Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)

1935-11-17 / nr. 414

DUMINICĂ 17 NOEMBRIE 1935 C­ANOSSA Dacă e adevărat că „sub arme muzele tac“, n’ar mai fi nevoe de alte dovezi și nici de cerce­tările periculoase ale agenților și agentelor de poliție secretă sau de spionaj, spre a ne încre­dința că Germania e „sub ar­me“. Unde sunt oare valurile de hârtie imprimată de odini­oară care în volume complecte dar nu mai puțin grațioase zbu­rau ca porumbiei de horbotă albă ducând peste toate continentele, farmecul viselor ger­mane, muzica nostalgică a sen­­sibiliății germane, bcea „Ge­mütlichkeit“ care nu-și găsește echivalent în ni­ciun alt grai?... In Germania de azi producția literară propriu zisă a încetat și ea se manifestă — cum vom arăta ma­i amănunțit cu alt pri­­lej dincolo de hotarele pa­­triei, un fel de glas înstrăinat deși nu mai puțin german, lite­ratura „emigranților", cu cen­trul de editură la Amsterdam. In Germania se scriu azi ș­i se publică îndeosebi traduceri din autori Străini — francezul Gio­­tto e tr­dus aproape în între­gime, volum cu volum, îndată după apariția originalului — sau amintiri de familie fără vre­o culoare politică și mai cu seamă studii istorice, massive și ce posturile de radio emit mar­șuri militare. Unul din autorii cei mai har­nici din acest domeniu și care folosește admirabil neașteptata „conjunctură“ până acum a ce­lui mai puțin favorizat gen, e d-l Rudolph Wahl care după an interesant și amănunțit „Ca­rol cel Mare", ne dă acum o istorie tot atât de amănunțită a lui Henric al IV-lea, sub titlul localității unde s-a jucat scena culminantă a domniei lui dra­matice, „Canossa". Răstimpul de la Carol cel Mare la Henric al IV-lea e împlinit în câteva pagini de introducere, deși tre­cuseră trei veacuri, dar neîn­semnate ca și cum ar fi fost câteva secunde. Fără a ne atrage atenția, d-r Rudolph Wahl, care e departe de a fi un istoric romanțios de felul sentimental al lui Emil Ludwig, întemeiază o destul de nouă metodă istorică. După el istoria nu trebue să fie o po­vestire egal de amănunțită sau egal de rezumată a evenimente­lor — căci nu toate evenimen­tele sunt la fel de vorbitoare, înțelesul lor se vede licărind in răstimpuri poate și în fapte cari ar părea uneori anodine sau numai pitorești. Și cum nimeni nu se poate ține cu condeiul după desfășurarea zi de zi și an de an a întâmplărilor, căci asemenea trigonometriei și tabe­­lei logaritmilor, istoria pentru oameni trebue croită pe măsura timpului scurt și vitezii noastre cerebrale. Rudolph Wahl alege o epocă dintr-un mileniu, une­ori o viață de împărat sau ca în ultimul volum „Canossa", un joc istoric, pe care le prezintă cu o amănunțime și un relief ce trec de istoria propriu-zisă și devin opere de artă. Nu e „istorie"­­ dar nu e nici „roman" — el ist­om­a Historie, defi­nește însuși autorul. Intre două fapte remarcabile, care merită toată atenția și puterea de a­­naliză a autorului și cititorului, trei sute de ani anoști cu repe­tiții de fapte și oameni puerili încap tocmai bine în trei linii. Drama de la Canossa, ceta­­țuia italiană la poarta căreia a adăstat ca un pelerin umil îm­păratul Henric al IV-lea eroa­­rea papei Grigorie, se trage în­tr'adevăr direct de la actul so­lemn al lui Carol cel Mare care s-a încoronat la Roma în ca­tedrala cea mare, în prezența papei, suveranul creștinătății Nențelegerea dintre Henric și noul papă — un papă amarnic, care a