Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)
1935-07-07 / nr. 395
6 — Duminică, 7 Iulie 1935 La toate librăriile: Aftf BIGERI IFIPI C 7E E roman de Odav Suluțu Ed. Vremea Lei 65 La toate librăriile, H cfXa paiat&loA roman de Vârșiiu« M*mda Ed. Vremea Le 150 Românismul lui Rădulescu - Motiu In numărul pe Iulie al „Revistei Fundațiilor Regale“, d. profesor C. Rădulescu-Motru publică un studiu asupra „Românismului“. Am avut prilejul și altădată să arăt importanța acestor capitole de filozofie a istoriei, culturii și politicii românești, pe care d. profesor Rădulescu-Motru le publică de vreo doi ani vn .,R. F. R.“, și că probabil nu vor întârzia să apară la volum. Ceia ce mă miră este puțina atenție de care se bucură în publicistica românească aceste articole atât de substanțiale, semnate de un autor care nu e numai un strălucit profesor și gânditor, dar și unul din șefii spirituali ai generației sale Apariția unui studiu de filozofie politică sau de filozofie istorică al d-lui profesor Motru, ar trebui să dea prilej de comentarii și riposte timp de câteva luni în șir. Căci, alături de profesorul N. Iorga, d. Rădulescu-Motru este incontestabil omul cel mai viu, cel mai creator și cel mai original al generației de la 1900. Dar —ați observat? — cărțile profesorului N. Iorga se aștern în mijlocul indiferenței generale (doar dacă volumele sale de memorii și articole comemorative mai stârnesc entuziasmul iubitorilor de scriere înflăcărată și substanțială) — iar articolele d-lui Rădulescu-Motru nu se bucură de o largă difuzare prin presă decât atunci când ele ating o problemă politică actuală. Și d. Iorga, și d. Motru, au fost trădați d generația ai cărei șefi spirituali sunt. E și firesc să fie așa , rareori a mai crescut în România o generație atât de politică și de politicianizată ca generația lui 1900, și care astăzi încă ocupă cele mai esențiale și mai remuneratorii posturi de comandă. In ceia ce privește articolele, atât de luminoase, pe care d. Rădulescu- Motru le publică de doi ani în „Revista Fundațiilor Regale“ — tacerea din jurul lor își are altă semnificație. D-l profesor Motru e naționalist fără a fi șovin, și crede în românism fără a accepta totuși linia de luptă a extremei drepte. Poziția d-sale în actuala grupare de forțe politice și spirituale este iritantă pentru foarte multă lume. Căci, așezat pe axa centrală a românismului lui Kogălniceanu și Eminescu, d. Motru accentuiază totuși elementul dinamic, revoluționar, al acestei poziții, socotite până astăzi reacționare, statice, nefertile. D. Motru este un „revoluționar de centru“ dacă ni s-ar îngădui o asemenea clasificare riscată. Adică, este optimist și încrezător în progresul continuu al poporului românesc (ceia ce nu credeau „reacționarii) — și este în acelaș timp ponderat, lucid critic în judecata sa naționalistă (ceiace foarte puțini conducători naționaliști pot fi). Broșura d-sale asupra „Naționalismului“, care o punea atât de clar-văzător pe Eminescu profetismului d-lui Iorga, era un pas înnainte peste concluziile „Culturii românești și politicianismul“. Un pas înainte care nu-l făcea deloc mai popular. In România, singurele idei care au succes de public sunt ideile megafonice, ideile cu ritm, sonoritate și leit-motiv. Nimic mai străin spiritului d-lui Motru decât asemenea idei megafonice. D. Motru nu poate vorbi înainte de a gândi ,și, mai ales, nu poate vorbi unor oameni care nu au gândit ei înșiși, înainte de a veni să-l asculte. Poziția d-lui Motru e impopulară mai ales pentru că e o poziție de centru. Nu farmecă grupul