Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)

1935-08-25 / nr. 402

__ Duminica, 25 August 1935 s­­O­N­I­Ț­A De necrezuta viață a dumnealui Căditan de oaste ■ scrisă de dumnealui lancul Zogravu ■ Desene inedite de L­ANESTIN. Ini. vremea le‘ 5 °_ fapte și idei METODĂ DE LUCRU O metodă s­. lucru impresionantă, care cere o sforțare supraomeneasca, este fără îndoială aceia a lui Baku­nin, uriașul slav care a ro­­colit Eu­ropa în preajma anului 1848, cu te­o­­riile sale liber care și acțiunea sa fără frâu. In timpul „sejurului“ său obliga­toriu la închisoarea Petro-Pawlowsk, acolo unde a compus tragica, umili­toarea sa „Spovedanie“ și supunere către țară, nu s-a odihnit nici o clipă. Ca să nu se demoralizeze, ca să-și mențină spiritul teafăr, compunea în fiecare zi (bineînțeles în gând) o gazetă. Nu lipsea articolul de fond, nu lipseau polemicile, informațiile, tri­buna liberă, nici măcar povestirea menită să distreze spiritul lectorului. Este o pildă de energie care me­rită reținută. Luptătorul social care era Mihail Bakunin și cel mai de sea­ma adversar al lui Karl Marx, ducea precum se vede, spiritul de discipli­nă interioară până la o culme de e­­roism dement. Și această pildă o folosește Andre Malraux în nuvela sa ultimă „Le temps du mépris“. DESPRE „ZĂPĂCEALA MODERNISTĂ“ ... a publicat două foiletoane și a conferențiat la Universitatea popu­lară „N. Iorga“ d. dr. Nicolae Roșu. S‘a folosit de studiul „despre moder­nismul românesc“ tipărit în coloa­nele „Vremei**. Numai că studiul părut în „Vremea** era obiectiv, de­și scris de un militant al mișcării mo­derniste, iar d. Roșu pornește în cruciadă împotriva modernismului, după ce mișcarea a încetat de a mai fi activă „un pericol public“ cum ar zice d-sa și a luat o formă de pam­flet social. Cu toate că d. Roșu crede că modernismul a murit, „pacientul“ trăiește și și-a schimbat obiectivele, începe să iasă din impasul suprarea­list și tinde către o viziune socială, reală. Și aceasta o vom dovedi altă­dată, d-lui Roșu, care l-a pus pe au­torul acestor rânduri în cauză. FEODOR GuADKOV „.. ... cel mai realist dintre scriitorii sovietici, autorul acelui monumental roman gen Zola „Cimentul* care a fost tradus și în românește — a ti­părit un nou roman „Energia** în care sunt sudiate momentele actualei so­cietăți sovietice în construcție și fer­mele pe care le ia lupta pentru exis­tență și individualitate, în cadrul colectivist creiat de revoluție. INEDBTE Df PUȘKBN. .. Editura „Academia“ din Moscova a lansat un volum de inedite din ma­rele poet Puskin. I. C. AVRAM IAN CU Drama lui Lucian Blaga, reprezen­tată anul trecut cu succes la Teatrul Național din Cluj, va deschide sta­giunea Teatrului Național din Bucu­rești. Cine cunoaște această magni­fică lucrare înțelege repede de ce re­prezentarea ei poate însem­na un mo­ment revoluționar în cultura româ­nească. Va putea publicul bucureș­tean să asimileze fenomenul drama­tic Blaga? Dar, înaintea publicului, va putea actorul și regi­zorul bucu­­reștean să realizeze ritmul și să pă­trundă esența acestei drame româ­nești ? Filozofia și poezia lui Lucian Bla­­ga și-a găsit, în ultimii doi ani, co­mentatori și interpreți remarcabili. Am atras atenția de mai multe ori, chiar în rubrica de față, asupra im­portanței acestor eforturi de asimi­lare a operii lui Blaga. Poezia și gân­direa acestui ardelean începea să se impună și dincolo de cercul elitelor. Rămânea însă drama lui Blaga, până acum atât de eronat interpretată, fără ritm