Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-06-21 / nr. 442

VREMEA 10 Duminică 21 Iunie 1936 .­ A urcat în fugă treptele scării dinspre Știrbei Vodă, lângă Con­servator. Un domn gras văzân­d-o făcu un gest de apropiere. Ca­­­terina tresări și grăbi pașii. D.­n Știrbey Vodă ieși iar în Popa Tatu­­ se urcă în urma unei femei grase, ce mirosea a băutu­ră, în autobuz. Mirosea o benzină arsă și cauciuc înfierbântat. O cu­prinse o amețeală ușoară, din care își reveni imediat ce coborî în șoseaua Giulești. Acasă mama o primi cu ace­leași observații. — Iar așa târziu, Caterina. Ta­ta a făcut iar scandal. Seara vis ,când el doarme, dimineața plea­că el, la amează nici nu dai pe­­acasă... Nu vă întâlniți niciodată. Se plânge mereu de purtarea sa... Caterina privi lung spre fe­­m­eea îmbrăcată simplu, cu o gri­­mea murdară la cap și i se păru atât de streină, încât nu-și putu stăpâni un gest de plictiseală. — Bine, mamă, nu-mi spui asta prima dată... Se îndreptă spre camera veci­nă, dar reamintindu-și ceva, se opri. Deschizând poșeta, întinse mamei o monedă de o sută de lei. — Mi’ai cerut ieri și n’am a­­vut... Femeea se feri, fără să întindă mâna. — Nu, lasă. Tatăl tău a luat leafa chiar azi. Poate ai ta ne- Voe. Refuzul o enervă brsuc. Ridi­că din umeri, puse banii la loc și trecu în camera vecină, und­e-și avea patul, închizând ușa cu zgo­­mot în urma ei.. . La vârsta când alți tineri simt primele tulburări în fața genelor adumbrite ce tremură ca niște a­­rripi de­asupra apelor adânci, Dan Abulius, retras în camera lui d­in casa părintească de pe strada Sfântului Constantin, căuta să descifreze în Vțplumele tatălui său sensul atâtor mișcări revoluțio­nare ne-au avut loc pe întreg globul pământesc, din cele mai vechi timpuri. Nu i-a fost greu să înțeleagă că totdeauna au e­­xistat, deasupra tuturor altor di­viziuni sociale, două clase: a a­­supriților și a asupritorilor; că niciodată nu se va ajunge la o formulă de înțelegere și că lupta dusă de veacuri de cei mici și o­­bijduiți este încă într’o fază când idealul se confundă cu utopia. Luase însă parte cu sufletul la suferințele trecute ale acestei mulțimi de desmoșteniți ai soartei, întegrându-se la început numai platonic, apoi efectiv, în lupta pentru izbânda acestei idei. Și apărea uneori în ceața privi­rilor obosite, printre rândurile cărților, doi ochi negri al căror abis îl tentase adeseori să-l cu­cerească. Noaptea, când se culca îl obseda trupul al căror linii dure vibrau în mers sub șorțul de uni­formă, ca niște strune de vioară prea întinse. Se trezea din somn cu imaginea înșelătoare a visului spulberată într’ânsul. A doua zi pândea venitul fetelor de la școa­lă. Nu îndrăznea să le iasă îna­inte. I se tulburau privirile și-l cuprindeau fiori calzi. Pe vremea aceea Caterina era în clasa cincea de liceu, un copil încă. Nu i-a dat ocazie să simtă furtunile d­eslănțuite în sufletul lui de apariția ei. Nici Valeria nu a putut bănui ceva. Dan le evita și ele îl credeau ursuz și rău. Când peste câteva luni Dan a fost identificat ca membru al u­­nei „periculoase asociații secre­te”, spuneau ziarele, fetele, cu toată durerea, i-au discutat cu severitate vina-Dan primi resemnat pedeapsa legilor. Stătuse un timp la Văcă­rești, apoi fu purtat pe la Bra­șov, Craiova, în confruntări o­­bositoare. A rămas la Brașov. Nu suferea că-i lipsia libertatea. Se obișnuise încă de acasă să nu ia­să cu zilele, își dădea seama însă că pedeapsa, exprimată în cei 10 ani de detențiune, nu avea să-i schimbe ideile , da­r dar nu să-l să i le purifice, schimbe pe el ca om. Când va ieși de aici va începe iar, chiar de-ar fi sigur că se va întoarce peste o săptă­mână... Acestea