Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-06-07 / nr. 440

Un..unica I IUHi# 1 li» —j- VREMEA Intre fascism și comunism Harta Europei se aseamănă în zilele noastre unui enorm joc de șah pe care adversari deo­potrivă de puternici și de tenaci își dispută cu îndârjire partida. Analogia cu jocul de șah nu pa­re însă exactă, deoarece parte­nerii, — în cazul de față, ideo­logiile în prezență — sunt mul­tipli. In primul rând al forțelor antagoniste se găsește liberalis­mul, — doctrină până mai era atotputernică ce a dominat un timp îndelungat întreaga lume fără ca să întâlnească până la război vre­o rezistență demnă de a fi luată în considerare. Ur­mează apoi, la o distanță res­pectabilă, socialismul, — social­­democrația, cum este numit în Europa centrală — care a fost multă vreme destul de puternic pentru a nu lăsa să doarmă li­niștiți pe capitaliști cari își ve­deau amenințată dominația lor nestingherită asupra globului pă­mântesc. Cu toate acestea — deși răz­boiul între cele două doctrine era de mult declarat, o destin­dere nu întârzie să se producă. Statele liberaliste își însușesc — desigur în măsura în care inte­resele capitalismului o permi­teau — o parte din revendicările de ordin social ale marxismului. Aceasta se traduce într-un soi de socialism de stat care în chip destul de paradoxal capătă chiar adesiunea cancelarului de fier, Otto von Bismark. La rândul său, socialismul își domolește tot ce era intransigent în doctri­na sa inițială, astfel încât atunci când era sa de a conduce des­tinul popoarelor a sunat el nu se îndepărtează în mod radical de la principiile liberaliste. Gu­vernele social-democrate sunt în fond, după cum le numește un scriitor englez, „niște simple gu­verne capitaliste de stânga" în cari atât capitalismul cât și so­cialismul își realizează scopurile lor de ordin liberalist. Și totul sar fi sfârșit printr'o opoziție de formă mascând înțe­legerea cordială dintre capita­lism și socialism dacă nu și-ar fi făcut apariția în chip brutal, un factor nou, care se afla până acum în umbră și servea în chip­­minunat satisfacerea intereselor claselor suprapuse. Sunt mișcă­rile de masse care se manifestă, în epoca ce urmează războiului mondial, sub forme infinit mai redutabile decât lupta anodină între capitalism și socialism. Este vorba des­pre fascism și co­munism, giganți la a căror lup­tă omerică vom asista în cursul anilor ce vin. Doctrinele liberaliste, — capi­talismul și socialismul— sunt pe cale de a fi svârlite la o parte din arena în care „se vor măsura cei doi titani ai zilelor noastre, fascismul și comunismul. Și nu este lipsit de interes să remar­căm cum dobândirea puterei de către acești doi factori hotărâ­tori ai destinului omenirei, atât de net antiliberaliști, se efectu­ează în majoritatea cazurilor prin metodele liberaliste cele mai ortodoxe, pe calea sufragiu­lui universal. Astfel Hitler, da­că ar fi vroit să ajungă în frun­tea statului german printr'o lo­vitură de stat, ar fi putut fi multe șanse de reușită să își în­cerce norocul încă din 1932. El a preferat însă să fie chemat la putere în urma isbândei sale ne­­îndoioase pe tărâmul electoral Tot astfel în zilele noastre, suc­cesul extremismului de dreapta­­ de stânga este verificat prin re­zultatul alegerilor parlamentari cari s'au succedat fără întreru­pere în prima jumătate a anulu de față. Și astfel liberalismu se vede condamnat de însuș a­cel sufragiu universal, — creații sa proprie — menit în gându promotorilor săi să asigure pe veci preponderența liberalismu­lui în alcătuirea statelor moder­ne. Iar tragedia este cu atât una mare, cu cât nici fascismul nici comunismul nu acordă par­­­lamentului nici pe departe influență precumpănitoare mecanismul guvernării. Regimu­l parlamentar care astăzi consa­cră triumful extremismului va primul jertfit atunci când acel extremism, indiferent de ce nu­anță ar fi el, va dobândi pute­rea. Pieirea ta prin tine, Israeli Fiecare din cele două miș­cări de masse ocupă pe hart Europei o poziție strategică de­terminată. In anul de grad 1936 comunismul posedă la ri­săritul și apusul