Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-02-23 / nr. 426

MARE SUCCES: Sanda Movilă Desfigurații_ roman Ed. Vremea Lei 50 VREMEA Duminică 23 Februarie 1936.—1­1 De la cinci până la cinci de ton călugării opt nuvele — opt romane c­ncentrate editura vremea lui 50 . Cartea franceza LOUIS GUILLOUX : Le Sang Hoir (Gallimard —* IK. R, F.) De la Malraux și Céline, „Le sang noir"­ ni se pare a fi cea mai inte­resantă apariție în romanul fran­cez. O carte mare, dramatică, sum­bră, străbătută de întrebări și neliniști surde, fulgerată de lu­mini, încă incerte, uneori retorice, uneori profetice, dar totdeauna răscolitoare. O carte aprigă, scrisă cu pasiune, din care nu lipsesc nici excesele de limbaj, nici stri­dențele de ton, dar pe care le bi­­ruește și le acopere un instinct de viață, mai puternic decât orice. Obsesii politice (Louis Guilloux­­ este marxist) sau obsesii-SaJiiare, violențe de satiră sau excese de pamflet — totul rămâne fără im­portanță în fața sentimentului co­pleșitor de tragedie trăită până la cele mai depărtate limite de con­știință. E ușor să stabilești filiația lite­rară a lui Guilloux și să identifici în ascendența lui pe Céline, pe Malraux, pe André Gide, pe Dos­­toievski — și poate pe Zola — dar acest joc literar rămâne cu totul secundar, căci ceea ce primează în cartea lui este excepționala forță de a da viață—și pe aceasta el desigur n'a învățat-o de la nimeni. „Le sang noir“ este în primul rând un roman de largă cuprin­dere. Romanul unui oraș de pro­vincie, romanul unui moment so­cial, romanul câtorva drame indi­viduale — în sfârșit romanul unei societăți în plină criză. 24 de ore din viața unui târg francez în 1917 — iată cadrul po­­vestei. In acest scurt răstimp, se desfășoară și se precipită câteva drame, izolate în aparență, con­vergente în realitate — căci toate­­ reflectă aceeași descompunere. Galeria eroilor este lungă și di­versă. Ea este dominată de figura profesorului de filosofie Merlin, po­reclit „Cripure** (formă abreviată de la „Critica rațiunii pure“ sau, cum spun elevii nefericitului pro­fesor, „Cripure de la raison­tique“). Acest Cripure este o complexă figură de ratat, amestec de tragic și grotesc, ce indică fără îndoială în Louis Guilloux un mare ro­mancier. Ceilalți eroi ai cărții sale mi se par de o expresivitate li­niară. Foarte puternic văzuți, dar foarte simplu în acelaș timp. Ro­mancierul îi reduce la câteva tră­­satu­ri violent de expresive. Cripure însă e un personaj cu o mie de nuanțe, în care lașitatea și curajul, egoismul și iubirea, desgustul de viață și speranțele puerile, bătrânețea care cedează și tinerețea care rezistă, spiritul ca­­zanier și instinctul de revoltă, spaima și orgoliul se adună într'o crispantă și dureroasă psihologie ce duce inevitabil la sinucidere. In istoria romanului o aseme­nea figură poate rămâne drept un tip clasic, prin complexitatea și profunzimea cu care e văzut și realizat. E probabil că Louis Guilloux îi dă acestui Cripure o valoare sim­bolică și reprezentativă pentru vechea lume, intrată în disoluție — dar romancierul e mai puternic decât pamfletarul politic și intere­sul prim cade pe valoarea umană a personajului, nu pe valoarea sa demonstrativă. Când trece însă de Cripure (și de alte câteva personaje mai obscure, cum e grotesca Maia sau ciu­data M-me de Villaplaine), con­deiul romancierului intră dea­­dreptul în șarjă și devine vindica­tiv. El