criticiștilor și scepticilor, pentru că e optimist, robust și „metafizic“ (nu zâmbiți; faptul că nu a renunțat la metafizică și nu a batjocorit-o, l-a plictisit adesea pe d. Motru la Universitate). Dar, nu farmecă nici grupul naționaliștilor extremiști, pentru că nu acceptă ideile megafonice. Un metafizician care a criticat cândva cu asprime „sufletul mistic“; un naționalist care a criticat profetismul cultural și politic al d-lui Iorga; un promotor al „românismului“ care refuză numerus valacicus; un tolerant și un iubitor de cultură universală, care a respins de câte ori a avut prilejul marxismul și Umanitarismul. Poziția d-lui Motru nu era făcută pentru a place mulțimilor Ceia ce e mai trist, e faptul că nu a plăcut nici elitelor. Generațiile de la 1907 și 1916 au fost orientate de patetismul atât de fecund al d-lui Iorga. Generațiile de după războiu (mai precis, diversele promoții care au ieșit la lumină de la 1918 încoace) și-au căutat alți șefi. Niciodată ochii mulțimilor sau ai elitelor nu s-au oprit, într'un număr considerabil, asupra poziției spirituale și politice a d-lui Motru. Vina e poate și a d-lui Motru. Dar, mai ales, este poziției sale centrale; optimist și critic, naționalist și lucid, metafizician și anti-mistic, iubitor de oameni și anti-marxist. O poziție de echilibru , o poziție de omenie, mai ales. In nici un caz, o poziție populară. Cazul d-lui profesor Motru e prea semnificativ pentru actuala fază culturii și politicei românești, ca să a nu-1 comentăm cum se cuvine însuși faptul că nu e discutat în cercuri largi, este plin de semnificații. Și cu toate acestea, d. Motru, în toate studiile sale recente, a atacat probleme extrem de actuale : naționalismul, Statul, școala, spiritualitatea, etc. Ca într'o asemenea actualitate nu au șanse prea mari (cel puțin, imediat) viziunile de ansamblu, ponderate, organice. Mi-aduc aminte că, după ce am comentat unul din articolele d-lui Motru, intitulat „Reabilitarea Spiritualității“ — am primit vre-o trei răspunsuri, într'o săptămână, toate trei în presa de stânga. Era un simplu amănunt la mijloc; studiul d-lui Motru, ca și comentarul meu, erau anti-marxiste. Și ca atare, nu puteau rămâne nepedepsite. Stânga nu a avut încă curajul să ia atitudine hotărâtă împotriva naționalismului d-lui Motru. (Asta se explică prin elemente de tactică politică; d. Motru este împotriva „exceselor“, este antivaîdist ,etc.). Dar nici dreapta nu-1 va îmbrățișa în întregime, cu toate că d. Motru accepta românismul ca singura linie de acțiune. „Românismul“ d-lui Motru este istoric, nu etnic. După cum observă d-sa, ființa etnică dă drept de prezență într-un muzeu de etnografie, numai vocația, numai conștiința acestei etnicități, cu toate implicațiile ei spirituale, cucerește dreptul de prezență în istorie. Ne aflăm, acum, în miezul chestiunii. Intr'un asemenea „românism“ cred foarte mulți oameni. Un asemenea „românism“ adună, cred, pe un Camil Petrescu pături de Emil Cioran, pe un Lucian Blaga alături de un Șerban Cioculescu, ca să nu pomenim decât câteva nume dintre scriitorii care nu fac politică. Un asemenea românism este, de fapt, justificarea implicită a tuturor oamenilor onești, muncitori, optimiști din această țară. Am mai spus-o de mai multe ori, că nici un român viu și creiator nu poate renunța la firul de foc care leagă ideologia politică a lui Eminescu de cea a d-lui Iorga. (Mă refer nu la activitatea de partid a profesorului Iorga, ci la „profetismul“ d-sale, atât de fecund în lămurirea și exaltarea virtuților creatoare românești). Stânga marxistă nu va