au fost credințele în­ceputului vieții noi, o lună, două­­, apoi hotărîrile luate s’au prefăcut, în semn de protest pen­tru o pedeapsă pe care, socotea, n’o meritase. S-au încercat disperări istovi­toare. Nu putea să doarmă nop­țile. Sărea la gratii, de care se agăța ca o maimuță, smucind și rănindu-și mâinile. Cădea mort de oboseală și’n delirul acelor clipe chema pe ai lui printre su­ghițuri de plâns... Intrase pe poarta închisorii cu numele și ființa Caterinei în su­flet, în sânge. Singura femee a gândurilor sale, care să-i popule­ze singurătatea. Pentru Caterina regretase în primele zile pierde­rea libertății. Apoi obosesia tru­pului ei deveni beția albă a singu­rătății sale. Primea de acasă scrisori încurajare și bani, deasupra că­de­rora plângea cu lacrimi amare. Nu i-au scris când a doctorul. Nici când Valeria murit s’a măritat. Pentru cel privat de la trăirea vieții, trăirea altora de­vine tortură. Doamna Abulius își dădea seama de acest lucru... Când directorul închisorii l-a anunțat că este liber, n’a crezut. Nu mai glumise nimeni de mult cu dânsul, și prima glumă care i se arunca după atâta timp era dureroasă, prea dureroasă. Apoi a trebuit să cedeze insistențelor repetate și să iasă din celulă. A­­flase de amnistia acordată de rege. Câștigase cinci ani de via­ță. Cât suferise în ceilalți cinci ani trecuți, și totuși parcă ieri intrase după zidurile negre, înfio­rătoare. A luat primul tren spre Bucu­rești. Se gândea la părinții lui, la Valeria, la Caterina... dacă îl așteaptă. Poate se schimbaseră multe... L-au uitat... Nu mai pri­mise demult nici o scrisoare... Acum prețuia libertatea și se gândea la o viață liniștită, în a­­fară de primejdii. N’ar fi fost în stare să pornească din nou luptă, așa cum avusese în gând la Se rupsese firul care-l lega de viața sbuciumată a celor mici. Era și el mic acum, un pușcă­riaș... Când s’a coborât din tren, pe peronul gării de nord, s’a simțit strein, urmărit de priviri dispre­țuitoare- Hainele îi erau roase, buzunarele desprinse. Se strân­sese mai bine în jurul corpului. Nu s’a dus direct acasă. Simția nevoia să rătăcească pe uliți în­sorite, să vadă lume, lume mul­tă, să răsufle, să-și adune miteri noi. Trecu apoi în calea Victo­riei, bucurându-se de freamătul din jur, de soarele de pe cer, de primăvara care plesnea în mu­gurii teilor de pe bulevarde... Abea spre seară coborî pe bu­levardul Elisabeta, până la dra­­gueria „Aura”. Ieși prin Plevnei în Sf. Constantin, își amintea din viața lui trecută, din copilă­rie. Ultimii cinci ani îl îmbătrâ­niseră- Străzile erau liniștite. Trecea rar câte o mașină. Miro­sea a pământ umed încălzit de soarele de peste zi. La o casă, cu fereastra deschisă, cânta ci­neva la un pian. Se opri în față, pe trotuarul celălalt și se uită. Văzu o fată cântând la pian și lângă ea, a plecat puțin, un tâ­năr. Când ea se opri el îi luă mâna. Ii spuse ceva, căci ea râse. Râ­sul ajunse la el. Mai avea câteva case. Sângele pulsa mii de calorii. Mergea cu pași mari, parcă ar fi făcut zeci de kilometri dintr’o distanță fără început, fără sfârșit. Intrând în curte i-a fost teamă că nu-i vor mai ține picioarele. Urcă scările din curte cu pași de plumb. In sufragerie era lumină. Se gândi că nu poate să intre fără să sune... Unii îl înstreina­­seră­.. Se apropie de butonul so­neriei. Văzu cartea de vizită și, involuntar, își apropie ochii. Citi: Traian Antona, avocat. Se cutremură de spaimă. Se mutaseră. Aici locuia un strein... un strein care putea să-l surprin­dă în curte, să-i ceară socoteală. Ii era foame și era obosit... Se strecură cu pași furișați spre poartă. Tocmai ieșia din curtea vecină un domn, pe care îl opri. — Doctorul Abulius nu stă în casa aceasta ? .