evul me­diu — pentru că știam că d. George Brătianu a avut mijloace să-și studie­ze pe îndelete subiectul. Nu m-a mirat că Jules­­ eh, în conferințele sale de la Școala Orientală din Lon­dra (Some problems of Indo-Aryan Phylology, în „Bull­ of Oriental School of London“, 1930, p. .753), dă ca exemplu de cercetare linguis­tică studiul d-lui Alexan­dru Graur, Les mots récents en roumain. II știam pe d. A. Graur lucrând de câțiva ani la Paris. Și mi se părea firesc ca acei dintre români care s-au distins ca studenți la București la Cluj sau la Iași, să se distingă ca savanți la Paris. Și în­cep să lucreze în România. D. George Bratianu a abandonat aproape medievalistica, și se ocupă cu istoria modernă a României. D. Alex. Graur lucrează mai mult asupra dialectolo­giei române. D. Alex. Rosetti este mai fericit căci fonetica de sunt cărțile închinate unor scrii­tori ca Maiorescu, Caragiale, Crean­ga, Odobescu, Duiliu Zamfirescu etc. Cele câteva excepții, oricât de im­portante ar fi, nu pot înlătura adevăr evident. In literaturile apo­ ui­ne, clasicii sunt comentați, în colec­ții speciale de studii crtice și nu este o mirare să afli câteva monografii capitale asupra unui singur scriitor. Acolo, clasicii sunt permanent în conștiința culturală, iar nimeni nu e surprins să vadă apărând în timpul nostru studii ample despre Balzac, Voltaire, Montaigne, Baudelaire și a I­I îî E­u., fapt notoriu că majoritatea criticilor noștri contimporani se măr­ginesc la foiletonism, cronicari ter­ți, pasionați, informați, de bună credință și reală utilitate răsfață car­tea apărută la zi, cu săptămânală regularitate. O disciplina care nu trebue nesocotită, fiindcă ea însăș este un fenomen nou, în critica ro­mână. D. Mircea Eliade știe că înain­te de război nu exista aproape foile­ Situația tragică a românilor începe torismul, la noi, cărțile apăreau rar, numai după ce se întorc de la studii, critica era și mai rară. Chiar acei critici care nu au depășit cronica (de pildă Ilarie Chendi) «‘aveau ocazia sa scrie în fiecare săptămână. * „ Aspectul post-belic al literaturii începe sa neglijeze latina vulgară, și naționale sch­mbat ?i odată cu că acest mod expresie al criticei este fatal insuficient, ca o serie de impresii vor este nici un secret, pentru nimeni, experimen­­tă astăzi critica literară, a cronicari­lală, chiar fără laboratorii precise, i____ . . . . . . . 1 . lor, este superioara celei muzicale, f. îngăduie să-și continue cercetările plastice sau teatrale. r. ............ tara- Dar ce se "tâmplă cu acei de expresie a, excelenți bursieri români la Școlile­­ din Roma și Paris ? Aceștia publică­­ . .» . 9 F ramane oricum fara n»re adâncime, studii importante, redactate în timp ce nu aceasta este marea critică — ce lucrau în străinătate — apoi se este neîndoios, dau la fund. Unii au noroc să mai Unde ne deosebim însă de di. Mir facă săpături, cum sunt soții Vulpe, cea Eliade este în convingerea că ma­­lții reiau studii începute in streină­­toritatea (d-sa crede că unanimita­­tate, cum este d. A. Sacerdoțeanu, tea) criticilor români au o incapaci- In sfârșit, alții se afur­dă în dialecto- tate organică de a depăși foileto­­logie cum e d. Ștefan Pașcă. Dar nismul, restul bursierilor ? Ce s-au făcut toți „Criticul român de totdeauna __ acei arhiologi, acei istorici și lingviști nu numai cel de astăzi __ nu acei istorici literari și preistorici, care răsuflare lungă“ — afirmă categoric se distingeau acum 10 sau S ani la d. Eliade. Roma și Paris ? S-au dat la fund, au