Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-02-02 / nr. 423

10— Duminecă 2 Februarie 1936 MARE SUCCES: Sanda Movila Desfigurații. Ed. Vremea Lei 50 roman Marele seriilor Kipling_ Rudyard Kipling este mort, și despre morți ar trebui sa se spună numai bine. Îmi este cu neputință, totuși, sâ scriu un singur cuvânt de laudă asupra acestui mare scriitor englez. Rareori s­a întâl­nit în istoria lumii o mai feroce capacitate de ură, dispreț și în­gâmfare, însoțită cu un uluitor talent de a vorbi fermecător des­­pre natură, animale și copii,­­t­ră­sătură caracteristică a personali­tății lui Rudyard Kipling, a fost îngâmfarea. N a putut niciodată suprima in el complexul de infe­rioritate al anglo-indianului. N a putut niciodată uita că s­a născut în „odioasa Indie" — și că, totuși, s­a putut înălța atât de sus în ochii englezilor. Primele sale suc­cese gazetărești și literare l-au amețit cu desăvârșire. A început să creadă într’o mi­siune civilizatoare a Angliei, și sa făcut poetul fermecător al a­­cestui imperialism, care, până la Kipling, avusese cel puțin decen­ța să nu fie un imperialism poe­­tic... In jurul lui Kipling s’a crezat de mult un mit stupid: că este unul din puținii scriitori europeni care au cunoscut și înțeles Așa. Lucrul este cu desăvârșire in­exact. Deși născut și crescut în India, Kipling n a cunoscut nici o limbă indiană cultă, n'a cetit nici poezie „nativă”, n a intrat (după propria sa mărturie din 1907) in nici o casă indiană, n a cunoscut nici un „indigen”. Singurele sale amiciții și camaraderii au fost re­coltate din lumea militară și ad­ministrativă —­ adică tocmai din acele clase în care ura împotriva „negrilor” este mai înfierbântată. Evident că și acest mare scrii­tor a vorbit cu „indienii", dar nu­mai cu acei indieni care îi erau indispensabili, cu scriitorii, bir­jarii și prostituatele. Tot cee ce știa Kipling despre „viața și miste­rele Indiei”, era recoltat din „lun­ga sa experiență indiană cu a­cești nefericiți. Kipling ura mala­div mai ales pe bengalezi — și in nenumărate și fermecătoare scri­eri de ale sale și-a bătut joc de acești „Babu unguish”, care aveau in primul rând nefericirea să fie mai inteligenți și mai cultivați ca anglo-indieni. caracteristica ge­nerală a anglo-indienilor (ad­ică a descendenților primelor gene­­rații de coloniști englezi in India) este uluitoarea lor stupiditate și marea lor îngâmfare. Nji pentru ca bengalezii sunt recunoscuți prin inteligență, putere de munca și modestie — acest popor este cel mai urât de către anglo-indieni, adică de către camarazii și rudele lui Kipling. Marele scriitor englez a fost și a rămas toată viața un mare mâncător de bengalezi, a­­dică un perfect anglo-indian. Kipling era cunoscut și apre­ciat pentru excepționala lui igno­­ranța în tot ceea ce privește India. Rolul pe care l-a jucat Kipling în politica și junalistica imperialistă engleză, se întemeia tocmai pe această formidabilă ignoranță. Intr­adevăr ,un englez, oricât ar fi fost el de imperialist, rămânea totuși un om onest, care ar fi pu­tut oricând să se informeze, să cerceteze la fața locului, și să se convingă repede că indienii nu sunt nici imbecili, nici criminali, nici arierați mentali. Kipling, însă, era apărat prin ereditatea lui an­­glo-indiană împotriva oricărei tentații de a se informa onest. Este drept că și el avea o bogată bibliotecă și că făcea uneori studii erioase, dar numai în ceia ce pri­vește istoria cuceririi engleze în India. Kipling, care ignora până și rezumatul Ramayanei, știa tot despre steagul cutărui regiment de infanterie engleză, care se dis­tinsese în mai multe asedii