și fără înțelegere,­­ în­cât nu a putut fi comunicată publicu­lui. Avram Iancu este una din puți­nele drame românești care pot revo­luționa o sensibilitate învechită și ineficientă. Avram lancet poate în­semna în Teatrul românesc o etapa revoluționară. Vom avea oare noro­cul să asistăm într'adevăr la o atât de grandioasă prefacere ? M. E. PICTORUL ADOLF HITLER La München în tot cursul lunii iu­lie și probabil chiar și acum se mai poate vedea, în cadrul expoziției de aquarele, cinci tablouri semnate „A. Hitler“. Sunt operele din vremea de mizerie a actualului șef al statului german. Care, după cum se știe, a încercat atâtea până să ajungă „ceva“. Pe când părinții săi locuiau în mi­cul Leonding, nu departe de fron­tiera austro-germană, fiul și cu mama lui hotărâtă ca el să devie pictor sau arhitect. Opunerea tatălui nu a du­rat mult, căci Adolf își pierdu părin­tele când avea abea 14 ani. Peste patru ani își pierdu și ma­ma, măcinată de suferințele canceru­lui și pentru care adolescentul Adolf făcu atâtea sforțări. Voia să câștige bani ca să-i ușureze durerile. Făcu sculpturi în lemn, desene, picturi. Succesul estetic, însă, nu l-a cu­noscut niciodată pentru că a fost lip­sit de talent. După cinci ani de mi­zerie în care „foamea mi-era singu­rul tovarăș“ Hitler părăsește Viena, unde muncise ca zidar, tâmplar, sa­lahor și pictând câteodată ilustrate pentru Crăciun. La München trăește începând din 1912 cei doi ani socotiți de el „cei mai fericiți“. Deși nu avea îndeajuns ce mânca, desenele lui sunt primite de ziare și atmosfera tole­ranta din preajma războiului îi în­­gădue să studieze pictura mai serios. In acești ani el lucrează patru din tablourile expuse acum în München și dintre care unul este reprodus aici. Și pe care Vienezii l-au găsit și îl găsesc „prea arhitectural“, iar oa­menii de gust „prea carte poștală“. Războiul deschis e alt capitol Aus­triacului ce s-a înrolat ca soldat în al 16-lea regiment de infanterie al Regelui Bavariei. Cei patru ani de războiu au omorât pictori mai buni, dar Hitler a supraviețuit pentru a a­­borda arta politicii. In timpul răz­boiului a mai pictat o vedere de lân­gă Ypres, care e al cincilea tablou expus actualmente la München. Destinul lui Panait Istrati Rezerva presei românești la moar­tea lui Panait Istrati a fost semnifi­­cativă. In timp ce ziarele europene publicau lungi articole bho­grafice și critice asupra celebrului prozator brăilean — majoritatea ziarelor din România sau mulțumit cu o scurtă notiță sau un articol plin de reticen­țe. Moartea unui demnitar nedemn al Statului, sau chiar a unui scriitor de mâna a cova — ar fi provocat, fără îndoială, o mai copioasă risipă de cerneală. Zile întregi s* ar fi dis­cutat „viața și opera** mare­lui om. Zile întregi paginile gazetelor ar fi fost ocupate cu fotografii, amintiri, studii, critici și panegirice. Moartea lui Panait Istrati s-a întâmplat însă intr*un timp când fostul mare scriitor și fostul cântăreț al umilinților ome­nești de pre­tindeni, își pierduse a­­proape toate „simpatiile** și-și supă­rase majoritatea protectorilor. Panait Istrati a murit aproape, aproape singur. Acest om și acest mare scriitor a avut desigur un destin al său, care l-a împiedecat să adere oricum și sub orice condiții, care l-a împie­decat, mai ales, să-și trăiască fericit și confortabil rămășița de viață pe care i-o îngăduia tuberculoza. După ce Istrati ajunsese în cul­mea gloriei, și se pregătea să plece în Rusia sovietică — toată presa de Stânga