Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)
1935-08-25 / nr. 402
__ Duminica, 25 August 1935 sONIȚA De necrezuta viață a dumnealui Căditan de oaste ■ scrisă de dumnealui lancul Zogravu ■ Desene inedite de LANESTIN. Ini. vremea le‘ 5 °_ fapte și idei METODĂ DE LUCRU O metodă s. lucru impresionantă, care cere o sforțare supraomeneasca, este fără îndoială aceia a lui Bakunin, uriașul slav care a rocolit Europa în preajma anului 1848, cu teoriile sale liber care și acțiunea sa fără frâu. In timpul „sejurului“ său obligatoriu la închisoarea Petro-Pawlowsk, acolo unde a compus tragica, umilitoarea sa „Spovedanie“ și supunere către țară, nu s-a odihnit nici o clipă. Ca să nu se demoralizeze, ca să-și mențină spiritul teafăr, compunea în fiecare zi (bineînțeles în gând) o gazetă. Nu lipsea articolul de fond, nu lipseau polemicile, informațiile, tribuna liberă, nici măcar povestirea menită să distreze spiritul lectorului. Este o pildă de energie care merită reținută. Luptătorul social care era Mihail Bakunin și cel mai de seama adversar al lui Karl Marx, ducea precum se vede, spiritul de disciplină interioară până la o culme de eroism dement. Și această pildă o folosește Andre Malraux în nuvela sa ultimă „Le temps du mépris“. DESPRE „ZĂPĂCEALA MODERNISTĂ“ ... a publicat două foiletoane și a conferențiat la Universitatea populară „N. Iorga“ d. dr. Nicolae Roșu. S‘a folosit de studiul „despre modernismul românesc“ tipărit în coloanele „Vremei**. Numai că studiul părut în „Vremea** era obiectiv, deși scris de un militant al mișcării moderniste, iar d. Roșu pornește în cruciadă împotriva modernismului, după ce mișcarea a încetat de a mai fi activă „un pericol public“ cum ar zice d-sa și a luat o formă de pamflet social. Cu toate că d. Roșu crede că modernismul a murit, „pacientul“ trăiește și și-a schimbat obiectivele, începe să iasă din impasul suprarealist și tinde către o viziune socială, reală. Și aceasta o vom dovedi altădată, d-lui Roșu, care l-a pus pe autorul acestor rânduri în cauză. FEODOR GuADKOV „.. ... cel mai realist dintre scriitorii sovietici, autorul acelui monumental roman gen Zola „Cimentul* care a fost tradus și în românește — a tipărit un nou roman „Energia** în care sunt sudiate momentele actualei societăți sovietice în construcție și fermele pe care le ia lupta pentru existență și individualitate, în cadrul colectivist creiat de revoluție. INEDBTE Df PUȘKBN. .. Editura „Academia“ din Moscova a lansat un volum de inedite din marele poet Puskin. I. C. AVRAM IAN CU Drama lui Lucian Blaga, reprezentată anul trecut cu succes la Teatrul Național din Cluj, va deschide stagiunea Teatrului Național din București. Cine cunoaște această magnifică lucrare înțelege repede de ce reprezentarea ei poate însemna un moment revoluționar în cultura românească. Va putea publicul bucureștean să asimileze fenomenul dramatic Blaga? Dar, înaintea publicului, va putea actorul și regizorul bucureștean să realizeze ritmul și să pătrundă esența acestei drame românești ? Filozofia și poezia lui Lucian Blaga și-a găsit, în ultimii doi ani, comentatori și interpreți remarcabili. Am atras atenția de mai multe ori, chiar în rubrica de față, asupra importanței acestor eforturi de asimilare a operii lui Blaga. Poezia și gândirea acestui ardelean începea să se impună și dincolo de cercul elitelor. Rămânea însă drama lui Blaga, până acum atât de eronat interpretată, fără ritm și