și în câteva masacre indiene. In pri­vința acestor informaț­i, Kipling era într adevăr o autoritate; pu­teai­ să-l întrebi despre numele oricărui sub­ofițer englez mort glorios într’un obscur masacru de temei, copii și bătrâni — și ți-i spunea cu ochii încinși. Kipung avea o mare dragoste pentru natura și animale, toți englezii iubesc natura și anima­­lele. La anglo-indieni, insă, iubi­­rea aceasta onorab­lă alunge o adevarata manie. Toți angm-in­­dienii sunt vânători — aa,ca își petrec orele libere în­ mijlocul na­­turi și, uneori, in mijlocul anima­lelor sălbatice. Nu exista anglo­­indian care să nu crească și să nu laude câinii. A Am asistat odată la o foarte duioasă scenă de iu­bire față de animale; un servitor hindus bătut până la sânge pen­­tru că, din întâmplare, călcase pe piciorul unui câine, „bruta, era să mi-l omoare!”, mi-a mărturisit gazda în lacrimi, consolând cățe­lușul. Intr­adevăr... Ca un perfect anglo-indian ce era, Kipling a iubit și el natura, adică jungla indiană și animalele care o stăpânesc. A scris ferme­cător despre această jung­ă și despre aceste animale — care, în paranteză fie spus, sunt incon­testabil mai fericite decât „bru­tele negre” care locuiesc satele indiene. (Prin Parlament, său votat în ultimii ani mai multe legi pentru „protecția fiarelor”, a căror sămânță amenință să se stingă. Iubirea pentru natură tre­­bue și ea controlată). Kipling a scris duios despre junglă și des­pre­­ fiarele indiene — pentru că trebuia să-și arate într-un fel iu­birea pentru India, și aceasta era firește, singura lui iubire auten­tică. De câte ori ieșea din junglă, Kipling comitea cele mai extraor­dinare gafe literare. Tot ce spu­ne el despre mitologia și religiile indiene, despre ar­a și templele hinduse — sunt niște erori rid­ca­le. In romanele sale apar uneori și personagii asiatice simpatice (deși, evident, apar ca niște bieți copii inocenți și blegi, alături de care orice subofițer englez este un Napoleon). Dar aceste perso­nagii umane simpatice nu sunt niciodată bengalezi; sunt musul­mani, tibetani, orice, numai in­dieni bengalezi nu. Kipling câștiga anual, numai din edițiie americane ale lui m­­m Cam zece mii de dolari. Lucrul nu e de mirare, formidabila ură a lui Kipling împotriva „popoare­lor colorate" de sub domnia en­gleză ,— justifica uneori, și poate chiar provoca, acele glorioase ma­sacre de negri americani. Kipling, care a protestat furios împotriva persecuțiilor Armenilor din­­ t­ur­cia și a Evreilor din Germania —­ și a scris atunci atât de frumos despre toleranța anglo-saxonă și despre demnitatea „omului alb” — ar fi putut spune foarte multe lucruri despre masurile pun­ct .e în Africa de Sud și despre violuri­le din Punjab. Nimeni altul n ar fi povestit mai fermecător ca el tensiunea plutonului de englezi de la Jalianwalla, care au secerat cu m­tra­iera timp de un sfert de ceas o massă de femei și copii re­voluționari. Istoria va regreta in­tri o zi că asemenea documente de înaltă tensiune civilizatoae, nu ni s’au păstrat prin pana măiastră a lui Kipling... Profesorul Sir Gilbert Murray, de la Universitatea din Oxford, vorbind la „Conferința Naționa­lităților” (1910), mărturisea că dacă ar exista o lege care să a­­ducă în temniță pe scriitori pentru cărțile pe care le publică—cel din­tâi autor pe care l-ar întemnița ar fi „bătrânul lui prieten Rud­yard Kipling”. Poate că n’ar fi fost prea rău... Acum, însă, când Kipling nu mai este printre cei vii, singura lui nădejde a rămas poporul indian. Numai prin rugă­ciunile indienilor—care pot ierta atât de multe — sufletele mare­lui scriitor Kipling se va putea o­­dihni într’o