Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-02-02 / nr. 423
10— Duminecă 2 Februarie 1936 MARE SUCCES: Sanda Movila Desfigurații. Ed. Vremea Lei 50 roman Marele seriilor Kipling_ Rudyard Kipling este mort, și despre morți ar trebui sa se spună numai bine. Îmi este cu neputință, totuși, sâ scriu un singur cuvânt de laudă asupra acestui mare scriitor englez. Rareori sa întâlnit în istoria lumii o mai feroce capacitate de ură, dispreț și îngâmfare, însoțită cu un uluitor talent de a vorbi fermecător despre natură, animale și copii,trăsătură caracteristică a personalității lui Rudyard Kipling, a fost îngâmfarea. N a putut niciodată suprima in el complexul de inferioritate al anglo-indianului. N a putut niciodată uita că sa născut în „odioasa Indie" — și că, totuși, sa putut înălța atât de sus în ochii englezilor. Primele sale succese gazetărești și literare l-au amețit cu desăvârșire. A început să creadă într’o misiune civilizatoare a Angliei, și sa făcut poetul fermecător al acestui imperialism, care, până la Kipling, avusese cel puțin decența să nu fie un imperialism poetic... In jurul lui Kipling s’a crezat de mult un mit stupid: că este unul din puținii scriitori europeni care au cunoscut și înțeles Așa. Lucrul este cu desăvârșire inexact. Deși născut și crescut în India, Kipling n a cunoscut nici o limbă indiană cultă, n'a cetit nici poezie „nativă”, n a intrat (după propria sa mărturie din 1907) in nici o casă indiană, n a cunoscut nici un „indigen”. Singurele sale amiciții și camaraderii au fost recoltate din lumea militară și administrativă — adică tocmai din acele clase în care ura împotriva „negrilor” este mai înfierbântată. Evident că și acest mare scriitor a vorbit cu „indienii", dar numai cu acei indieni care îi erau indispensabili, cu scriitorii, birjarii și prostituatele. Tot cee ce știa Kipling despre „viața și misterele Indiei”, era recoltat din „lunga sa experiență indiană cu acești nefericiți. Kipling ura maladiv mai ales pe bengalezi — și in nenumărate și fermecătoare scrieri de ale sale și-a bătut joc de acești „Babu unguish”, care aveau in primul rând nefericirea să fie mai inteligenți și mai cultivați ca anglo-indieni. caracteristica generală a anglo-indienilor (adică a descendenților primelor generații de coloniști englezi in India) este uluitoarea lor stupiditate și marea lor îngâmfare. Nji pentru ca bengalezii sunt recunoscuți prin inteligență, putere de munca și modestie — acest popor este cel mai urât de către anglo-indieni, adică de către camarazii și rudele lui Kipling. Marele scriitor englez a fost și a rămas toată viața un mare mâncător de bengalezi, adică un perfect anglo-indian. Kipling era cunoscut și apreciat pentru excepționala lui ignoranța în tot ceea ce privește India. Rolul pe care l-a jucat Kipling în politica și junalistica imperialistă engleză, se întemeia tocmai pe această formidabilă ignoranță. Intradevăr ,un englez, oricât ar fi fost el de imperialist, rămânea totuși un om onest, care ar fi putut oricând să se informeze, să cerceteze la fața locului, și să se convingă repede că indienii nu sunt nici imbecili, nici criminali, nici arierați mentali. Kipling, însă, era apărat prin ereditatea lui anglo-indiană împotriva oricărei tentații de a se informa onest. Este drept că și el avea o bogată bibliotecă și că făcea uneori studii erioase, dar numai în ceia ce privește istoria cuceririi engleze în India. Kipling, care ignora până și rezumatul Ramayanei, știa tot despre steagul cutărui regiment de infanterie engleză, care se distinsese în mai multe asedii