introdus ascetismul în viața clericilor apuseni ““ Pă­­rea meschină , împăratul voia să numească el episcopii iar papa credea că de vreme ce și împăratul îi era vasal, de­oarece primea coroana din mâna-i sfântă, numirea episcopilor era cu atât mai mult un drept pa­pal. Că o excomunicare de la Roma a putut lovi în inima ei puterea imperială de dincolo de Alpi, era dovada definitivă că autoritatea imperiului roman trecuse întreagă asupra celui ce ședea in scaunul Vaticanului. Drama lui Henric al IV-lea, care după împăcarea de la Ca­­nosse, se va întoarce acasă, va porni iar cu oști împotriva pa­pei și-l va urmări până la moarte, se repetă de câteva ori cu urmașii, până când ajung la o înțelegere naivă, un veac mai târziu: Papa să ofere episcopi­lor ine­ul și cârja, împăratul sceptrul. Din orice punct al ei, istoria oamenilor care e un șarpe cu ... *­.. . . X «. « 4 fi reia­locatâ, ca sâ apuce pe alt drum. Dar poate niciodată de la că­derea imperiului roman și după victoria creștinismului, oamenii n'au avut prilej mai bun de a schimba calea absurdă pe care nu încetează de a merge și a-și crea adevăratul lor destin. Grigore al VII-lea, adversa­rul Împăratului german, era su­veranul lumii prin Duhul Sfânt. Dacă, biruitor în fapt cum se vădea, creștinismul ar fi găsit în el un autentic reprezentant al lui Iisus, omenirea ar fi fost scutită de cel puțin încă un mileniu de crime inutile. Serialismul istoric, de care Ma­se face atâta caz, e valabil numai pentru că oamenii au abdicat de la însușirea lor de căpet­enie, de la virtutea lor exclusivă, de a gândi și a voi și s-au lăsat duși, ca o turmă necuvântătoa­re, de puterea unor fenomene cărora le-au găsit și „legi ” Papa de la Canossa avea in veacul al XI-lea la genunchii lui nu pe bietul Henric al IV-lea, zdrențuit, flămând și cu picioa­rele goale zdrelite de pietrele drumului, ci însăși materialis­mul istoric, instinctele grosolane mari duc incă oarba omenire din prăpăstii in prăpăstii. Dacă ar fi avut numai o scânteie din geniul lui Paul din Tars, papa ar fi întemeiat atunci un Impe­riu de Occident al Spiritului Creștin, cu un singur grai, în care n'ar fi avut ce căuta nici sabia, nici lupta pentru aur — ci numai râvna creatoare, se­lecția semințiilor prin valoarea spiritului și înfrățirea lor în iu­birea lui Crist. Dar papa Gri­gore, cu ochii de diavol și șu­­vițele-i negre coade de viperă, asemenea unor simula doar h­arul divin, căci în inima lui nu fierbeau alte patimi decât ale oamenilor de rând și încă vreo câteva din cazanul iadu­lui. Nu știm dacă lucrarea lui Rudolph Wahl are vreo tainică legătură cu evenimentele Ger­maniei de azi, unde puterea po­litică și bisericile sunt in răz­boi. Va avea însă o înrâurire mai târziu, căci lecțiile milenii­lor sunt gratuite, evidente și teribile. F. ADERCA ar­ e fată nenorocită VREMEA documente A­rhiva de Folclor In ședința dela 26 Maiu 1930, Secția literară a Academiei Ro­mâne hotărăște înființarea unei Arhive de Folclor, menite să adu­ne prin chestionare și anchete speciale cât mai multe materiale folclorice din tot cuprinsul țării românești. Arhiva a fost instalată la Muzeul Limbii Române din Cluj, Muzeu condus cu atâta râv­nă și pricepere de profesorul Sextil Pușcariu. Conducerea Ar­hivei de Folclor a fost încredința­tă unui tânăr și emerit cercetător, d. Ion Mușlea, care a fost de ase­­menea însărcinat cu redactarea Anuarului Arhivei. Au apărut până acum două