fără înțelegere, încât nu a putut fi comunicată publicului. Avram Iancu este una din puținele drame românești care pot revoluționa o sensibilitate învechită și ineficientă. Avram lancet poate însemna în Teatrul românesc o etapa revoluționară. Vom avea oare norocul să asistăm într'adevăr la o atât de grandioasă prefacere ? M. E. PICTORUL ADOLF HITLER La München în tot cursul lunii iulie și probabil chiar și acum se mai poate vedea, în cadrul expoziției de aquarele, cinci tablouri semnate „A. Hitler“. Sunt operele din vremea de mizerie a actualului șef al statului german. Care, după cum se știe, a încercat atâtea până să ajungă „ceva“. Pe când părinții săi locuiau în micul Leonding, nu departe de frontiera austro-germană, fiul și cu mama lui hotărâtă ca el să devie pictor sau arhitect. Opunerea tatălui nu a durat mult, căci Adolf își pierdu părintele când avea abea 14 ani. Peste patru ani își pierdu și mama, măcinată de suferințele cancerului și pentru care adolescentul Adolf făcu atâtea sforțări. Voia să câștige bani ca să-i ușureze durerile. Făcu sculpturi în lemn, desene, picturi. Succesul estetic, însă, nu l-a cunoscut niciodată pentru că a fost lipsit de talent. După cinci ani de mizerie în care „foamea mi-era singurul tovarăș“ Hitler părăsește Viena, unde muncise ca zidar, tâmplar, salahor și pictând câteodată ilustrate pentru Crăciun. La München trăește începând din 1912 cei doi ani socotiți de el „cei mai fericiți“. Deși nu avea îndeajuns ce mânca, desenele lui sunt primite de ziare și atmosfera toleranta din preajma războiului îi îngădue să studieze pictura mai serios. In acești ani el lucrează patru din tablourile expuse acum în München și dintre care unul este reprodus aici. Și pe care Vienezii l-au găsit și îl găsesc „prea arhitectural“, iar oamenii de gust „prea carte poștală“. Războiul deschis e alt capitol Austriacului ce s-a înrolat ca soldat în al 16-lea regiment de infanterie al Regelui Bavariei. Cei patru ani de războiu au omorât pictori mai buni, dar Hitler a supraviețuit pentru a aborda arta politicii. In timpul războiului a mai pictat o vedere de lângă Ypres, care e al cincilea tablou expus actualmente la München. Destinul lui Panait Istrati Rezerva presei românești la moartea lui Panait Istrati a fost semnificativă. In timp ce ziarele europene publicau lungi articole bhografice și critice asupra celebrului prozator brăilean — majoritatea ziarelor din România sau mulțumit cu o scurtă notiță sau un articol plin de reticențe. Moartea unui demnitar nedemn al Statului, sau chiar a unui scriitor de mâna a cova — ar fi provocat, fără îndoială, o mai copioasă risipă de cerneală. Zile întregi s* ar fi discutat „viața și opera** marelui om. Zile întregi paginile gazetelor ar fi fost ocupate cu fotografii, amintiri, studii, critici și panegirice. Moartea lui Panait Istrati s-a întâmplat însă intr*un timp când fostul mare scriitor și fostul cântăreț al umilinților omenești de pretindeni, își pierduse aproape toate „simpatiile** și-și supărase majoritatea protectorilor. Panait Istrati a murit aproape, aproape singur. Acest om și acest mare scriitor a avut desigur un destin al său, care l-a împiedecat să adere oricum și sub orice condiții, care l-a împiedecat, mai ales, să-și trăiască fericit și confortabil rămășița de viață pe care i-o îngăduia tuberculoza. După ce Istrati ajunsese în culmea gloriei, și se pregătea să plece în Rusia sovietică — toată presa