Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)
1935-11-17 / nr. 414
DUMINICĂ 17 NOEMBRIE 1935 CANOSSA Dacă e adevărat că „sub arme muzele tac“, n’ar mai fi nevoe de alte dovezi și nici de cercetările periculoase ale agenților și agentelor de poliție secretă sau de spionaj, spre a ne încredința că Germania e „sub arme“. Unde sunt oare valurile de hârtie imprimată de odinioară care în volume complecte dar nu mai puțin grațioase zburau ca porumbiei de horbotă albă ducând peste toate continentele, farmecul viselor germane, muzica nostalgică a sensibiliății germane, bcea „Gemütlichkeit“ care nu-și găsește echivalent în niciun alt grai?... In Germania de azi producția literară propriu zisă a încetat și ea se manifestă — cum vom arăta mai amănunțit cu alt prilej dincolo de hotarele patriei, un fel de glas înstrăinat deși nu mai puțin german, literatura „emigranților", cu centrul de editură la Amsterdam. In Germania se scriu azi și se publică îndeosebi traduceri din autori Străini — francezul Giotto e trdus aproape în întregime, volum cu volum, îndată după apariția originalului — sau amintiri de familie fără vreo culoare politică și mai cu seamă studii istorice, massive și ce posturile de radio emit marșuri militare. Unul din autorii cei mai harnici din acest domeniu și care folosește admirabil neașteptata „conjunctură“ până acum a celui mai puțin favorizat gen, e d-l Rudolph Wahl care după an interesant și amănunțit „Carol cel Mare", ne dă acum o istorie tot atât de amănunțită a lui Henric al IV-lea, sub titlul localității unde s-a jucat scena culminantă a domniei lui dramatice, „Canossa". Răstimpul de la Carol cel Mare la Henric al IV-lea e împlinit în câteva pagini de introducere, deși trecuseră trei veacuri, dar neînsemnate ca și cum ar fi fost câteva secunde. Fără a ne atrage atenția, d-r Rudolph Wahl, care e departe de a fi un istoric romanțios de felul sentimental al lui Emil Ludwig, întemeiază o destul de nouă metodă istorică. După el istoria nu trebue să fie o povestire egal de amănunțită sau egal de rezumată a evenimentelor — căci nu toate evenimentele sunt la fel de vorbitoare, înțelesul lor se vede licărind in răstimpuri poate și în fapte cari ar părea uneori anodine sau numai pitorești. Și cum nimeni nu se poate ține cu condeiul după desfășurarea zi de zi și an de an a întâmplărilor, căci asemenea trigonometriei și tabelei logaritmilor, istoria pentru oameni trebue croită pe măsura timpului scurt și vitezii noastre cerebrale. Rudolph Wahl alege o epocă dintr-un mileniu, uneori o viață de împărat sau ca în ultimul volum „Canossa", un joc istoric, pe care le prezintă cu o amănunțime și un relief ce trec de istoria propriu-zisă și devin opere de artă. Nu e „istorie" dar nu e nici „roman" — el istoma Historie, definește însuși autorul. Intre două fapte remarcabile, care merită toată atenția și puterea de analiză a autorului și cititorului, trei sute de ani anoști cu repetiții de fapte și oameni puerili încap tocmai bine în trei linii. Drama de la Canossa, cetațuia italiană la poarta căreia a adăstat ca un pelerin umil împăratul Henric al IV-lea eroarea papei Grigorie, se trage într'adevăr direct de la actul solemn al lui Carol cel Mare care s-a încoronat la Roma în catedrala cea mare, în prezența papei, suveranul creștinătății Nențelegerea dintre Henric și noul papă — un papă amarnic, care a introdus ascetismul în viața clericilor apuseni ““ Părea meschină , împăratul voia să numească el episcopii iar papa credea că de vreme ce și împăratul îi era vasal, deoarece primea coroana din mâna-i sfântă, numirea episcopilor era cu atât mai mult un drept papal. Că o excomunicare de la Roma a putut lovi în inima ei puterea imperială de dincolo de Alpi, era dovada definitivă că autoritatea imperiului roman trecuse întreagă asupra celui ce ședea in scaunul Vaticanului. Drama lui Henric al IV-lea, care după împăcarea de la Canosse, se va întoarce acasă, va porni iar cu oști împotriva papei și-l va urmări până la moarte, se repetă de câteva ori cu