și în câteva masacre indiene. In privința acestor informați, Kipling era într adevăr o autoritate; puteai să-l întrebi despre numele oricărui subofițer englez mort glorios într’un obscur masacru de temei, copii și bătrâni — și ți-i spunea cu ochii încinși. Kipung avea o mare dragoste pentru natura și animale, toți englezii iubesc natura și animalele. La anglo-indieni, insă, iubirea aceasta onorablă alunge o adevarata manie. Toți angm-indienii sunt vânători — aa,ca își petrec orele libere în mijlocul naturi și, uneori, in mijlocul animalelor sălbatice. Nu exista angloindian care să nu crească și să nu laude câinii. A Am asistat odată la o foarte duioasă scenă de iubire față de animale; un servitor hindus bătut până la sânge pentru că, din întâmplare, călcase pe piciorul unui câine, „bruta, era să mi-l omoare!”, mi-a mărturisit gazda în lacrimi, consolând cățelușul. Intradevăr... Ca un perfect anglo-indian ce era, Kipling a iubit și el natura, adică jungla indiană și animalele care o stăpânesc. A scris fermecător despre această jungă și despre aceste animale — care, în paranteză fie spus, sunt incontestabil mai fericite decât „brutele negre” care locuiesc satele indiene. (Prin Parlament, său votat în ultimii ani mai multe legi pentru „protecția fiarelor”, a căror sămânță amenință să se stingă. Iubirea pentru natură trebue și ea controlată). Kipling a scris duios despre junglă și despre fiarele indiene — pentru că trebuia să-și arate într-un fel iubirea pentru India, și aceasta era firește, singura lui iubire autentică. De câte ori ieșea din junglă, Kipling comitea cele mai extraordinare gafe literare. Tot ce spune el despre mitologia și religiile indiene, despre ara și templele hinduse — sunt niște erori ridcale. In romanele sale apar uneori și personagii asiatice simpatice (deși, evident, apar ca niște bieți copii inocenți și blegi, alături de care orice subofițer englez este un Napoleon). Dar aceste personagii umane simpatice nu sunt niciodată bengalezi; sunt musulmani, tibetani, orice, numai indieni bengalezi nu. Kipling câștiga anual, numai din edițiie americane ale lui mm Cam zece mii de dolari. Lucrul nu e de mirare, formidabila ură a lui Kipling împotriva „popoarelor colorate" de sub domnia engleză ,— justifica uneori, și poate chiar provoca, acele glorioase masacre de negri americani. Kipling, care a protestat furios împotriva persecuțiilor Armenilor din turcia și a Evreilor din Germania — și a scris atunci atât de frumos despre toleranța anglo-saxonă și despre demnitatea „omului alb” — ar fi putut spune foarte multe lucruri despre masurile punct .e în Africa de Sud și despre violurile din Punjab. Nimeni altul n ar fi povestit mai fermecător ca el tensiunea plutonului de englezi de la Jalianwalla, care au secerat cu mtraiera timp de un sfert de ceas o massă de femei și copii revoluționari. Istoria va regreta intri o zi că asemenea documente de înaltă tensiune civilizatoae, nu ni s’au păstrat prin pana măiastră a lui Kipling... Profesorul Sir Gilbert Murray, de la Universitatea din Oxford, vorbind la „Conferința Naționalităților” (1910), mărturisea că dacă ar exista o lege care să aducă în temniță pe scriitori pentru cărțile pe care le publică—cel dintâi autor pe care l-ar întemnița ar fi „bătrânul lui prieten Rudyard Kipling”. Poate că n’ar fi fost prea rău... Acum, însă, când Kipling nu mai este printre cei vii, singura lui nădejde a rămas poporul indian. Numai prin rugăciunile indienilor—care pot ierta atât de multe — sufletele marelui scriitor Kipling se va putea odihni într’o zi... MIRCEA