schițează astfel un odios erou în profesorul Nabucet, tip văzut cu o pălmuitoare vervă co­mică. Acest Nabucet este ipocrizia patriotică, lașitatea senilă, bur­ghezia în tot ce are ea mai mes­chin, mai feroce, mai trivial. Guilloux îl scrie pe Nabucet cu indignare, cu revoltă, cu dezgust (tot atitudini de pamfletar, nu de romancier), dar indignarea aceasta este atât de vibrantă, atât de or­ganică, încât ea devine creatoare, iar caricatura lui Nabucet capătă o incontestabilă și derutantă pu­tere de a convinge. Rare­ori un personaj a fost văzut mai schema­tic, dar realizat mai viguros. Nu am intenția să trec în re­vistă pe toți eroii cărții. I-am oprit pe Cripure și pe Nabucet, fiindcă ei exprimă perfect cele două aspecte ale artei lui Guilloux: creație epică și violență pamfle­tară. Umanitatea din „Le sang noir“ are ceva larvar. Este o bâjbâială generală. Decrepitudine la cei bă­trâni, nesiguranță la cei tineri. Un singur lucru solid și tenace: ipo­crizia. Restul cade în tenebre, sau încă nu a izbutit să se rupă de a­­colo. Dar trebue să tragem o linie de hotar între oamenii, ce populează această carte, este hotarul dintre bătrâni și tineri. Bătrânii sunt definitiv pierduți în lumea lor de idealuri descom­puse sau de vanități rezistente. Când îi cheamă Nabucet, organi­zează solemnități publice și țin discursuri. Când îi cheamă Balinot, Spun anecdote eroice de pe front, în timp ce fiul lor moare într-o tranșee. Când îi cheamă Bourcier se consideră insultați în demnita­tea lor, dacă feciorul întors de pe front, ciuruit de gloanțe, refuză să participe la o festivitate de patrio­tism monden. In fața acestor bătrâni, care au totul de partea lor — cazarma,, școala, familia, morala —­ se ridică dezorientați tinerii, care nu au ni­mic altceva decât o viață de trăit sau de pierdut. Este Lucien Bour­cier, este Francis Etienne Couturier, Montfort, este este tânărul Rabinot, mort undeva nu știm­ pe ce front, este tânărul Marchan­­deau executat în zori de zi pentru revoltă, sunt toți acești băeți în uniformă, obosiți nu de moarte, dar obosiți de cuvinte. In fiecare din ei, simți nevoia urgentă, sufocantă de a găsi un răspuns dezorientării lor, un sens vieții sau cel puțin morții lor. Acest răspuns Lucien Bourcier îl va găsi rupându-se de familia lui și trecând în Anglia. De acolo îi va fi ușor să ajungă în Suedia, pentru ca pe urmă să treacă în Rusia — Rusia de la sfârșitul lui 1917, Rusia primelor zile revolu­ționare. Plecarea e simbolică și ea termină întunecatul roman al lui Guilloux cu o ridicare de ancoră. Deznodământ tezist, care este însă realizat cu o discreție surprinză­toare pentru o carte, ce se vede bine că altminteri nu a avut nici un moment ambiția de fi discretă, delicată sau abilă. La un examen mai insistent al cărții, ar trebui să subliniem a­­numite episoade inutile, lungi sau confuze, scene false, situații con­venționale, reminiscențe „imora­­liste“ din André Gide, momente „stranii“, de prea vizibil tip dosto­­ievskian — o sumă de impurități, care luate izolat ar fi penibile, „Le sang noir“ este însă în an­samblul ei o mare operă, gravă, tragică, pătimașe, care depășește cu mult orice obiecție sau rezervă de detaliu. MIHAIL SEBASTIAN Asemeni mari­lor scriitori, d. Mircea Damian, s'a hotărât să­­și scrie autobiografia, sub for­mă de roman, încredere ‘n sine prematură, fiindcă n’a ajuns, bănuim, la limita contribuției sale literare, iar viața sa