zi... MIRCEA ELIADE cl. IT 1 C5 fii. f IT Ci © Q „ , ^e0rȘf CaMaur:, L’amit­é de Proust (N.R.F. Gallimard) Raoul Delly: Repertoire des themes de Marcel Proust (N.R . Gallimard) Să fie adevărat că Marcel Proust, după ce a fost un deceniu și jumătate obiectul celei mai aprinse pasiuni lite­rare, intră astăzi într’o perioadă de indiferență? Câteva voci răzlețe încearcă să ne explice cauzele acestei eclipse. Nu de mult, André Billy într’un lung articol din „L’Oeuvre” se credea îndreptățit să remarce că tinerele generații de cetitori păstrează o totală rezervă fațăă de opera lui Proust prea mondenă, prea frivolă, prea snobă pentru a pu­tea interesa o tinerime, preocupată de întrebările grave ale vieții sociale. Ar­gumentul nu este nou. Încă în 1919 (în timpul lamentabilei lupte organi­zată împotriva lui Proust de către a­­micii lui Dorgeles) autorul „Timpului pierdut” trecea drept un salonard, bun pentru Bulevardul Saint-Germain. Au trecut de atunci 16 ani și totuș această stupiditate n’a obosit. Cât valorează un astfel de argument, nu este greu de spus. Este ca și cum i s’ar reproșa lui Racine, că tragediile sale se petrec la Curte, între regi și prinți, departe­ de orice zbucium social. Nu știu dacă într’adevăr opera lui Marcel Proust trece astăzi printr’un moment de indiferență publică — dar, chiar în acest caz, nu poate fi vorba decât de o explicabilă oboseală a unui public, care din superficialitate din simplu capriciu, are din când sau în când nevoia de a-și schimba idolii. Prin aceasta, À la­ recherche du temps perdu nu rămâne mai puțin fenome­nul lif­rar cel mai complex al timpu­lui nostru. T­r<i­i fii. Cărțile d-lor Georges Caltani și Raoul Delly sunt oportune, pentru că ne oferă pretextul de a ne întoarce spre Marcel Proust și de a relua con­tact cu o mare operă, pe care părăsit-o nici­odată, dar pe care n’am am lăsat-o prea mult pe seama memoriei noastre devotate ,dar oricum trădă­toare. Revenirea este plină de lucruri vechi și descoperiri noui. [ D. Georges Cattaui scrie mai puțin un studiu critic și mai mult o declara­ție de fidelitate proustiană. Este ceva exclusiv și intransigent în devoțiunea sa pentru marele romancier — și în­­tr’asta se dovedește a fi un bun prou­­stian, căci nimeni nu poate iubi opeta lui Proust decât cu emoție și cu in­transigență. Am mai remarcat și altă dată caracterul personal, pe care îl are adeziunea cuiva la această operă. Este un fel de inițiere. Este un fel de intra­re într’o confrerie. Numai Stendhal îți mai dă acest sentiment de angaja­re directă și personală în admirația ce i-o porți — și de comunitate cu toți cei care împărtășesc odată cu tine a­­ceeași admirație. Proustienii, ca și stendhalienii, formează în chip firesc o adevărată societate morală, o ade­vărată familie intelectuală. Nu ne supără deci tonul apologetic al d-lui Cattaui. El nu are poate de­plină eficacitate critică obiectivă și nu este poate îndeajuns de convingător pentru un străin, dar pentru cetitorii lui Proust, pentru familiarii lui (ceea ce este acelaș lucru), aceste pagini pa­sionat scrise, ca o confesiune, ca o pagină de jurnal, sunt nespus de evo­catoare. Autorul duce favoarea sa până la un anumit mimetism de stil. Fraza d-lui Cattaui are pe alocuri amploarea unei fraze proustiene, căci bogăția propo­zițiilor incidente, treptele când suitoa­re, când coborîtoare ale adjectivelor, ritmul inegal al perioadei, cu alternări de langoare și bruschețe, — toate ace­stea aparțin vizibil unui scriitor care nu numai că l-a cetit pe Marcel Proust, dar l-a asimilat. Și este o plă­cere în plus, aceea de a regăsi reflec­tat ca printr-un joc de