Vremea, iulie-decembrie 1935 (Anul 8, nr. 395-418)

1935-07-07 / nr. 395

6 — Duminică, 7 Iulie 1935 La toate librăriile: Aftf BIGERI IFIPI C 7E E roman de Odav Suluț­u Ed. Vremea Lei 65 La toate librăriile, H cfXa paiat&loA roman de Vârșiiu­« M*mda Ed. Vremea Le 150 Românismul­­­ lui Rădulescu - Motiu In numărul pe Iulie al „Revistei Fundațiilor Regale“, d. profesor C. Rădulescu-Motru publică un studiu asupra „Românismului“. Am avut prilejul și altădată să arăt importan­ța acestor capitole de filozofie a is­toriei, culturii și politicii românești, pe care d. profesor Rădulescu-Motru le publică de vreo doi ani vn .,R. F. R.“, și că probabil nu vor întârzia să apară la volum. Ceia ce mă miră este puțina atenție de care se bucură în publicistica românească aceste ar­ticole atât de substanțiale, semnate de un autor care nu e numai un stră­lucit profesor și gânditor, dar și unul din șefii spirituali ai generației sale Apariția unui studiu de filozofie po­litică sau de filozofie istorică al d-lui profesor Motru, ar trebui să dea pri­lej de comentarii și riposte timp de câ­teva luni în șir. Căci, alături de pro­fesorul N. Iorga, d. Rădulescu-Motru este incontestabil omul cel mai viu, cel mai cre­ator și cel mai original al generației de la 1900. Dar —ați ob­servat? — cărțile profesorului N. Iorga se aștern în mijlocul indiferen­ței generale (doar dacă volumele sale de memorii și articole comemorative mai stârnesc entuziasmul iubitorilor de scriere înflăcărată și substanțială) — iar articolele d-lui Rădulescu-Mo­tru nu se bucură de o largă difuzare prin presă decât atunci când ele ating o problemă politică actuală. Și d. Ior­ga, și d. Motru, au fost trădați d generația ai cărei șefi spirituali sunt. E și firesc să fie așa , rareori a mai crescut în România o generație atât de politică și de politicianizată ca ge­nerația lui 1900, și care astăzi încă ocupă cele mai esențiale și mai remu­neratorii posturi de comandă. In ceia ce privește articolele, atât de luminoase, pe care d. Rădulescu- Motru le publică de doi ani în „Re­vista Fundațiilor Regale“ — tace­rea din jurul lor își are altă semni­ficație. D-l profesor Motru e naționa­list fără a fi șovin, și crede în româ­nism fără a accepta totuși linia de luptă a extremei drepte. Poziția d-sale în actuala grupare de forțe politice și spirituale este iritantă pen­tru foarte multă lume. Căci, așezat pe axa centrală a românismului lui Ko­­gălniceanu și Eminescu, d. Motru ac­centuiază totuși elementul dinamic, revoluționar, al­ acestei poziții, socoti­te până astăzi reacționare, statice, nefertile. D. Motru este un „revolu­ționar de centru“ dacă ni s-ar îngădui o asemenea clasificare riscată. Adică, este optimist și încrezător în progre­sul continuu al poporului românesc (ceia ce nu credeau „reacționarii) — și este în acelaș timp ponderat, lucid critic în judecata sa naționalistă (ceiace foarte puțini conducători na­ționaliști pot fi). Broșura d-sale asu­pra „Naționalismului“, care o punea atât de clar-văzător pe Eminescu pro­­fetismului d-lui Iorga, era un pas în­­nainte peste concluziile „Culturii ro­mânești și politicianismul“. Un pas înainte care nu-l făcea deloc mai popular. In România, singurele idei care au succes de public sunt ideile megafonice, ideile cu ritm, sonoritate și leit-motiv. Nimic mai străin spiritu­lui d-lui Motru decât asemenea idei megafonice. D. Motru nu poate vorbi înainte de a gândi ,și, mai ales, nu poate vorbi unor oameni care nu au gândit ei înșiși, înainte de a veni să-l asculte. Poziția d-lui Motru e impopulară mai ales pentru că e o poziție de centru. Nu farmecă grupul