Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-06-07 / nr. 440
Un..unica I IUHi# 1 li» —j- VREMEA Intre fascism și comunism Harta Europei se aseamănă în zilele noastre unui enorm joc de șah pe care adversari deopotrivă de puternici și de tenaci își dispută cu îndârjire partida. Analogia cu jocul de șah nu pare însă exactă, deoarece partenerii, — în cazul de față, ideologiile în prezență — sunt multipli. In primul rând al forțelor antagoniste se găsește liberalismul, — doctrină până mai era atotputernică ce a dominat un timp îndelungat întreaga lume fără ca să întâlnească până la război vreo rezistență demnă de a fi luată în considerare. Urmează apoi, la o distanță respectabilă, socialismul, — socialdemocrația, cum este numit în Europa centrală — care a fost multă vreme destul de puternic pentru a nu lăsa să doarmă liniștiți pe capitaliști cari își vedeau amenințată dominația lor nestingherită asupra globului pământesc. Cu toate acestea — deși războiul între cele două doctrine era de mult declarat, o destindere nu întârzie să se producă. Statele liberaliste își însușesc — desigur în măsura în care interesele capitalismului o permiteau — o parte din revendicările de ordin social ale marxismului. Aceasta se traduce într-un soi de socialism de stat care în chip destul de paradoxal capătă chiar adesiunea cancelarului de fier, Otto von Bismark. La rândul său, socialismul își domolește tot ce era intransigent în doctrina sa inițială, astfel încât atunci când era sa de a conduce destinul popoarelor a sunat el nu se îndepărtează în mod radical de la principiile liberaliste. Guvernele social-democrate sunt în fond, după cum le numește un scriitor englez, „niște simple guverne capitaliste de stânga" în cari atât capitalismul cât și socialismul își realizează scopurile lor de ordin liberalist. Și totul sar fi sfârșit printr'o opoziție de formă mascând înțelegerea cordială dintre capitalism și socialism dacă nu și-ar fi făcut apariția în chip brutal, un factor nou, care se afla până acum în umbră și servea în chipminunat satisfacerea intereselor claselor suprapuse. Sunt mișcările de masse care se manifestă, în epoca ce urmează războiului mondial, sub forme infinit mai redutabile decât lupta anodină între capitalism și socialism. Este vorba despre fascism și comunism, giganți la a căror luptă omerică vom asista în cursul anilor ce vin. Doctrinele liberaliste, — capitalismul și socialismul— sunt pe cale de a fi svârlite la o parte din arena în care „se vor măsura cei doi titani ai zilelor noastre, fascismul și comunismul. Și nu este lipsit de interes să remarcăm cum dobândirea puterei de către acești doi factori hotărâtori ai destinului omenirei, atât de net antiliberaliști, se efectuează în majoritatea cazurilor prin metodele liberaliste cele mai ortodoxe, pe calea sufragiului universal. Astfel Hitler, dacă ar fi vroit să ajungă în fruntea statului german printr'o lovitură de stat, ar fi putut fi multe șanse de reușită să își încerce norocul încă din 1932. El a preferat însă să fie chemat la putere în urma isbândei sale neîndoioase pe tărâmul electoral Tot astfel în zilele noastre, succesul extremismului de dreapta de stânga este verificat prin rezultatul alegerilor parlamentari cari s'au succedat fără întrerupere în prima jumătate a anulu de față. Și astfel liberalismu se vede condamnat de însuș acel sufragiu universal, — creații sa proprie — menit în gându promotorilor săi să asigure pe veci preponderența liberalismului în alcătuirea statelor moderne. Iar tragedia este cu atât una mare, cu cât nici fascismul nici comunismul nu acordă parlamentului nici pe departe influență precumpănitoare mecanismul guvernării. Regimul parlamentar care astăzi consacră triumful extremismului va primul jertfit atunci când acel extremism, indiferent de ce nuanță ar fi el, va dobândi puterea. Pieirea ta prin tine, Israeli Fiecare din cele două mișcări de masse ocupă pe hart Europei o poziție strategică determinată. In anul de grad 1936 comunismul posedă la risăritul și