urmașii, până când ajung la o înțelegere naivă, un veac mai târziu: Papa să ofere episcopilor ineul și cârja, împăratul sceptrul. Din orice punct al ei, istoria oamenilor care e un șarpe cu ... *.. . . X «. « 4 fi reialocatâ, ca sâ apuce pe alt drum. Dar poate niciodată de la căderea imperiului roman și după victoria creștinismului, oamenii n'au avut prilej mai bun de a schimba calea absurdă pe care nu încetează de a merge și a-și crea adevăratul lor destin. Grigore al VII-lea, adversarul Împăratului german, era suveranul lumii prin Duhul Sfânt. Dacă, biruitor în fapt cum se vădea, creștinismul ar fi găsit în el un autentic reprezentant al lui Iisus, omenirea ar fi fost scutită de cel puțin încă un mileniu de crime inutile. Serialismul istoric, de care Mase face atâta caz, e valabil numai pentru că oamenii au abdicat de la însușirea lor de căpetenie, de la virtutea lor exclusivă, de a gândi și a voi și s-au lăsat duși, ca o turmă necuvântătoare, de puterea unor fenomene cărora le-au găsit și „legi ” Papa de la Canossa avea in veacul al XI-lea la genunchii lui nu pe bietul Henric al IV-lea, zdrențuit, flămând și cu picioarele goale zdrelite de pietrele drumului, ci însăși materialismul istoric, instinctele grosolane mari duc incă oarba omenire din prăpăstii in prăpăstii. Dacă ar fi avut numai o scânteie din geniul lui Paul din Tars, papa ar fi întemeiat atunci un Imperiu de Occident al Spiritului Creștin, cu un singur grai, în care n'ar fi avut ce căuta nici sabia, nici lupta pentru aur — ci numai râvna creatoare, selecția semințiilor prin valoarea spiritului și înfrățirea lor în iubirea lui Crist. Dar papa Grigore, cu ochii de diavol și șuvițele-i negre coade de viperă, asemenea unor simula doar harul divin, căci în inima lui nu fierbeau alte patimi decât ale oamenilor de rând și încă vreo câteva din cazanul iadului. Nu știm dacă lucrarea lui Rudolph Wahl are vreo tainică legătură cu evenimentele Germaniei de azi, unde puterea politică și bisericile sunt in război. Va avea însă o înrâurire mai târziu, căci lecțiile mileniilor sunt gratuite, evidente și teribile. F. ADERCA ar e fată nenorocită VREMEA documente Arhiva de Folclor In ședința dela 26 Maiu 1930, Secția literară a Academiei Române hotărăște înființarea unei Arhive de Folclor, menite să adune prin chestionare și anchete speciale cât mai multe materiale folclorice din tot cuprinsul țării românești. Arhiva a fost instalată la Muzeul Limbii Române din Cluj, Muzeu condus cu atâta râvnă și pricepere de profesorul Sextil Pușcariu. Conducerea Arhivei de Folclor a fost încredințată unui tânăr și emerit cercetător, d. Ion Mușlea, care a fost de asemenea însărcinat cu redactarea Anuarului Arhivei. Au apărut până acum două volume din acest Anuar (1932, 1933). Cu publicarea „Arhivei de Folclor" se pune definitiv capăt perioadei diletantismului folcloristic în România, care, ca și toate celelalte specii de diletantism, a dăinuit prea mult. Deja studiile și materialele publicate în „Grai și suflet”, revista d-lui Ovidiu Densușianu, inaugurează o etapă nouă, științifică, în culegerea folclorului românesc. Au urmat apoi „Arhiva" sociologică a d-lui prof. D. Gusti, și alte câteva publicații. Perioada tristă a amatorismului se încheie însă definitiv—„ cel puțin, așa sperăm — cu organizarea Arhivei de folclor și publicarea „,Anuarului”. Folclorul românesc a fost studiat până acum dintr’un punct de vedere liric, filologic, istoric și mitologic. Venise timpul să fie studiat și din punct de vedere folcloric. Spunem asta nu atât asupra metodei în care a fost cules folclorul românesc — cât asupra felului în care a fost Interpretat. Intr’adevăr, ceia ce a lipsit multă vreme studiului folclorului românesc» au fost criteriile prin care el trebue cercetat și înțeles. Lipsea cu desăvârșire seriozitatea comparațiilor cu materialele folclorice cume auur pujtiit, tapetau metodele științifice, critice. Lacunele acestea se datorau în bună parte dezorientării generale a studiilor folclorice — dar se datorau și lipsei de