Europei doi puncte de sprijin esențiale pen­tru cuceririle viitoare. Citadela comunismului rămâne desigur Rusia sovietică, supusă de două decenii convulsiilor unui regim care își caută încă formula sa definitivă. Cât despre Spania — punctul de sprijin din apusul Europei — ea nu oferă încă pen­tru comunism decât un teren fa­vorabil desvoltării sale ulterioa­re. Singura atitudine a observa­torului fenomenelor actuale este expectativa, cu atât mai mult cu cât recentele alegeri din Franța vădesc o creștere sensibilă a in­fluenței comunismului în cuprin­sul marei republici de la apus. Cât despre fascism, el ocupă po­ziții consolidate în centrul și în sudul Europei. Intre fascismul italian și național-socialismul german nu se găsește decât mi­ca și desorientata republică au­striacă care face sforțări dispe­rate pentru a reuși să se pună la adăpost de primejdiile interne și mai ales de ordin extern care o pândesc la tot pasul. Cu aceste două ulcere uriașe înfipte în trupul său, aceea ce a mai rămas din Europa libera­­listă și burgheză nu poate avea nici un moment de liniște. Sute de milioane de locuitori se află grupate sub steagurile celor două ideologii adverse. Și aci se impune o întrebare asupra conținutului acestor două doctrine care formează obiectul însuș al acestui articol. Sunt oa­re aceste doctrine de valoare u­­niversală? Putea-vor ele oare să se propage în întreaga lume așa cum a fost cazul odinioară cu liberalismul care timp de un se­col și jumătate a constituit dogmă nestrămutată pentru toa­­­te semințiile pământului? Din punctul de vedere al pro­­pagării lor există între fascsim și comunism o diferență apre­ciabilă. Fascsimul nu este ani­mat de dorința de a aduce pe celelalte popoare să adopte felul său de a fi. Incontestabil că sta­tele fascsite au nevoie de spriji­nul altor state pentru scopuri de politică externă. Fascsimul se consideră însă realizat pe de­plin atunci când a­­ isbutit să ob­țină o mobilizare a tuturor for­țelor națiunei pentru realizarea scopurilor supreme ale colecti­­vității. Dimpotrivă, comunismul caută cu înfrigurare debușeuri pentru ideologia sa în toate țările din Europa ca și în restul continen­telor. Agenții săi încearcă să fa­că ca grăunțele aruncate la Moscova de faimosul Ulianov zis Lenin să rodească pretutin­deni întronând în cuprinsul între­­gei lumi domnia secerei și a cio­canului. Cu toate acestea nici comu­nismul nu pare a fi în posesie formulei magice capabilă să strângă sub acelaș steag pe toți locuitorii bătrânului glob pă­mântesc. Secretul propagării universale a liberalismului l-am expus a­­tunci când, cu două luni în ur­mă, am cercetat temeiurile na­ționalismului. Arătam atunci cum sub impulsul sporirei con­occidentale se realizează cursul secolului trecut o econo­mo­mie mondială bazată pe o dife­rențiere a producțiilor între sta­te. Motorul acestei înjghebări este interesul particular în fața căruia cedează toate interesele colective. Sub impulsia acestor împre­jurări organizarea întregei lumi se înfăptuește în mod exclusiv în funcție de interesele Europei occidentale. Restul sumei — Eu­ropa răsăriteană precum și ce­lelalte continente, — este pus în slujba intereselor marilor sta­te capitaliste având drept misiu­ne pe de o parte să absoarbă sur­plusul de articole manufactura­te ale Europei industriale, iar pe de altă parte să procure în schimb acesteia din urmă mate­riile prime necesare continuării procesului de producție precum și alimentele trebuitoare întreți­­nerei populației sale. Universalitatea liberalismului se sprijină dar pe condițiile reale de existență ale lumei în epoca ce a precedat răsboiul mondial, condiții care impuneau o organizare economică nestin­gherită de obstacolele pe care barierele naționale le pun în ca­lea unui curent neîntrerupt de mărfuri și de capitaluri. între­barea este dacă acum, către mijlocul secolului al XX-lea, ne mai aflăm în fața unor împre­jurări cari vor impune o soluție uniformă tuturor popoarelor lu­mei. Pentru aceasta vom exa­mina în acele ce urmează, în special comunismul care prin formula sa „Muncitori din lu­mea întreagă uniți-vă!