—■ A locuit. A murit acum trei sau patru ani... răspunse streinul cu glas sec. Doamna locuește aici, cu fata și ginerele, avocatul Antona... A murit! bâlbâi Dan. . îi venea să râdă, să plângă, nu știa ce. Parcă primise o lovi­tură puternică în creștet. Se în­vârteau casele, strada. Se sprijini de gard să nu cadă. Mergea așa, împleticindu-se. Murise bătrânul și nu știuse. Nu i-au scris­­ dușmani! Trecuse de poartă. Se întoarse și intră în curte. Ii era tot mai foame, era tot mai obosit­.. Nu se opri lângă sonerie. Nu bătu în ușă. Intră în antret, apoi în salon. Nici în dormitor nu era nimeni, dar lumina era aprinsă Se auzea vorbă în sufragerie. Desigur era mama, Valeria, băr­batul Valeriei... Poate și Ca­terina... Gândurile i se rostogoleau în minte ca niște stânci rupte de pe un povârniș prăpăstios și cădeau la vale. Era îmbrăcat urât, cu haine vechi, roase, cravata rup­tă, buzunarele la fel. Duse mecanic degetele prin păr, și pipăi cravata. Barba îi era crescută, unghiile netăiate, murdare. Bătu încet în ușă, încât în cli­pa următoare se îndoi el însuși dacă bătuse. Și, fiindcă răspun­sul nu veni îndată, poate nici nu avea să vie, apăsă mânerul cu mâna tremurătoare, cuprins de spaimă, de întuneric... Intră... Cu câteva zile înainte agentul sanitar Pitrop, venise acasă ia­răși târziu. De când murise doc­torul Filip Abulius, multe s-au schimbat și la spital. Succesorul era un tânăr încrezut care la cea mai mică și sever, abatere, fără prea multe cercetări amenda. Pitrop îmbătrânise și se simțea din ce în ce mai fără puteri. Pri­mea zilnic observații și chiar a­­menințări cu darea afară din ser­viciu. Plictisit, descurajat, rămâ­nea uneori până la miezul nopții la spital, moțăind deasupra hâr­tiilor, fără ca să lucreze mai mult decât în zilele când pleca la ora obișnuită. Acasă, când venea, era pornit pe scandal. Mai ales întârzierile fetei îl supărau peste măsură. Dar faptul că ea își câș­tiga singură existența, îl făcea să tacă. Era însă a treia noapte când venise la douăsprezece acasă și Caterina lipsia.­­ Nu mai pot suferi situația asta. Să plece, zise el, dacă nu-i convine să stea aici. Cu s;la n’o opresc. Mai am copii mici și nu pot să-i las să vadă purtările su­­rorei mai mari... Nevasta îi turnase mâncare în farfurie și-l asculta liniștită... Ea era sigură de purtările bune ale fetei, cât și de faptul că Pitrop nu tace din alte necazuri și că nu i-ar spune odată o vorbă care s’o alunge de acasă. Pe Caterina o rugase mult, dar adesea să nu întârzie fata i-a răspuns că nu-și va neglija interesele pentru niște prejudecăți stupide și că, dacă odată vor să se convingă unde întârzie, s’o caute la doamna Abulius. N’a căutat-o niciodată nimeni, dar m­ama a rămas cu convinge­rea că așa trebue să fie. Se obiș­nuise să nu-i răspundă lui Pitrop, când o întreba ceva de fată și el se ducea la culcare murmurând amenințări, pe care însă le uita până a doua zi. In seara asta tocmai terminase Pitrop de mâncat, când se auziră pași pe scări. Caterina intră, a­­runcând un bună seara gutural, în silă- Făcu câțiva pași, se opri nehotărîtă și, întorcându-se spre cei doi părinți, zise : — îmi pare bine că vă găsesc împreună. Voiam să vă spun că nu mai pot continua serviciul stând atât de departe de bancă. M’am hotărît să-mi încheiez o cameră mai aproape. Dacă voi putea, vă voi ajuta... Mama o privi lung, totuși sec, apoi dădu din cap. — Cum crezi... Tatăl rămase cu privirile pier­dute în flacăra lămpii, bătând da­rabana cu degetele în masă­— am­­ făcu el săltând din u­­meri. Apoi a stins lampa și s'au cul­cat. A doua zi Pitrop a plecat mai devreme la birou. Când s-a scu­lat, Caterina nu l-a mai găsit. Și-a