Faptele ne-o dovedesc contrariu pierit în luptă cu sărăcia, ca medic­ cel puțin în parte. D. G. Ibrăilea­­critatea și cu Statul Cultural. Ce nu a scris o monografie esențială a­­colosală energie națională risipită supra Spiritului critic în cultura ro­­zadarnic /­mânească, unde deși nu este vorba numai de un scriitor, este totuș un concentrat, este o monografie pre­ oarecare nedreptate și cu o anticipata țioasă de introducere în opera poe­tului. zeie, care sa infirme părerea d-lui Mircea Eliade despre incapacitatea criticului român de a trece dela cro­nică la monografie, ne-a căzut în mâ­nă articolul excelent al d-lui Mihail Sebastian. De ce nu avem monografii condă, critice, din Rampa, de Miercuri 25 Septembrie col. D. Sebastian nu contestă nici d-ln evidența constatărilor d-lui Eliade, dar dă o explicație mai simplă și mai aproape de adevăr, credem, ab­senței de monografii în critica noa­stră. Cu puțină brutalitate, pe care admirăm și o apreciem în toată cru­da ei sinceritate, d. Sebastian sus­ține că : „Înainte de a vorbi despre „lene“ și „lipsă de pasiune“ să nu ne jenăm a vorbi încă odată și încă odată despre sălbaticele condițiuni materiale ale muncii intelectuale în România“. Iată o explicație mai palpabilă și de dureroasă actualitate. Nici un cri­tic român nu trăește din publicistică; majoritatea sunt profesori de liceu (universitarii de obicei detestă criti­ca făcută la gazete și ziare) iar d. Sebastian însuș este advocat. Critica literară se face astfel nu ca o profe­siune de gradul întâi, ci numai ca o profesiune secundă, glumeț retri­buită, iar la unele ziare, nu e nici măcar tolerată. Este posibil, în a­­semenea condiții, să se vorbească de o activitate culturală absorbantă, ex­­lusivă, a criticei naționale ? Este posibil, ca timp, să se consacre cri­ticul român marilor lucrări ? In Franța, în veacul trecut, în ca­lomniatul veac al XIX-lea, Jules Le­­maître, profesor universitar la Al­ger, și-a putut îngădui actul de liber­tate să renunțe la catedră și să se dedice exclusiv publicisticei, la Pa­ris. Care critic român și-ar putea permite o asemenea aventură ? In acest sens, vorbi despre mine, cu regretul de a aduc o singură dovadă. Am scris, acum vreo doi ani, un studiu complet despre Poezia lui Lucian Blaga, chiar în Vremea, îmi propusesem să-l completez cu un altul despre teatrul scriitorului ; pâ­nă astăzi n'am găsit răgazul să trec la această întreprindere (mo­destă încă) spre a face o monogra­fie introductivă la opera originalului literat. Lipsă de „răsuflet lung“, le­ne, lipsă de pasiune ? îmi iau permisiunea să mă cunosc puțin, pur și simplu lipsă de timp ! dar nemotivată generalizare asupra incapacității criticilor naționali de a Nu știm în ce măsură va ajuta să înlăture și bănuita „lene". ..lipsă de pasiune“ și respirație astmatică foiletoniștilor, obligați să practice oficiul de critici ca o profesiune se. I s'a schimbat și aspectul criticii. Nu De alte proecte mutilate în însă» o analiză a ei ? Iar ideia morții ei« punctul lor de plecare — renunț­a­to concepută cu calm. La fel s'a în­ mai aminti. tâmplar și cu Montaigne, un om care Mai este încă o cauză, peste care a fost toată viața bolnav rău de oi. Mircea Eliade a trecut cu inimă stomac, dar care nu se bucura mai ușoară: „Multă vreme am dat vina puțin de aspectele pe cari i le ofe­­re editori. Dar iată, atât „Fundațiile rea viața, iata ce spune el despre Regale“ cât și „Cultura Națională“ boala lui, cu acel obicei de a­ce a, nu ezită să publice studii temeinice