oglinzi, accentul maestrului în scrisul comentatorului. Studiul d-lui Cattaui nu are însă numai aceste calități. El cuprinde și câteva examene critice foarte intere­sante, nu atât prin materialul pe care îl întrebuințează, cât prin sugestiile pe care ni le oferă. Trebue remarcat în special capito­lul în care e vorba despre „influențele engleze asupra formațiunii lui Proust și afinitățile sale naturale cu roman­cierii britanici”. După ce schițează în trecere raporturile posibile dintre Proust deoparte și Meredith, Henry James și James Joyce de altă parte, autorul ne sugerează câteva relații critice mai puțin evidente (Dickens, I. T. Coleridge, Thacheray...), pentru ca un sfârșit să ne propună o paralelă, poate forțată, dar în orice caz sedu­cătoare cu... Disraeli. „In ce mă privește, el mă face să mă gândesc mai mult la Disraeli prin amestecul lui savuros de fantezie și umanitate, prin felul său particular de a considera aristocrația și noblețea de sânge, prin nu știu ce trăsătură de orientalism, ca și prin iubirea sa or­donată pentru tradițiile cele mai va­labile ale Occidentului“ Nu știu cât este de arbitrară acea­stă alăturare de nume, dar să recu­noaștem că e cel puțin ingenioasă. Tot la capitolul „afinităților engle­ze” trebue pus și examenul — de astă dată mai precis, mai amănunțit, mai justificat — al raporturilor dintre Proust și Shakespeare, chestiune în cadrul căreia d. Cattaui face câteva ob­servații excelente. A stabili paralele critice este pen­tru d-sa un exercițiu preferat și, pen­tru a-și varia punctele de vedere, îl repetă de câteva ori, schimbând doar termenul de comparație. După Proust și Shakespeare, d. Cattaui­ne dă un Proust și Montaigne, iar apoi un sur­prinzător Proust și Wagner, înrudirea cu Montaigne­­, straniul paralelism dintre gândirea lui Proust și aceea a lui Montaigne(...) o studiază în legătură cu elementele iudaice ale geniului proustian, pe care d. Cattaui le consideră de primă importanță: .....nimeni n’a descifrat mai răbdător enigma de două ori milenară a unei familii predestinate”. Cât privește apropierea de Wagner, ea îi dă criticului prilejul de a defini cu foarte subtile nuanțe atmosfera sti­lului proustian. Este un pătrunzător examen, pe care nu-l vom mai tran­scrie (pag. 99), în speranța că totul nu va scăpa unui lector atent. Cuceritoare prin elan, cartea d-lui Georges Cattaui izbutește să fie și in­teresantă prim câteva sugestii critice, care merită să fie duse mai departe și sprijinite de texte. „ Vom fi mai rezumativi în ce privește „Repertoriul de teme“, pe care îl pu­blică în aceeași colecție („Les cahiers Marcel Proust”) d. Raoul Delly. Nu este primul „repertoriu“ din e­­xegeza proustiană. Încă la 1927, am avut repertoriul alcătuit de d. Charles Daudet, care ne punea la îndemână re­gistrul alfabetic al celor 232 de perso­naje, ce formează populația „Tim­pului pierdut” — rezumând pentru fie­care personaj în parte faptele ce-l pri­vesc și indicând volumul și pagina unde aceste fapte pot fi găsite. Era un adevărat manual, cum șco­lărește, dar foarte util pentru cine vrea să circule cu ușurință prin imen­sul roman al lui Marcel Proust. Dar pentru a fi utilizat, repertoriul d-lui Charles Daudet cerea o prealabilă cu­noaștere a operei. Astfel, pentru un începător ,acest catalog de nume era complect lipsit de sens. Acelaș lucru se poate spune despre „repertoriul de teme” pe care s’a os­tenit să-l facă d. Celly. Pentru un proustian, este un dicționar folositor. Ajunge să-l răsfoești, pentru ca să cu­prinzi în jumătate oră întreaga hartă a romanului. D. Celly a lucrat meto­dic și s’a supus unei munci migăii­­toare. Ceea