îl slăvea, editorii se îmbulzeau să-i tipărească și să-l tratate, publi­cul de pretutindeni, în deosebi publi­cul proletar, îi aștepta lacund cărțile Istrati ar fi putut, în acel ceas, să ajungă cel mai popular scriitor al stângei. Avea talent, avea forță, avea succes; înapoia lui se aflăau­ milioane de oameni, sute de ziare și reviste, fonduri colosale. Ce l-a făcut pe acest om în cul­mea gloriei și cu serioase posibilități de îmbogățire, să critice Rusia Sovie­tică ? De ce nu-a imitat el atitudinea lui Barbusse, u­n scriitor mediocru și infinit inferior lui Istrati, care nu și-a permis nici o observ­aț­ie nici o critică, nici o rezervă fata de Rusia sovietică și de tactica partidului co­munist ? Dacă Istrati ar fi izbutit să-și calce pe inimă și să adere cu ochii închiși — la moartea lui ar fi plâns Rusia întreagă și jumătate din Europa. La Leningrad s-ar fi editat acum întreaga operă i­nclusă în rusește. N. R. F și Europe nouvelle i-ar fi închinat numere de 300 de pa­­gini. Comitetele anti-fasciste din lu­mea întreagă ar fi votat moțiuni de protest împotriva guvernului roman­­— cum se obișnuește întotdeauna în asemenea împrejurări solemne sau triste. Cuvântul Liber ar fi început cu o frază bine cadențată : „A murit prietenul oamenilor....“. Dacă măcar Istrati ar fi trecut, i­­mediat după divorțul lui de ideologia comunistă, în tabăra fascistă / Dacă măcar l-ar fi intervievat pe Hitler, și ar fi scris o carte de p­olitică net anti-comuni­stă ! La moartea lui s-ar fi găsit am­ezi ci­e milioane de oa­meni care să s­r­ângă. Ar fi fost mă­car presa fascista care să-l omagieze. Dar Istrati a avut o uluitoare ca­pacitate de a rupe prieteniile, de a-și strica relațiile, de a se compromite. De la întoarcerea din Rusia și până la moarte, a f­ost și a rămas un „rene­gat“, un „haiduc al Siguranții“, un „fascist și anti­ semit“. In acel­aș timp, partidele și presa de extrema dreaptă continuau să-l înjure și să-l calomnieze. Rezerva sceptică și oar cum anti-politica a lui Istrat­i din ul­timii ani, îl făcuseră ad­>s și în Ta­băra adversă comunismului. In ceiași săptămână a morții lui Istrati, am auzit două păreri, cer­e coinci­deau perfect, deși erau expr­imate de oameni situați pe poziții adverse. Un prieten, comunist, a expl­imat : „A murit un imbecil vândut Siguranței. Un prieten, din extrema dreaptă, mi-a mărtur­it: „Bine ce a crăpat *. Prietenii mei, fără să știe unul de altul, se înțelegeau de m­nane. Tăcerea presei românești Ie. moar­tea lui Istrati a fost, deci, „justifi­cată“. Istrati era un om compromis, și un autor incert Se uita marea m bire de oameni din opera lui Istrati, marea sa revoltă împotriva umilinții și sărăciei claselor subjugate —după cum se uita faima pe care România o câștigase peste hotare prin munca și talentul acestui om. Ceiace nu au iz­butit să facă milioane de lei chel­tuite cu propaganda și cu articolele plătite în presa streină — a făcut Kyra Kyralini. Ceiace nu izbutise să facă toate comitetele anti-fasciste din România, izbutise să facă zece cuvinte răspicate ale acestui hamal celebru. Dar toate acestea s-au uitat de mult. Istrati îmbrățișase prea mulți oam­eni, trădase deci prea mulți șefi, prea multe doctrine, prea multe prostii. Destinul lui Istrati este de o dra­matică simplitate. Acest mare scriitor a crezut că datoria oricărui om care ține un condeiu în mână, este să ia o atitudine poetică și socială. Marele succes al lui Istrati în presa de stân­ga se datorește poate nu atât talen­tului