nu e excepțional d­e plin ce-ar putea impresionantă, să trezească revelator în noi. D. Damian a­­doptă, în Deacurmezișul un ton de referat, cu impresia că ar fi un istoric imparțial al semănu­­lui său, Marin Dogaru. Faptul că nu a avut curajul să poves­tească direct, fără cea mai u­­șoară travestire, evenimentele existenței sale de vagabond pi­toresc este un indiciu că, în lipsa unui material fictiv, scriitorul a voit să facă un roman autobio­grafic. Nu acuzăm procedeul, oricine liber e să se folosească pe sine sau pe alții, într'o operă de imaginație. Este însă într'a­­devăr Deacurmezișul o operă de imaginație? Numai atât întru­cât noi bănuiam, în raporturile noastre cotidiane cu d. Damian, un refractar multiplu; din mo­ment ce parcurgem toate eta­pele vieții sale, povestite cu nu­ditate, orice joc al închipuirii nu mai e posibil, căci paradoxul acestei autobiografii este de a fi o fire strict anecdotică, de un interes omenesc prea redus. Crezând că sinceritatea brutală este în mod necesar și artistică, d. Mircea Damian își închipuie că e suficient să-și fotografieze viața în diferite momente și si­tuații. Rareori am­ cetit o mai lipsită de omenesc, de semnifi­cație, tragic sau de umor — autobiografie. Devreme ce și-a subintitulat cartea roman, sun­tem în drept să-i pretindem o transfigurare, un nivel de con­templație, de la care să-și evoce viața personală. Ce-au făcut din autobiografia lor Jack London, Knut Hamsun, Maxim Gorky sau Parnait Istrati probabil că știe și d. Mircea Damian, a că­rui penibilă existență se pare a avea atâtea puncte de contact, prin autenticitate, cu a marilor săi înaintași. Să fie de vină o primejdioasă lipsă de perspec­tivă în timp sau numai o ciu­dată încredere î n sine, în De a­curmezișul? Se pare a fi amân­două, căci d. Damian își tra­tează biografia ca pe un raport, iar persoana sa ca pe o defini­tivă celebritate. Marin Dogaru e un fel de Cănuță, om sucit, în dezacord cu sine însuș, cu oa­menii, cu împrejurările și cu toată ordinea socială, să nu ne­ așelăm, când spunem ordine socială, pentru că el nu este un revoltat, în numele unui ideal u­­manitar sau de altă natură. Do­garu e un vanitos, un invidios, un neîncadrat într'o situație care să-i satisfacă egoismul. Atât numai! De aceea e semnificativ că eroul­ revers al d-lui Da­mian nu e simpatic și nu ne impresionează. Agresiv, bădă­ran, nerecunoscător, mai adesea, e numai un primitiv, în căutare de satisfacții. Dacă Dinu Păturică și-ar fi divulgat autobiografia, ar fi fost poate mai uman, mai nuanțat, decât rudimentarul Marin Dogaru, atât de refractar la oameni, la peisagiu și chiar la propria-i psihologie. Sufe­rința face pe om înțelegător. Dogaru n'are nici cel puțin in­dulgență; plin de sine trece prin viață, ca printr'un tren, cu fi­guri streine, ostile și inexpresive. Iată de ce nu găsim nimic reve­lator, ca observație, ca rezo­nanță, în toate întâmplările lui; a fost învățător și gazetar de provincie, vagabond, călătorind fără bilet,­­e în acest fapt o a­­devărată pasiune de a sfida ci­vilizația, la care d. Damian re­vine cu o insistență obositoare) hamal, întreținut, musafir inco­mod și îndrăgostit —dar în ori­ce situație reacționează aproape automat. O psihologie atât de lineară poate fi, desigur, veri­dică, dar este de un șters inte­res omenesc. D. Mircea Damian, deși por­nește de la un material trăit, tra­tează pe Marin Dogaru după a­celaș automatism