Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-06-14 / nr. 441
VREMEA Publicul nostru Nenorocirea dela Cotroceni a deschis poartă largă discuțiilor. S’au adus acuzații tuturora și pe toate tonurile. Antreprenorii necalificați sunt criminali, finanțatorii lacomi călăi, iar arhitecții indolenți ori superficiali asasini. Fără îndoială că toți aceia, cari prin lăcomie de câștig, nepricepere ori indolență au dus la desnodământul tragic de Luni, sunt vinovați, însă vina aceasta este atât de clară, de aparentă, încât orice violență de limbaj la adresa acestor este de prisos- Ei vor plăti uia lor. Justiția va pedepsi pe toți vinovații. Un singur vinovat, marele vinovat, publiul, va scăpa de rigorile Justiției. Această veche vină a publicului este singura lăture interesantă și în această nouă nenorocire. Cel puțin dacă tragica întâmplare ne-ar fi o învățătură de minte. Nu respectăm autoritatea publică niciodată. O ignorăm, o înfruntăm și o terorizăm sub diferite forme. Nu e paradă, defilare, serbare națională, în care să nu găsești sute de indivizi cari înfrâng ordinele date de autorități. — înapoi! strigă gardistul. Nu e voe, Domnule! — Eu? răspunde înțepat individul. Știi cine sunt eu? Și gardistul, încredințat că are deaface cu un om al regimului sau cu un fost ministru, îi dă drumul. Dar pe la autorități întrebați pe Prefecți sau pe Primari ce pătimesc în ajun de zile mari. Tot poporul vrea bilete de tribună, iar dacă biletele se termină, capul autorității este năucit de insistențe verbale, scrise, telefonice etc... — Imposibil să mă refuzați pe mine! — înțelege, te rog, nu mai sunt bilete! Regret... — Nu mai sunt locuri? Pentru mine? Mersi. Frumos... Spune „mersi” dar nu se lasă. Vine, îți bate capul și te pisează, până ce obține 2-3 bilete de tribună pe care le poartă în triumf ca să crape alții. După el mai vin să ceară încă unul, zece, o sută. Dintr’o dată se dublează numărul amatorilor de spectacole gratuite. Dar, fiindcă nu poți să refuzi cetățeanului înfirbântat, singura mare satisfacție: bilete de tribună. Dacă totuși îl refuzi, îl ultragiezi în cel mai propriu amor al său. Așa se împart, smulse, biletele de tribună de două ori mai multe decât era normal. După aceasta intervine al doilea abuz. Orice om care a primit în acest mod două bilete, mai cară după el o soră, o verișoară, un cumnat sau doi-trei copii. Intră cinci cu două bilete. Gardist, oprește-i dacă poți! Nici autoritatea n’a rezistat când au cerut bilete. Opune-te, dom’le Subcomisar, dacă poți, fiindcă, poate dumnealui se bate pe burtă cu chestorul și cu miniștrii! Așa abuzăm toți în toate împrejurările, așa trecem peste regulamente și peste autorități, fiindcă ne închipuim că nouă totul ne este permis. Priviți autobuzele supraîncărcate, tramvaele cu ciorchini de oameni pe scări și trenurile în ajun de sărbători. Numai oameni zoriți, nerăbdători. Priviți trecătorii precipitați cari trec strada, strecurându-se printre automobile, tocmai când circulația e în toiu și veți înțelege cine mai e în mare parte vinovat. E temperamentul nostru inaccesibil disciplinei. Vinovat este șoferul, vatmanul arhitectul sau antreprenorul criminal, dar este și publicul pentru care nu există nici regulă, nici obstacol și nici respect de autorități. IONEL LAZARONEANU Duminică 14 luni* 1938 — 3 Scrisoarea eSchisă «S-Iul Corpus Barga Nu știu, iubite Maestre, în ce oraș european veți ceti aceste rânduri. Nu știu nici dacă le veți ceti vreodată. Impresiile pe care le-ați cules din țara noastră —oricât ar fi ele de măgulitoare pentru noi — vor deveni curând amintiri. Intr’o Europă proaspătă și revoluționară, pot întemeia relații anevoiase între două țări și schimburi între două culturi, numai pe amintiri. Vă scriu această