său, cât „atitudinii“ sale po­litice. Istrati a uitat, însă, că nici un scriitor nu mai poate renunța la „a­­titudinea“ pe care a îmbrățișat*o de­cât cu riscul definitivei sale compro­miteri. Istrati­t*e știut — n* a­ vea de unde s*o știe­­— că acel care aderă la o atitudine politică militantă, nu mai poate pretinde să rămână liber, să păstreze „spiritul critic“ să facă observații și să i se mulțumească pentru asta. Istrati a făcut marea greșeală de a se retrage, de a-și mărturisi greșelile în public. Aseme­nea oameni nu se mai numesc as­tăzi oameni cu scrupule; se numesc renegați. Este timpul opiniei politice nete și definitive. Trebuie să închizi ochii la greșeli, să nu auzi nedreptățile, să nu vezi crimele de lângă tine, săvârșite de ai tăi — ci să lupți necontenit pentru biruința ideologică și efectivă a partidului. Istrati nu a putut crede într-un mit, după ce s- a convins că ascunde nedreptăți și crime. Astăzi, totuși, numai miturile au priză asupra conștiințelor și numai prin ele se aș­teaptă biruința. Oamenii pe care i-a părăsit Istrati, s-au răbunat, așa cum au putut, prin tăcere, prin calomnie, prin compro­mitere. Cea mai odioasă calomnie au răspândit-o ziarele franceze de extre­ma stângă: Istrati plătit de Siguran­ța română ! Ca și cum, dacă ar fi a­­vut nevoie de bani, nu ar fi­ găsit el destui în Rusia sovietică, unde fusese invitat și primit cu brațele deschise Cu câteva luni înainte de moarte, Is­trati se plintea mâhnit și înfuriat împotriva calomniilor. Nu avea dreptul să o facă. Frontul politic pe care îl pă­răsise, se răzbuna cu armele politice, compromițând­u-l și calomniindul-l. Istrati vorbea despre omenie, cavale­rism, respect al adversarului și cele­lalte virtuți de luptă buibătească. Panait Istrati dovedea prin asta c­ît de puțin trăia în actualitate, cât de învechit** era, cât de departe de o­­mul zilelor noastre. A murit înfrânt, nu atât de locală, cât de vremea nouă pe care n­u a cu­noscut-o și nu a în­­țeles*o. Mi se pare semnificativ destinul a­cesta al lui Ifr­­ati. Dacă el n*ar fi „aderat** — ca om, și ca scriitor — unui partid i-ar fi fost mai politic, poate opera împlinită și viața mai puțin sfârtecată de inutile cru­zimi. Singura și marea ar­­­ă a orică­rui scriitor este independența sa fa­ță de orice formație politică; este conștiința misiunei sale, spirituale și naționale. Fară să știe, și copleșit de omul Istrati, scriitorul Istrati și-a tră­dat întâi m*siu­nea față de sine și de opera sa. Ceilaltă „trădare** (care era o încercare de reîntoarcere la autonomie, la libertate, la critică) față de comunism, a fost mai puțin gravă. Istrati și-a primit pedeapsa pentru cea dintâi. Un scriitor atât de mare cum era el putea ser­vi orice cauză neintegrându-se unei unei doc­trine politice, nemilitând în nici un partid de luptă politică. Omul a bi­ruit scriitorul. Istrati a uitat că cel mai mare bine pe care -l poți face oamenilor, nu-l poți pregăti decât sin­gur și în libertate. Destinul s-a răz­bunat; destinul care nu îngăduie ca inteligența, geniul și forța creiatoare a unui scriitor să se risipească în alte munci decât ce­l ale spiritului. MIRCEA EL­IADE VREMEA Victor Ion Popa da otal­ i­o­n de război PREMIUL ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 Ed. Vremea Lei 25 C­RONICA LITERA­R­A Despre poeți și poezie Cu d. Alexandru Tudor-Miu (Standard poeme de petrol și e­­nergie; edit. „Strada“) ne-am mai întâlnit, fără a ne clarifica; noua sa culegere de versuri ne duce spre