volume din acest Anuar (1932, 1933). Cu publicarea „Arhivei de Folclor" se pune definitiv capăt perioadei diletantismului folclori­stic în România, care, ca și toate celelalte specii de diletantism, a dăinuit prea mult. Deja studiile și materialele publicate în „Grai și suflet”, revista d-lui Ovidiu Den­­sușianu, inaugurează o etapă nouă, științifică, în culegerea fol­clorului românesc. Au urmat apoi „Arhiva" sociologică a d-lui prof. D. Gusti, și alte câteva publicații. Perioada tristă a amatorismului se încheie însă definitiv­­—„ cel puțin, așa sperăm — cu organizarea Ar­hivei de folclor și publicarea „,A­­nuarului”. Folclorul românesc a fost studiat până acum dintr’un punct de vedere liric, filologic, istoric și mitologic. Venise timpul să fie studiat și din punct de ve­dere folcloric. Spunem asta nu atât asupra metodei în care a fost cules fol­clorul românesc — cât asupra fe­lului în care a fost Interpretat. Intr’adevăr, ceia ce a lipsit multă vreme studiului folclorului româ­nesc» au fost criteriile prin care el trebue cercetat și înțeles. Lipsea cu desăvârșire seriozitatea com­parațiilor cu materialele­ folclori­ce cume auur puj­tiit, tapetau me­todele științifice, critice. Lacunele acestea se datorau î­n bună parte dezorientării generale a studiilor folclorice —­ d­ar se datorau și lip­sei de informație a cercetătorilor noștri, care se dovedeau exce­lenți colecționari de materiale fol­clorice, ori la cele mai grave erori îndată ce încercau să explice origina, filiația sau sensul original al acestor documente po­pulare. Sărăcia bibliotecilor noa­­stre, absența specialiștilor în et­nografie, antropologie, istoria re­ligiilor și orientalistică — toate, acestea c _r­‘­buiau la perpetua­rea diletantismului teoretic în ma­terie de folclor. După ce Karle Krohn pune bazele metodelor (in­tuite de părintele său, Julius K­rchn, și aplicate în cercetările a­­cestuia asupra Kalevalei), după ce se creiază așa numita „școală finlandeză” după repertorii de ta­lia celui compilat de Bolte și Po­­livka, sau a celui­ mai grandios, început de curând de către Clith Thompson «— trebuia să înceapă și pentru România o pe­rioadă științifică în interpretarea docu­mentelor f„­­ctorice. Totul ne în­deamnă să med­em că „Anuarul Arhivei de Folclor" inițiază defi­nit­ acea d­r. perioadă. Nu stă în intenția noastră să discut“"" nici importanța studiilor se­rioase de folcîor , d­ru o cultu­ră tânără cum e cea românească» nici să dovedim necesitatea mono­grafiilor folclear­e, a anchetelor serioase pe locuri și regiuni, care să epuizeze pe cât se poate mate­­riz’ale. Atât arhiva men gre­ică a d-lui prof. D. Gusti, cât și Ar­hiva de Folclor (­. p. studiul d-lui M­ șlea decree baza Orașului, culegerea d-lui P. V. Ștefănescu din județul "puțu"), e­rau ad­mirabile pilde de asemenea an­chete. Cîr­p în­răsi­re a acestor monografii convinge chiar pe un nem­iț*"* de excepționala val rare cu nurata și iinplonar a a activității folclo­­­e. In afară de adunarea, păstra­rea și v­­soarea do­cumentelor fol­clorice, se pune problem­a "seto­e­­gerii lor, a c-muiiiorții lor spiri­tuale» Aici intervin greutăți de tot fe’vL .-ici­t--' dese inventate sau adap­­­ă metode noi de i­rte pre­fere, sau cel puțin de o clasificare •*. 