criticiști­­lor și scepticilor, pentru că e opti­mist, robust și „metafizic“ (nu zâm­biți; faptul că nu a renunțat la me­tafizică și nu a batjocorit-o, l-a plic­tisit adesea pe d. Motru la Universi­tate). Dar, nu farmecă nici gru­pul naționaliștilor extremiști, pen­tru că nu acceptă ideile mega­fonice. Un metafizician care a cri­ticat cândva cu asprime „sufletul mis­tic“; un naționalist care a criticat profetismul cultural și politic al d-lui Iorga; un promotor al „românis­mului“ care refuză numerus va­­lacicus; un tolerant și un iubitor de cultură universală, care a respins de câte ori a avut prilejul marxismul și Umanitarismul. Poziția d-lui Motru nu era făcută pentru a place mulțimilor Ceia ce e mai trist, e faptul că nu a plăcut nici elitelor. Generațiile de la 1907 și 1916 au fost orientate de patetismul atât de fecund al d-lui Iorga. Generațiile de după războiu (mai precis, diversele promoții care au ieșit la lumină de la 1918 încoace) și-au căutat alți șefi. Niciodată ochii mulțimilor sau ai elitelor nu s-au oprit, într'un număr considerabil, asupra poziției spirituale și politice a d-lui Motru. Vina e poa­te și a d-lui Motru. Dar, mai ales, este poziției sale centrale; optimist și critic, naționalist și lucid, metafizician și anti-mistic, iubitor de oameni și anti-marxist. O poziție de echilibru , o poziție de omenie, mai ales. In nici un caz, o poziție populară. Cazul d-lui profesor Motru e prea semnificativ pentru actuala fază culturii și politicei românești, ca să a nu-1 comentăm cum se cuvine­ însuși faptul că nu e discutat în cercuri largi, este plin de semnificații. Și cu toate acestea, d. Motru, în toate stu­diile­­­ sale recente, a atacat proble­me extrem de actuale : naționalismul, Statul, școala, spiritualitatea, etc. Ca într'o asemenea actualitate nu au șanse prea mari (cel puțin, ime­diat) viziunile de ansamblu, ponde­rate, organice. Mi-aduc aminte că, după ce­ am comentat unul din artico­lele d-lui Motru, intitulat „Reabilita­rea Spiritualității“ — am primit vre-o trei răspunsuri, într'o săptămână, toa­te trei în presa de stânga. Era un simplu amănunt la mijloc; studiul d-lui Motru, ca și comentarul meu, erau anti-marxiste. Și ca atare, nu puteau rămâne nepedepsite. Stânga nu a avut încă curajul să ia atitudine hotărâtă împotriva naționalismului d-lui Motru. (Asta se explică prin e­­lemente de tactică politică; d. Motru este împotriva „exceselor“, este anti­­vaîdist ,etc.). Dar nici dreapta nu-1 va îmbrățișa în întregime, cu toate că d. Motru accepta românismul ca singura linie de acțiune. „Românis­mul“ d-lui Motru este istoric, nu et­nic. După cum observă d-sa, ființa et­nică dă drept de prezență într-un muzeu de etnografie, numai vocația, numai conștiința acestei etnicități, cu toate implicațiile ei spirituale, cuce­rește dreptul de prezență în istorie. Ne aflăm, acum, în miezul chestiu­nii. Intr'un asemenea „românism“ cred foarte mulți oameni. Un aseme­nea „românism“ adună, cred, pe un Camil Petrescu pături de Emil Cio­­ran, pe un Lucian Blaga alături de un Șerban Cioculescu, ca să nu pome­nim decât câteva nume dintre scrii­torii care nu fac politică. Un aseme­nea românism este, de fapt, justifica­rea implicită a tuturor oamenilor o­­nești, muncitori, optimiști din această țară. Am mai spus-o de mai multe ori, că nici un român viu și creiator nu poate renunța la firul de foc care leagă ideologia politică a lui Emines­cu de cea a d-lui Iorga. (Mă refer nu la activitatea de partid a profeso­rului Iorga, ci la „profetismul“ d-sale, atât de fecund în lămurirea și exal­tarea virtuților cre­atoare româ­nești). Stânga marxistă