“ dove­dește pretenții la universalitate. Care va fi formula de apli­care universală a regimului so­vietic? Desigur, în primul rând distrugerea supremației patro­nale și colectivizarea capitalului. Este oare însă acesta un princi­piu activ de guvernare? Acest punct de program este relativ ușor de atins de­oarece clasa capitalistă, — supusă de două decenii tuturor loviturilor soar­­tei, — prezintă o forță de re­zistență destul de redusă în fața unui regim bolșevist. Care va fi visa folosul colectiv, durabil și permanent, care va rezulta din această expropriere brutală a celor avuți? Ea se va traduce de altfel, ca orice expropriere ma­sivă — regulă de la care nu face excepție nici buclucașa noastră reformă agrară de care ne-am ocupat pe larg atunci când am studiat liberalismul în România, — printr'o pierdere netă de substanță pentru în­treaga economie națională. A­­vem dar de a face act mai mult cu un principiu destructiv decât cu unul constructiv. O organi­zare mondială nu se poate ob­ține din aplicarea unui princi­piu negativ cum este acela care proclamă distrugerea claselor dominante și colectivizarea pro­­prietăței private. Urmează cel de al doilea prin­cipiu comunist: înscăunarea cla­selor muncitorești în locul bur­gheziei profitoare. Este supre­dictatura proletariatului. Insă și această problemă e­ste dintre cele mai spinoase. Procesul de înlocuire nu se poate efectua cât ai bate din palme. Oricât ar fi ei de civilizație — vorbim despre eventualitatea unei bol­­șevizări a Angliei sau a Franței — proletarii sunt incapabili să asume „au pied lévé" rolul de conducere pe care burgheziile europene l-au îndeplinit timp de atâtea decenii. Societatea mo­dernă este atât de complexă în­cât proletariatului nu-i este în­găduit nici un moment să nădăj­­duiască că ar putea descurca singur lucrurile. Clasele mijlocii moderne sunt tot mai puțin al­cătuite din acei burghezi trân­davi și inutili cărora Marx și Engels le preziceau pe bună dreptate apusul. Burghezia tinde astăzi să fie compusă din lucră­tori calificați și din persoane înregimentate în folosul produc­ției, fără de concursul cărora viața economică nici nu se poate concepe. Rusia sovietică a făcut de altfel o experiență semnifi­cativă atunci când — față de lipsa absolută de elemente ca­lificate­ — a fost obligată să re­curgă la serviciul teh­nicienilor aduși din statele burgheze. Așa­dar, nici dictatura absolută a proletariatului nu poate consti­tui un principiu universal de or­ganizare care să îngădue des­­voltarea ulterioară a societăți­lor umane după o normă uni­formă. De altfel experiența rusească este concludentă. Vreme de două­zeci de ani ea nu a isbutit să ne dea un principiu de va­loare universală. Rusia sovie­tică nu a făcut în tot acest răs­timp decât să se organizeze din punct de vedere național, după niște criterii cari au variat fără încetare, pentru a se apropia în zilele noastre de aceea cari con­duc Europa capitalistă. Experi­ența rusească este extrem de interesantă din punct de vedere național. Ea nu are însă nici o valoare în ceea ce privește or­ganizarea viitoare a lumei. Concluzia care se impune din faptele considerate mai sus este ră:­­­fiii; fiftálií* prof»nfii 1 «­ c.m­ít.fír«> nu există și nu poate exista pentru deceniile ce vin o soluție de valoare universală care să poată fi aplicată în chip uniform tuturor statelor Europei. Orga­nizarea, — nevoe esențială a zi­lelor noastre, — nu se poate e­­fectua decât utilizând în mod exclusiv posibilitățile, oferite de resursele proprii fiecărei nați­uni. De aceea ni se pare că, în lipsă unor principii de valoare universală, metodele care cer organizarea colectivităților pe baze naționale sunt cele mai re­comandabile pentru timpul de față. In ogorul înțelenit de iluziile liberalismului spulberate atât de brutal de criza mondială este infinit de mult de făcut. Suntem datori să răscumpărăm tot tim­pul pe care l-am pierdut imi­tând străinătatea până la mai­­muțărire și necăutând nici un moment să găsim în noi înșine rațiunea noastră de a fi. Intre fascism și comunism noi trebue să căutăm