valiza, asupra marilor scriitori și artiști în­viata“. Câte sau publicat însă? N‘au a­­tins o duzină, iar editurile din țară nu se reduc numai la două. Cât volume de critică au publicat editurile și de monografii Cartea Roma­neas~u Alcalay, Naționala­ Ciornei sau Cugetarea ? Am voi să le reco­mandăm grabnic cititorilor. D. Sebastian a arătat destul de pr­­­in ce înseamnă a face o mono­grafie: răgaz, cercetări îndelungate în lioteci, assigurarea existenței, în tipul lucrului ; se poate avea criti­cul român, condamnat să rămână la recen­t ? A face o monografie despre Haș­­deu, cum pe drept cuvânt pretinde d. Eliade, înseamnă a te adresa ex­clusiv Academiei române, a desgropa din reviste articole, studii, a căuta volumele epuizate (și nu sunt aproa­pe toate ?) — luni de zile, chiar ani REGULAE AD­INGENI­ act de „răsuflare lungă“; d. E. Lo­vinescu a scris o Istorie a literaturii contemporane, în câteva volume, de d. Iorga nu mai vorbim, care a scris și monografii și lungi expuneri de is­torie literară: cărțile d-lui C. Căli­­nescu despre viața și opera lui Emi­­nescu numai de astm intelectual nu suferă, iar studiul recent al d-lui Tu­dor Vianu despre Ion Barbu, deși „Je suis aux prises avec Ia pir« de toutes Ies maladies, la plus sou­­daine, la plus douloureuse, la plus irremediable; j‘cn ai deja essayó cinq ou six bien longs accees et pé* ibles : toutefois, oil je me Hat­te, oil encore y a-t-il en cet état de quoi se soustenir, â qui a Tarn« déchargée de la crainte de la mort“*, UN ROMAN FINLANDEZ In Finlanda, se pare că scriitorii găsesc o inepuizabilă sursă de poe­zie în peisagiu. Personagiile vorbesc simbolic, iar peste rânduri trece în­totdeauna o atmosferă de adânca melancolie. Citiți, pentru convin­gere, romanul despre care s-a vor­bit atât de mult: Chant de la fleur rouge, de Linnankoski. Autoanaliza este una dintre pri­mele caracteristici ale modernilor. Dar, după cum spunea acum trei sute de ani și Boileau, suntem prea bătrâni ca să mai inventăm ceva. Iată ceea ce spunea Montaine, vorbe potrivindu-se la atâtea cercetări ac­tuale cari vor să fie tranșe de ex­periențe, și nu cărți frumoase. (Dau din capitolul „Du dementir“, III din Essais, cum.) „Et quand in ortografia de personne ne me lira, ai-je perdu mon temps, de m'âtro entretenu tant d'heures oisives des pensements si utiles ct si agréa­­bles ? Moulant sur moi cette figure, il m‘a fallu si souvent me tétonner et composer pour m'extraire, que le patron s‘en est fermi, et auqune­­tnent forme sói mérne ; me peignant pour autrui, je me suis peint en moi, do couleurs plus nettes qui n'étaient les miennes premieres. Je n‘ai plus fait mon livre que mon livre m‘a fait : livre consubstentiel â son auteur, d'une occupa­tion propre, membre de ma vie, non d'une occupation tierce et étrangére, comme tous autres livres. Ai-je per­du mon temps de m'étre rendu compte de moi, și continuellement, și curieusement ?“ Cred că aceste declarații sunt sur­prinzătoare pentru acel care crede, că o privire asupra celor vechi pen­tru explicarea celor noi, este inu­­tilă. Francezii sunt foarte stăpâni pe ei însăși. Necazurile lor particulare nu apar în cărți, a căror meșteșug nu oscilează niciodată. Proust este concludent pentru aceasta. Un om bolnav de moarte, și care totuși își cheltuește ultimele puteri, numai ca să scrie. Știm, cercetându-i cărțile că întotdeauna a fost cu sănătatea șubredă, că a suferit de „et buffe­­ments“, că a trebuit să fie menajat de Bunica, de Albertina, de toată lu­mea. Dar unde se găsește