moral ca și pe invariabilii eroi din schițele-i de umor american, cu deosebirea că, în lipsa unui omenesc mai a­­dânc, nu suntem compensați, nici chiar de hazul întâmplărilor prin care personagiul trece. Dacă faptele mai puțin con­trolabile, din trecutul lui, sunt neprelucrate de sensibilitatea scriitorului, dacă viața lui de vagabond nu are amploare și e­­cou în fantezia noastră, paginile în care d. Damian ne povestește cariera sa de scriitor bucureș­­tean, relatând episoade mai re­cente și obștesc știute, pierd până și interesul documentar. Cu excepția portretului d-lui Camil Petrescu, pe timpul con­ducerii Universului literar, unde d. Damian a debutat, tot ceea ce privește activitatea sa de cap­­­ist, de gazetar, ca și de familist relativ adaptat la normele so­ciale — trece deadreptul în re­portaj de a doua mână. Singura experiență din viața sa de refractar violent, rigid, este aceea a închisorii; din ea, d. Damian a scos și cele mai bune, mai umane pagini ale scrisului său, Celula Nr. 13. Nu e deci surprinzător că cel mai substanțial capitol din Dea­curmezișul este Văcăreștii (pag. 243—274); dintr'o autobiografie de aproape 300 de pagini, epi­sodul acesta depășește anecdo­tica nudă, povestirea schema­tică, a unei cărți triste prin lipsa ei de tristețe și bucurie u­­mană. Este singura dată când d. Damian îi descoperă lui Marin Dogaru o conștiință, dincolo de biologie și de faptul brut. Stând pe loc, are cea dintâi confrun­tare cu natura, cu semenii și cu sine însuș, realități pe care n'a putut să le găsească între atâ­tea variate și aspre întâmplări, închisoarea îl face pe Dogaru chiar meditativ: „Tăcerea la închisoare este un lucru cu deosebire dezolant. Un om care tace este în general plictisitor. Când însă omul tace la închisoare, când tace o tăcere naturală, s-ar putea spune, pen­tru că tăcerea omului la închi­soare nu este nici agresivă, nici protestatoare, nici tristă — sau dacă e tristă, este prin ea însăș, nu prin vreo semnificație oare­care — simți lămurit cum ți se împrăștie mințile, încerci o des­­nădejde cumplită, o milă cu­prinzătoare pentru om, o revoltă tristă. Sau îl cuminecă pare că întâia oară cu suferința: „A trebuit să stea la închi­soare ca să știe că lacrima arde ca apa tare, nu numai inima, nu numai pleoapele, dar și lem­nul și sârma și oțelul...“ Ii relevează natura, pe care n'a simțit-o până atunci, deși a trăit în mijlocul ei. Văzuse toamna și din șanțuri, o văzuse și în București, de la etajul 7, trecuse prin ea, cu tre­nul, de atâtea ori... Nicăeri nu o văzuse atât de nouă, atât de proaspătă ca aci, la Văcărești, unde se adunase toată. Sau îi trezește fantezia, după ce viața-i fantezistă i-o anulase: „A fost o iarnă grea în anul acela. Ca și toamna par­că se strânsese toată la Văcărești­. Un viscol siberian ridica zăpada în trombe, apoi o îngrămădea în troene de jur împrejurul mânăs­tirii, prin porțile pavilioanelor, în ușea spitalului. Ziua-noaptea s auzea viscolul fluerănd și văe­­zăndu-se ca un pușcăriaș nebun, care urlă și chiuie, izbindu-se cu capul de zidul împrejurimi­lor, când în partea asta, când în cealaltă. Lampa din mijlocul curții, o lampă rotundă și mare, se clătina violent, așternând lu­mini și umbre fantastice pe zi­durile coșcovite ale mănăstirii, pe zăpada înghețată, peste plopii care se zbăteau, mici și drepți, tremurând ca de frig...