apusul Europei doi puncte de sprijin esențiale pentru cuceririle viitoare. Citadela comunismului rămâne desigur Rusia sovietică, supusă de două decenii convulsiilor unui regim care își caută încă formula sa definitivă. Cât despre Spania — punctul de sprijin din apusul Europei — ea nu oferă încă pentru comunism decât un teren favorabil desvoltării sale ulterioare. Singura atitudine a observatorului fenomenelor actuale este expectativa, cu atât mai mult cu cât recentele alegeri din Franța vădesc o creștere sensibilă a influenței comunismului în cuprinsul marei republici de la apus. Cât despre fascism, el ocupă poziții consolidate în centrul și în sudul Europei. Intre fascismul italian și național-socialismul german nu se găsește decât mica și desorientata republică austriacă care face sforțări disperate pentru a reuși să se pună la adăpost de primejdiile interne și mai ales de ordin extern care o pândesc la tot pasul. Cu aceste două ulcere uriașe înfipte în trupul său, aceea ce a mai rămas din Europa liberalistă și burgheză nu poate avea nici un moment de liniște. Sute de milioane de locuitori se află grupate sub steagurile celor două ideologii adverse. Și aci se impune o întrebare asupra conținutului acestor două doctrine care formează obiectul însuș al acestui articol. Sunt oare aceste doctrine de valoare universală? Putea-vor ele oare să se propage în întreaga lume așa cum a fost cazul odinioară cu liberalismul care timp de un secol și jumătate a constituit dogmă nestrămutată pentru toate semințiile pământului? Din punctul de vedere al propagării lor există între fascsim și comunism o diferență apreciabilă. Fascsimul nu este animat de dorința de a aduce pe celelalte popoare să adopte felul său de a fi. Incontestabil că statele fascsite au nevoie de sprijinul altor state pentru scopuri de politică externă. Fascsimul se consideră însă realizat pe deplin atunci când a isbutit să obțină o mobilizare a tuturor forțelor națiunei pentru realizarea scopurilor supreme ale colectivității. Dimpotrivă, comunismul caută cu înfrigurare debușeuri pentru ideologia sa în toate țările din Europa ca și în restul continentelor. Agenții săi încearcă să facă ca grăunțele aruncate la Moscova de faimosul Ulianov zis Lenin să rodească pretutindeni întronând în cuprinsul întregei lumi domnia secerei și a ciocanului. Cu toate acestea nici comunismul nu pare a fi în posesie formulei magice capabilă să strângă sub acelaș steag pe toți locuitorii bătrânului glob pământesc. Secretul propagării universale a liberalismului l-am expus atunci când, cu două luni în urmă, am cercetat temeiurile naționalismului. Arătam atunci cum sub impulsul sporirei conoccidentale se realizează cursul secolului trecut o economomie mondială bazată pe o diferențiere a producțiilor între state. Motorul acestei înjghebări este interesul particular în fața căruia cedează toate interesele colective. Sub impulsia acestor împrejurări organizarea întregei lumi se înfăptuește în mod exclusiv în funcție de interesele Europei occidentale. Restul sumei — Europa răsăriteană precum și celelalte continente, — este pus în slujba intereselor marilor state capitaliste având drept misiune pe de o parte să absoarbă surplusul de articole manufacturate ale Europei industriale, iar pe de altă parte să procure în schimb acesteia din urmă materiile prime necesare continuării procesului de producție precum și alimentele trebuitoare întreținerei populației sale. Universalitatea liberalismului se sprijină dar pe condițiile reale de existență ale lumei în epoca ce a precedat răsboiul mondial, condiții care impuneau o organizare economică nestingherită de obstacolele pe care barierele naționale le pun în calea unui curent neîntrerupt de mărfuri și de capitaluri. întrebarea este dacă acum, către mijlocul secolului al XX-lea, ne mai aflăm în fața unor împrejurări cari vor impune o soluție uniformă tuturor popoarelor lumei. Pentru aceasta vom examina în acele ce urmează, în special comunismul care prin formula sa „Muncitori din lumea întreagă uniți-vă!