ce i se poate reproșa, este că această muncă a fost strict meca­nică. Ea s’a redus la rezumarea fap­telor și la gruparea lor după alfabet. Dar trebue să ne bucurăm că feno­menul proustian rămâne încă atât de viu și de bogat, încât să dea de lucru nu numai criticilor și esseiștilor, ci și muncitorilor modești și stăruitori, pierduți de bună voe într’o operație de clasare și sistematizare. Cunoașterea lui Marcel Proust devine o disciplină. Dar să sperăm că nu va înceta nici­odată să fie o bucurie. MIHAIL SEBASTIAN VREMEA! la toate librăriile: De la cinci până la cinci de ton călugării opt nuvele — opt romane c­ncentrate editura vremea lei 50 Cronica literară­ ­. VALERIAN­ Cara-Su (roman); edit. „Cultul Națională“ RADU BOUREANU: Fata din umbră; edit. „Națională“ — Ciornei Descoperit de pictori, peisa­giul dobrogean intră prin roma­nele d-lui Emanoil Bucuța și o literatură, cu poezie orientală , cu misterul lui nesfârșit, servim drept cadru unor puternice pa­siuni erotice. Nu este deci sur­prinzător că unii din tineri scriitori, printre care d-nii 1 Valerian și Radu Boureanu merg pe urmele d-lui Bucuța localizând întâmplări romantic într-o atmosferă atât de puți­ folosită și într o literatură îi care peisagiul este aproape un principiu de existență. Autor a două volume de ver­suri, în care flacăra poeziei a pâlpâit uneori, conducător de un deceniu al revistei Viața li­terară, d. Valerian a isbutit să recolteze destulă simpatie, chiar dacă nu a ajuns și la notorietate O pasiune stăruitoare și ind­s­tinctă pentru debutanți i-a asi­gurat acestui modest camarad de litere o actualitate continuă deși mijloacele sale artistice nu isbutiseră să-l fixeze prea sigur printre valorile contemporane Ar fi prea ușor de compromis primul său roman, prin nume­roase citate, care să-i arate im­preciziunile de cultură, stângă­ciile și bombasticismul expresiei împins adesea până la grotescu pueril. Firea blajină a d-lui Va­lerian ne îndeamnă să-i privim toate aceste neajunsuri, cu bo­nomie. Romanul Cara-Su e al­cătuit dintr’o substanță modestă iar observația scriitorului nu este nicăori revelatoare. Oame­nii înșiși se mișcă prea izolat în legătura strictă a subiectului când­ nu sunt chiar de conturul prea șterse, ca însuș eroul prin­cipal, inginerul Man­tu, adus de capriciile slujbei din București la Medgidia. Imagina provinciei cade pe al doilea plan, în roma­nul d-lui Valerian; cele câteva siluete secundare care ne at­­mosferizează cu mediul local, deși sumar schițate, au o preci­­ziune de linie, care le scoate din convențional. Faptul că autorul nu stăruește prea mult asupra lor este nu atât o deficiență, cât mărturia unui instinct ce l-a fe­rit să naufragieze în pitoresc moral de speță sămănătorista. Poetul din d. Valerian isbutește să sugereze o atmosferă orien­tală, în tonuri stinse, dar cu u­­nele notații fericite; în cadrele ei evocă, cu destulă îndemânare și cu o tensiune remarcabilă , scurtă și nefericită idilă între Mantu și tătarca Menai . Și mi este inutil să precizăm că speci­ficul etnografic îi servește d-lui Valerian cu multă dexteritate sa exprime sensația de cerc vicios, de fatalitate, a unor moravuri milenare și ale unui tradiționa­lism negativ. Omul și peisagiul dobrogean se completează î­nntr o atmosferă închisă, apăsătoare, învăluind lucruri și suflete. Sim­patia scriitorului pentru vechea Turcie ne-a amintit, fără sa vrem, ceva din atitudinea lui Pierre Loti, iar tema însăș a ro­manului, ca și silueta tulbură­toare a tinerei Menam ne spun că d. Valerian nu s-a putut scu­tura în totul de obsesia tulbu­­rătoarei Maitrey, eroina d-lui Mircea