nu va putea niciodată cuceri atâtea creere, atâtea sensibilități, atâtea genii — ca linia aceasta centrală, care-și are ctitorul în naționalismul lui Eminescu. Nimeni nu va putea»­ creia ceva în istoria ro­mânească, dacă se va abate de la ceasta linie centrală. Pe de altă parte, „românismul“ pe care îl explică încă o dată d. Motru, și pe care îl acceptă atâta lume — este purtat pe stindardul mai multor par­tide politice. Ne pare bine că și d. Motru recunoaște, așa cum am măr­turisit și noi de mai multe ori, că vorbind de „românism“ riști întotdea­una să fii confundat cu un demagog sau un huligan. Este o rușine care ar trebui să ne ardă obrazul la toți. Și de rușinea aceasta sunt răspunzători toți politicienii care au prostituat formulă, au compromis o acțiune, au o alterat un ideal. Și poate nu numai politicienii, ci și acea presă care con­fundă cu rea-credință naționalismul cu fascismul, și românismul cu anti­semitismul. Lucrurile acestea trebuesc repetate și comentate cât mai mult, în cât mai multe colțuri. Să se știe odată că a nu-ți fi rușine de româ­nismul tău nu înseamnă nici că ești adeptul lui Hitler nici al lui Musso­lini. înseamnă pur și simplu a recu­noaște participarea la un mare și glo­rios grup uman, căruia istoria, vi­tregă până acuma, îi rezervă o vastă arie de acțiune și creație. MIRCEA ELIADE VIGOR HUGO fost sărbătorit cu mare fast în Franța, cu ocazia celor 50 de ani îm­pliniți de la moartea sa. Scriitorul care umplut cu spiritul și personalitatea lui întreg veacul al XIX-lea, deni­grat apoi cu o violență tot atât de mare pe cât era admirația partizani­lor săi, e astăzi reabilitat prin fastul care se dă acestei comemorări ce a atins proporțiile avute de centenarul morții lui Goethe, acum trei ani. Se pare că Francezii au ținut să scoată și ei din V. Hugo un Goethe al lor, deși pentru aceasta nu era nevoe de nici un efort, Hugo rămânând de la sine­pendant francez al lui Goethe. După seria articolelor injurioase la adresa lui Hugo, și după eseul lui Thibaudet din „Revue de Paris“ (15 Mai 1935) și al lui E. Herriot din Marianne“, iată că revista „Europa*" își consacră în întregime numărul de la 15 iunie lui V. Hugo. Cele 150 de pagini scrise asupra acestei per­sonalități „fără limite“, constituesc un volum omagial la care colaborea­ză cei mai străluciți eseiști francezi contimporani și din care se desprin­de marea personalitate pe care a a­­vut-o Victor Hugo. Numai scriitorii „prețioși“ de la sfârșitul secolului tre­cut, sub directa influență a lui Bau­delaire și Nerval, a lui Edgar Poe și Nietzsche puteau vedea, ca și imita­torii lor de astăzi, în Victor Hugo un cabotin de geniu. Iată că, după o perioadă de conti­nuă blamare, Victor Hugo nu e nu­mai reabilitat, dar profund reactua­lizat. In eseul ,,Omagiu lui Victor Hu­go", Alain scrie printre altele: „Toa­te poemele lui Hugo sunt făcute pentru a se dovedi că mărimile nu sunt nimic. Hugo e un Bossuet laic și e majestatea divină înlocuită cu majestatea versului... Fiind cuprins de acest poet și alții, am vrut să știu cum a fost posibil așa ceva și am văzut că poezia a fost întotdeauna prima gândire și primul material al reflexiunii... Asta e sensul pe ca­­re-l dau în cele din urmă acestor poe­me imense. Cu toții suntem astfel construiți încât cea mai mică licări­re de virtute ne turbează. Și ne mai întrebăm de unde vine războiul, d unde vine tiranul, de unde vine crima. Din aceea că noi suntem prozaici și strâmți. Alexandrinul este adevăratul pas al omului“. Jean Guibenne, într'un „apel către poetul de azi“ afirmă: „Mai am avut mulți poeți mari, ca Baudelaire, Rim­baud. Ei