scrisoare, totuși, pentru a atenua în memoria d-stră un amănunt penibil, de care este vinovat cel ce semnează rândurile de față. Ați avut bunătatea, iubite Maestre, de a mărturisi prietenilor Ă stră români că, alături de alți scriitori tineri doriți să mă cunoașteți și pe mine. Nădăjduiesc că am fost singurul care am refuzat — cu îndârjire și tristețe— această onoare. Credeți-mă, nu mi-a fost prea ușor să refuz atâtea și stăruitoare invitații. Mă gândeam, mai ales, că sunteți un distins oaspe al țării noastre— și că această încăpățânare a mea ar putea fi considerată drept o gravă nepoliteță. Eram, însă, hotărât a vă trimite scrisoarea de față — și am suportat, liniștit, toate mustrările., Firește, dacă ar fi fost la mijloc numai o simplă scuză personală, m’ași fi grăbit să vă trimit rândurile mele la Legația Spaniei, încă în timpul șederii d-stră la București. Lunga și generoasa d-stră vizită în România a fost însă — cel puțin pentru mine — un nou prilej de a constata dezastruosul destin al scriitorului român. Nu voi vorbi decât foarte puțin despre mine, iubite domnule Corpus Barga, dar mă văd silit să încep cu mine. Sunt un scriitor— adică un om pentru care „lumea interioară” există. Cred, așadar, că cel mai bun mijloc de cunoaștere — de „conversație” — al unui scriitor, sunt cărțile sale. Pentru a scrie aceste cărți, și eu, ca oricare alt camarad al nostru, am renunțat la foarte multe lucruri agreabile și la unele bucurii fundamentale. Nu voi regreta niciodată seratele la care n’am fost filmele pe care nu le-am văzut, cărțile pe care nu le-am cetit — dar zac și acum în fundul sufletului meu tristețile atâtor primăveri de care am fugit, mă dor și astăzi prieteniile pe care le-am pierdut sau pe cari nu le-am încurajat, sufăr mai ales pentru toți oamenii care au trecut pe lângă mine, și pe care nu i-am cunoscut și iubit îndeajuns. Am renunțat la toate acestea, iubite d-le Corpus Barga, pentru că demonul creației izbutește să înfrângă, aproape întotdeauna, chiar cele mai luminoase rezistențe. Am renunțat, mângâindu-mă totuși cu o nădejde, că prin cărțile mele comunic cu oamenii a căror prietenie am sacrificat-o; că prin aceste cărți îmi refac familia mea spirituală; că, în orice caz, scrisul mă exprimă, mă păstrează și mă rezumă. Ca orice om, ca orice scriitor, am avut și eu anumite experiențe pe temeiul cărora mă trudesc să-mi organizez și eu o anumită conștiință teoretică a existenții. Această conștiință teoretică — bună sau rea — se răsfrânge în cărțile mele. Evident, nu fac greșala să cred că tot ce e mai bun, mai uman, mai personal în mine — se găsește în aceste cărți. Recunosc, însă, că ele cuprind tot ce e transmisibil în existența și conștiința mea; că în ele am comunicat sentimente și judecăți care alcătuesc laolaltă un tot organic — pe care sunt dispus să-l comentez și să-l rectific într’o conversație inteligentă — așa cum ași fi avut cu domnia Voastră— dar pe care nu-l pot rezuma. Iată, iubite domnule Corpus Barga, de ce am refuzat să vă fiu prezentat — așa cum am refuzat, de altfel, să cunosc pe orice scriitor și intelectual strein care ne-a vizitat în ultimii ani țara. In afară de ritualul ridicut al recepțiilor — mă îngrozea destinul tragic al majorității scriitorilor români, izolarea lor totală față de publicul Ași fi suferit să văd pe european Camil Petrescu rezumându-și concepția sa despre misiunea istorică a intelectualului. Ași fi suferit să asist cum Tudor Arghezi e prezentat ca un mare scritor și cel mai de seamă poet contemporan —« fără ca d-stră să puteți pătrunde dincolo de aceste nume, de aceste figuri, de aceste conversații — fără ca să aveți măcar uni ceas impresia că vă aflați în prezența unor mari scriitori. Nu știu dacă „Pădurea Spânzuraților” a avut