de Stânga îl slăvea, editorii se îmbulzeau să-i tipărească și să-l tratate, publicul de pretutindeni, în deosebi publicul proletar, îi aștepta lacund cărțile Istrati ar fi putut, în acel ceas, să ajungă cel mai popular scriitor al stângei. Avea talent, avea forță, avea succes; înapoia lui se aflăau milioane de oameni, sute de ziare și reviste, fonduri colosale. Ce l-a făcut pe acest om în culmea gloriei și cu serioase posibilități de îmbogățire, să critice Rusia Sovietică ? De ce nu-a imitat el atitudinea lui Barbusse, un scriitor mediocru și infinit inferior lui Istrati, care nu și-a permis nici o observație nici o critică, nici o rezervă fata de Rusia sovietică și de tactica partidului comunist ? Dacă Istrati ar fi izbutit să-și calce pe inimă și să adere cu ochii închiși — la moartea lui ar fi plâns Rusia întreagă și jumătate din Europa. La Leningrad s-ar fi editat acum întreaga operă inclusă în rusește. N. R. F și Europe nouvelle i-ar fi închinat numere de 300 de pagini. Comitetele anti-fasciste din lumea întreagă ar fi votat moțiuni de protest împotriva guvernului roman— cum se obișnuește întotdeauna în asemenea împrejurări solemne sau triste. Cuvântul Liber ar fi început cu o frază bine cadențată : „A murit prietenul oamenilor....“. Dacă măcar Istrati ar fi trecut, imediat după divorțul lui de ideologia comunistă, în tabăra fascistă / Dacă măcar l-ar fi intervievat pe Hitler, și ar fi scris o carte de politică net anti-comunistă ! La moartea lui s-ar fi găsit amezi cie milioane de oameni care să srângă. Ar fi fost măcar presa fascista care să-l omagieze. Dar Istrati a avut o uluitoare capacitate de a rupe prieteniile, de a-și strica relațiile, de a se compromite. De la întoarcerea din Rusia și până la moarte, a fost și a rămas un „renegat“, un „haiduc al Siguranții“, un „fascist și anti semit“. In acelaș timp, partidele și presa de extrema dreaptă continuau să-l înjure și să-l calomnieze. Rezerva sceptică și oar cum anti-politica a lui Istrati din ultimii ani, îl făcuseră ad>s și în Tabăra adversă comunismului. In ceiași săptămână a morții lui Istrati, am auzit două păreri, cere coincideau perfect, deși erau exprimate de oameni situați pe poziții adverse. Un prieten, comunist, a explimat : „A murit un imbecil vândut Siguranței. Un prieten, din extrema dreaptă, mi-a mărturit: „Bine ce a crăpat *. Prietenii mei, fără să știe unul de altul, se înțelegeau de mnane. Tăcerea presei românești Ie. moartea lui Istrati a fost, deci, „justificată“. Istrati era un om compromis, și un autor incert Se uita marea m bire de oameni din opera lui Istrati, marea sa revoltă împotriva umilinții și sărăciei claselor subjugate —după cum se uita faima pe care România o câștigase peste hotare prin munca și talentul acestui om. Ceiace nu au izbutit să facă milioane de lei cheltuite cu propaganda și cu articolele plătite în presa streină — a făcut Kyra Kyralini. Ceiace nu izbutise să facă toate comitetele anti-fasciste din România, izbutise să facă zece cuvinte răspicate ale acestui hamal celebru. Dar toate acestea s-au uitat de mult. Istrati îmbrățișase prea mulți oameni, trădase deci prea mulți șefi, prea multe doctrine, prea multe prostii. Destinul lui Istrati este de o dramatică simplitate. Acest mare scriitor a crezut că datoria oricărui om care ține un condeiu în mână, este să ia o atitudine poetică și socială. Marele succes al lui Istrati în presa de stânga se datorește poate