Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)

1935-11-10 / nr. 413

VREMEA Salarizarea profesorilor Odată cu deschiderea porților școlii pentru un nou an școlar, sa deschis și noul calvar al dăscălimii. Pe poarta locașului unde trebuie să aducă lumina și știința in capetele atâtor copii, belferul intră cu fruntea încruntată. Și să nu creadă cineva că aceasta ar fi fizionomia profesorului în alte condiții. Nu. Belferul știe că lumina științei nu se poate răspândi decât cu surâsul larg pe buzele deschise către sufletul dinăuntru. O educație solidă și o temeinică instrucție nu se pot face decât cu entuziasm, cu bunăvoie. Dar profesorul român, — căruia i se mai spune i derâdere și belferi — nu poate avea nici entuziasm, nici bunăvoie. Alături de pasul silnic și obosit al micului său elev, profesorul trage și el un pas plictisit și sterp de orice nădejde. Copilul intră în școală cu sufletul strâns și așa ie și sufletul educatorului Său. Pentru că de ani de zile profesorul român nu mai este profesor, ci cal de bătaie. Asupra lui s-au abătut toate nepriceperile și toate neputințele miniștrilor de finanțe ai României Mari. Profesorul român se află într-o stare materială inferioară, o situație umilitoare din punct de vedere social și paralizantă pentru putința lui de u• fort creator individual. De ani de zile — de vre-o câteva zeci — școala rmânească e un trist loc de experiențe. A descrie halul în care a ajuns ar necesita un amplu volum, un memoriu, a cărui alcătuire ar fi insă inutilă. Pentru că nimeni n'ar lua-o în seamă. Nici-o reformă temeinică nu s-a făcut în această școală care varsă pe porțile ei mii de diplomați fără orientare socială și fără posibilități de plasament. Ceea ce miniștrii de instrucție numesc reforme, au fost Simple „batjocuri“. Școala românească e azi cu totul dezorientată și dezorganizată. Dar la dezorganizarea aceasta contribuie în cel mai mare grad felul în care sunt răsplătiți pentru munca lor profesorii. Ceea ce se întâmplă cu această categorie ie funcționari e o mare, o enormă rușine. Nimeni nu va contesta că profesorul e alături de magistrat și de ofițer, cel mai de seamă funcționar al Statului. Lipsa de considerație care i se acordă acestui profesor e azi generalizată în țară și de ce? Pentru că Statul s-a purtat cu profesorii mai rău decât cu slugile ministerelor. Salarizat ca un portar de bancă profesorul nu poate să-și mențină nivelul social pe care-l necesită situația lui. Incapabil de o situație socială demnă, profesorul își duce de azi pe mâine un trai mizer care-l pune într-o situație sufletească deprimantă și-l ratează înainte de vreme. Să mai amintesc salarizarea belferului? Nu strică. Ea prezintă tabloul morbid al societății în care trăim. Un profesor titular intrând în învățământ, primește în mână 5000 lei. 5000 LEII In comparație cu un supleant care primește GOOi și la fel un sublocotenent. Adică grade ierarhice egale. Cu acești 5000 de lei profesorul trebuie să trăiască 5 ani. Iar după acești 5 ani leafa îi crește cu 1000 de lei! (In paranteză fie spus: Portarul de la Banca Națională primește leafă de 5000 de lei și casă, lumină, lemne!). Ce reprezintă însă 5000 de lei? Exact traiul material pe o lună Nimic mai mult decât casă, masă și celelalte nevoi urgente, totul însă de o modestie excesivă. Din acest salariu profesorul nu se poate îmbrăca. Și nu-și poate nici permite luxul de a se îmbolnăvi! Pentru a se îmbrăca profesorul trebuie să aștepte cinci ani, când i se dă prima gradație. In ce privește cazul de boală, el desvăluie o tragică murdărie a organizării noastre administrative: profesorul e obligat să-și plinitorul din leafa plătească sului. Auziți? Credeți că mai există vre-o țară, — afară poate da Abisinia — unde societatea să-și trateze cu asemetnea dispreț pe funcționarul care o servește efectiv? După ce are un salar de mizerie, după ce e nevoit să cheltuiască cu doctor și leacuri, belferul să-și plătească și locțiitorul. Așadar boala, în concepție genialului Ugiutor român, nu e o nenorocire în care societatea să-și sprijine pe membrul său, ci