putea niciodată cuceri atâtea creere, atâtea sensibilități, atâtea genii — ca linia aceasta centrală, care-și are ctitorul în naționalismul lui Eminescu. Nimeni nu va putea» creia ceva în istoria românească, dacă se va abate de la ceasta linie centrală. Pe de altă parte, „românismul“ pe care îl explică încă o dată d. Motru, și pe care îl acceptă atâta lume — este purtat pe stindardul mai multor partide politice. Ne pare bine că și d. Motru recunoaște, așa cum am mărturisit și noi de mai multe ori, că vorbind de „românism“ riști întotdeauna să fii confundat cu un demagog sau un huligan. Este o rușine care ar trebui să ne ardă obrazul la toți. Și de rușinea aceasta sunt răspunzători toți politicienii care au prostituat formulă, au compromis o acțiune, au o alterat un ideal. Și poate nu numai politicienii, ci și acea presă care confundă cu rea-credință naționalismul cu fascismul, și românismul cu antisemitismul. Lucrurile acestea trebuesc repetate și comentate cât mai mult, în cât mai multe colțuri. Să se știe odată că a nu-ți fi rușine de românismul tău nu înseamnă nici că ești adeptul lui Hitler nici al lui Mussolini. înseamnă pur și simplu a recunoaște participarea la un mare și glorios grup uman, căruia istoria, vitregă până acuma, îi rezervă o vastă arie de acțiune și creație. MIRCEA ELIADE VIGOR HUGO fost sărbătorit cu mare fast în Franța, cu ocazia celor 50 de ani împliniți de la moartea sa. Scriitorul care umplut cu spiritul și personalitatea lui întreg veacul al XIX-lea, denigrat apoi cu o violență tot atât de mare pe cât era admirația partizanilor săi, e astăzi reabilitat prin fastul care se dă acestei comemorări ce a atins proporțiile avute de centenarul morții lui Goethe, acum trei ani. Se pare că Francezii au ținut să scoată și ei din V. Hugo un Goethe al lor, deși pentru aceasta nu era nevoe de nici un efort, Hugo rămânând de la sinependant francez al lui Goethe. După seria articolelor injurioase la adresa lui Hugo, și după eseul lui Thibaudet din „Revue de Paris“ (15 Mai 1935) și al lui E. Herriot din Marianne“, iată că revista „Europa*" își consacră în întregime numărul de la 15 iunie lui V. Hugo. Cele 150 de pagini scrise asupra acestei personalități „fără limite“, constituesc un volum omagial la care colaborează cei mai străluciți eseiști francezi contimporani și din care se desprinde marea personalitate pe care a avut-o Victor Hugo. Numai scriitorii „prețioși“ de la sfârșitul secolului trecut, sub directa influență a lui Baudelaire și Nerval, a lui Edgar Poe și Nietzsche puteau vedea, ca și imitatorii lor de astăzi, în Victor Hugo un cabotin de geniu. Iată că, după o perioadă de continuă blamare, Victor Hugo nu e numai reabilitat, dar profund reactualizat. In eseul ,,Omagiu lui Victor Hugo", Alain scrie printre altele: „Toate poemele lui Hugo sunt făcute pentru a se dovedi că mărimile nu sunt nimic. Hugo e un Bossuet laic și e majestatea divină înlocuită cu majestatea versului... Fiind cuprins de acest poet și alții, am vrut să știu cum a fost posibil așa ceva și am văzut că poezia a fost întotdeauna prima gândire și primul material al reflexiunii... Asta e sensul pe care-l dau în cele din urmă acestor poeme imense. Cu toții suntem astfel construiți încât cea mai mică licărire de virtute ne turbează. Și ne mai întrebăm de unde vine războiul, d unde vine tiranul, de unde vine crima. Din aceea că noi suntem prozaici și strâmți. Alexandrinul este adevăratul pas al omului“. Jean Guibenne, într'un „apel către poetul de azi“ afirmă: „Mai am avut mulți poeți mari, ca Baudelaire, Rimbaud. Ei