făcut geamandanul, și-a luat rămas bun de la mamă, de la frați și a plecat, își închiriase o cameră mo­­biliară pe Popa Tatu. Fereastra dădea într’o grădină bine îngriji­tă, în care în fiecare dimineață a­­păreau doi bătrâni la plimbare, ca’n târgurile provinciale. Intra printr’un gang puțin luminat și urca niște scări în spirală, strâm­te. Casa avea un aer de tristețe iremediabilă. Caterinei îi plăcea. Nu se auzea sgomotul orașului. Camera era mobilată modest, dar cu mult gust­ o impresiona­seră mai ales cele câteva portre­te de strămoși ale gazdei. Prima noapte nu putuse să doarmă, pat și așternut strein. A­­poi s’a obișnuit. Iubea interiorul acesta, în care aștepta să se în­tâmple ceva neobișnuit, grav, care însă ar fi satisfăcut-o, ar fi dat un sens vieții sale. Venea acasă cu drag. Nu au­­zia vorbe, nu vedea ochi întorși pe dos... Când le-a adus la cunoștință faptul împlinit, doamna Abulius și Valeria s’au mirat. — De ce ai făcut asta ? — Mi-era greu să mă duc toc­mai acasă. — Atâția ani te-ai dus... — Mă săturasem și de scenele tatei... — N’ai făcut bine, complecta­se bătrâna. Dacă ne-ai fi spus, ți-am fi dat camera lui Dan... Tot este liberă... Ai fi putut sta până ce se va întoarce­.. — Nu vreau să abuzez. Sunteți prea buni și așa... Traian se arătase și mai nedu­merit. Apoi ridicase degetul la frunte . — Am înțeles, zise. — N’ai înțeles nimic ! răspun­se Caterina lovindu-l cu mănușa peste gură. Valeria era de față și Traian se roși. — Traian glumește, îi luă ea apărarea. — Ca totdeauna, știu... Când Valeria trecu în sufra­gerie, Traian i-a luat mâna Cate­rinei privind-o semnificativ și îndrăzneț. ■ — Nu glumesc totdeauna... spuse el. Plecase în Popa Tatu cu vor­bele lui în gând. Cu sărutarea caldă, care urmase vorbelor, în sânge. Nu știuse cum se întâm­plase... Se înfiorase necunoscute. Se gândea de bucurii că s’ar putea întâmpla să audă o bătae în ușă și să fie el... îi era frică de acest gând. O apăsa singurătatea și liniștea camerei. O chema strada fremă­tătoare, soarele de-afară, grădini­le, copacii... Ii era foame trupului de plăceri noi, ca să se deslege emoțiile altor lumi. Intrase în somn cu sbuciumul așteptării, al dorințelor ferecate. Voia să-l în­tâlnească pe Traian... Era Joi și Valeria obișnuia să facă vizite. Venise în Popa Tatu, se cul­case, dar nu putuse să doarmă și încercă să citească. Nu reuși să treacă de prima pagină. Spre seară s’a îmbrăcat și ieși. In Ciș­­migiu aceiași copii, sau poate alții, pe bănci tot studenți cu cursuri în mână, glumind pe urma ei. Se trezi mergând pe Sfântul Con­stantin, grăbită, cu teamă că nu va ajunge la timp. Intrase grăbită și, după ce a sunat, așteptă neliniștită, un minut, două. I se părură ceasuri... Venise Tra­­an, surprins, încur­cat, totuși trădându-și bucuria. — N’am bănuit cine-i. Intră... Valeria nu-i acasă...­­— Știu... Tresărise. Știa și totuși venise. Voise să-i atragă atenția. Să râdă de înțelesul ce se putea da vorbelor. In sufragerie mirosea tot­a por­tocală și lămâe. Ea era roșie de emoție și nu-și putea ascunde un ușor tremur. — Ai știut și totuși ai venit, zise el apropiindu-se tot mai mult. De ce Caterina ? — De ce? repetase ea. Traian îi luă mâna, mângâin­d-o... — Nu știu, răspunse ea mai târziu, roșindu-se și mai tare. Fața lui se lipi de a ei, trupurile se apropiară. Și răsuflarea se opri într’un sărut sălbatec. Caterina gemu și apucând brațul voinic cu amândouă mâinele, închise ochii, frământându-și buzele între dinții mărunți. Ușa se deschise brusc. Se des­­făcură din îmbrățișare. In fața lor stătea Dan, așa cum îl cunoșteau, dar mai bătrân, mai slab, încre­menise în cadrul ușei, rezemat cu umărul stâng pe ușor, privindu-i