ELIADE cl. IT 1 C5 fii. f IT Ci © Q „ , ^e0rȘf CaMaur:, L’amité de Proust (N.R.F. Gallimard) Raoul Delly: Repertoire des themes de Marcel Proust (N.R . Gallimard) Să fie adevărat că Marcel Proust, după ce a fost un deceniu și jumătate obiectul celei mai aprinse pasiuni literare, intră astăzi într’o perioadă de indiferență? Câteva voci răzlețe încearcă să ne explice cauzele acestei eclipse. Nu de mult, André Billy într’un lung articol din „L’Oeuvre” se credea îndreptățit să remarce că tinerele generații de cetitori păstrează o totală rezervă fațăă de opera lui Proust prea mondenă, prea frivolă, prea snobă pentru a putea interesa o tinerime, preocupată de întrebările grave ale vieții sociale. Argumentul nu este nou. Încă în 1919 (în timpul lamentabilei lupte organizată împotriva lui Proust de către amicii lui Dorgeles) autorul „Timpului pierdut” trecea drept un salonard, bun pentru Bulevardul Saint-Germain. Au trecut de atunci 16 ani și totuș această stupiditate n’a obosit. Cât valorează un astfel de argument, nu este greu de spus. Este ca și cum i s’ar reproșa lui Racine, că tragediile sale se petrec la Curte, între regi și prinți, departe de orice zbucium social. Nu știu dacă într’adevăr opera lui Marcel Proust trece astăzi printr’un moment de indiferență publică — dar, chiar în acest caz, nu poate fi vorba decât de o explicabilă oboseală a unui public, care din superficialitate din simplu capriciu, are din când sau în când nevoia de a-și schimba idolii. Prin aceasta, À la recherche du temps perdu nu rămâne mai puțin fenomenul lifrar cel mai complex al timpului nostru. Tr<ii fii. Cărțile d-lor Georges Caltani și Raoul Delly sunt oportune, pentru că ne oferă pretextul de a ne întoarce spre Marcel Proust și de a relua contact cu o mare operă, pe care părăsit-o niciodată, dar pe care n’am am lăsat-o prea mult pe seama memoriei noastre devotate ,dar oricum trădătoare. Revenirea este plină de lucruri vechi și descoperiri noui. [ D. Georges Cattaui scrie mai puțin un studiu critic și mai mult o declarație de fidelitate proustiană. Este ceva exclusiv și intransigent în devoțiunea sa pentru marele romancier — și într’asta se dovedește a fi un bun proustian, căci nimeni nu poate iubi opeta lui Proust decât cu emoție și cu intransigență. Am mai remarcat și altă dată caracterul personal, pe care îl are adeziunea cuiva la această operă. Este un fel de inițiere. Este un fel de intrare într’o confrerie. Numai Stendhal îți mai dă acest sentiment de angajare directă și personală în admirația ce i-o porți — și de comunitate cu toți cei care împărtășesc odată cu tine aceeași admirație. Proustienii, ca și stendhalienii, formează în chip firesc o adevărată societate morală, o adevărată familie intelectuală. Nu ne supără deci tonul apologetic al d-lui Cattaui. El nu are poate deplină eficacitate critică obiectivă și nu este poate îndeajuns de convingător pentru un străin, dar pentru cetitorii lui Proust, pentru familiarii lui (ceea ce este acelaș lucru), aceste pagini pasionat scrise, ca o confesiune, ca o pagină de jurnal, sunt nespus de evocatoare. Autorul duce favoarea sa până la un anumit mimetism de stil. Fraza d-lui Cattaui are pe alocuri amploarea unei fraze proustiene, căci bogăția propozițiilor incidente, treptele când suitoare, când coborîtoare ale adjectivelor, ritmul inegal al perioadei, cu alternări de langoare și bruschețe, — toate acestea aparțin vizibil unui scriitor care nu numai că l-a cetit pe Marcel Proust, dar l-a asimilat. Și este o plăcere în plus, aceea de a regăsi reflectat ca printr-un joc de