aceeași estetică de cu­rent, a închinătorilor întru poem, din gruparea „Unu“. O expresie abruptă, manierat de abruptă, un imagism rămas la notația ex­terioară, o energie pur verbală și un peisagiu industrial miner­­— nu izbutesc să afirme un poet so­cial nou. Se poate ca d. Mill să fie victima unei iluzii de grup, și a rețetelor lui de expresie, se mai poate ca poetul să fie altundeva. Cităm, din Abur, aceste strofe de ton confesional. Eu lucrez opt ore pe zi, într-un subsol cu pereți căptușiți cu apă. Ca o mâță umezeala suie pe zid și mucegaiul înflorește scris alb pe mapă. Cu un prieten, cu un dușman, cu o amică mă răstignesc pe un jurnal cât toate zilele și*n sutele și miile de rubrici, încui cifre, cifre scânteind precum stelele.... Nu este aci și o notație inte­rioară, din care s’ar putea adânci o dispoziție lirică, pentru viitor? Ca o complectare bibliografică amintim și pe d. O. Harmelia (Spasme sub infinit) edit. „Ti­parnița“), preocupat cu multă seriozitate a-și face Apoteoza, astfel: Eu La capătul simțurilor mele diver­gente universul. Universul simțurilor mele. La capătul simțurilor mele diver­gente. Eu infirm, nelimitat, neexplicabil, Eu Așteptăm pe acest conștient individualist să se explice cu sine însuși mai întâi... Trebuia ca suprarealismul să ajungă și la noi la un obiect mai palpabil, dincolo de abuzivul cult al poemului ca atare. Precizarea încearcă d. Constantin Micu, anunțându-me Sosirea tavelor" (edit. „Adevărul“). Volumul ex­­primă un reflect al poeticei din revista Commune și din conver­siunea futurismului lui Maya­­kowsky, pus în serviciul revolu­ției proletare. Cu d. Micu, supra­­ealismu­l devine social. Aflăm, în poemele sale, toate temele favo­rite ale acestei poezii; ceea ce e mai dificil de aflat este lava in­terioară, care să transforme ide­ologia in poezie. Poemele d-lui Micu se desfășoară cu o logică prea strânsă, prea abstractă, cu un control al inteligenții exerci­tat cu asiprime. Dacă n’ar fi prea clar tematică, o asemenea poe­tică ar fi semnul sigur al umani­zării suprarealismului. Iată o pildă de evidenta dis­cursivitate a acestui nobil revol­tat: De-asupra aurorelor și a vântului Umbra gigantică a vântului descinde trecând ca o povestire sau ca o ame­nințare. In urma ei se mișcă baricade, se a­­prind focuri, se rostogolește o lume. Voi râdeți, voi râdeți, figuri gur­mande, inimi îmbâcsite și infectate. Voi râdeți Sinistre paiațe, obeze fetișe. Dar râsul vostru va încremeni galben ca diara când viitorul va naște. Și viitorul va naște... ton apocaliptic susținut de o cer­tă mișcare retoricat din aceeaș poemă, finalul aduce a cuplet de revistă glumeață: Vrem Viața ca o enigmă să ne sângere carnea a noului Vrem vraja mânor­­ amor Amorul Amorul Amorul Eliberator. (Desfigurarea realului) Pentru poezia socială, elanu­rile teoretice sunt, în esență, vie­­ficace. Fiindcă suntem în acest lot, al poemului social, semnalăm și pe d. Lazăr Pach (Periferie desene de Nicolae Cristea, edit. „Cuvântul liber“). Deși cu simpatii de stânga ver­surile d-lui Pach nu cultivă revo­­luția proletară. Umanitaristă și statică, în structura, redusă la notația realistă, această poezie purcede din estetica becoviană Dar ceea ce îi imputăm cu deose­­bire este prozaismul voit, împins până la efortul unui procedeu simplitatea ostentativă este pro­zaismul voit, împins până la furtul unui procedeu; simplitatea ostentativă pare o deficiență de sensibilitate, impresia de banali­­tate și monotonie a ..periferiei­ nu