nu atât talentului său, cât „atitudinii“ sale politice. Istrati a uitat, însă, că nici un scriitor nu mai poate renunța la „atitudinea“ pe care a îmbrățișat*o decât cu riscul definitivei sale compromiteri. Istratit*e știut — n* a vea de unde s*o știe— că acel care aderă la o atitudine politică militantă, nu mai poate pretinde să rămână liber, să păstreze „spiritul critic“ să facă observații și să i se mulțumească pentru asta. Istrati a făcut marea greșeală de a se retrage, de a-și mărturisi greșelile în public. Asemenea oameni nu se mai numesc astăzi oameni cu scrupule; se numesc renegați. Este timpul opiniei politice nete și definitive. Trebuie să închizi ochii la greșeli, să nu auzi nedreptățile, să nu vezi crimele de lângă tine, săvârșite de ai tăi — ci să lupți necontenit pentru biruința ideologică și efectivă a partidului. Istrati nu a putut crede într-un mit, după ce s- a convins că ascunde nedreptăți și crime. Astăzi, totuși, numai miturile au priză asupra conștiințelor și numai prin ele se așteaptă biruința. Oamenii pe care i-a părăsit Istrati, s-au răbunat, așa cum au putut, prin tăcere, prin calomnie, prin compromitere. Cea mai odioasă calomnie au răspândit-o ziarele franceze de extrema stângă: Istrati plătit de Siguranța română ! Ca și cum, dacă ar fi avut nevoie de bani, nu ar fi găsit el destui în Rusia sovietică, unde fusese invitat și primit cu brațele deschise Cu câteva luni înainte de moarte, Istrati se plintea mâhnit și înfuriat împotriva calomniilor. Nu avea dreptul să o facă. Frontul politic pe care îl părăsise, se răzbuna cu armele politice, compromițându-l și calomniindul-l. Istrati vorbea despre omenie, cavalerism, respect al adversarului și celelalte virtuți de luptă buibătească. Panait Istrati dovedea prin asta cît de puțin trăia în actualitate, cât de învechit** era, cât de departe de omul zilelor noastre. A murit înfrânt, nu atât de locală, cât de vremea nouă pe care nu a cunoscut-o și nu a înțeles*o. Mi se pare semnificativ destinul acesta al lui Ifrati. Dacă el n*ar fi „aderat** — ca om, și ca scriitor — unui partid i-ar fi fost mai politic, poate opera împlinită și viața mai puțin sfârtecată de inutile cruzimi. Singura și marea ară a oricărui scriitor este independența sa față de orice formație politică; este conștiința misiunei sale, spirituale și naționale. Fară să știe, și copleșit de omul Istrati, scriitorul Istrati și-a trădat întâi m*siunea față de sine și de opera sa. Ceilaltă „trădare** (care era o încercare de reîntoarcere la autonomie, la libertate, la critică) față de comunism, a fost mai puțin gravă. Istrati și-a primit pedeapsa pentru cea dintâi. Un scriitor atât de mare cum era el putea servi orice cauză neintegrându-se unei unei doctrine politice, nemilitând în nici un partid de luptă politică. Omul a biruit scriitorul. Istrati a uitat că cel mai mare bine pe care -l poți face oamenilor, nu-l poți pregăti decât singur și în libertate. Destinul s-a răzbunat; destinul care nu îngăduie ca inteligența, geniul și forța creiatoare a unui scriitor să se risipească în alte munci decât cel ale spiritului. MIRCEA ELIADE VREMEA Victor Ion Popa da otal ion de război PREMIUL ACADEMIEI ROMÂNE, 1935 Ed. Vremea Lei 25 CRONICA LITERARA Despre poeți și poezie Cu d. Alexandru Tudor-Miu (Standard poeme de petrol și energie; edit. „Strada“) ne-am mai întâlnit, fără a ne clarifica; noua sa culegere de versuri ne duce spre aceeași estetică