oglinzi, accentul maestrului în scrisul comentatorului. Studiul d-lui Cattaui nu are însă numai aceste calități. El cuprinde și câteva examene critice foarte interesante, nu atât prin materialul pe care îl întrebuințează, cât prin sugestiile pe care ni le oferă. Trebue remarcat în special capitolul în care e vorba despre „influențele engleze asupra formațiunii lui Proust și afinitățile sale naturale cu romancierii britanici”. După ce schițează în trecere raporturile posibile dintre Proust deoparte și Meredith, Henry James și James Joyce de altă parte, autorul ne sugerează câteva relații critice mai puțin evidente (Dickens, I. T. Coleridge, Thacheray...), pentru ca un sfârșit să ne propună o paralelă, poate forțată, dar în orice caz seducătoare cu... Disraeli. „In ce mă privește, el mă face să mă gândesc mai mult la Disraeli prin amestecul lui savuros de fantezie și umanitate, prin felul său particular de a considera aristocrația și noblețea de sânge, prin nu știu ce trăsătură de orientalism, ca și prin iubirea sa ordonată pentru tradițiile cele mai valabile ale Occidentului“ Nu știu cât este de arbitrară această alăturare de nume, dar să recunoaștem că e cel puțin ingenioasă. Tot la capitolul „afinităților engleze” trebue pus și examenul — de astă dată mai precis, mai amănunțit, mai justificat — al raporturilor dintre Proust și Shakespeare, chestiune în cadrul căreia d. Cattaui face câteva observații excelente. A stabili paralele critice este pentru d-sa un exercițiu preferat și, pentru a-și varia punctele de vedere, îl repetă de câteva ori, schimbând doar termenul de comparație. După Proust și Shakespeare, d. Cattauine dă un Proust și Montaigne, iar apoi un surprinzător Proust și Wagner, înrudirea cu Montaigne, straniul paralelism dintre gândirea lui Proust și aceea a lui Montaigne(...) o studiază în legătură cu elementele iudaice ale geniului proustian, pe care d. Cattaui le consideră de primă importanță: .....nimeni n’a descifrat mai răbdător enigma de două ori milenară a unei familii predestinate”. Cât privește apropierea de Wagner, ea îi dă criticului prilejul de a defini cu foarte subtile nuanțe atmosfera stilului proustian. Este un pătrunzător examen, pe care nu-l vom mai transcrie (pag. 99), în speranța că totul nu va scăpa unui lector atent. Cuceritoare prin elan, cartea d-lui Georges Cattaui izbutește să fie și interesantă prim câteva sugestii critice, care merită să fie duse mai departe și sprijinite de texte. „ Vom fi mai rezumativi în ce privește „Repertoriul de teme“, pe care îl publică în aceeași colecție („Les cahiers Marcel Proust”) d. Raoul Delly. Nu este primul „repertoriu“ din exegeza proustiană. Încă la 1927, am avut repertoriul alcătuit de d. Charles Daudet, care ne punea la îndemână registrul alfabetic al celor 232 de personaje, ce formează populația „Timpului pierdut” — rezumând pentru fiecare personaj în parte faptele ce-l privesc și indicând volumul și pagina unde aceste fapte pot fi găsite. Era un adevărat manual, cum școlărește, dar foarte util pentru cine vrea să circule cu ușurință prin imensul roman al lui Marcel Proust. Dar pentru a fi utilizat, repertoriul d-lui Charles Daudet cerea o prealabilă cunoaștere a operei. Astfel, pentru un începător ,acest catalog de nume era complect lipsit de sens. Acelaș lucru se poate spune despre „repertoriul de teme” pe care s’a ostenit să-l facă d. Celly. Pentru un proustian, este un dicționar folositor. Ajunge să-l răsfoești, pentru ca să cuprinzi în jumătate oră întreaga hartă a romanului. D. Celly a lucrat metodic și s’a supus unei