trebue identificată în însăș La un colț la mahala, un om purtând o flașnetă, s-a oprit lângă­ o gheretă și-a nceput a cânta. O fetișcană s-a oprit discretă, copiii fac roată, iar ea întinde­ o monedă și ia — un mic bilețel, o planetă... Primăvară, lumină și soare, muncitorii în jur adunați, sunt toți, curat îmbrăcați și liberi, e doar sărbătoare. ---- Privesc, îngândurați, papagalul, legat de picioare. (Dumineca) Cel mai important poet social este însă d. Aron Cotruș, al că­rui poem (Horia—ed. II, ilustra­ții de Mac Constantinescu, edit. „Pantheon“, Brad) —- evocă cu energie și în ton profetic, figura Moțului martir, nvoluția a­ lui Cotruș este foarte semnificativă, pentru sensibilitatea și originile expresioniste ale poeziei sale. Ca toți Ardelenii, arta sa are anu­me preferințe de inspirație pe car­e le regăsim ca pe o caracte­ristică a scriitorilor­ de origină transcarpatina. Intre Slavici, Coș­­buc, Goga, Rebreanu, Agârbi­­ceanu, Popovici-Bănățeanu și chiar Lucian Blaga cu toate deo­sebirile de expresie și de valoare există o atmosferă spirituală comună. Nota accentuat etnică și gravitatea conștiinței etice se îm­pletesc invariabil. Conceput ca o succesiune de scurte și dense momente lirice, poemul despre Horia alcătuește un simbol al țăranului ardelean și al eroului trecut în legendă : dârz, apocaliptic; la el sentimen­tul de clasă și conștiința de neam coexistă. Nu subliniem ca o nou­tate acest specific al ideologiei poetice a d-lui Cotruș; el se gă­sește la Coșbuc, evocatorul idilic al țăranului ardelean, revoluțio­narul din Noi vrem pământ și pa­triotul Cântecelor de vitejie; se regăsește la d. Goga, dușman al­­ împăratului“, din instinct națio­nal și anunțător al „vremurilor ce va să vină" din Clăcașii, strigăt al revoltei de clasă. Ceea ce voim să scoatem în evidența în Horia este expresia energică abruptă, zgomotul de lanțuri înodate desfăcute al strofelor, a căror ri­­și mică traduce alternativ nuanțele stărilor sufletești: patriotismul, revolta, viziunea profetică, mitul eroic. D. Cotruș a ajuns la vir­tuozitatea mijloacelor lirice, poate cam sensibilă, după lectura­­ poemului, de un contur prea lu­crat, în totalitatea lui. O țâșnire mai amplificata a imaginilor, o mai organică legătură între mo­mentele lirice i-ar fi dat o impre­sie mai vie de adâncime. Con­densarea p­e strofe­le transmite un aer de izolare, în raport cu fluxul intern al poemei. O singură p­l dă e suficientă, ca să ne dăm seama de relieful de medalie al versurilor sale : Grofii au crezut că te-au înfrînt și te-au închis, pe totdeauna, un mor­mânit dar tu, cât Ardealul acesta de mare, pe-al primejdiei roșu cal călare, te-ai ridicat, peste mormânt, mai dârz, mai tare... și te-ai însotit, te-ai înmiit necontenit, ca iobagii suflet să te poarte în lupta lor pe viață și pe moarte... POMPILIU CONSTANTINESCU VlitMtOilMIISTĂ A CIOBA­NULUI P­istei M DIN HHGLAVIT Beîa trimisul special al revis­tei „Realitatea Ilustrată“ Un se întreține ma in Germania Caetul unei școlărițe germane Senzaționala experiența a uni­i fakir român Siam, țara fără drumuri și fără criză Serbările maritime deSâ­ Constanța Rebele la prima jamboree a cersetașe vor rămâne Cotoniol și fotografii­le la match­urile de Duminică ,n ultimul număr al excelentei reviste „Realitatea Ilustrată“ Actualități .in țară ș străinătate, Jocuri distractive, Humor, Modă, Cinema, Sport și suplimentul în 24 de pag­­n­­ E TOATE PENTRU TOȚI de pagini tipărite in miori­a de io grivură Prețul 10 lei

Next