aceea ce împinge la realizări în folosul exclusiv al comunităței românești fără a ne interesa de calea pe care o voi urma celelalte state sau de soarta universului. Cât mai pu­ține preocupări teoretice și cât mai multă acțiune în folosul co­­lectivităței naționale. — aceasta este formula timpurilor ce vin­ tineretului 8 Iunie a fost consacrată ser­bare­a tineretului. E un omagiu pe care însuși Suveranul țarei îl aduce nouilor generații. Ziua restaurației se confundă deci cu ziua tineretului. E un semn și o încurajare. Forța aceasta nouă, unitară cu­r­ ofici­ul IC Cit­­a­țiune, ce răscolește drumurile atâtor națiuni de pe glob, începe să fie considerată și în Româ­nia. Este desigur o înțelegere a vremurilor ca să organizezi și să întărești puterea cea mai vie, sufletele cele mai înflăcărate, voințele cele mai neînduplecate. Viitorul națiunilor, nu se mai bazează pe organizații abstracte, pe formule vagi, pe principii seci și dialectică sterilă. Spec­tacolul pe care îl oferă astăzi Franța lui Leon Blum este sem­nul unei destrămări naționale în care forțele contradictorii se lovesc cu înverșunare, la adă­postul unor prejudecăți ridicate la rangul de tradiție. Democrația, evident, este o cucerire pe care popoarele o posedă și nu trebue să o aban­doneze. Democrația este un element esențial al însuși pro­gresului omenesc. Forma însă sub care se prezintă ea astăzi în Franța, seamănă mai mult a­derută, vestește disoluție și slă­biciune. Democrația franceză de azi nu are forța să adune ener­giile țării, să le împletească în acelaș scop. Este poate un mo­ment de criză, o epocă de tran­ziție în care efervescența so­cială nu lăsat să se cristalizeze încă năzuințele națiunii fran­ceze. Dar nu este mai puțin o formă ce nu poate servi ca e­­xemplu. Franța se sbate în a­­ceastă tristă criză tocmai pentru că tineretul nu și-a găsit încă locul și influența lui. Proble­mele vremilor prin care trecem sunt dure. Ele cer soluții întregi. Caracteristica tineretului este însăși acest curaj de a privi în față problemele vieții, și această voință de se intimida in fața soluțiilor. Intre democrația anevoioasă a lui Leon Blum și puterea de a mărturisi sincer nevoia unor anumite îngrădiri a cător al tineretului belgian, o a­­legem pe cea din urmă. Demo­crație nu mai poate să însemne forță destrămată și acțiuni di­vergente. Națiunile se găsesc astăzi, în evoluția lor, în fața unor piedici. Nici o inteligență ori­cât de vie, nici un spirit ori­cât de ascuțit, nici o lumină ori­cât de pătrunzătoare, nu se pot măsura cu forța unei națiuni unitare, ce sdrobește obstacole și sfarmă greutățile. Dar cine poate asigura mai bine această unitate decât tine­retul? Nicăeri popoarele nau înflorit și nu s-au înălțat mai cu­tezător, decât acolo unde tine­retul s-a organizat și a triumfat. Franța lui Leon Blum mena­jează asperitățile prin tranzacții și compromisuri. Fiindcă în­cearcă adăpost oricărei răspun­deri. De aci aspectul de nepu­tință și teamă ce-l au toate de­mocrațiile formale. Tot ce dis­­prețuește tineretul mai mult, e această lașitate. Și tot ce-i în­tărește acțiunea, e hotărârea cu care-și ia răspunderea oricărui fapt. In fața unei Germanii unitare și agresive, nu stă o Franță sin­gură și neînduplecată. Ci o sumă de opinii și tendințe. Tineretul dă expresie năzuin­țelor naționale. El apare ca un zid al țării întregi. Ferice de popoarele ce-au știut să-i lase deschise drumurile. Și vai de a­­celea ce se amintesc triumfului său. C. A­DONESCU Sublinieri inutile întrunirea naț­onal-țărănistă de Dumi­neca trecută, d. Mihalache a spus : „Statul cel nodi n­u poate fi altul de­cât : Statul național-țărănesc“. D. ing. St. Mihăescu a precizat la Caracal^ gândul d-lui Mihalache : „Ținta noastră este clădirea Statului național-țărăineș­c“» domnul Go­ga pleacă în Franța: ...să facă opoziție d-­ui Leon Blum, în fața d-luii Mihalache național-țarăniștii au strigat : ..jos fascismul !“.... și au in­eventualitate. Românie nouă" Eu­remete se ating... Fă-te tu comunist și eu fascist.­. și suntem asigurați. Național-țărăniști au promis • ,Românie nouă".

Next