munci migăiitoare. Ceea ce i se poate reproșa, este că această muncă a fost strict mecanică. Ea s’a redus la rezumarea faptelor și la gruparea lor după alfabet. Dar trebue să ne bucurăm că fenomenul proustian rămâne încă atât de viu și de bogat, încât să dea de lucru nu numai criticilor și esseiștilor, ci și muncitorilor modești și stăruitori, pierduți de bună voe într’o operație de clasare și sistematizare. Cunoașterea lui Marcel Proust devine o disciplină. Dar să sperăm că nu va înceta niciodată să fie o bucurie. MIHAIL SEBASTIAN VREMEA! la toate librăriile: De la cinci până la cinci de ton călugării opt nuvele — opt romane cncentrate editura vremea lei 50 Cronica literară . VALERIAN Cara-Su (roman); edit. „Cultul Națională“ RADU BOUREANU: Fata din umbră; edit. „Națională“ — Ciornei Descoperit de pictori, peisagiul dobrogean intră prin romanele d-lui Emanoil Bucuța și o literatură, cu poezie orientală , cu misterul lui nesfârșit, servim drept cadru unor puternice pasiuni erotice. Nu este deci surprinzător că unii din tineri scriitori, printre care d-nii 1 Valerian și Radu Boureanu merg pe urmele d-lui Bucuța localizând întâmplări romantic într-o atmosferă atât de puți folosită și într o literatură îi care peisagiul este aproape un principiu de existență. Autor a două volume de versuri, în care flacăra poeziei a pâlpâit uneori, conducător de un deceniu al revistei Viața literară, d. Valerian a isbutit să recolteze destulă simpatie, chiar dacă nu a ajuns și la notorietate O pasiune stăruitoare și indstinctă pentru debutanți i-a asigurat acestui modest camarad de litere o actualitate continuă deși mijloacele sale artistice nu isbutiseră să-l fixeze prea sigur printre valorile contemporane Ar fi prea ușor de compromis primul său roman, prin numeroase citate, care să-i arate impreciziunile de cultură, stângăciile și bombasticismul expresiei împins adesea până la grotescu pueril. Firea blajină a d-lui Valerian ne îndeamnă să-i privim toate aceste neajunsuri, cu bonomie. Romanul Cara-Su e alcătuit dintr’o substanță modestă iar observația scriitorului nu este nicăori revelatoare. Oamenii înșiși se mișcă prea izolat în legătura strictă a subiectului când nu sunt chiar de conturul prea șterse, ca însuș eroul principal, inginerul Mantu, adus de capriciile slujbei din București la Medgidia. Imagina provinciei cade pe al doilea plan, în romanul d-lui Valerian; cele câteva siluete secundare care ne atmosferizează cu mediul local, deși sumar schițate, au o preciziune de linie, care le scoate din convențional. Faptul că autorul nu stăruește prea mult asupra lor este nu atât o deficiență, cât mărturia unui instinct ce l-a ferit să naufragieze în pitoresc moral de speță sămănătorista. Poetul din d. Valerian isbutește să sugereze o atmosferă orientală, în tonuri stinse, dar cu unele notații fericite; în cadrele ei evocă, cu destulă îndemânare și cu o tensiune remarcabilă , scurtă și nefericită idilă între Mantu și tătarca Menai . Și mi este inutil să precizăm că specificul etnografic îi servește d-lui Valerian cu multă dexteritate sa exprime sensația de cerc vicios, de fatalitate, a unor moravuri milenare și ale unui tradiționalism negativ. Omul și peisagiul dobrogean se completează înntr o atmosferă închisă, apăsătoare, învăluind lucruri și suflete. Simpatia scriitorului pentru vechea Turcie ne-a amintit, fără sa vrem, ceva din atitudinea lui Pierre Loti, iar tema însăș a romanului, ca și silueta tulburătoare a tinerei Menam ne spun că d. Valerian nu s-a putut scutura în totul de obsesia tulburătoarei Maitrey, eroina