ne-au povestit trista sau frumoasa lor existență, aceea spre care-i predispuneau gândurile care isvorau din organizația lor proprie. Nici unul nu a făcut însă efortul de a cuprinde suma ideilor timpului său Ei ne-au dat câte o poemă a unui Om, însă niciodată Poema Omului**. — René Lalou privește în Hug o sinteză a spiritului francez, așa cum ea nu se mai găsește la nici un alt scriitor : „Odată în plus, suntem de­terminați să concepem literatura noa­stră ca un dialog pasional în care Pascal îi răspunde lui Montaigne, în care Voltaire îl echilibrează pe Rous­seau și Balzac cu Stendhal se compen­sează. Faimoasa armonie franceză se naște din aceste motive contrastante, din predominarea unei teme suvera­­ne . In acelaș număr colaborează: Ro­main Rolland cu niște amintiri deo­sebit de interesante din epoca morții lui Victor Hugo, Heinrich Mann, Jean Casson, Andre Samson, Marcel Raymond, Denis Saurat, Philippe Soupault, J. R. Bloch și Pierre Abra­ham, fiecare conturând una din la­turile personalității lui Victor Hugo. Pentru publicul românesc, informat asupra lui Hugo prin câteva grăbite cronici de circumstanță în care V. Hugo era făcut praf, volumul din „Europe" rămâne să fie o icoană fi­delă a ceea ce a fost într-adevăr Hu­go, și a ceea ce el este astăzi. RENÉ CREVEL u­nul dintre foștii poeți suprarealiști s*a sinucis de curînd la Paris așa cum se sinucid eroii dramelor patetice , cu gaz aerian. Vestea am aflat-o din „Le Temps** (21 iunie 1935) unde se în­registra, la „fapte diverse**, cazul recent și opera postului. René Crevel moare în vârstă de 35 de ani și moar­tea sa are ceva din tragicul și ridi­colul operii lui suprarealiste... 7035—7935 Un secol. Ocazia comemorărilor crescânde și tot mai importante. De aici încolo cred că fiecare an va avea justificarea unui număr cât mai mare de comemorări, deoarece de la 1830 încoace se creiază adevărata istorie a culturii moderne și tot de atunci încep și marile reforme, marile perso­nalități ale veacului XIX, să-și im­pună spiritul lor pentru antrcinarea și chiar pregătirea lumii de astăzi. Cineva — un catolic, fire...© — și-a adus aminte că anul acesta se împli­nesc o sută de ani, de la un celebru discurs ținut de Lacordaire la Notre- Dame, în fața unei imense asistențe compusă numai din tineret. Și, pen­­tru a fi în notă, dăm câteva fragmen­te, cu titlu de curiozitate, din predi­ca abatelui catolic : „Nu vă lăsați în­șelați, domnilor, căci de șase mii de ani încoace nu există decât o singură problemă în lume, aceea de a ști dacă adevărul creștin va fi învins sau vic­torii. Lupta se petrece chiar în fiin­­ța umanității, între umanitatea simțu­rilor și a spiritului (care e biserica), pe care o preferați, iată întrebarea“. Iată, acum, rolul de preparare a vii­torului, de regenerare a societății, pe care-l are biserica : „Se spune adese­ori că trecutul se confundă cu viito­rul, și e adevărat , căci care e lumea nouă decât aceea pe care a făcut-o Biserica și care e lumea veche decât aceea care a fost fără Biserică ? După cum creștinul e omul nou după limbajul sfintei Scripturi, biserica ca­tolică este umanitatea nouă. In măsu­ra în care atacul invocă trecutul, în aceeași măsură apărarea indică viito­rul“.... Dar, pentru a-și câștiga și mai mult auditorul, abatele recurgea de multe ori la fraze ca acestea : „De ce nu râdeți când vă spun că eu sunt infailibil, nu prin mine însumi, ci prin Biserica al cărei membru sunt și care mi-a dat această misiune—încă o dată, pentru ce nu râdeți ?