un lux! In asemenea condiții vă dați seama că un profesor care a fost lovit de o boală mai gravă, care necesită timp și supraveghere medicală, e preferabil să se împuște: indiferenta societate n'are habar decât de oamenii sănătoși! Mai are profesorul însă și alte nevoi decât ciorba de fiecare zi și decât lemnul de foc. Și trebuie o carte. Se presupunem că acest servitor al școlii e un servitor intelectual, nu un rândaș și că trebuie să se țină la curent cu noile descoperiri în știința lui. Un profesor de istorie sau geografie are cărți noi de luat, reviste de abonat, la fel unul de științe, iar cel de literatură e dator să cunoască noile cărți literare apărute în limba ce predă. Cu ce vă ‘ntreb? Acesta nevoi intelectuale necesită un minim de 1000 lei pe lună. De unde să-i scoată bietul stea fără foc, sau să profesor? Să facă greva foamei? Mă rog și un salahor câștigă 5089 de lei. Dar el ce ajunge cu acești bani. Lui nu-i trebuie mai mulți. Oare standardul de viață al intelectualului să fie identic cu cel al salahorului? O nenorocită țară care nu știe să-și respecte lucrătorii ei cu mintea. După 35 de ani de muncă profesorul ajunge la seafa de 12.000 de lei! Un general primește cam vre-o 18.000 sau 20.000. Nu vă Invit să faceți comparația intre travaliul intelectual al unuia și al celuilalt: poate că militarul să cugete — întâmplător — tot atât cât și intelectualul, deși meseria lui nu-l invită la engelare. Dar oare rolul social al amândurora nu e de aceiași importanță? Oare pregătirea viitorilor cetățeni nu e cel puțin tot atât — dar mai mult chiar—de importantă, decât pregătirea viitorilor soldați? Bănuesc că simandicoșii conducători ministeriali, cu venituri fabuloase — nejustificate de activitatea lor cerebrală! = flacă ar citi — vai, DACA AR CITII rândurile acestea, s-ar indigna de aceste socoteli materiale. Cum își permite un profesor să-și facă asemenea socoteli mărunte? El trebuie să se sacrifice pentru țară, să fie apostol al misiunii lui Da. Sacrificiul e frumos, dar nu sacrificiu e situația profesorilor astăzi, ci nedreptate socială. Sacrificiul — dacă e nevoie de el — trebuie împărțit în mod egal de toți cetățenii unui stat. Altfel nu e sacrificiu. In ce privește apostolatul, aceasta e cea mai ridiculă și mai ipocrită poveste inventată pe cei cari sunt îndestulați, pentru a obliga pe nedreptățiți să nu murmure. Nu, profesorul nu e un apostol și nu poate fi. Profesorul e un funcționar care are o menire și și-o îndeplinește. El are o chemare socială. Dar tocmai pentru aceea el trebuie să fie răsplătit după meritul lui. Nu situație largă, nu îmbogățire rapidă cera profesorul când cere un salar omenesc, ci dreptate și situație socială mai bună. Dacă el ar fi vrut să fie apostol se făcea preot, sau sa ducea în vreun Maglavit să mănânce doar mămăligă și ceapă și să propovăduiască câteva precepte bune, dar cam necanic repetate. Nu, profesorul nu poate fi apostol. El e plămăditor de suflete și de minți. Dar cum vreți să muncească acest om a cărui metodă trebuie să fie surâsul și entuziasmul, când știe că muncește ca un salahor numai pentru ciorbă și pâine? Cu ce suflet pătrunde în clasă acest nedreptățit în toamna asta când s'au redeschis uzinele învățăturii? Profesorul e azi un simplu proletar intelectual. Dar aceasta deschide o nouă perspectivă și o nouă problemă, mult mai gravă. OCTAV ȘULUȚIU cu Rssiv ...Cunosc un bolnav care deja răsboi încoace a trecut prin vicisitudini fără număr și a cărui stare s'a înrăutățit simțitor în ultima vreme. Asupra acestuia se află concentrată solicitudinea unei țări întregi care îi urmărește cu durere suferințele menite să aibă un răsunet direct asupra bunei stări a colectivității. Doctorii strânși în jurul pacientului îi administrează, — atunci când lucrurile stau mai prost. — o pilulă preparată după formule străine care au dat aiurea rezultate fiind aplicate unor bolnavi cu o constituție deosebită de aceea a pacientului nostru. Urmează apoi o perioadă de liniște în care leacul este lăsat să lucreze și să arate ce poate. In timpul acesta, starea bolnavului — în loc să arate tendințe de îndreptare,— periclitează tot mai mult. Dar, lucru curios, înrăutățirea boalei nu este vădită de mijloacele de investigație ale medicilor curanți care arată în mod constant o temperatură foarte vecină cu normala. Ridicarea febrei este pusă în evidență de medicii clandestini, de empiricii cari sunt disprețuiți dar și temuți de știința oficială. Termometrele acestora arată adevărata temperatură rezultată din raportul între forța de rezistență a organismului și nocivitatea microbului. Ciudat este că în ultima vreme știința oficială a început să cedeze în fața impresionantelor demonstrații ale medicilor empirici. Acum câteva luni, medicii curanți au admis ca în parte înscrierea temperaturei să se facă după indicațiile practicienilor clandestini, oprind însă fluctuațiile la o anumită cotă fixată în mod arbitrar. Acest procedeu nefiresc a dovedit de la început a fi neviabil, lucru care a fost verificat de experiență. In sfârșit de curând au făcut mare sensație declarațiile unuia dintre medicii curanți cei mai calificați, anume că indicațiile medicilor clandestini ar fi cele mai aproape de adevăr și că temperatura ar depăși cele mai proaste supoziții. Cam astfel se prezintă lucrurile cu moneda noastra naționala, cu bietul leu care în starea de astăzi nu oferă nici o analogie cu regeasca făptură al cărui nume îl poartă. Foaia de temperatură întocmită de medicii curanți este cursul oficial al leului iar aceea înregistrată de medicii empirici este cursul „bursei negre" așa cum reiese din jocul cererei și ofertei de devize Dotările oficiale n'au reușit să influențeze cursul pieței cu toate rigorile prescrise de lege împotriva celor ce se ocupă cu comerțul clandestin de devize. Economia monetară s-a arătat refractară unei reglementări prea severe a negocierei devizelor. Pe lângă dificultățile de tot felul cari sunt puse în calea unor schimburi normale cu străinătatea, se favorizează astfel toate abuzurile la cari am fost martori în cursul lunilor trecute. Metodele polițiste nu corespund întru nimic nevoilor economiei monetare. Etalonul-aur tradițional, așa cum funcționa în epoca dinainte de răsboi avea drept corolar indispensabil libertatea absolută a circulației internaționale a aurului: împrejurările vitrege de astăzi se opun unei asemenea libertăți. Totuși chiar astăzi un minimum de libertate trebue să existe, viața economică riscând să se înăbușe strivită cum se găsește între reglementările dias JL, Joris tice ale Ministerului de Finanțe și ale Băncii de Emisiune. Se uită tot mai mult că moneda trebue să stea în serviciul exclusiv al vieței economice. Acest principiu, — a cărui importanță nu mai e nevoe să fie demonstrată, —este covârșit astăzi de acela care institue Statul drept singur arbitru în acest domeniu. Guvernatorul Băncei Reichului, dr. Hjalmar Schacht, vorbește undeva despre monedă „care nu mai servește circulației regulate de mărfuri ci numai pentru a ascunde lipsa de lichiditate a institutelor de Credit și a Autorității Publice”. Această concepție se aplică întocmai stărei de lucruri de la noi. Este penibilă echilibristica la care se dedă oficialitatea noastră pentru a ascunde în măsura posibilului această llichiditate. La aceasta servește dubla cotare a leului despre care vorbeam mai sus. Un ziar sublinia mai deunăzi duplicitatea care rezidă în faptul de a lua drept bază de calcul, atunci când este vorba să se facă plăți în devize, — cursul leului stabilizat în vreme ce atunci când trebuesc preschimbate în lei devizele cedate de exportatori, se ia drept bază cursul pieței din momentul preschimbării. Astfel este invocat, după conveniență, când statutul stabilității din 1929, când cursul practicat pe piața liberă. Desigur că acest fel de a proceda nu este lipsit de rostul său. Perseverarea în a rămâne la un curs, fictiv, cu totul nepracticat pe piață,, este datorită nevoilor plăței cuponului în străinătate care ar fi greu de achitat dacă în mod oficial sar recunoaște deprecierea de fapt a leului nostru. Este vorba însă dacă nevoile echilibrului bugetar vor putea