Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-02-23 / nr. 426
MARE SUCCES: Sanda Movilă Desfigurații_ roman Ed. Vremea Lei 50 VREMEA Duminică 23 Februarie 1936.—11 De la cinci până la cinci de ton călugării opt nuvele — opt romane cncentrate editura vremea lui 50 . Cartea franceza LOUIS GUILLOUX : Le Sang Hoir (Gallimard —* IK. R, F.) De la Malraux și Céline, „Le sang noir" ni se pare a fi cea mai interesantă apariție în romanul francez. O carte mare, dramatică, sumbră, străbătută de întrebări și neliniști surde, fulgerată de lumini, încă incerte, uneori retorice, uneori profetice, dar totdeauna răscolitoare. O carte aprigă, scrisă cu pasiune, din care nu lipsesc nici excesele de limbaj, nici stridențele de ton, dar pe care le biruește și le acopere un instinct de viață, mai puternic decât orice. Obsesii politice (Louis Guilloux este marxist) sau obsesii-SaJiiare, violențe de satiră sau excese de pamflet — totul rămâne fără importanță în fața sentimentului copleșitor de tragedie trăită până la cele mai depărtate limite de conștiință. E ușor să stabilești filiația literară a lui Guilloux și să identifici în ascendența lui pe Céline, pe Malraux, pe André Gide, pe Dostoievski — și poate pe Zola — dar acest joc literar rămâne cu totul secundar, căci ceea ce primează în cartea lui este excepționala forță de a da viață—și pe aceasta el desigur n'a învățat-o de la nimeni. „Le sang noir“ este în primul rând un roman de largă cuprindere. Romanul unui oraș de provincie, romanul unui moment social, romanul câtorva drame individuale — în sfârșit romanul unei societăți în plină criză. 24 de ore din viața unui târg francez în 1917 — iată cadrul povestei. In acest scurt răstimp, se desfășoară și se precipită câteva drame, izolate în aparență, convergente în realitate — căci toate reflectă aceeași descompunere. Galeria eroilor este lungă și diversă. Ea este dominată de figura profesorului de filosofie Merlin, poreclit „Cripure** (formă abreviată de la „Critica rațiunii pure“ sau, cum spun elevii nefericitului profesor, „Cripure de la raisontique“). Acest Cripure este o complexă figură de ratat, amestec de tragic și grotesc, ce indică fără îndoială în Louis Guilloux un mare romancier. Ceilalți eroi ai cărții sale mi se par de o expresivitate liniară. Foarte puternic văzuți, dar foarte simplu în acelaș timp. Romancierul îi reduce la câteva trăsaturi violent de expresive. Cripure însă e un personaj cu o mie de nuanțe, în care lașitatea și curajul, egoismul și iubirea, desgustul de viață și speranțele puerile, bătrânețea care cedează și tinerețea care rezistă, spiritul cazanier și instinctul de revoltă, spaima și orgoliul se adună într'o crispantă și dureroasă psihologie ce duce inevitabil la sinucidere. In istoria romanului o asemenea figură poate rămâne drept un tip clasic, prin complexitatea și profunzimea cu care e văzut și realizat. E probabil că Louis Guilloux îi dă acestui Cripure o valoare simbolică și reprezentativă pentru vechea lume, intrată în disoluție — dar romancierul e mai puternic decât pamfletarul politic și interesul prim cade pe valoarea umană a personajului, nu pe valoarea sa demonstrativă. Când trece însă de Cripure (și de alte câteva personaje mai obscure, cum e grotesca Maia sau ciudata M-me de Villaplaine), condeiul romancierului intră deadreptul în șarjă și devine vindicativ. El schițează astfel un odios erou în profesorul Nabucet, tip văzut cu o pălmuitoare vervă comică. Acest Nabucet este ipocrizia patriotică, lașitatea senilă, burghezia în tot ce are ea mai meschin, mai feroce, mai trivial. Guilloux îl scrie pe Nabucet cu indignare, cu revoltă, cu dezgust (tot atitudini de pamfletar, nu de romancier), dar indignarea aceasta este atât de vibrantă, atât de organică, încât ea devine creatoare, iar caricatura lui Nabucet capătă o incontestabilă și derutantă putere de a convinge. Rareori un personaj a fost văzut mai schematic, dar realizat mai viguros. Nu am intenția să trec în revistă pe toți eroii cărții. I-am oprit pe Cripure și pe