'd* r­ iz dă dovadă și d. M ’ea. și d. H. U­. Stahl, la „Ar­hiva” d-lui prof. Gusti). Simpla adunare de material, nu conduce nicăieri. Antropologia culturală, etnografia, istoria religiilor și fol­clorul, suferă astăzi de o supra­producție de materiale. Mii de oa­meni au adunat, au adunat și au tipărit — și foarte puțini și­ au pus problema metodei» a instru­mentului de cunoaștere care tre­buie construit pentru interpreta­rea eficientă a acestor materiale. Este foarte probabil că această problemă a instrumentelor de cu­noaștere și-a pus-o și editorul ,,A­­nuarului”, d. Ion Mușlea. Numai așa folclorul po­te depăși stadiul de pasiune — și poate ajunge cândva o știință. Nu ne propunem, în această scurtă dare de seamă, o analiză a tuturor studiilor publicate în cele două volume ale „Anuarului". Remarcăm, și recomandăm celor care vor să cunoască o magnifică regiune a țării, studiul d-lui I. Mușlea : Cercetări folclorice în Țara Orașului. (în deosebi, in­formațiile noi asupra „focului viu”, vol. I, p. 146 și urmare). Re­marcăm, de asemenea, întinsul stu­diu al d-lui Petru Caraman : Con­tribuție la cronologizarea și gene­za baladei populare la Români, excepțional de bogat ca informa­ție, și cutezător ca temă. Este vorba de expediția unui pară, Marcoș, din 1498—99, când oas­tea turcească a pierit de îngheț și de foame — și a cârui amintire s’a păstrat în mai multe balade ro­mânești. Elementele istorice păs­trate în documentele folclorice sunt extraordinar de rare și de confuze. In „Cântecul lui Marcos-Pașa” fantasticul predomină atât de mult, încât numai prin mărtu­riile cronicarilor poloni a izbutit d. Caraman să identifice eveni­mentul. Timpul și spațiul au, în folclor, cu totul alt­ă funcțiune și alt conținut decât timpul și spa­țiul obiectiv. Despre „legenda is­torică”, un bun dar aplecat spre humor folclorist european, A. H. Krappe, a spus că se numește Artîel pentru că nu conține nimic isteric. Intr’adevăr, excepțional de puține „parade istorice” au păstrat ceva „istoric” în ele. D-1 P, vl a­ziatl menționează balada Agai Bălăceanu. Mai există vreo câteva în folclorul european, și dacă câte știu, una singură în fol­clorul bengalez. Se întâlnec, to­tuși, poezii populare recente, în care evenimentele politice și so­ciale se păstrează cu o uimitoare fi­delitate. C­lar d. Caraman ci­tează câteva dintr-un studiu al savantului prc­.or Bystron. S’ar fi putut adăuga pensiile culese de „arhiva monografică” a d-lui Gusti, în care se găsește un isto­ric perfect al reformelor agrare (în special, episodul „de la ș­ai­­zeci și trei, când veni Vodă Știr­bei”). Studiul d-lui Caraman, de­și ajunge la rezumate minime, are marea importanță de a fi explo­rat o zonă complect necunoscută din folclorul românesc. Cele două volume din „Anuar” conțin de asemenea multe contri­buții, de regretatul V. Bogrea, de Artur Gorovei, Ștefan Pașca, N. Drăganu, Ion Breazu, Ștefănucă și Bogdan-Duică. Se publică o foarte necesară Bibliografie a folclorului românesc pe fiecare an, și ni se făgăduește o bibliografie complectă. Academia română trebuie ve­nerată pentru înființarea acestei ..Arhive”, iar d. Ion Mușlea feli­citat pentru publicarea „Anuaru­lui”. MIRCEA ELIADE IV Alături de Cazania lui Varlam (1643), Noul Testament al lui Simion Ștefan (1648) și Biblia lui Șerban Cantacuz­io (1688), Mineele lui Chesarie și Filaret sunt una din cărțile reprezentati­ve din literatura noastră religioa­să. Prin traducerea lor, în între­gime, în limba română, Biserica noastră a scuturat și s’a scăpat definitiv de jugul celor două limbi liturgice ale ortodoxismului, slavona și greaca, în