vreun răsunet european, atunci când a fost tradusă în franțuzește. Sunt sigur, însă, că orice scriitor european își poate da seama de mărimea lui Liviu Rebreanu, de arta lui, de felul său de a simți lumea — cetind această traducere. Rolul traducerilor, dealtfel, nu este numai acela de a impune peste granițe o valoare națională. Traducerile au uneori și o misiune mai modestă, de a putea comunica personal cu un scriitor strein pe care îl cunoști, de a putea, dacă împrejurările o cer, să te „rezumi” în condiții mai bune decât cele ale unei conversații. Nu poți spune oricărui om pe care îl cunoști în ce crezi, ce păreri ai despre lume, cum înțelegi arta, ce tehnică ți-ai ales. Și oferi, însă, o carte a ta într’o limbă europeană — și el își va da seama singur, oricât de aproximativă ar fi traducerea. Ceia ce este deprimant în destinul scriitorului român, este în primul rând eforturile mentale, inutile, ce i se cer, pentru a comunica cu cineva venit de peste granițe. Scriitorul român trăește încă în Evul Mediu înainte de descoperirea imprimeriei. El nu poate comunica cu camarazii săi europeni — decât oral, sau prin manuscrise. Nouă ni se cer enorme eforturi mentale ca să convingem pe un strein că suntem inteligenți și că am cetit pe Proust — când ar fi atât de simplu să-i oferim o carte a noastră, și apoi să începem discuția plecând de la ea... împotriva acestui destin al majorității scriitorilor români, iubite Maestre, s’ar putea lupta, ar putea veni o zi când nu vom mai fi siliți să conversăm într’o limbă care nu este a noastră, când nu vom mai fi nevoiți să ne rezumăm aproximativ și să spunem, bunăoară unui oaspete ca d-stră, cutare e mare poet, cutare e un bun romancier, cutare e dramaturg. Ar putea veni o asemenea zi... Evident, dacă Serviciul nostru de propagandă ar ști ce trebuie să facă, în primul rând pentru demnitatea scriitorului român, și în al doilea rând pentru gloria țării. Dar despre aceste necazuri ale noastre, , prefer să nu vă mai vorbesc. Ducem de multă vreme lupta cu oficialitățile culturale românești — și rezultatele probabil că le cunoașteți și d-stră. Probabil că visa oferit și d-stră un album cu vederi din România, și poate un breviar al istoriei românești, în limba franceză. Asta e cam toată zestrea noastră culturală care poate trece granița. Dar nu numai aceste mizerii locale ridică ziduri între scriitorii români și camarazii lor europeni. Nu vă veți supăra, iubite Maestre, dacă vă voi aminti că în scumpa noastră Spanie nu s’a tradus nici un autor român. Noi, de bine de rău, ne-am învrednicit să traducem câteva volume, iar Negura lui Unamuno a avut chiar un meritat succes de librărie. Evident, însă, nu din cauza aceasta rămânem noi atât de izolați față de restul scriitorilor europeni.Am fi fost fericiți să existe cel puțin traduceri franceze. Editorii francezi — care își desfac 10 la sută din producția lor anuală în România — nu înțeleg să facă nici o experiență cu scriitorii români. Editorii francezi au trădat de mult misiunea spirituală și culturală a Franței. Căci misiunea Franței era să dea o unitate culturilor europene, să facă accesibile valorile și sensibilităților culturilor moi. Cel care învăța limba franceză, limbă europeană, avea justificata pretenție de a putea străbate cu ea nu numai în hotelurile și saloanele de la Belgrad, București și Varșovia , ci în literaturile țărilor respective. Astăzi, cu limba franceză, nu poți ceti decât traduceri din englezește. Evident, romanele englezești sunt bune și se vând. Dar nu îa un succes sigur de librărie se reduce misiunea spirituală a unei culturi de măreția Franței. Sau, într’adevăr Franța renunță la primatul ei, renunță să mai poarte pentru noi riscurile și gloria de a fi singura urmașă a