Nabucet, fiindcă ei exprimă perfect cele două aspecte ale artei lui Guilloux: creație epică și violență pamfletară. Umanitatea din „Le sang noir“ are ceva larvar. Este o bâjbâială generală. Decrepitudine la cei bătrâni, nesiguranță la cei tineri. Un singur lucru solid și tenace: ipocrizia. Restul cade în tenebre, sau încă nu a izbutit să se rupă de acolo. Dar trebue să tragem o linie de hotar între oamenii, ce populează această carte, este hotarul dintre bătrâni și tineri. Bătrânii sunt definitiv pierduți în lumea lor de idealuri descompuse sau de vanități rezistente. Când îi cheamă Nabucet, organizează solemnități publice și țin discursuri. Când îi cheamă Balinot, Spun anecdote eroice de pe front, în timp ce fiul lor moare într-o tranșee. Când îi cheamă Bourcier se consideră insultați în demnitatea lor, dacă feciorul întors de pe front, ciuruit de gloanțe, refuză să participe la o festivitate de patriotism monden. In fața acestor bătrâni, care au totul de partea lor — cazarma,, școala, familia, morala — se ridică dezorientați tinerii, care nu au nimic altceva decât o viață de trăit sau de pierdut. Este Lucien Bourcier, este Francis Etienne Couturier, Montfort, este este tânărul Rabinot, mort undeva nu știm pe ce front, este tânărul Marchandeau executat în zori de zi pentru revoltă, sunt toți acești băeți în uniformă, obosiți nu de moarte, dar obosiți de cuvinte. In fiecare din ei, simți nevoia urgentă, sufocantă de a găsi un răspuns dezorientării lor, un sens vieții sau cel puțin morții lor. Acest răspuns Lucien Bourcier îl va găsi rupându-se de familia lui și trecând în Anglia. De acolo îi va fi ușor să ajungă în Suedia, pentru ca pe urmă să treacă în Rusia — Rusia de la sfârșitul lui 1917, Rusia primelor zile revoluționare. Plecarea e simbolică și ea termină întunecatul roman al lui Guilloux cu o ridicare de ancoră. Deznodământ tezist, care este însă realizat cu o discreție surprinzătoare pentru o carte, ce se vede bine că altminteri nu a avut nici un moment ambiția de fi discretă, delicată sau abilă. La un examen mai insistent al cărții, ar trebui să subliniem anumite episoade inutile, lungi sau confuze, scene false, situații convenționale, reminiscențe „imoraliste“ din André Gide, momente „stranii“, de prea vizibil tip dostoievskian — o sumă de impurități, care luate izolat ar fi penibile, „Le sang noir“ este însă în ansamblul ei o mare operă, gravă, tragică, pătimașe, care depășește cu mult orice obiecție sau rezervă de detaliu. MIHAIL SEBASTIAN Asemeni marilor scriitori, d. Mircea Damian, s'a hotărât săși scrie autobiografia, sub formă de roman, încredere ‘n sine prematură, fiindcă n’a ajuns, bănuim, la limita contribuției sale literare, iar viața sa nu e excepțional de plin ce-ar putea impresionantă, să trezească revelator în noi. D. Damian adoptă, în Deacurmezișul un ton de referat, cu impresia că ar fi un istoric imparțial al semănului său, Marin Dogaru. Faptul că nu a avut curajul să povestească direct, fără cea mai ușoară travestire, evenimentele existenței sale de vagabond pitoresc este un indiciu că, în lipsa unui material fictiv, scriitorul a voit să facă un roman autobiografic. Nu acuzăm procedeul, oricine liber e să se folosească pe sine sau pe alții, într'o operă de imaginație. Este însă într'adevăr Deacurmezișul o operă de imaginație? Numai atât întrucât noi bănuiam, în raporturile noastre cotidiane cu d. Damian, un refractar multiplu; din moment ce parcurgem toate etapele vieții sale, povestite cu nuditate, orice joc al închipuirii nu mai e posibil, căci paradoxul acestei autobiografii este de a fi o fire strict anecdotică, de un interes omenesc prea redus. Crezând că sinceritatea brutală este în mod necesar și artistică, d. Mircea Damian își închipuie că e suficient să-și fotografieze viața în diferite momente și situații. Rareori am cetit o mai lipsită de omenesc, de semnificație, tragic sau de umor — autobiografie. Devreme ce și-a subintitulat cartea roman, suntem în drept să-i pretindem o transfigurare, un nivel de contemplație, de