zăpăcit. Buzele îi tremurau, de parcă ar fi tras o spaimă gro­zavă. Pe frunte îi străluceau pi­curi mici de sudoare. — Nu locuește aici doamna A­­bulius ? reuși el să întrebe, su­grumat. — Aici Dan... Ai venit ? Eu sunt soțul Valeriei... Se repezi spre Dan luându-i mâna, pe care însă acesta și-o re­trase repede. ” — Nu­ se feri el și de a doua încercare a lui Traian. Ridicând privirile spre Cateri­na, o văzu prin prisma tulbure a amintirii îndepărtate, îmbră­cată în șorț de uniformă, cu liniile trupului dure, vibrătoare, Cate­rina care-i obsedase noaptea în­chisorii, liniștile, tăcerea... Aceea pe care o vedea acum nu era Caterina. Ochii nu erau ochii din trecut, nici gura, nici liniile trupului. Pe chipul lui apăru pentru o clipă umbra unui zâmbet trist, ca flacăra unei făclii funerare, își trecu mâna prin fața ochilor, să alunge o vedenie supărătoare. — Ești tot prietena bună a Valeriei ? întrebă el. Caterina tresări,, ca atinsă de lovitura unui bici, fără însă să răspundă. Râsul acela neomenesc, fioros, o făcu să se dea câțiva pași îna­poi. Dan îi făcu loc să treacă și ridicând degetul arătător spre ușă, zise cu glas pietros, dar gata să se spargă în lacrimi ca stânca din pustiu lovită de toiagul bătrânului Moise. <— Pleacă !... strigă dânsul ră­gușit. Apoi alt cuvânt batjocoritor, urît, înecat în lacrimi, care o a­­lungă pe Caterina. Nu încercase o desvinovăț­ie. Se sfârșise prietenia cu Valeria, cu Traian... Fusese ca un vis ca­­re-ți bucură trupul, sufletul, pe care ai vrea să-l visezi până la capăt, dar îi întrerupe interven­ția cuiva dinafară. Numai că după un astfel de vis te simți indispus, ursuz­ — și ea se sim­ția bine, parc’ar fi scăpat dintr’o primejdie inevitabilă. Ii era frică de ce se putuse lega până atunci... Traian se umbrise brusc în su­fletul ei, ca o medalie la umezeală. Ii era rușine de dânsa pentru Va­lera, pentru doamna Abulius. Se reîntoarse acasă. Vibrau în trupul ei acordurile unui cântec nou al vieții, — poate cântecul primăverii ce o înconjura, — cân­tec care ieri fusese altfel cântat J altfel înțeles de dânsa. Se bu­cura până în ultima celulă a cor­pului, care creștea odată cu bu­curia aceea magnifică, solitară. Era convinsă că a doua zi la bi­rou colegii o vor primi cu zâm­bete de prietenie și-i vor adresa cuvântul. Ea va fi alta și ei vor înțelege schimbarea. Se hotărîse pentru viața nouă, a clipei ce transfigurase realitatea. Rămas numai cu Traian, Dan Abculius avu o strângere dure­roasă de inimă. Reîntors după cinci ani acasă, cu toată bucuria și lumina vieții în suflet, era în­tâmpinat de la început de desamă­­giri crude. N­ durea moartea ta­tălui, de care nu știa măcar când s’a întâmplat. Poate îndată după procesul lui... Nici nu i-au scris... Valeria avea un bărbat care o înșela. Providența l-a tri­mis pe dânsul. Traian avea să-i poarte frică... El însă nu putea să mai ră­­mân. Valeria nu trebuia să afle nimic. Dacă ar fi rămas, poate împrejurările l-ar fi obligat să di­vulge totul... — Ascultă-mă, se adresă lui Traian luându-i mâna. Eu nu pot să rămân în casa asta, care-mi aduce aminte de atâtea bucurii, dar și de atâtea tristeți. M’am convins că locul meu nu este aici. Voiam însă să-ți spun că... să-ți aduci aminte de mine... Se poate întâmpla să mai vin odată, la fel, pe neașteptate... Să nu spui nimă­nui că am fost... își sprijini mâna de umărul lui Traian și oftând greu, se în­toarse. Aruncă o privire spre por­tretul tatălui său de pe peretele din față și începu să meargă cu pași rari spre ușă. — Rămâi Dan... Iți jur... voi Traian să-l oprească. — Nu jura, îl întrerupse el... Jură pentru tine, pentru Valeria... Trecu pragul, trăgând ușa în urmă. Pleca în căutarea