Imperiului Roman ?!.. Primiți, iubite Maestre, asigurarea stimei și admirației ce v’o port. MIRCEA ELIADE Frământările din Franța MARIANA: Mi se pare că iar o să am nevoe de mătură Motorizarea armatei Pacifiștii și în general toți dușmanii înarmărilor doritori a menține eforturile economiei Statului în domeniul confortului și al satisfacției individuale, au împiedicat deseori realizarea motorizării necesară unei armate moderne cu pretextul lipsei de comunicațiuni. Se spunea în general că țara noastră lipsită de drumuri nu va avea ce face cu autovehiculele și deci tot calul și bcul va înlesni manevra armatelor. Războiul abisinian însă ne dă cel mai bun exemplu de utilizare a motorului în regiuni foarte grele, lipsite de drumuri sau croite concomitent cu mersul operațiunilor tocmai prin intermediul forței mecanice. Dar afară de aceste posibilități tehnica modernă prin îmbunătățirile aduse „chassiului” cu aplicarea sistemului de „semiosis" a înlesnit deplasările cu ușurință a autovehiculelor pe orice teren. Experiențele ministerului nostru cu astfel de mijloace prin regiunile cele mai improprii ale Basarabiei au demonstrat cu prisosință aceste posibilități. Alte armate însă sunt astăzi în plină realizare după un plan sistematic întocmit încă cu mulți ani mai înainte. Ultimele manevre germane au uimit prin varietatea aplicărei motorului. Infanteristul de astăzi nu mai poate fi cămila deșertului, nici măgarul regiunilor muntoase încărcat cu 40—50 kgf. bagaje și adus pe câmpul de luptă istovit de puteri, rănit de bocanci, de cureaua armei, a rănitei sau a sacului cu merinde. In această ideie, germanii au realizat deja unități motorizate și la manevrele din anul trecut au utilizat în largă măsură autotransporturile. Până și pionierii au primit ca zestre tancuri amfibii cu rulouri pentru întinderea „punților de asalt“ precum și a scândurilor peste scheletul podurilor format el însăși din bărci deplasate rapid cu ajutorului motorului atât pe uscat cât și în apă, astfel că nevoile de trecere ale cavaleriei pot fi satisfăcute acolo cu mare repeziciune, putând ca într’o singură noapte să se aducă materialul dinapoi și să se construiască și podul. Alte mașini au fost pregătite pentru transportul cailor înșăuați necesari statelor majoare și comandamentelor care vor să facă anumite recunoașteri sau apropieri de trupe pe poteci, viroage, sau regiuni acoperite unde motorul nu ar putea pătrunde. Rusia de asemenea a realizat mult în domeniul motorizării. Afară de posibilitățile de autotransport pentru trupe, ea a motorizat o mare parte din serviciile cavaleriei și grănicerilor, care constituesc elemente de avantgardă. Astfel bucătăriile și cuptoarele motorizate pot rămâne în urmă pentru a coace pâinea și a găti mâncarea, ajungând totuși la timpul oportun pentru hrănirea trupelor. La noi nu au fost încă înțelese aceste nevoi. S’a pierdut și se pierde încă mult timp cu studii teoretice ale unor comisii care-și justifică astfel activitatea pentru îndelungate epoci de misie. Trebue să se înțeleagă că războiul modern cu un armament așa de variat și tot atât de ucigător — tunuri, aviație, armă, pușcă mitralieră, mitralieră, gaze, etc. — cere prin scoimotul câmpului de luptă și diversitatea problemelor ce pune la fiecare pas — un consum de energie umană, de forță nervoasă, mult mai mare ca în trecut. De aceia pentru a creia în fiecare luptător rezerve sufletești care să-i asigure posibilitatea rezistenței într-un proces de evenimente așa de complicat, se spune ca el să fie adus aci în condițiuni de sănătate și odihnă din cele mai bune — fapt ce nu se poate realiza decât prin motorizare. Trebue să pornim deci cât mai repede la lucru satisfăcând aceste nevoi ale armatei și dând totodată economiei generale