care se mai făcea încă, până atunci, o bună parte din slujba religioasă. Mir­eele lui Chesarie și Fila­ret s’au folosit pentru slujbele sfinților, nu numai în bisericile și mânăstirile din țara noastră, ci și în biseric­le românilor n*uniți din Transilvania Banat și Țara Un­gurească. După un sfert de veac și mai bine de folosință, istovin­­du-se așa zisa ediție a Mireelor de Râmnic, se dă la lum­ină o nouă ediție, revăzută și îndrep­tată de Iosif, ep­­scopul Argeșu­lui. Această a doua sdițî» — cu­noscută sub numele de M­’nead d» Buda — s'a t­op­ it, în anii 1804 șî 1805, la Buda, în două d­» exemplare: unul neu­tru Țara Românească, având în titlu numele dom­n’torului Con­­stantin Teslani și al autren­itu­­lui Dositheî: alt»! pentru Tran­silvana și Țara Dumi­ească, a­­vând în titlu numele împăratului Francisc al doilea și al lui Ștefan Stratîmirovici. ..Arhiepiscopul și Mitropolitul Bisericii Răsăritului din Karlovitz". Din Mineiul a­­cesta de Buda, am­­ avut și noi trei luni, cu datare 1_CC4. pe.care, în anul­ 1919, le-am dat m­.s_ch.ieib, pe un exemplar complet din., tra­ducerea necunoscută a­­ lui Chin „A Tbznar dala ICâmp de urma­rea lui. Ms“, publicată­­ la Blaj. cu cheltuiala em­isopului Bobbin­a­r­ 1 1CLI 2 (BJalinar, Jian* Wacke, N 0l. 813).. Prin traducerea și publicarea Mineelor în limba românească, Chesarie și-a câștigat o mare și bine mer­tată faimă. In anul 1797, apare la Sibiu „Gramatica românească, alcătuită de Radu Tempea, Directorul Școalelor neunite“. In prefața gramaticii sale, Tempea încearcă să explice amestecul limbii noastre cu ele­mente din limbile altor neamuri enumără­m— unele greș­i — câte­va vechi tipărituri religioase, a­­poi urmează: „Iară cea mai mare parte a cărților bisericești s’au tălmăcit de Damaschin, Episcopul Râmni­cului la 1730, cu stil și graiu foarte luminat, dar amestecat cu multe cuvinte slovenești, puind vreme în loc de timp, slugă în loc de serv, pricină în loc de cauză, și altele. „Urmând dară după stilul a­­cesta și vestitul Chesarie Epis­copul Râmnicului, și următor­ul lui, Filaret, în întoarcerea celor cinosprezece Minee, s’au obișnuit până în ziua de astăzi atât în toate cărțile bisericești, cât și în Vorba noastră de obște a se în­trebuința. „Cu greu este și va fi d­rept a­­ceea a aduce limba aceasta in cu­rățenia și orig­inalul ei, adică în limba veche romanească sau râm­­benească, căci de ar aduce-o cine­va în curățenie ar fi tocmai lati­nească sau italienească, și cel ce ar învăța românește așa limpede, care nu este Român, cărțile bise­ricești nu le-ar putea înțelege, nici vorba obștească de acum obișnu­ită. Românul neînvățat încă so­cotesc că ar zice că-i schimono­sești limba părintească”. Iată ce vină aduce Tempea lui Chesarie și ce scop au urmă­rit, ch­ar dela început, atât înte­meietorii cât și adepții scoalei la­tiniste, „să curețe toată neghina ce cuprinsese limba noastră și cât va fi cu putință a o apropia de prinhinalul ei“. Rom­îfaf„î a­­tâtor strădac­i s’a văzut după vre-o trei sferturi de veac, mai târz­it Dicționarul lui Laurian și Maxim. La anul 1793 se publică la Iași Hrisovul de așezământ al Domni­torului Mihail Șuțul. Pe verso ti­tlului stema îndoită (ca domn­tor și în Moldova și în Țara Româ­nească), și sub ea următoarele două versuri din Mineiul pe Iu­lie, tradus de Filaret, la 1780: Semnele Românilor,­­ cele dintru început fericite. Cu adevărat de la Roma sburând în Dacia sânt venite. La 