la care să-și evoce viața personală. Ce-au făcut din autobiografia lor Jack London, Knut Hamsun, Maxim Gorky sau Parnait Istrati probabil că știe și d. Mircea Damian, a cărui penibilă existență se pare a avea atâtea puncte de contact, prin autenticitate, cu a marilor săi înaintași. Să fie de vină o primejdioasă lipsă de perspectivă în timp sau numai o ciudată încredere î n sine, în De acurmezișul? Se pare a fi amândouă, căci d. Damian își tratează biografia ca pe un raport, iar persoana sa ca pe o definitivă celebritate. Marin Dogaru e un fel de Cănuță, om sucit, în dezacord cu sine însuș, cu oamenii, cu împrejurările și cu toată ordinea socială, să nu ne așelăm, când spunem ordine socială, pentru că el nu este un revoltat, în numele unui ideal umanitar sau de altă natură. Dogaru e un vanitos, un invidios, un neîncadrat într'o situație care să-i satisfacă egoismul. Atât numai! De aceea e semnificativ că eroul revers al d-lui Damian nu e simpatic și nu ne impresionează. Agresiv, bădăran, nerecunoscător, mai adesea, e numai un primitiv, în căutare de satisfacții. Dacă Dinu Păturică și-ar fi divulgat autobiografia, ar fi fost poate mai uman, mai nuanțat, decât rudimentarul Marin Dogaru, atât de refractar la oameni, la peisagiu și chiar la propria-i psihologie. Suferința face pe om înțelegător. Dogaru n'are nici cel puțin indulgență; plin de sine trece prin viață, ca printr'un tren, cu figuri streine, ostile și inexpresive. Iată de ce nu găsim nimic revelator, ca observație, ca rezonanță, în toate întâmplările lui; a fost învățător și gazetar de provincie, vagabond, călătorind fără bilet,e în acest fapt o adevărată pasiune de a sfida civilizația, la care d. Damian revine cu o insistență obositoare) hamal, întreținut, musafir incomod și îndrăgostit —dar în orice situație reacționează aproape automat. O psihologie atât de lineară poate fi, desigur, veridică, dar este de un șters interes omenesc. D. Mircea Damian, deși pornește de la un material trăit, tratează pe Marin Dogaru după acelaș automatism moral ca și pe invariabilii eroi din schițele-i de umor american, cu deosebirea că, în lipsa unui omenesc mai adânc, nu suntem compensați, nici chiar de hazul întâmplărilor prin care personagiul trece. Dacă faptele mai puțin controlabile, din trecutul lui, sunt neprelucrate de sensibilitatea scriitorului, dacă viața lui de vagabond nu are amploare și ecou în fantezia noastră, paginile în care d. Damian ne povestește cariera sa de scriitor bucureștean, relatând episoade mai recente și obștesc știute, pierd până și interesul documentar. Cu excepția portretului d-lui Camil Petrescu, pe timpul conducerii Universului literar, unde d. Damian a debutat, tot ceea ce privește activitatea sa de capist, de gazetar, ca și de familist relativ adaptat la normele sociale — trece deadreptul în reportaj de a doua mână. Singura experiență din viața sa de refractar violent, rigid, este aceea a închisorii; din ea, d. Damian a scos și cele mai bune, mai umane pagini ale scrisului său, Celula Nr. 13. Nu e deci surprinzător că cel mai substanțial capitol din Deacurmezișul este Văcăreștii (pag. 243—274); dintr'o autobiografie de aproape 300 de pagini, episodul acesta depășește anecdotica nudă, povestirea schematică, a unei cărți triste prin lipsa ei de tristețe și bucurie umană. Este singura dată când d. Damian îi descoperă lui Marin Dogaru o conștiință, dincolo de biologie și de faptul brut. Stând pe loc, are cea dintâi confruntare cu natura, cu semenii și cu sine însuș, realități pe care n'a putut să le găsească între atâtea variate și aspre întâmplări, închisoarea îl face pe Dogaru chiar meditativ: „Tăcerea la închisoare este un lucru cu deosebire dezolant. Un om care tace este în general plictisitor. Când însă omul tace la închisoare, când tace o tăcere naturală, s-ar putea spune, pentru că tăcerea omului la închisoare nu este nici agresivă, nici protestatoare, nici tristă — sau dacă e tristă, este prin ea însăș, nu prin vreo semnificație oarecare — simți lămurit cum ți se împrăștie mințile, încerci o desnădejde cumplită, o milă cuprinzătoare pentru om, o revoltă tristă. Sau îl cuminecă pare că întâia oară cu suferința: „A trebuit să stea la închisoare ca să știe că lacrima arde ca apa tare, nu numai inima, nu numai pleoapele, dar și lemnul și sârma și oțelul...