“ Iar cele două scrisori adresate soției, din închisoare, mai amin­tesc și de umoristul­ Damian, de un umor trist și comprimat în ceea ce are el dureros și uman. POMPILIU CONSTANTINESCU, la toate librăriile : MIRCEA DAMIAN, Deacurmezișul (roman) edit. „Universala“ — Alcalay rag­m en­­t <1c s­pre dispreț Malraux a avut încă o dată dreptate întitulându-și ultimul său volum „Le temps du mépris înainte chiar de a fi o epocă e­­­roică, vremea noastră este o e­­pocă a disprețului. De altfel, ero­ismul se împacă foarte bine cu disprețul. Și unul și altul sunt a­­titudini aristocratice, de mare singurătate și exasperată tensi­une morală. Ce poți face împo­triva proștilor — decât să-i dis­­prețuești? Ce poți face împotriva forțelor imibecilizate — decât să lupți cu ele fără noroc, adică fără victorie, singur, eroic, aris­tocratic? Confuzia ridiculă a timpurilor moderne a făcut din „aristocra­­­ție” o plagă socială. S a confun­dat noțiunea de aristocrat — in­dispensabilă oricărei civilizații și oricărui umanism — cu clasa socială a aristocraților, clasă de mult descompusă de vicii și pa­ralizată de propria sa sterilitate. Evident, numai parveniții și can­didații la neo-ciocoism, mai pot pune vreo nădejde în această „aristocrație" de sânge, spadă și aur. Dar la noțiunea de aristo­crație nu putem renunța, nu pu­tem renunța decât cu riscul de a umili umanitarismul, de a întu­neca și mai mult confuzia care domnește pretutindeni în jurul „omului". In fond, ce fac toți oamenii vii și creatori ai veacului, decât să disprețuiască și să lupte? Valo­rile acestea morale­­— de luptă, de dispreț —­ sunt caracteristice oricărei elite, oricărei aristocra­ții. Disprețul e cea mai umană formă a luptei. Și animalele se luptă, și ele suferă, și ele urăsc. A nu ură un om — a-1 disprețui numai; iată un fel de luptă care este în acelaș timp și contempla­ție, și asceză. Este aproape o purificare, căci scapi de stăpâni­rea pasiunei celei mai umilitoa­re, ura. Este o perfectă asceză, căci nu te abandonezi unei pasi­uni, ci a domini, o sterilizezi. A putea disprețui un om, o socie­tate, un climat istoric — a dis­prețui senin, sincer, fără cris­pări, fără duh de răzbunare — este un gest moral pe care ara­reori îl mai întâlnim la contem­poranii noștri. Este un gest o­­limpic. Și totuși, înapoia lui se află cea mai cumplită aventură. Căci, ceea ce ne face să evi­tăm calea disprețului — care e în acelaș timp și calea izolării, drumul cel mai sigur la singură­tate, — este groaza noastră de a nu ieși cumva din istorie, de a nu risca să nu fim contemporani cu marile prefaceri morale, so­ciale și politice din jurul nostru, deci de a rămâne singuri și sterpi în mijlocul unei considera­bile metamorfoze umane. Cre­dem cu toții că orice se întâmplă în istorie este semnificativ­ă— și că orice formă nouă de viață morală și socială este un pro­gres. De aici instinctul nostru si­gur care ne îndeamnă să rămâ­nem în contemporaneitate, să fim laolaltă cu ceilalți care se mișcă și gândesc pentru noi. De aici teama noastră de a dispre­țui ceea ce se întâmplă în jurul nostru­­ de a disprețui masiv în bloc, fără reticențe. Căci, da­că cumva ei au dreptate? Ei­­—­ adică ceilalți, mulți și proști, pu­țini și semidocți, oamenii de ca­binet sau de pe stradă, oamenii perfect contemporani cu eveni­mentele.... Tehnica disprețului conduce inevitabil la aventură. Disprețu­­ești, în numele unei tradiții sau al unui instinct — care îți spune că nu tot ce se întâmplă în