exprima­rea lirică a acestei dureri, sau măcar gânditori români mai ales prin se­­minariile profesorului Nae Ionescu— a fost tradusă din limba latină, cu o introducere și note, de către d. Con­stantin Noica (Tipografia Gött, Bra­­șov, 1935, 108 pagini, 50 lei). D. C. Noica a debutat întâi în gazetaria literară, prin 1929. Făcea parte din acea impresionantă ,,insurecție de co­legieni“ care îl supăra pe d. G. Căli­nescu. A continuat să scrie la diverse reviste și ziare, dar a continuat la a­celaș timp să lucreze. Constantin Noica și-a construit o solidă bază pentru m­udiile sale filozofice, așa cum foarte puțini se pot lăuda ca au. Cele câteva cercetări publicate ~ in . Revista de Filozofie“ și recenziile­­ din „Revista Fundațiilor Regale“ mărturisesc și serioasa sa pregatire științifică, și o ponderată judecată filozofică. Erudit fără să fie pedant, pă­­trunzător fără să fie cazuist, pasio­­nat fără să fie liric , Constantin Noica se distinge în tânăra pleiadă de gânditori și prin limba literară in care scrie. Mânuește tot atât de sigur demonstrația logică pe cât de discret precizează nuanțele pasiuni­­lor. Mathesis sau despre bucuriile sim­ple (1934), poate fi un esseu, un tratat sau un jurnal intim. Dar Mat­­hesis este în acelaș timp una din cele mai frumos scrise cărți de gân­­dire românească. Nimeni altul nu a știut mai bine ca Noica să rămână viu și intim, farâ sâ renunțe la pu­doare, la decența și la modestie. Constantin Noica vorbește despre pa­­siuni cu acea nobila candoare și gra­­va subtilitate a secolului XVII-lea. Este în efortul său către universa­litate, către certitudine și ritm — o mare speranță a noastră, și o surdă dramă a lui. Alături de Nae Ionescu în ceia ce pri­vește interesul pentru Descartes *— Constantin Noica se desparte de pro­­fesorul său în chiar sâmburele pro­blemei carteziene. De aceea studiile sale asupra lui Descartes ni se par atât de prețioase. Ele nu sunt nu­mai contribuții carteziene — ci, în*­tr-un anumit sens, degajarea spiritului și contribuții la filozofic româ­nesc. Regulae ad directionem inge­nis sunt prea importante pentru a mai stărui asupra valorii traducerii lor­­ românește. Textul este comentat fără a fi totuși sufocat sub note. Iar introducerea este ea însăși un exce­lent îndrumător în filozofia cartezia­nă. Cartea a apărut în admirabile condiții grafice, la Brașov. Firește, ar fi fost de dorit ca ea să fie editată una din Editurile subvenționate de Stat, ca să se găsească perma­nent în librării și să fie accesibilă studenților generații de aici încolo. Dar ar fi fost prea frumos... M. B. SFÂNTA, MAREA NERUȘINARE ..se numește romanul pe care îl tipărește G. M. Zamfirescu în editu­ra „Cartea Românească“! O urmare a „Maidanului cu dragoste“, este e­­puizată. Lucrarea aceasta Unde sunt, mai întâi, edițiile cam­ cunoscuta ;n tânăra plete ale clasicilor noștri, textele critic restabilite, monografiile de strictă istorie literară, necesare pen­tru ambianța operei, a scriitorului, ca să purceadă critica la o serie de analize monografice care, în direcția istoriei ce lucrează literare, u­­niversitarii, care au timp destul la dispoziție, examene rentabile și mor­gă solemnă de „oameni de știință pe temeiul câtorva broșuri și broșu­­rele ? D. Mircea Eliade are netăgăduitul merit de a fi iscat o discuție pasio­nantă și dureroasă, soluționată Pompiliu CONSTANTINESCU MONTAIGNE PRINTRE MO­­DERNI. MONTAIGNE, BOLNAV. A. H. DIRECTIONEM carteziană —■ generație de LiâlY VOP.7A DESPRE CRITICA LITERARĂ Portret

Next