de curent, a închinătorilor întru poem, din gruparea „Unu“. O expresie abruptă, manierat de abruptă, un imagism rămas la notația exterioară, o energie pur verbală și un peisagiu industrial miner— nu izbutesc să afirme un poet social nou. Se poate ca d. Mill să fie victima unei iluzii de grup, și a rețetelor lui de expresie, se mai poate ca poetul să fie altundeva. Cităm, din Abur, aceste strofe de ton confesional. Eu lucrez opt ore pe zi, într-un subsol cu pereți căptușiți cu apă. Ca o mâță umezeala suie pe zid și mucegaiul înflorește scris alb pe mapă. Cu un prieten, cu un dușman, cu o amică mă răstignesc pe un jurnal cât toate zilele și*n sutele și miile de rubrici, încui cifre, cifre scânteind precum stelele.... Nu este aci și o notație interioară, din care s’ar putea adânci o dispoziție lirică, pentru viitor? Ca o complectare bibliografică amintim și pe d. O. Harmelia (Spasme sub infinit) edit. „Tiparnița“), preocupat cu multă seriozitate a-și face Apoteoza, astfel: Eu La capătul simțurilor mele divergente universul. Universul simțurilor mele. La capătul simțurilor mele divergente. Eu infirm, nelimitat, neexplicabil, Eu Așteptăm pe acest conștient individualist să se explice cu sine însuși mai întâi... Trebuia ca suprarealismul să ajungă și la noi la un obiect mai palpabil, dincolo de abuzivul cult al poemului ca atare. Precizarea încearcă d. Constantin Micu, anunțându-me Sosirea tavelor" (edit. „Adevărul“). Volumul exprimă un reflect al poeticei din revista Commune și din conversiunea futurismului lui Mayakowsky, pus în serviciul revoluției proletare. Cu d. Micu, supraealismul devine social. Aflăm, în poemele sale, toate temele favorite ale acestei poezii; ceea ce e mai dificil de aflat este lava interioară, care să transforme ideologia in poezie. Poemele d-lui Micu se desfășoară cu o logică prea strânsă, prea abstractă, cu un control al inteligenții exercitat cu asiprime. Dacă n’ar fi prea clar tematică, o asemenea poetică ar fi semnul sigur al umanizării suprarealismului. Iată o pildă de evidenta discursivitate a acestui nobil revoltat: De-asupra aurorelor și a vântului Umbra gigantică a vântului descinde trecând ca o povestire sau ca o amenințare. In urma ei se mișcă baricade, se aprind focuri, se rostogolește o lume. Voi râdeți, voi râdeți, figuri gurmande, inimi îmbâcsite și infectate. Voi râdeți Sinistre paiațe, obeze fetișe. Dar râsul vostru va încremeni galben ca diara când viitorul va naște. Și viitorul va naște... ton apocaliptic susținut de o certă mișcare retoricat din aceeaș poemă, finalul aduce a cuplet de revistă glumeață: Vrem Viața ca o enigmă să ne sângere carnea a noului Vrem vraja mânor amor Amorul Amorul Amorul Eliberator. (Desfigurarea realului) Pentru poezia socială, elanurile teoretice sunt, în esență, vieficace. Fiindcă suntem în acest lot, al poemului social, semnalăm și pe d. Lazăr Pach (Periferie desene de Nicolae Cristea, edit. „Cuvântul liber“). Deși cu simpatii de stânga versurile d-lui Pach nu cultivă revoluția proletară. Umanitaristă și statică, în structura, redusă la notația realistă, această poezie purcede din estetica becoviană Dar ceea ce îi imputăm cu deosebire este prozaismul voit, împins până la efortul unui procedeu simplitatea ostentativă este prozaismul voit, împins până la furtul unui procedeu; simplitatea ostentativă pare o deficiență de sensibilitate, impresia de banalitate și monotonie a ..periferiei nu trebue