1787, apare la Râmnic edi­ția întâia a Gramaticii lui Iana­­che Văcărescul, sub titlul de: „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orândueli­lor gramaticii românești”. Cartea are o lungă prefață adresată epis­copului Filaret, din care se poate vedea întinsele cunoștințe istori­ce, geografice și filosofice, pe care le avea Ianache Văcărescul. După ce arată pricinile cari îl fac să-i hărăzească lui — lui Fi­laret — gramatica sa, el continuă mai departe: „Știut este la știința Sfințeniei tale, că marele acela era an Im­­peratorul Romanilor, după ce ne­suferind a mai plat­, tribut și a da dajdie la Craiul Dacilor, ce era atunci Craiu al nostru, care încă dela Domețian rămăsese în regu­lă, și după ce a venit aici în două rânduri în Crăia Dacilor și a tre­cut apa Istrului sau a Dunării, pe trecerea cea de piatră ce este în județul Mehedinților, a căreia se vede rămășița stâlpilor și până astăzi, la veleatu 104 de la Hs, trecând prin țara rom­ânească și supuindu-i-se țara aceasta, de că­tre Flaca, arhistratigul Romani­­ceștilor puteri după al căruia nume a luat și Valahia numirea (măcar că alt Gheograf zice că se numește Valahia după Vlah, numire sau nume, ce Alemanii și Lin nurii dau Romanilor), trecând rí Imp­aratorul Traian a mers în Transilvania către cetatea Cer­­miceghetura ce era cap­ială a Craiului nostru Decabal sau De­­cheval, precum arată și alți mulți istor­ici și mulți gheonrtaf­­­rî în­tre toți și Meletie, ce zice că poli­ția ce se numește acum Varel, în­tru care se văd rămășițe a Traia­­niceștii Alpi­, aceasta s’a numit Cermiceghetura sau Sarmighetu­­sa, între apa Mureșului și a Oltu­lui, pe care după ce au închis- o cu încungiurări, la al doilea bătălie și războiu, a perit craiul nostru Dedieval, a căruia i-au dus și capul la Roma, și au supus crăia noastră la schipturile romanicești. Și după ce s’a numit Dacica și a despărțit crăia noastră în provin­ții și eparhii romaicești, vr­ând a-și statornici stăpânirea, a cu­getat sâ facă strămutări și să tri­mită colon­i din Italia, partea cea mai cinstită atunci din Europa a stăpânirii romaicești. „Și cu acest mijloc politiciesc, sau mai bine să-i z­e­înțelepțesc» voind să-și facă stăpânirea ohab­­nică și fără de nici o îngrijare, a adus mulțime de Latini și de Ita­ L­ani aici Și dintr’aceia cei ce s’au așezat întru sălășluire aici, întăiu au cuprins județul Romana­­ț­ Ior, care le poartă numele și până acum, și dimpreună cu a­­cela și celelalte ale creștineștii tale eparhii, apo­i s’au întins și în cestelalte, și în Transylvania, și în Moldavia și spre ținuturile Timi­șoarului, și pe marginile Un­gariei, ne­ana T­sis în sus, în toată Crăia Dacilor. „Dar ce folos, că de au și lo­cuit aceste frumoase eparhii. Ro­manii au fost, precum se vede, oameni din cei ce pot lesne a se muta, adică proști și țărani și nu cu știință de șiință, ci și fără gra­matică au orăît ei latinește, ca oamenii proști. Dar crez că dela fi­i lor au început a se vî mai dăj­­ghina limba, și fiind Dach' îm­­pr­«ună locuitori CU dânșii. Sârbii și Bulgarii vre­m­ atâtea limbi deosebite și a lor fără gramatică, ce ure a să fie alt la limba noa­stră, decât ceea ce vedem astăzi? Căci de ar fi fost măcar un das­căl de gramatică, astăzi am grăi toți limba latinească sau tal­e­­nească, cu carele au venit acei stăpânitori de atunci aicea"* Prof. N. IONESCU Din predoslovii $1 cărți vechi Conștința originei noastre rom­âne

Next