a statului posibilități de înviorare. C. DELA TURTUCAIA In jurul unei nenorociri Tragicul accident dela Cotroceni a îndoliat orice conștiință românească, orice suflet curat. Nu e om, care să nu fie încă înmărmurit de grozăvia acestei întâmplări produsă în cel mai înalt moment, când nația întreagă, într'un elan neîntâlnit încă în istoria noastră, își sărbătorea pe Suveranul ei, în fața celor doi șefi de state vecine și aliate. Atâtea vieți distruse, atâtea victime ale acestei nenorociri. Cine sunt vinovații accidentului? Care-i mâna care a putut să provoace această sguduire a sufletului românesc întreg? Nu e om care să nu aibă părere în această privință. Nu e o om care să nu dea o explicație. Trei străluciți specialiști cercetează de patru zile cauzele, și nu s-au pronunțat încă asupra lor. Profanii le-au stabilit din prima clipă și au dat pe loc verdictul. Nu vi se pare că e și aci un semn al totalei lipse de adâncime a spiritului nostru în orice domeniu? Dar nu asupra acestui lucru ne vom opri. Cauzele nenorocirii dela Cotroceni sunt cercetate de specialiști. Datoria lor e să indice vinovățiile. A sancționa însă persoane, oricât de multe, e prea puțin. Ce va trebui sancționată, e însăși organizarea noastră generală. Statul nu are organizat un corp tehnic pe specialități care să îngăduie oricărei autorități să-și recruteze personalul absolut necesar și de înaltă valoare. De câte ori aam țipat împotriva acelui absurd sistem de a închide porțile tuturor tinerilor ieșiți de pe băncile universităților și școlilor noastre tehnice superioare. De câte ori nam atras atenția că din meschine calcule bugetare statul își anihilează însuși rolul de priveghere și control al muncii naționale. Municipiul București nare ingineri destui, câți ar trebui să aibă pentru acest imens progres al orașului, ce-i dator să urmeze. Dar cum poate să-și organizeze un corp tehnic excelent pregătit, când statul a oprit orice nouă angajări de personal. Statul a decis că orice angajare de personal în locurile bugetare vacante, în orice administrație publică, inclusiv comuna și județul, nu numai că nu va fi recunoscută, dar va privi exclusiv pe cel ce-a făcut-o. Municipiul București a voit să ignoreze acest stupid ordin al statului. Ș- a făcut apel la Școala Politehnică pentru a-i recomanda pe cei mai de seamă ingineri pentru serviciile primăriei. Niciunul din inginerii recomandați nu a voit să primească ofertele făcute. De ce? Din acelaș motiv, bineînțeles, lipsă de stabilitate. Și e natural să He așa. Când statul amenință că „orice numire nouă privește exclusiv pe cel ce-a făcut-o", cum mai poate un om serios să primească o situație periclitată de la început de concepții stricte de guvernare?: De câte ori am strigat că prin asemenea sisteme se periclitează însăși organizarea românească toată? De câte ori am țipat că prin asemenea sisteme energiile tinere și elementele de valoare se irosesc, în loc să fie cu folos întrebuințate în progresul general? In câte împrejurări nu ne-am spus gândul răspicat și sincer? Astăzi se caută vinovații nenorocirii de la Cotroceni. Oricât de multe persoane s-ar sancționa nu va fi destul, dacă nu se încearcă schimbări radicale de concepții și sisteme, care paralizează orice acțiune românească. E ușor să prinzi nenorociri de acestea pentru a face din ele prilejuri de răfuieli lăturalnice. Adevărații români, în împrejurări de acestea, pentru respectul pe care-l datorăm cu toții suferinții unor ființe lovite de o nenorocire atât de mare, trebue să se ridice, cel puțin acum, deasupra tuturor altor interese și să vadă adevăratele primejdii ce ne amenință pe toți. Dacă nici înspăimântătoarea întâmplare de la Cotroceni este de nici un învățământ, nu ce mai așteptăm? C. A. DONESCU