“ dovedește pretenții la universalitate. Care va fi formula de aplicare universală a regimului sovietic? Desigur, în primul rând distrugerea supremației patronale și colectivizarea capitalului. Este oare însă acesta un principiu activ de guvernare? Acest punct de program este relativ ușor de atins deoarece clasa capitalistă, — supusă de două decenii tuturor loviturilor soartei, — prezintă o forță de rezistență destul de redusă în fața unui regim bolșevist. Care va fi visa folosul colectiv, durabil și permanent, care va rezulta din această expropriere brutală a celor avuți? Ea se va traduce de altfel, ca orice expropriere masivă — regulă de la care nu face excepție nici buclucașa noastră reformă agrară de care ne-am ocupat pe larg atunci când am studiat liberalismul în România, — printr'o pierdere netă de substanță pentru întreaga economie națională. Avem dar de a face act mai mult cu un principiu destructiv decât cu unul constructiv. O organizare mondială nu se poate obține din aplicarea unui principiu negativ cum este acela care proclamă distrugerea claselor dominante și colectivizarea proprietăței private. Urmează cel de al doilea principiu comunist: înscăunarea claselor muncitorești în locul burgheziei profitoare. Este supredictatura proletariatului. Insă și această problemă este dintre cele mai spinoase. Procesul de înlocuire nu se poate efectua cât ai bate din palme. Oricât ar fi ei de civilizație — vorbim despre eventualitatea unei bolșevizări a Angliei sau a Franței — proletarii sunt incapabili să asume „au pied lévé" rolul de conducere pe care burgheziile europene l-au îndeplinit timp de atâtea decenii. Societatea modernă este atât de complexă încât proletariatului nu-i este îngăduit nici un moment să nădăjduiască că ar putea descurca singur lucrurile. Clasele mijlocii moderne sunt tot mai puțin alcătuite din acei burghezi trândavi și inutili cărora Marx și Engels le preziceau pe bună dreptate apusul. Burghezia tinde astăzi să fie compusă din lucrători calificați și din persoane înregimentate în folosul producției, fără de concursul cărora viața economică nici nu se poate concepe. Rusia sovietică a făcut de altfel o experiență semnificativă atunci când — față de lipsa absolută de elemente calificate — a fost obligată să recurgă la serviciul tehnicienilor aduși din statele burgheze. Așadar, nici dictatura absolută a proletariatului nu poate constitui un principiu universal de organizare care să îngădue desvoltarea ulterioară a societăților umane după o normă uniformă. De altfel experiența rusească este concludentă. Vreme de douăzeci de ani ea nu a isbutit să ne dea un principiu de valoare universală. Rusia sovietică nu a făcut în tot acest răstimp decât să se organizeze din punct de vedere național, după niște criterii cari au variat fără încetare, pentru a se apropia în zilele noastre de aceea cari conduc Europa capitalistă. Experiența rusească este extrem de interesantă din punct de vedere național. Ea nu are însă nici o valoare în ceea ce privește organizarea viitoare a lumei. Concluzia care se impune din faptele considerate mai sus este ră:fiii; fiftálií* prof»nfii 1 « c.mít.fír«> nu există și nu poate exista pentru deceniile ce vin o soluție de valoare universală care să poată fi aplicată în chip uniform tuturor statelor Europei. Organizarea, — nevoe esențială a zilelor noastre, — nu se poate efectua decât utilizând în mod exclusiv posibilitățile, oferite de resursele proprii fiecărei națiuni. De aceea ni se pare că, în lipsă unor principii de valoare universală, metodele care cer organizarea colectivităților pe baze naționale sunt cele mai recomandabile pentru timpul de față. In ogorul înțelenit de iluziile liberalismului spulberate atât de brutal de criza mondială este infinit de mult de făcut. Suntem datori să răscumpărăm tot timpul pe care l-am pierdut imitând străinătatea până la maimuțărire și necăutând nici un moment să găsim în noi înșine rațiunea noastră de a fi. Intre fascism și comunism noi trebue să