vieții noi, pe care era însă sigur că n’o va găsi decât dincolo de moarte. Totuși pleca să o caute. Nu știa de ce... Poate tocmai­ pentru acest motiv. SFÂRȘIT nuvelă inedită de Mihail Șerban ICIOMICa (Continuare din pag­ 8­ a­­cerută decât ca atare, eternita­tea ei este imanentă, nu trans­cendentă. Citez concluzia capi­tolului: „— Poate că ar ieși ceva și din asemenea început (viziunea lui) pentru un al Treilea Testa­ment. Sunt urmărit. Aș vrea să apar din întuneric cu o lu­crare literară și-mi trebue o activitate pentru salvarea pres­tigiului secret. Morții mă desa­­măgesc și vin­ cu care mă văd toată ziua, vin la mine tot ca niște morți viitori, ca să câștige trecere pentru mai târziu. Văzută din cimitir, omenirea nu e aceea pe care îmi închipuiam că o cu­noscusem și mă demoralizează. Ideile, dorințele, preocupările, lumânările, colivile, parastasele, candelele, molitvele, cioclii, popii —adevărata față, deghizată pe stradă în siluete provizorii. De vreme ce fiecare om capi­tonează un schelet, nici nu s’ar fi putut altfel. M’am înșelat! Am voit să fiu profesor, să-ți fie țărâna ușoară, Domnule Minis­tru, că m‘ai numit intendent. Pu­team să devin o somitate univer­sitară și să duc la perfecțiune o vanitate de ignorant. Singurul lu­cru ce se poate vedea într’un in­divid: scheletul impersonal, u­­niforma esențială. Al șaselea copil al meu e bă­iat. Scheletul lui minuscul e complet. E­ sărut și-l iau în brațe, ca într'o radiografie, umbre de oase strânse la umbră de piept. Pe o flașnetă care cântă sub felinar un vals șubred și între­tăiat de finaluri interioare și de agonii, apar după zile, un papa­gal, un cobag sau o familie de maimuțe miniaturale. Muma, de mărimea unui șobolan ține la sân un pui cât o lăcustă. N­ pu­rică, îl leagănă, îl scarpină... Se împrimăvărează... L-am prins pe Mișu fugind de-a bu­­șile printre morminte și cânta în poartă flașneta...’’ (pag. 249), literară iată sensul ce se desprinde din viziunea de mare sarcasm și din fantasticul povestirii Cimiti­rul Buna-Vestire. Proza poetică a d-lui Arghezi nu este de pură gratuitate artistică, ea as­a­cunzând în extraordinara-i forță verbală o intuiție a lumii, un act fenomenologic. Am cita atâtea pagini antologice din fic­țiunea aceasta; ne temem să-i stricăm unitatea dar nu putem să nu atragem atenția cititorului să revină asupra unor fragmente de o rară frumusețe, în chiar scrisul arghezian. Ne referim la acele halucinate și lucide viziuni de erotism, de o poezie unică, din capitolul 9, la inegalabilul portret al unei grotești minciuni masculine (pag. 69—70) din cap. 15, el însuș grandios în verva lui satirică. Mai amintim portre­tul soției unui patron de restau­rant (pag. 105) sau simbolica viziune a servitoarei Mărgărita, sinteză a nătângiei și a empi­rismului ancestral în materie de leacuri; și nu e îngăduit să nu poposești adesea la cap. 34, fan­tastica viziune a cimitirului, la al 37-lea, portretul femeii care luptă prin artificiile științei cu moartea inevitabilă sau la cel următor, de o suavitate și o transparență a purității virgi­nale, de o rară poezie. La care adăugăm admirabila satiră a crematoriului (cap. 46), cap. 43, muzical în formularea lui sen­tențioasă, redând sensația de haos a unui cutremur, ca și ex­celenta șarje a femeii fatale, din cap. 50. Integrată în viziunea cimitirului, umanitatea este caravană de diformități, de mi­o­racole și spaime interioare. Este atâta unitate spirituală în ficțiu­nea d-lui Argh­ezi, încât consi­derăm Cimitirul Buna-V­estire ca pe cel mai frumos roman fan­­tastic din literatura noastră, fă­când din sarcasm o viziune de înalt plan contemplativ, al exis­tenței umane POMPILIU CONSTANTINESC«

Next