“ Ii relevează natura, pe care n'a simțit-o până atunci, deși a trăit în mijlocul ei. Văzuse toamna și din șanțuri, o văzuse și în București, de la etajul 7, trecuse prin ea, cu trenul, de atâtea ori... Nicăeri nu o văzuse atât de nouă, atât de proaspătă ca aci, la Văcărești, unde se adunase toată. Sau îi trezește fantezia, după ce viața-i fantezistă i-o anulase: „A fost o iarnă grea în anul acela. Ca și toamna parcă se strânsese toată la Văcărești. Un viscol siberian ridica zăpada în trombe, apoi o îngrămădea în troene de jur împrejurul mânăstirii, prin porțile pavilioanelor, în ușea spitalului. Ziua-noaptea s auzea viscolul fluerănd și văezăndu-se ca un pușcăriaș nebun, care urlă și chiuie, izbindu-se cu capul de zidul împrejurimilor, când în partea asta, când în cealaltă. Lampa din mijlocul curții, o lampă rotundă și mare, se clătina violent, așternând lumini și umbre fantastice pe zidurile coșcovite ale mănăstirii, pe zăpada înghețată, peste plopii care se zbăteau, mici și drepți, tremurând ca de frig...“ Iar cele două scrisori adresate soției, din închisoare, mai amintesc și de umoristul Damian, de un umor trist și comprimat în ceea ce are el dureros și uman. POMPILIU CONSTANTINESCU, la toate librăriile : MIRCEA DAMIAN, Deacurmezișul (roman) edit. „Universala“ — Alcalay ragm ent <1c spre dispreț Malraux a avut încă o dată dreptate întitulându-și ultimul său volum „Le temps du mépris înainte chiar de a fi o epocă eroică, vremea noastră este o epocă a disprețului. De altfel, eroismul se împacă foarte bine cu disprețul. Și unul și altul sunt atitudini aristocratice, de mare singurătate și exasperată tensiune morală. Ce poți face împotriva proștilor — decât să-i disprețuești? Ce poți face împotriva forțelor imibecilizate — decât să lupți cu ele fără noroc, adică fără victorie, singur, eroic, aristocratic? Confuzia ridiculă a timpurilor moderne a făcut din „aristocrație” o plagă socială. S a confundat noțiunea de aristocrat — indispensabilă oricărei civilizații și oricărui umanism — cu clasa socială a aristocraților, clasă de mult descompusă de vicii și paralizată de propria sa sterilitate. Evident, numai parveniții și candidații la neo-ciocoism, mai pot pune vreo nădejde în această „aristocrație" de sânge, spadă și aur. Dar la noțiunea de aristocrație nu putem renunța, nu putem renunța decât cu riscul de a umili umanitarismul, de a întuneca și mai mult confuzia care domnește pretutindeni în jurul „omului". In fond, ce fac toți oamenii vii și creatori ai veacului, decât să disprețuiască și să lupte? Valorile acestea morale— de luptă, de dispreț — sunt caracteristice oricărei elite, oricărei aristocrații. Disprețul e cea mai umană formă a luptei. Și animalele se luptă, și ele suferă, și ele urăsc. A nu ură un om — a-1 disprețui numai; iată un fel de luptă care este în acelaș timp și contemplație, și asceză. Este aproape o purificare, căci scapi de stăpânirea pasiunei celei mai umilitoare, ura. Este o perfectă asceză, căci nu te abandonezi unei pasiuni, ci a domini, o sterilizezi. A putea disprețui un om, o societate, un climat istoric — a disprețui senin, sincer, fără crispări, fără duh de răzbunare — este un gest moral pe care arareori îl mai întâlnim la contemporanii noștri. Este un gest olimpic. Și totuși, înapoia lui se află cea mai cumplită aventură. Căci, ceea ce ne face să evităm calea disprețului — care e în acelaș timp și calea izolării, drumul cel mai sigur la singurătate, — este groaza noastră de a nu ieși cumva din istorie, de a nu risca să nu fim contemporani cu marile prefaceri morale, sociale și politice din jurul nostru, deci de a rămâne singuri și sterpi în mijlocul unei considerabile metamorfoze umane. Credem cu toții că orice se întâmplă în