ne-au povestit trista sau frumoasa lor existență, aceea spre care-i predispuneau gândurile care isvorau din organizația lor proprie. Nici unul nu a făcut însă efortul de a cuprinde suma ideilor timpului său Ei ne-au dat câte o poemă a unui Om, însă niciodată Poema Omului**. — René Lalou privește în Hug o sinteză a spiritului francez, așa cum ea nu se mai găsește la nici un alt scriitor : „Odată în plus, suntem determinați să concepem literatura noastră ca un dialog pasional în care Pascal îi răspunde lui Montaigne, în care Voltaire îl echilibrează pe Rousseau și Balzac cu Stendhal se compensează. Faimoasa armonie franceză se naște din aceste motive contrastante, din predominarea unei teme suverane . In acelaș număr colaborează: Romain Rolland cu niște amintiri deosebit de interesante din epoca morții lui Victor Hugo, Heinrich Mann, Jean Casson, Andre Samson, Marcel Raymond, Denis Saurat, Philippe Soupault, J. R. Bloch și Pierre Abraham, fiecare conturând una din laturile personalității lui Victor Hugo. Pentru publicul românesc, informat asupra lui Hugo prin câteva grăbite cronici de circumstanță în care V. Hugo era făcut praf, volumul din „Europe" rămâne să fie o icoană fidelă a ceea ce a fost într-adevăr Hugo, și a ceea ce el este astăzi. RENÉ CREVEL unul dintre foștii poeți suprarealiști s*a sinucis de curînd la Paris așa cum se sinucid eroii dramelor patetice , cu gaz aerian. Vestea am aflat-o din „Le Temps** (21 iunie 1935) unde se înregistra, la „fapte diverse**, cazul recent și opera postului. René Crevel moare în vârstă de 35 de ani și moartea sa are ceva din tragicul și ridicolul operii lui suprarealiste... 7035—7935 Un secol. Ocazia comemorărilor crescânde și tot mai importante. De aici încolo cred că fiecare an va avea justificarea unui număr cât mai mare de comemorări, deoarece de la 1830 încoace se creiază adevărata istorie a culturii moderne și tot de atunci încep și marile reforme, marile personalități ale veacului XIX, să-și impună spiritul lor pentru antrcinarea și chiar pregătirea lumii de astăzi. Cineva — un catolic, fire...© — și-a adus aminte că anul acesta se împlinesc o sută de ani, de la un celebru discurs ținut de Lacordaire la Notre- Dame, în fața unei imense asistențe compusă numai din tineret. Și, pentru a fi în notă, dăm câteva fragmente, cu titlu de curiozitate, din predica abatelui catolic : „Nu vă lăsați înșelați, domnilor, căci de șase mii de ani încoace nu există decât o singură problemă în lume, aceea de a ști dacă adevărul creștin va fi învins sau victorii. Lupta se petrece chiar în ființa umanității, între umanitatea simțurilor și a spiritului (care e biserica), pe care o preferați, iată întrebarea“. Iată, acum, rolul de preparare a viitorului, de regenerare a societății, pe care-l are biserica : „Se spune adeseori că trecutul se confundă cu viitorul, și e adevărat , căci care e lumea nouă decât aceea pe care a făcut-o Biserica și care e lumea veche decât aceea care a fost fără Biserică ? După cum creștinul e omul nou după limbajul sfintei Scripturi, biserica catolică este umanitatea nouă. In măsura în care atacul invocă trecutul, în aceeași măsură apărarea indică viitorul“.... Dar, pentru a-și câștiga și mai mult auditorul, abatele recurgea de multe ori la fraze ca acestea : „De ce nu râdeți când vă spun că eu sunt infailibil, nu prin mine însumi, ci prin Biserica al cărei membru sunt și care mi-a dat această misiune—încă o dată, pentru ce nu râdeți ?