căutăm aceea ce împinge la realizări în folosul exclusiv al comunităței românești fără a ne interesa de calea pe care o voi urma celelalte state sau de soarta universului. Cât mai puține preocupări teoretice și cât mai multă acțiune în folosul colectivităței naționale. — aceasta este formula timpurilor ce vin tineretului 8 Iunie a fost consacrată serbarea tineretului. E un omagiu pe care însuși Suveranul țarei îl aduce nouilor generații. Ziua restaurației se confundă deci cu ziua tineretului. E un semn și o încurajare. Forța aceasta nouă, unitară cur oficiul IC Citațiune, ce răscolește drumurile atâtor națiuni de pe glob, începe să fie considerată și în România. Este desigur o înțelegere a vremurilor ca să organizezi și să întărești puterea cea mai vie, sufletele cele mai înflăcărate, voințele cele mai neînduplecate. Viitorul națiunilor, nu se mai bazează pe organizații abstracte, pe formule vagi, pe principii seci și dialectică sterilă. Spectacolul pe care îl oferă astăzi Franța lui Leon Blum este semnul unei destrămări naționale în care forțele contradictorii se lovesc cu înverșunare, la adăpostul unor prejudecăți ridicate la rangul de tradiție. Democrația, evident, este o cucerire pe care popoarele o posedă și nu trebue să o abandoneze. Democrația este un element esențial al însuși progresului omenesc. Forma însă sub care se prezintă ea astăzi în Franța, seamănă mai mult aderută, vestește disoluție și slăbiciune. Democrația franceză de azi nu are forța să adune energiile țării, să le împletească în acelaș scop. Este poate un moment de criză, o epocă de tranziție în care efervescența socială nu lăsat să se cristalizeze încă năzuințele națiunii franceze. Dar nu este mai puțin o formă ce nu poate servi ca exemplu. Franța se sbate în această tristă criză tocmai pentru că tineretul nu și-a găsit încă locul și influența lui. Problemele vremilor prin care trecem sunt dure. Ele cer soluții întregi. Caracteristica tineretului este însăși acest curaj de a privi în față problemele vieții, și această voință de se intimida in fața soluțiilor. Intre democrația anevoioasă a lui Leon Blum și puterea de a mărturisi sincer nevoia unor anumite îngrădiri a cător al tineretului belgian, o alegem pe cea din urmă. Democrație nu mai poate să însemne forță destrămată și acțiuni divergente. Națiunile se găsesc astăzi, în evoluția lor, în fața unor piedici. Nici o inteligență oricât de vie, nici un spirit oricât de ascuțit, nici o lumină oricât de pătrunzătoare, nu se pot măsura cu forța unei națiuni unitare, ce sdrobește obstacole și sfarmă greutățile. Dar cine poate asigura mai bine această unitate decât tineretul? Nicăeri popoarele nau înflorit și nu s-au înălțat mai cutezător, decât acolo unde tineretul s-a organizat și a triumfat. Franța lui Leon Blum menajează asperitățile prin tranzacții și compromisuri. Fiindcă încearcă adăpost oricărei răspunderi. De aci aspectul de neputință și teamă ce-l au toate democrațiile formale. Tot ce disprețuește tineretul mai mult, e această lașitate. Și tot ce-i întărește acțiunea, e hotărârea cu care-și ia răspunderea oricărui fapt. In fața unei Germanii unitare și agresive, nu stă o Franță singură și neînduplecată. Ci o sumă de opinii și tendințe. Tineretul dă expresie năzuințelor naționale. El apare ca un zid al țării întregi. Ferice de popoarele ce-au știut să-i lase deschise drumurile. Și vai de acelea ce se amintesc triumfului său. C. ADONESCU Sublinieri inutile întrunirea națonal-țărănistă de Dumineca trecută, d. Mihalache a spus : „Statul cel nodi nu poate fi altul decât : Statul național-țărănesc“. D. ing. St. Mihăescu a precizat la Caracal^ gândul d-lui Mihalache : „Ținta noastră este clădirea Statului național-țărăineșc“» domnul Goga pleacă în Franța: ...să facă opoziție d-ui Leon Blum, în fața d-luii Mihalache național-țarăniștii au strigat : ..jos fascismul !“.... și au ineventualitate. Românie nouă" Euremete se ating... Fă-te tu comunist și eu fascist.. și suntem asigurați. Național-țărăniști au promis • ,Românie nouă".