“. Predica acea­sta a lui Lacordaire a fost printre primele predici care s-au ținut anul acela la Notre- Dame — și catolicul care comemorează cen­tenarul, o găsește profund actuală astăzi când, deși nu se mai vorbește de o regenerare religioasă a societății, ci de o restaurație a valorilor spiritua­le, aspirațiile sunt aceleași și sufle­tul omenesc a rămas neschimbat. Fi­rește, nu acceptăm totul dintr'odată. STENDHAL spusese acum un secol:­­lJe ne serai compris qu'en 1935". Alain a publicat de curând o carte despre Stendhal in care îi răspunde La afirmația de mai sus. ANDRÉ GIDE a ținut un discurs la congresul scrii­­torilor internaționali, pe care „Ma­rianne" îl publică cu cinste și cu titlu „Defense de la culture", în care însă autorul incidentelor și al lui Si­le grain­ne menit nu spune nimic, dar absolut nimic nou. P. Mart. THOMAS MANN.. a împlinit 60 de ani. O carieră admi­rabilă, plină, fără incidente exterioa­re și pitorești, clasică în toată puterea cuvântului. Clasicismul acesta îl gă­sim de altminteri și în forma impeca­bilă, în informația erudită dar tot­deauna integrată viu în opera de artă. Tradițional ca stil, Thomas Mann e un faustian ca fond. Nu e o preocupare omenească de care să fi rămas strein. Pe toate le înglobează vii în opera lui, deaceia capătă un răsunet mult mai mare, decât într'un infolio erudit și rece. Dar ceiace dă operii lui Mann o valoare excepțio­nală, este continua sforțare spre Mit, spre General, spre Romă. Deaceia capo-d‘opera sa „Zauberberg“-ul, cea mai mare creație a secolului. Dar e ochiul său de Demiurg știe să prindă și detaliile microscopice. Inexplica­bila și în adevăr divina putere a lui Mann, de a pune pe picioare epopei ca Buddendroks și Muntele Magic și de a migăli o simplă nuanță, o simplă senzație în cele câteva pagini a unei schițe, trece dincolo de domeniul unei aprecieri și explicări literare. Critica lui Mann nu o va putea face decât tot un creator. A APĂRUT... în ediția „Dorbon Anné" din Paris, o ediție nouă, în splendide condiții a „Arheometrului" de Marchizul Saint- Yves d'Alveydre. Nume necunoscut pentru imensa majoritate a oameni­lor din cauza transcendenții preocu­părilor sale; asta nu-l împiedecă de a fi unul din cei mai mari vizionari ai veacului, spirit extraordinar de sin­teză, cercetător fulgurant a tradiții­lor ancestrale a omenirii. După cum Cuvier a constituit după un schelet fosil toată paleontologia, tot așa Saint-Yves, a reconstituit viu și sinte­tic, din câteva urme și mine, antichi­tatea imemorială. Arheometrul e mijlocul prin care se poate obține această reconstituire, și implicit legea după care s-au creiat marile civilizații din vârstele dintâi. In vremea noastră de meschină cro­nologie istorică, de plată înșir­are de ani, opera lui Saint-Yves rămâne una din cel mai superbe vestigii ale spiri­tului sintetic care a creiat toate civi­lizațiile. V. L. STENDHAL ȘI PAUL HAZARD Orice înfăptuire se face și în străi­nătate cu aceiași dificultate. Din 1914 se pregătește un bust al lui Stendhal, Arrigo Beyle, în foyerul de la Scala din Milano. De abia acum, la 14 Mai, el a putut fi inaugurat. Sunt interesante relațiile lui Stend­hal cu italienii. Francezii au găsit in Stendhal un admirabil pictor al Ita­liei. Italienii însă au protestat. Au pretins, de exemplu, că Parma lui Stendhal este pe deantregul inven­tată. Și Paul Hazard, Profesorul de la College de France, a luat parte la ultima sărbătorire. Paul Hazard are veleități de literat. Cartea lui „Vie de Stendhal a fost scrisă cu grije: Dar grația lui Paul Hazard mi s-a pă­rut întotdeauna artificială, falsă, i­ritantă. Iată ce spune acum Paul Ha­zard despre Stendhal, și în acelaș stil care îi aparține : (desprind un frag­ment): „Există un