Eliade. . Cu deosebire ultimele trei ca­pitole din Cara-Su formează cele mai închegate pagini ale ro­manului: notația lirică a peisa­­giului și atmosfera de tragism resemnat a tinerei Menam for­mează aci un mic poem, de sua­vități potolite și de filtrata luptate. . . Pentru reușita acestor pagini, se poate spune că „­l. Valeria” afirmă un surprinzător debut in proză. Și d. Radu Boureanu a’nceput prin a scrie poeme, înainte de a trece la proză. Volumul său de versuri, Sbor alb, aducea pei­sagii din lumea bălții, viziuni de legendă și vis, suavități și gin­gășii cuceritoare. Cele două­ lungi povestiri din volumul pre­­­zent sunt o prelungire în proză motivelor sale versificate, ana și ritmul lunecător al fra- Pretecția pentru £ - L! U[­,Prețios’ ne dove­irecuzabil că d. Boureanu Va lirică Pantire dintre in can­ta­­prozei!”3­51 al» In Fata din umbră asistăm la dragostea romantică dintre tâ­­n­arul Anatol, pe cât se pare el nsus poet, cel puțin în viață, si o țiganca ispititoare, Catia. Dacă ar fi sa însemnăm noi preferința noastră pentru proza lirică a d-lui Boureanu, ne-am opri la primele două capitole. Când po­vestitorul caută să iasă din at­mosfera poetică, îndreptându-se distSr Prm VP1C’ Postirea sa se distr^ma in anecdotic și conven-Gheari NM.,î­ui2a Timurian, nici Gherda Milbach, tinerele ’s “ 'JJTM* reprezintă falsitatea femeii de oraș, față de primi­­bva și sincera Catia, nu sunt alt­ceva decât două siluete sumare caricatura­le. Iar i0c„,e„3 Viforeanu se bucură de toată antipatia directă a scriitorului, ca sa mai poată fi și un perso­nagiu viabil. Notațiile de peisa­giu acvatic^ poezia iubirii dintre Anatol și Catia, în care fantezia :^fi.!bera Peste asprimile realit.ați,^ păstrează cele mai bune pagini ale acestei prea diluate povestiri; jn ele regăsim fapt­iR<;­dU ,Boureanu, suavul poet al Sborului alb. Dacă în Fata din umbră, a­­necdota este ceva mai înche­gată în momentele ei esențiale deși rămâne mereu acoperită­ sub ceața efuziei lirice, în Us•­iune sau Colina goală povestirea devine dea dreptul fantastică, iar influența prozei artistice a d-lui Bucuța e prea obsedantă. însuș ritmul ce evocă spaima turcoaicei Ustim­e și neliniștea înbărn­ei confuze cade într’un fel de obositor manierism. Nu credem să ne’nșelăm socotind ultima povestire a d-lui Radu­­ Boureanu drept o contaminare fantasticului din nuvelele d-lui Galaction și a decorativu­lui din proza pitorească a ro­manului d-lui Emanoil Bucuța, Fuga lui Șefki. Totuș, d. Boureanu isbutește uneori să realizeze peisagii do­brogene de o interesantă su­gestie personală: „Sălbatec pământ dobrogean! coline și văi, valuri și prăpăstii ca o mare agitată prinsă de în­cremenire,­­ Stânci ascuțite și albe ca niște colți uriași de mamut, țâșnind din pământ după mii de ani. Colibe încovoiate, atâtea spi­nări încovoiate după le^ca mu­sulmană, către soare către depărtările unde răsare, se bă­­nuește Mecca, cu zidurile obraji de trandafir, în răsăritul soa­relui”, sau: „Cunoașteți toamna dobro­geană ? toamna și-a adus nop­țile clare peste Mulciova. Luna a călătorit în fiecare seară pes­te dealuri, le-a uns imaterial privind de cu argint departe stratul pufos, argintiu, care îm­brăcă dealurile, ai impresia că te-ai scufunda de-ai merge pe Și lângă tine, e tot atât ar­gint. Dealurile sunt mai tăcute, mai nevăzute sborurile de pă­sări", de Schimbând versul cu proza­Radu Boureanu nu și-a schimbat și viziunea. Fantezia sa inundă copleșitor peisagii și oameni, ca o apă nestăvilită; proza nu începe decât de la un anume grad de luciditate și de la disciplinarea lirismului prea abundent. POMPILIU CONSTANTINESCU

Next