“. Predica aceasta a lui Lacordaire a fost printre primele predici care s-au ținut anul acela la Notre- Dame — și catolicul care comemorează centenarul, o găsește profund actuală astăzi când, deși nu se mai vorbește de o regenerare religioasă a societății, ci de o restaurație a valorilor spirituale, aspirațiile sunt aceleași și sufletul omenesc a rămas neschimbat. Firește, nu acceptăm totul dintr'odată. STENDHAL spusese acum un secol:lJe ne serai compris qu'en 1935". Alain a publicat de curând o carte despre Stendhal in care îi răspunde La afirmația de mai sus. ANDRÉ GIDE a ținut un discurs la congresul scriitorilor internaționali, pe care „Marianne" îl publică cu cinste și cu titlu „Defense de la culture", în care însă autorul incidentelor și al lui Sile grainne menit nu spune nimic, dar absolut nimic nou. P. Mart. THOMAS MANN.. a împlinit 60 de ani. O carieră admirabilă, plină, fără incidente exterioare și pitorești, clasică în toată puterea cuvântului. Clasicismul acesta îl găsim de altminteri și în forma impecabilă, în informația erudită dar totdeauna integrată viu în opera de artă. Tradițional ca stil, Thomas Mann e un faustian ca fond. Nu e o preocupare omenească de care să fi rămas strein. Pe toate le înglobează vii în opera lui, deaceia capătă un răsunet mult mai mare, decât într'un infolio erudit și rece. Dar ceiace dă operii lui Mann o valoare excepțională, este continua sforțare spre Mit, spre General, spre Romă. Deaceia capo-d‘opera sa „Zauberberg“-ul, cea mai mare creație a secolului. Dar e ochiul său de Demiurg știe să prindă și detaliile microscopice. Inexplicabila și în adevăr divina putere a lui Mann, de a pune pe picioare epopei ca Buddendroks și Muntele Magic și de a migăli o simplă nuanță, o simplă senzație în cele câteva pagini a unei schițe, trece dincolo de domeniul unei aprecieri și explicări literare. Critica lui Mann nu o va putea face decât tot un creator. A APĂRUT... în ediția „Dorbon Anné" din Paris, o ediție nouă, în splendide condiții a „Arheometrului" de Marchizul Saint- Yves d'Alveydre. Nume necunoscut pentru imensa majoritate a oamenilor din cauza transcendenții preocupărilor sale; asta nu-l împiedecă de a fi unul din cei mai mari vizionari ai veacului, spirit extraordinar de sinteză, cercetător fulgurant a tradițiilor ancestrale a omenirii. După cum Cuvier a constituit după un schelet fosil toată paleontologia, tot așa Saint-Yves, a reconstituit viu și sintetic, din câteva urme și mine, antichitatea imemorială. Arheometrul e mijlocul prin care se poate obține această reconstituire, și implicit legea după care s-au creiat marile civilizații din vârstele dintâi. In vremea noastră de meschină cronologie istorică, de plată înșirare de ani, opera lui Saint-Yves rămâne una din cel mai superbe vestigii ale spiritului sintetic care a creiat toate civilizațiile. V. L. STENDHAL ȘI PAUL HAZARD Orice înfăptuire se face și în străinătate cu aceiași dificultate. Din 1914 se pregătește un bust al lui Stendhal, Arrigo Beyle, în foyerul de la Scala din Milano. De abia acum, la 14 Mai, el a putut fi inaugurat. Sunt interesante relațiile lui Stendhal cu italienii. Francezii au găsit in Stendhal un admirabil pictor al Italiei. Italienii însă au protestat. Au pretins, de exemplu, că Parma lui Stendhal este pe deantregul inventată. Și Paul Hazard, Profesorul de la College de France, a luat parte la ultima sărbătorire. Paul Hazard are veleități de literat. Cartea lui „Vie de Stendhal a fost scrisă cu grije: Dar grația lui Paul Hazard mi s-a părut întotdeauna artificială, falsă, iritantă. Iată ce spune acum Paul Hazard despre Stendhal, și în acelaș stil care îi aparține : (desprind un fragment): „Există