informație a cercetătorilor noștri, care se dovedeau excelenți colecționari de materiale folclorice, ori la cele mai grave erori îndată ce încercau să explice origina, filiația sau sensul original al acestor documente populare. Sărăcia bibliotecilor noastre, absența specialiștilor în etnografie, antropologie, istoria religiilor și orientalistică — toate, acestea c _r‘buiau la perpetuarea diletantismului teoretic în materie de folclor. După ce Karle Krohn pune bazele metodelor (intuite de părintele său, Julius Krchn, și aplicate în cercetările acestuia asupra Kalevalei), după ce se creiază așa numita „școală finlandeză” după repertorii de talia celui compilat de Bolte și Polivka, sau a celui mai grandios, început de curând de către Clith Thompson «— trebuia să înceapă și pentru România o perioadă științifică în interpretarea documentelor f„ctorice. Totul ne îndeamnă să medem că „Anuarul Arhivei de Folclor" inițiază definit acea dr. perioadă. Nu stă în intenția noastră să discut“"" nici importanța studiilor serioase de folcîor , dru o cultură tânără cum e cea românească» nici să dovedim necesitatea monografiilor folcleare, a anchetelor serioase pe locuri și regiuni, care să epuizeze pe cât se poate materiz’ale. Atât arhiva men greică a d-lui prof. D. Gusti, cât și Arhiva de Folclor (. p. studiul d-lui M șlea decree baza Orașului, culegerea d-lui P. V. Ștefănescu din județul "puțu"), erau admirabile pilde de asemenea anchete. Cîrp înrăsire a acestor monografii convinge chiar pe un nemiț*"* de excepționala val rare cu nurata și iinplonar a a activității folcloe. In afară de adunarea, păstrarea și vsoarea documentelor folclorice, se pune problema "setoegerii lor, a c-muiiiorții lor spirituale» Aici intervin greutăți de tot fe’vL .-icit--' dese inventate sau adapă metode noi de irte prefere, sau cel puțin de o clasificare •*. 'd* r iz dă dovadă și d. M ’ea. și d. H. U. Stahl, la „Arhiva” d-lui prof. Gusti). Simpla adunare de material, nu conduce nicăieri. Antropologia culturală, etnografia, istoria religiilor și folclorul, suferă astăzi de o supraproducție de materiale. Mii de oameni au adunat, au adunat și au tipărit — și foarte puțini și au pus problema metodei» a instrumentului de cunoaștere care trebuie construit pentru interpretarea eficientă a acestor materiale. Este foarte probabil că această problemă a instrumentelor de cunoaștere și-a pus-o și editorul ,,Anuarului”, d. Ion Mușlea. Numai așa folclorul pote depăși stadiul de pasiune — și poate ajunge cândva o știință. Nu ne propunem, în această scurtă dare de seamă, o analiză a tuturor studiilor publicate în cele două volume ale „Anuarului". Remarcăm, și recomandăm celor care vor să cunoască o magnifică regiune a țării, studiul d-lui I. Mușlea : Cercetări folclorice în Țara Orașului. (în deosebi, informațiile noi asupra „focului viu”, vol. I, p. 146 și urmare). Remarcăm, de asemenea, întinsul studiu al d-lui Petru Caraman : Contribuție la cronologizarea și geneza baladei populare la Români, excepțional de bogat ca informație, și cutezător ca temă. Este vorba de expediția unui pară, Marcoș, din 1498—99, când oastea turcească a pierit de îngheț și de foame — și a cârui amintire s’a păstrat în mai multe balade românești. Elementele istorice păstrate în documentele folclorice sunt extraordinar de rare și de confuze. In „Cântecul lui Marcos-Pașa” fantasticul predomină atât de mult, încât numai prin mărturiile cronicarilor poloni a izbutit d. Caraman să identifice evenimentul. Timpul și spațiul au, în folclor, cu totul altă funcțiune și alt conținut decât timpul și spațiul obiectiv. Despre „legenda istorică”, un bun dar aplecat spre humor folclorist european, A. H. Krappe, a spus că se numește Artîel pentru că nu conține nimic isteric. Intr’adevăr, excepțional de puține „parade istorice” au păstrat ceva „istoric” în ele. D-1 P, vl aziatl menționează balada Agai Bălăceanu. Mai există vreo câteva în folclorul european, și dacă câte știu, una singură în folclorul bengalez. Se întâlnec, totuși, poezii populare