identificată în însăș La un colț la mahala, un om purtând o flașnetă, s-a oprit lângă o gheretă și-a nceput a cânta. O fetișcană s-a oprit discretă, copiii fac roată, iar ea întinde o monedă și ia — un mic bilețel, o planetă... Primăvară, lumină și soare, muncitorii în jur adunați, sunt toți, curat îmbrăcați și liberi, e doar sărbătoare. ---- Privesc, îngândurați, papagalul, legat de picioare. (Dumineca) Cel mai important poet social este însă d. Aron Cotruș, al cărui poem (Horia—ed. II, ilustrații de Mac Constantinescu, edit. „Pantheon“, Brad) —- evocă cu energie și în ton profetic, figura Moțului martir, nvoluția a lui Cotruș este foarte semnificativă, pentru sensibilitatea și originile expresioniste ale poeziei sale. Ca toți Ardelenii, arta sa are anume preferințe de inspirație pe care le regăsim ca pe o caracteristică a scriitorilor de origină transcarpatina. Intre Slavici, Coșbuc, Goga, Rebreanu, Agârbiceanu, Popovici-Bănățeanu și chiar Lucian Blaga cu toate deosebirile de expresie și de valoare există o atmosferă spirituală comună. Nota accentuat etnică și gravitatea conștiinței etice se împletesc invariabil. Conceput ca o succesiune de scurte și dense momente lirice, poemul despre Horia alcătuește un simbol al țăranului ardelean și al eroului trecut în legendă : dârz, apocaliptic; la el sentimentul de clasă și conștiința de neam coexistă. Nu subliniem ca o noutate acest specific al ideologiei poetice a d-lui Cotruș; el se găsește la Coșbuc, evocatorul idilic al țăranului ardelean, revoluționarul din Noi vrem pământ și patriotul Cântecelor de vitejie; se regăsește la d. Goga, dușman al împăratului“, din instinct național și anunțător al „vremurilor ce va să vină" din Clăcașii, strigăt al revoltei de clasă. Ceea ce voim să scoatem în evidența în Horia este expresia energică abruptă, zgomotul de lanțuri înodate desfăcute al strofelor, a căror riși mică traduce alternativ nuanțele stărilor sufletești: patriotismul, revolta, viziunea profetică, mitul eroic. D. Cotruș a ajuns la virtuozitatea mijloacelor lirice, poate cam sensibilă, după lectura poemului, de un contur prea lucrat, în totalitatea lui. O țâșnire mai amplificata a imaginilor, o mai organică legătură între momentele lirice i-ar fi dat o impresie mai vie de adâncime. Condensarea pe strofele transmite un aer de izolare, în raport cu fluxul intern al poemei. O singură pl dă e suficientă, ca să ne dăm seama de relieful de medalie al versurilor sale : Grofii au crezut că te-au înfrînt și te-au închis, pe totdeauna, un mormânit dar tu, cât Ardealul acesta de mare, pe-al primejdiei roșu cal călare, te-ai ridicat, peste mormânt, mai dârz, mai tare... și te-ai însotit, te-ai înmiit necontenit, ca iobagii suflet să te poarte în lupta lor pe viață și pe moarte... POMPILIU CONSTANTINESCU VlitMtOilMIISTĂ A CIOBANULUI Pistei M DIN HHGLAVIT Beîa trimisul special al revistei „Realitatea Ilustrată“ Un se întreține ma in Germania Caetul unei școlărițe germane Senzaționala experiența a unii fakir român Siam, țara fără drumuri și fără criză Serbările maritime deSâ Constanța Rebele la prima jamboree a cersetașe vor rămâne Cotoniol și fotografiile la matchurile de Duminică ,n ultimul număr al excelentei reviste „Realitatea Ilustrată“ Actualități .in țară ș străinătate, Jocuri distractive, Humor, Modă, Cinema, Sport și suplimentul în 24 de pagn E TOATE PENTRU TOȚI de pagini tipărite in mioria de io grivură Prețul 10 lei