un Stendhal cinic și grosolan; există un Stendhal delicat, romantic și timid. Acest ultim Stendhal era îndrăgostit de dragoste. Ah! Dacă zeii l-ar fi ascultat, fericirea care îl surprindea și pe el însuși, fericirea lui milaneză ar fi fost fără amestec. Pe Corso, într-o trăsură frumoasă, o fată tânără ar fi trecut, caii s-ar fi speriat,ca într'o piesă de Dumas-Petre,) frumoasa ar fi fost un pericol de moarte, la momentul oportun, și nu fără pericol. Stendhal s-ar fi aruncat înaintea cailor, i-ar fi oprit, emoții rare, lacrimi de recunoștință, dragoste... Dar acestea nu erau decât visuri rare, lacrimi de recunoștință, dragoste... Dar acestea nu erau decât visuri de copil, visuri vane. Și înnaintea tabloului reprezentând pe Ganimed, care împodobea locuința lui cea dea doua din Milano, Stendhal plângea câteodată... ...Și pentru că el prefera acele înnalte vârfuri dureroase ținuturilor joase unde se găsește securitatea pentru acei cari nu vor cunoaște nicioo exaltă pasiunea, să recunoaștem că dată intensitatea unei vieți pe care binefacerea cea mai prețioasă pe care Italia a oferit-o lui Stendhal, a fost mai întâi dragostea. Vezi pasiunea lui Stendhal pentru Angela Pietragrau)“. In acest stil artificial își scrie Paul Hazard întreaga lui pledoarie. A. H. LUCIAN BLAGA Să nădăjduim că recenta încoronare a lui Lucian Blaga cu premiul Hurmuzescu“ al Academiei Române va constitui și un pas înainte în asimilarea artei și gândirii lui de către elitele românești. Avram Iancu, ultima dramă a poetului ardelean, se va reprezenta la toamnă pe scena Teatrului Național din București. Va fi o verificare a capacității noastre de absorpție... Deocamdată, să mulțumim revistei clujene Gând Românesc că nu renunță la dificila sa operă de exegeză a poeziei și gândirii lui Lucian Blaga. După acel lung studiu al d-lui V. Băncilă asupra „Cenzurei transcendentale“, iată în numărul din Mai-Iunie o ascuțită interpretare a elementelor de mit și istorie din Avram Iancu. Articolul este semnat de d. Ion Breazu. D-sa se așează printre cei mai prețioși exegeți ai lui Blaga. CRITICA DECORATIVĂ In ultimul număr din Gând Românesc, d. Tudor Vianu publică un binevenit articol asupra „Criticei decorative". Era și timpul. In afară de d. Mihail Sebastian (recent în articolul După ureche, și în nenumărate notițe din „Rampa"), nu ne amintim să fi întâlnit o atitudine netă împotriva manierei gongorice de a scrie critică literară și filozofică. Se cuvine o reacțiune generală împotriva acestei beeții de cuvinte care a covârșit publicistica noastră. Toată lumea scrie acum liric, spasmodic, apocaliptic sau gongoric. Toată lumea gândește prin „expresii fericite". Acum doi ani,■ chiar în „Vremea**, încercasem să mă împotrivesc acestei maniere grotești și mistagogice de a face critică și filozofie. D. prof. Tudor Vianu reia problema, cu admirabile probe de orgii semantice și dezmăț lexical. Ne bucurăm sincer. Cu acest prilej, poate că problema aceasta gravă va deveni din nou actuală. M. E. DOROTHEA CRISTESCU Colaboratoarea noastră și docotorandă în litere la Sorbona, a ținut în zilele de Vineri 28 și Sâmbătă 29 Iunie, la radio Tour Eiffel-Paris, două conferințe în cadrul organizat de „Association pour le developpement des hautes etudes franșaises“ tratând despre Dora D’Istria și Iulia Hașdeu: „Rue Censier“ (Cartier Latin) Paris Marele succes de librărie In Preajma Revoluției VOLUMUL VI Ciubărești de C. STERE Un volum în care autorul deschide ferestrele spre o altă priveliște decât aceea oferită în volumele apărute LEI 80 Editura „Adevărul” S. A.