recente, în care evenimentele politice și sociale se păstrează cu o uimitoare fidelitate. Clar d. Caraman citează câteva dintr-un studiu al savantului prc.or Bystron. S’ar fi putut adăuga pensiile culese de „arhiva monografică” a d-lui Gusti, în care se găsește un istoric perfect al reformelor agrare (în special, episodul „de la șaizeci și trei, când veni Vodă Știrbei”). Studiul d-lui Caraman, deși ajunge la rezumate minime, are marea importanță de a fi explorat o zonă complect necunoscută din folclorul românesc. Cele două volume din „Anuar” conțin de asemenea multe contribuții, de regretatul V. Bogrea, de Artur Gorovei, Ștefan Pașca, N. Drăganu, Ion Breazu, Ștefănucă și Bogdan-Duică. Se publică o foarte necesară Bibliografie a folclorului românesc pe fiecare an, și ni se făgăduește o bibliografie complectă. Academia română trebuie venerată pentru înființarea acestei ..Arhive”, iar d. Ion Mușlea felicitat pentru publicarea „Anuarului”. MIRCEA ELIADE IV Alături de Cazania lui Varlam (1643), Noul Testament al lui Simion Ștefan (1648) și Biblia lui Șerban Cantacuzio (1688), Mineele lui Chesarie și Filaret sunt una din cărțile reprezentative din literatura noastră religioasă. Prin traducerea lor, în întregime, în limba română, Biserica noastră a scuturat și s’a scăpat definitiv de jugul celor două limbi liturgice ale ortodoxismului, slavona și greaca, în care se mai făcea încă, până atunci, o bună parte din slujba religioasă. Mireele lui Chesarie și Filaret s’au folosit pentru slujbele sfinților, nu numai în bisericile și mânăstirile din țara noastră, ci și în bisericle românilor n*uniți din Transilvania Banat și Țara Ungurească. După un sfert de veac și mai bine de folosință, istovindu-se așa zisa ediție a Mireelor de Râmnic, se dă la lumină o nouă ediție, revăzută și îndreptată de Iosif, epscopul Argeșului. Această a doua sdițî» — cunoscută sub numele de M’nead d» Buda — s'a top it, în anii 1804 șî 1805, la Buda, în două d» exemplare: unul neutru Țara Românească, având în titlu numele domn’torului Constantin Teslani și al autrenitului Dositheî: alt»! pentru Transilvana și Țara Dumiească, având în titlu numele împăratului Francisc al doilea și al lui Ștefan Stratîmirovici. ..Arhiepiscopul și Mitropolitul Bisericii Răsăritului din Karlovitz". Din Mineiul acesta de Buda, am avut și noi trei luni, cu datare 1_CC4. pe.care, în anul 1919, le-am dat m.s_ch.ieib, pe un exemplar complet din., traducerea necunoscută a lui Chin „A Tbznar dala ICâmp de urmarea lui. Ms“, publicată la Blaj. cu cheltuiala emisopului Bobbinar 1 1CLI 2 (BJalinar, Jian* Wacke, N 0l. 813).. Prin traducerea și publicarea Mineelor în limba românească, Chesarie și-a câștigat o mare și bine mertată faimă. In anul 1797, apare la Sibiu „Gramatica românească, alcătuită de Radu Tempea, Directorul Școalelor neunite“. In prefața gramaticii sale, Tempea încearcă să explice amestecul limbii noastre cu elemente din limbile altor neamuri enumărăm— unele greși — câteva vechi tipărituri religioase, apoi urmează: „Iară cea mai mare parte a cărților bisericești s’au tălmăcit de Damaschin, Episcopul Râmnicului la 1730, cu stil și graiu foarte luminat, dar amestecat cu multe cuvinte slovenești, puind vreme în loc de timp, slugă în loc de serv, pricină în loc de cauză, și altele. „Urmând dară după stilul acesta și vestitul Chesarie Episcopul Râmnicului, și următorul lui, Filaret, în întoarcerea celor cinosprezece Minee, s’au obișnuit până în ziua de astăzi atât în toate cărțile bisericești, cât și în Vorba noastră de obște a se întrebuința. „Cu greu este și va fi drept aceea a aduce limba aceasta in curățenia și originalul ei, adică în limba veche romanească sau râmbenească, căci de ar aduce-o cineva în curățenie ar fi tocmai latinească sau italienească, și cel ce ar învăța românește așa limpede, care nu este Român, cărțile bisericești nu le-ar putea înțelege, nici vorba obștească de acum obișnuită. Românul neînvățat încă socotesc că ar zice că-i schimonosești limba părintească”. Iată ce vină aduce Tempea