d-lui Mircea Eliade. . Cu deosebire ultimele trei capitole din Cara-Su formează cele mai închegate pagini ale romanului: notația lirică a peisagiului și atmosfera de tragism resemnat a tinerei Menam formează aci un mic poem, de suavități potolite și de filtrata luptate. . . Pentru reușita acestor pagini, se poate spune că „l. Valeria” afirmă un surprinzător debut in proză. Și d. Radu Boureanu a’nceput prin a scrie poeme, înainte de a trece la proză. Volumul său de versuri, Sbor alb, aducea peisagii din lumea bălții, viziuni de legendă și vis, suavități și gingășii cuceritoare. Cele două lungi povestiri din volumul prezent sunt o prelungire în proză motivelor sale versificate, ana și ritmul lunecător al fra- Pretecția pentru £ - L! U[,Prețios’ ne doveirecuzabil că d. Boureanu Va lirică Pantire dintre in cantaprozei!”351 al» In Fata din umbră asistăm la dragostea romantică dintre tânarul Anatol, pe cât se pare el nsus poet, cel puțin în viață, si o țiganca ispititoare, Catia. Dacă ar fi sa însemnăm noi preferința noastră pentru proza lirică a d-lui Boureanu, ne-am opri la primele două capitole. Când povestitorul caută să iasă din atmosfera poetică, îndreptându-se distSr Prm VP1C’ Postirea sa se distr^ma in anecdotic și conven-Gheari NM.,îui2a Timurian, nici Gherda Milbach, tinerele ’s “ 'JJTM* reprezintă falsitatea femeii de oraș, față de primibva și sincera Catia, nu sunt altceva decât două siluete sumare caricaturale. Iar i0c„,e„3 Viforeanu se bucură de toată antipatia directă a scriitorului, ca sa mai poată fi și un personagiu viabil. Notațiile de peisagiu acvatic^ poezia iubirii dintre Anatol și Catia, în care fantezia :^fi.!bera Peste asprimile realit.ați,^ păstrează cele mai bune pagini ale acestei prea diluate povestiri; jn ele regăsim faptiR<;dU ,Boureanu, suavul poet al Sborului alb. Dacă în Fata din umbră, anecdota este ceva mai închegată în momentele ei esențiale deși rămâne mereu acoperită sub ceața efuziei lirice, în Us•iune sau Colina goală povestirea devine dea dreptul fantastică, iar influența prozei artistice a d-lui Bucuța e prea obsedantă. însuș ritmul ce evocă spaima turcoaicei Ustime și neliniștea înbărnei confuze cade într’un fel de obositor manierism. Nu credem să ne’nșelăm socotind ultima povestire a d-lui Radu Boureanu drept o contaminare fantasticului din nuvelele d-lui Galaction și a decorativului din proza pitorească a romanului d-lui Emanoil Bucuța, Fuga lui Șefki. Totuș, d. Boureanu isbutește uneori să realizeze peisagii dobrogene de o interesantă sugestie personală: „Sălbatec pământ dobrogean! coline și văi, valuri și prăpăstii ca o mare agitată prinsă de încremenire, Stânci ascuțite și albe ca niște colți uriași de mamut, țâșnind din pământ după mii de ani. Colibe încovoiate, atâtea spinări încovoiate după le^ca musulmană, către soare către depărtările unde răsare, se bănuește Mecca, cu zidurile obraji de trandafir, în răsăritul soarelui”, sau: „Cunoașteți toamna dobrogeană ? toamna și-a adus nopțile clare peste Mulciova. Luna a călătorit în fiecare seară peste dealuri, le-a uns imaterial privind de cu argint departe stratul pufos, argintiu, care îmbrăcă dealurile, ai impresia că te-ai scufunda de-ai merge pe Și lângă tine, e tot atât argint. Dealurile sunt mai tăcute, mai nevăzute sborurile de păsări", de Schimbând versul cu prozaRadu Boureanu nu și-a schimbat și viziunea. Fantezia sa inundă copleșitor peisagii și oameni, ca o apă nestăvilită; proza nu începe decât de la un anume grad de luciditate și de la disciplinarea lirismului prea abundent. POMPILIU CONSTANTINESCU