fi întotdeauna satisfăcute pe această cale. Este timpul ca guvernul să se preocupe în mod serios de ce va face în momentul în care diferența între cele două cursuri va fi atât de accentuată încât ficțiunea cursului oficial al leului nu va mai putea fi menținută. In acel moment se va repune în discuție regimul legal al monedei noastre. Problema revizuirei regimului UE monetar se pune nu numai pentru noi ci și pentru o bună parte din statele Europei. Speranța unei reintronări rapide a etate unui aur în vechile sale drepturi pare tot mai îndepărtată. Anglia nu este deloc dispusă să procedeze pentru moment la o stabilizare a lirei sterline iar America nu vrea să pericliteze rezultatul vastelor experiențe rooseveltiene printr'o revenire la aur. Coeziunea între țările făcând parte din blocul aur lasă mult de dorit și nu este exclus ca în curând să avem surprize în această privință. In sfârșit, restul statelor cari ca și noi se mențin la etalonul aur, dispun de un etalon aur numai cu numele, de un „etalon-aur al insolvenței" cum îl numesc atât de disprețuitor autorii anglo-saxoni. Precaritatea acestui ultim regim monetar este evidențiată de faptul că, — departe de a asigura stabilitatea monedei atât la interior cât și față de străinătate, — el permite fluctuații importante care contravin scopului pentru care a fost adoptat, învățătura pe care ne-o dă momentul de față este că trebue să ne îngrijim singuri de felul în care vom soluționa greutățile prin cari trecem. Nădejdea într un aranjament internațional în materie monetară, care să ne salveze în acelaș timp, este un lucru pe care nu se poate conta. Ceea ce importă în primul rând și mai presus de toate este viabilitatea economiei naționale care trebue realizată chiar dacă s-ar contraveni principiilor etalonului-aur. Tot sbuciumul pentru a menține o paritate iluzorie cu costul derăpănării întregului comerț al țărei este zadarnic. Mai devreme sau mai târziu realitatea se va impune și toți factorii economici vor trebui să i se adapteze. Este timpul să se renunțe la soluțiile provizorii care trebuesc modificate după trei luni de funcționare și sa se dea monedei și comerțului exterior un statut bine chibzuit și bazat pe realități care singur ne poate ajuta să eșim din situația în care ne găsim. SORIN TURBURE DUMINICĂ 10 NOEMBRIE 1935 Demagogie pre-revoluționară Se observă astăzi, in toate țările o creștere nemăsurată a interesului pentru problemele și nevoile colective. Este și ăsta un semn al timpului. Căci, pretutindeni, se întâmplă ceva revoluționar sau contrarevoluționar. In procesul de descompunere al lumii vechi, cele mai senine țări sunt și ele pre-revoluționare. Centrul de greutate al oricărei probleme sociale sau politice este, astăzi, revoluția. Ce se înțelege prin acest cuvânt nu este prea ușor de spus. In orice caz, se descifrează pretutindeni o revoltă împotriva lumii moderne — și asta e de ajuns ca tot ce se leagă de „colectivitate" să capete deodată o viguroasă preponderență. Și la noi în țară, firește, s'a resimțit acest interes universal pentru nevoile și problemele colectivității. S'au resimțit mai ales mânia, însă, orice interes sau problemă colectivă este transformată de oamenii politici în demagogie. La noi nu contează in primul plan nevoile masselor — ci opiniile acestor masse. Ceea ce interesează pe politicianul român nu este ce se întâmplă cu massele — ci, ce spun massele. Acele câteva reforme care s'au făcut, bune sau rele cum ar fi, nu s’au făcut pentru întărirea socială și promovarea politică a masselor — ci pentru cucerirea opiniei Ioradică a voturilor. Dezmățul demagogic este atât de cunoscut și atât de tolerat în politica românească, încât nu mai miră pe nimeni oportunismul și lichelismul de ultima oră. Pentru doua oară in istoria României post-belice (prima dată a fost la venirea național - țărăniștilor) oamenii noștri politici simt albirea și puterea masselor. Și atunci, ce nu se face și ce nu se făgăduește pentru fericirea acestor masse?! Unde le uiți, nu vezi decât forțe și fițuici care scriu colectivitate" sau despre despre „masse". Dreapta, stânga, aproape că nu mai contează pentru acești oameni. Ei se dau după ritmul vremii, după cum bate vântul. Unii din ei ajung cu lichelismul până la imitarea numelor sau lozincelor formațiilor politice „cu viitor“. Dacă ar fi să te iei după ce scriu ziarele și după afișele celor o mie și una de fițuici de luptă politică, socială, țărănească, naționalistă, proletară, universitară, românească și mai știu eu cum, — ai crede că toată lumea politică românească nu face altceva decât să discute probleme și imperative „colective". Ai crede că nici unul dintre acești domni nu se mai gândește la sine, la bucata lui de pâine sau la consiliul său de administrație. Toți, dar absolut toți, se prăpădesc cu firea după „colectivitate" Toți afirmă că trăiesc un ceas solemn și oarecum revoluționar. Dacă ați cunoaște mai deaproape pe acești oameni, care scot fițuici sociale și revoluționare! Dacă ați ști prin câte primării, și prefecturi și Bănci, și cluburi, și loji, umblă acești frenetici apărători ai „colectivităților" Numărul lor e regiune — dar numele lor e unul singur: licheaua. Licheaua care profită de pe urma oricărui curent politic sau spiritual. Licheaua care este patriotică sau marxista, uapa cu..toate vântul. Licheaua care se simte tare în biuroul său revoluționar, pentru că nasul său de copoi a simțit de mult foametea de la țară, mizeria periferiilor, șomajul tinerilor intelectuali, nemulțumirea surdă și universală. Forțele politice și sociale au săltat întotdeauna oameni buni și răi, martiri și escroci, șefi și comisari. La noi in țară, insă, forța aceasta politică este de multe ori captată de cei mai seci și mai sterpi oameni. Există astăzi o cumplită suferință in Românie Mare, o suferință această care macină pe ascuns actualele cadre sociale, dar care slujește, in acelaș timp, celor mai mizerabile pofte individuale. Știu prea bine că istoria va merge înainte, și că ceeace trebuie să se întâmple se va întâmpla — dar mă îngrozesc de mersul istoriei, de toate nedreptățile și crimele pe care le va provoca licheația politică. Tragedia și paradoxul unui moment istoric în care predomină „politicul" ■— este că oricine poate ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor și a forțelor personale, ci ierarhia lozincilor. Aderi unei lozinci, și simți imediat înapoia ta forța masselor al căror crez îl formulează acea lozincă. Devii puternic de azi pe mâine, prin simpla ta aderare, prin simpla ta mărturisire de credință. Intr’un asemenea moment istoric, ierarhiile sunt întâmplătoare. Iar intr’o țară cu o detestabilă tradiție politică, așa cum e România modernă, ierarhiile aproape că nu mai contează. Ceia ce contează este demagogia, instinctul balcanic de a te da după cum bate vântul. Observați puțin preocuparea centrală deși nemărturisită a tuturor partidelor de guvernământ. Cu sau fără voia lor, aceste partide înscriu în programele lor anumite reforme cu caracter revoluționar. Fiecare partid este hotărât să practice un „românism“ mai mult sau mai puțin atenuat, un „socialism" mai mult sau mai puțin sincer. Aceste partide sunt gata să înfăptuiască anumite reforme pe care le cer massele — dac asta numai din demagogie, numai ca să-și păstreze simpatia „masselor". Cu alte cuvinte, partidele de guvernământ sunt gata să împrumute doctrine și reforme numai să poată guverna înainte. Sunt gata, așadar, să împrumute din afară aceste elemente revoluționare, ca și înaintașii lor de la 1848 — deși există, între hotarele țării, destule forțe revoluționare autohtone. Ceia ce ni se pregătește acum, este un nou pașoptism, adică o nouă serie de împrumuturi politice, făcute de oameni care structural nu pot înțelege nevoile timpului. Demagogia românească profită de tot. Cum n’ar profita ea și de acest mare moment politic, de această criză spirituală și socială, de această așteptare revoluționară? Și atunci, toată lumea ia in brațe subiectul cel mai [UNK]gras problema cea mai actuală: colecșitivitatea, massele, revoluția.. MIRCEA ELIADE. — De ce or fi supărați de noile impozite? Nu le promisesem „Ceva nou”?