lui Chesarie și ce scop au urmărit, char dela început, atât întemeietorii cât și adepții scoalei latiniste, „să curețe toată neghina ce cuprinsese limba noastră și cât va fi cu putință a o apropia de prinhinalul ei“. Romîfaf„î atâtor strădaci s’a văzut după vre-o trei sferturi de veac, mai târzit Dicționarul lui Laurian și Maxim. La anul 1793 se publică la Iași Hrisovul de așezământ al Domnitorului Mihail Șuțul. Pe verso titlului stema îndoită (ca domntor și în Moldova și în Țara Românească), și sub ea următoarele două versuri din Mineiul pe Iulie, tradus de Filaret, la 1780: Semnele Românilor, cele dintru început fericite. Cu adevărat de la Roma sburând în Dacia sânt venite. La 1787, apare la Râmnic ediția întâia a Gramaticii lui Ianache Văcărescul, sub titlul de: „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelilor gramaticii românești”. Cartea are o lungă prefață adresată episcopului Filaret, din care se poate vedea întinsele cunoștințe istorice, geografice și filosofice, pe care le avea Ianache Văcărescul. După ce arată pricinile cari îl fac să-i hărăzească lui — lui Filaret — gramatica sa, el continuă mai departe: „Știut este la știința Sfințeniei tale, că marele acela era an Imperatorul Romanilor, după ce nesuferind a mai plat, tribut și a da dajdie la Craiul Dacilor, ce era atunci Craiu al nostru, care încă dela Domețian rămăsese în regulă, și după ce a venit aici în două rânduri în Crăia Dacilor și a trecut apa Istrului sau a Dunării, pe trecerea cea de piatră ce este în județul Mehedinților, a căreia se vede rămășița stâlpilor și până astăzi, la veleatu 104 de la Hs, trecând prin țara românească și supuindu-i-se țara aceasta, de către Flaca, arhistratigul Romaniceștilor puteri după al căruia nume a luat și Valahia numirea (măcar că alt Gheograf zice că se numește Valahia după Vlah, numire sau nume, ce Alemanii și Lin nurii dau Romanilor), trecând rí Imparatorul Traian a mers în Transilvania către cetatea Cermiceghetura ce era capială a Craiului nostru Decabal sau Decheval, precum arată și alți mulți istorici și mulți gheonrtafrî între toți și Meletie, ce zice că poliția ce se numește acum Varel, întru care se văd rămășițe a Traianiceștii Alpi, aceasta s’a numit Cermiceghetura sau Sarmighetusa, între apa Mureșului și a Oltului, pe care după ce au închis- o cu încungiurări, la al doilea bătălie și războiu, a perit craiul nostru Dedieval, a căruia i-au dus și capul la Roma, și au supus crăia noastră la schipturile romanicești. Și după ce s’a numit Dacica și a despărțit crăia noastră în provinții și eparhii romaicești, vrând a-și statornici stăpânirea, a cugetat sâ facă strămutări și să trimită coloni din Italia, partea cea mai cinstită atunci din Europa a stăpânirii romaicești. „Și cu acest mijloc politiciesc, sau mai bine să-i zeînțelepțesc» voind să-și facă stăpânirea ohabnică și fără de nici o îngrijare, a adus mulțime de Latini și de Ita Lani aici Și dintr’aceia cei ce s’au așezat întru sălășluire aici, întăiu au cuprins județul Romanaț Ior, care le poartă numele și până acum, și dimpreună cu acela și celelalte ale creștineștii tale eparhii, apoi s’au întins și în cestelalte, și în Transylvania, și în Moldavia și spre ținuturile Timișoarului, și pe marginile Ungariei, neana Tsis în sus, în toată Crăia Dacilor. „Dar ce folos, că de au și locuit aceste frumoase eparhii. Romanii au fost, precum se vede, oameni din cei ce pot lesne a se muta, adică proști și țărani și nu cu știință de șiință, ci și fără gramatică au orăît ei latinește, ca oamenii proști. Dar crez că dela fii lor au început a se vî mai dăjghina limba, și fiind Dach' împr«ună locuitori CU dânșii. Sârbii și Bulgarii vrem atâtea limbi deosebite și a lor fără gramatică, ce ure a să fie alt la limba noastră, decât ceea ce vedem astăzi? Căci de ar fi fost măcar un dascăl de gramatică, astăzi am grăi toți limba latinească sau talenească, cu carele au venit acei stăpânitori de atunci aicea"* Prof. N. IONESCU Din predoslovii $1 cărți vechi Conștința originei noastre române