isto­rie e semnificativ, că nu orice fapt este un progres, că lumea nu merge întotdeauna înainte sau spre mai bine, ci de foarte multe ori merge fără noimă, con­dusă de forțe obscure, inumane, necrezatoare. Disprețuiești, de a­­semenea, pentru că te simți aris­tocrat, eroic, luptător —­ și faza finală a evenimentelor nu este niciodată eroică, nu este nici mă­car purtătoare de valori, de ie­rarhie. Ceea ce se întâmplă, ceia­­ce se consumă — este întotdea­una amorf, irațional, „întâmplă­tor“. Disprețul presupune o viziune anti-istorică. Adică: desolidari­zarea de evenimente, credința în semnificații. Rivarol s’a desoli­darizat de Revoluția franceză a­­dică, n’a crezut în forța creatoa­re a evenimentelor, în istorie,­­ ci s’a mulțumit cu semnificațiile morale ale timpului său. Și, to­tuși, Rivarol a avut dreptate; nu a fost păcălit de atitudinea sa anti­­istorică. Omul a rămas tot atât de funest și neesențial ca și îna­inte de Revoluție. Semnificațiile morale, găsite de Rivarol, rămân și astăzi în picioare, după ce fe­nomenul revoluționar s-a consu­mat și a fost depășit (steagul re­voluției de la 1789 este­­ astăzi scuipat de luptătorii altei revo­luții). Atitudine anti-istorică — adi­că atitudine apocaliptică. Eve­nimentele nu creiază istoria; is­toria nu însemnează progres; lu­mea merge înainte prin intermi­tențe; lumea poate, deci, avea un sfârșit, un sfârșit precipitat. Așa cred, astăzi, o sumă de oameni­­— poate cei mai inteligenți oa­meni ai veacului, printre care nu putem să nu numim pe René Gu­­énon, în care, alături de alte a­­tâtea virtuți, s­a concentrat și o formidabilă capacitate de dis­preț pentru lumea modernă, un bloc. Nu cred că a existat vreo­dată un om care să disprețuias­că mai categoric și mai total contemporaneitatea, ca acest pro­digios René Guénon. Și nicioda­tă nu străbate în disprețul lui compact, olimpian, o urmă de mânie, o ușoară iritare sau mă­car melancolie. Este un adevă­rat maestru.... Riscul disprețului. ..aventura ’ în care se angajează această teh­nică — nu poate intimida totuși o structură eroică, un om care iubește în acelaș timp, și cu a­­ceiași tărie, lupta și singurăta­tea. Retragerea din lume, izola­rea față ‘de evenimente — în­­tr’un cuvânt desolidarizarea de esențele caduce și infernale ale societății — este o cale admira­bilă pentru cei care nu cunosc demonul luptei, pentru cei care participă oarecum la o structură „contemplativă“. Pentru ceilalți care nu pot fără singurătate, dar nu pot nici fără luptă — dispre­țul este cea mai eficace tehnică; este luptă (căci este asceză), dar este și dominare de sine, perspectivă, spațiu, „contempla­ție“. Este ciudat cât de des apare în opera lui Malraux termenul de „contemplație“ și „sens“. In căr­țile lui sunt foarte mulți oameni care suferă pentru că nu pot con­templa, sau pentru că vor să ob­țină un criteriu sigur de contem­plație. Dominat de setea pentru „sens“ (al existenții), Malraux reînvie și actualizează expresia lui Montaigne: la condition hu­maine. Alături de setea aceasta organică pentru contemplație și singurătate (sete, sau mai bine zis destin) — Malraux (structu­ră eroică, aristocratică) cultivă acțiunea. A trebuit să ajungă, astfel, fatal, la tehnica disprețu­lui, deși nu este deloc un anti­­istoricist. MIRCEA ELIADE. CITIȚI Iubita din Paris roman de HORI­A FURTUNA O operă premiată de Societatea Scriitorilor Români Marele Premiu Alegele Carol II

Next