istorie este semnificativă— și că orice formă nouă de viață morală și socială este un progres. De aici instinctul nostru sigur care ne îndeamnă să rămânem în contemporaneitate, să fim laolaltă cu ceilalți care se mișcă și gândesc pentru noi. De aici teama noastră de a disprețui ceea ce se întâmplă în jurul nostru de a disprețui masiv în bloc, fără reticențe. Căci, dacă cumva ei au dreptate? Ei— adică ceilalți, mulți și proști, puțini și semidocți, oamenii de cabinet sau de pe stradă, oamenii perfect contemporani cu evenimentele.... Tehnica disprețului conduce inevitabil la aventură. Disprețuești, în numele unei tradiții sau al unui instinct — care îți spune că nu tot ce se întâmplă în istorie e semnificativ, că nu orice fapt este un progres, că lumea nu merge întotdeauna înainte sau spre mai bine, ci de foarte multe ori merge fără noimă, condusă de forțe obscure, inumane, necrezatoare. Disprețuiești, de asemenea, pentru că te simți aristocrat, eroic, luptător — și faza finală a evenimentelor nu este niciodată eroică, nu este nici măcar purtătoare de valori, de ierarhie. Ceea ce se întâmplă, ceiace se consumă — este întotdeauna amorf, irațional, „întâmplător“. Disprețul presupune o viziune anti-istorică. Adică: desolidarizarea de evenimente, credința în semnificații. Rivarol s’a desolidarizat de Revoluția franceză adică, n’a crezut în forța creatoare a evenimentelor, în istorie, ci s’a mulțumit cu semnificațiile morale ale timpului său. Și, totuși, Rivarol a avut dreptate; nu a fost păcălit de atitudinea sa antiistorică. Omul a rămas tot atât de funest și neesențial ca și înainte de Revoluție. Semnificațiile morale, găsite de Rivarol, rămân și astăzi în picioare, după ce fenomenul revoluționar s-a consumat și a fost depășit (steagul revoluției de la 1789 este astăzi scuipat de luptătorii altei revoluții). Atitudine anti-istorică — adică atitudine apocaliptică. Evenimentele nu creiază istoria; istoria nu însemnează progres; lumea merge înainte prin intermitențe; lumea poate, deci, avea un sfârșit, un sfârșit precipitat. Așa cred, astăzi, o sumă de oameni— poate cei mai inteligenți oameni ai veacului, printre care nu putem să nu numim pe René Guénon, în care, alături de alte atâtea virtuți, sa concentrat și o formidabilă capacitate de dispreț pentru lumea modernă, un bloc. Nu cred că a existat vreodată un om care să disprețuiască mai categoric și mai total contemporaneitatea, ca acest prodigios René Guénon. Și niciodată nu străbate în disprețul lui compact, olimpian, o urmă de mânie, o ușoară iritare sau măcar melancolie. Este un adevărat maestru.... Riscul disprețului. ..aventura ’ în care se angajează această tehnică — nu poate intimida totuși o structură eroică, un om care iubește în acelaș timp, și cu aceiași tărie, lupta și singurătatea. Retragerea din lume, izolarea față ‘de evenimente — într’un cuvânt desolidarizarea de esențele caduce și infernale ale societății — este o cale admirabilă pentru cei care nu cunosc demonul luptei, pentru cei care participă oarecum la o structură „contemplativă“. Pentru ceilalți care nu pot fără singurătate, dar nu pot nici fără luptă — disprețul este cea mai eficace tehnică; este luptă (căci este asceză), dar este și dominare de sine, perspectivă, spațiu, „contemplație“. Este ciudat cât de des apare în opera lui Malraux termenul de „contemplație“ și „sens“. In cărțile lui sunt foarte mulți oameni care suferă pentru că nu pot contempla, sau pentru că vor să obțină un criteriu sigur de contemplație. Dominat de setea pentru „sens“ (al existenții), Malraux reînvie și actualizează expresia lui Montaigne: la condition humaine. Alături de setea aceasta organică pentru contemplație și singurătate (sete, sau mai bine zis destin) — Malraux (structură eroică, aristocratică) cultivă acțiunea. A trebuit să ajungă, astfel, fatal, la tehnica disprețului, deși nu este deloc un antiistoricist. MIRCEA ELIADE. CITIȚI Iubita din Paris roman de HORIA FURTUNA O operă premiată de Societatea Scriitorilor Români Marele Premiu Alegele Carol II