Stendhal cinic și grosolan; există un Stendhal deli­cat, romantic și timid. Acest ultim Stendhal era îndrăgostit de dragos­te. Ah! Dacă zeii l-ar fi ascultat, fe­ricirea care îl surprindea și pe el în­suși, fericirea lui milaneză ar fi fost fără amestec. Pe Corso, într-o trăsu­ră frumoasă, o fată tânără ar fi tre­cut, caii s-ar fi speriat,­­ca într'o pie­să de Dumas-Petre,) frumoasa ar fi fost un pericol de moarte, la momen­tul oportun, și nu fără pericol. Stend­hal s-ar fi aruncat înaintea cailor, i-ar fi oprit, emoții rare, lacrimi de recunoștință, dragoste... Dar acestea nu erau decât visuri rare, lacrimi de recunoștință, dragoste... Dar acestea nu erau decât visuri de copil, visuri vane. Și înnaintea tabloului repre­zentând pe Ganimed, care împodo­bea locuința lui cea dea doua din Milano, Stendhal plângea câteodată... ...Și pentru că el prefera acele în­­nalte vârfuri dureroase ținuturilor joase unde se găsește securitatea pen­tru acei cari nu vor cunoaște nicio­­o exaltă pasiunea, să recunoaștem că dată intensitatea unei vieți pe care binefacerea cea mai prețioasă pe care Italia a oferit-o lui Stendhal, a fost mai întâi dragostea. Vezi pasiunea lui Stendhal pentru Angela Pietra­­grau)“. In acest stil artificial își scrie Paul Hazard întreaga lui ple­doarie. A. H. LUCIAN BLAGA Să nădăjduim că recenta încoro­nare a lui Lucian Blaga cu premiul Hurmuzescu“ al Academiei Române va constitui și un pas înainte în asi­milarea artei și gândirii lui de către elitele românești. Avram Iancu, ulti­ma dramă a poetului ardelean, se va reprezenta la toamnă pe scena Tea­­trului Național din București. Va fi o verificare a capacității noastre de absorpție... Deocamdată, să mulțu­mim revistei clujene Gând Românesc că nu renunță la dificila sa operă de exegeză a poeziei și gândirii lui Lu­cian Blaga. După acel lung studiu al d-lui V. Băncilă asupra „Cenzurei transcendentale“, iată în numărul din Mai-Iunie o ascuțită interpretare a e­­lementelor de mit și istorie din A­­vram Iancu. Articolul este semnat de d. Ion Breazu. D-sa se așează prin­tre cei mai prețioși exegeți ai lui Blaga. CRITICA DECORATIVĂ In ultimul număr din Gând Româ­nesc, d. Tudor Vianu publică un bine­venit articol asupra „Criticei decora­tive". Era și timpul. In afară de d. Mihail Sebastian (recent în articolul După ureche, și în nenumărate notițe din „Rampa"), nu ne amintim să fi întâlnit o atitudine netă împotriva manierei gongorice de a scrie critică literară și filozofică. Se cuvine o reacțiune generală împotriva acestei beeții de cuvinte care a covârșit publi­cistica noastră. Toată lumea scrie acum liric, spasmodic, apocaliptic sau gongoric. Toată lumea gândește prin „expresii fericite". Acum doi ani,■ chiar în „Vremea**, încercasem să mă împotrivesc acestei maniere grotești și mistagogice de a face critică și fi­lozofie. D. prof. Tudor Vianu reia problema, cu admirabile probe de or­gii semantice și dezmăț lexical. Ne bucurăm sincer. Cu acest prilej, poa­te că problema aceasta gravă va de­veni din nou actuală. M. E. DOROTHEA CRISTESCU Colaboratoarea noastră și docoto­­randă în litere la Sorbona, a ținut în zilele de Vineri 28 și Sâmbătă 29 Iunie, la radio Tour Eiffel-Paris, două conferințe în cadrul organizat de „Association pour le developpe­­ment des hautes etudes franșaises“ tratând despre Dora D’Istria și Iulia Hașdeu: „Rue Censier“ (Cartier Latin) Paris Marele succes de librărie In Preajma Revoluției VOLUMUL VI Ciubărești de C. STERE Un volum în care autorul des­chide ferestrele spre o altă priveliște de­cât aceea oferită în volumele apărute LEI 80 Editura „Adevărul” S. A.

Next