Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-04-26 / nr. 434
VREMEA Dealungul istoriei se desprind două tendințe ale spiritului omenesc : soteria și sympathia. Adică încercarea de salvare, de mântuire, de ieșire din lume — și încercarea de a găsi suport în lume, de a iubi lumea, de a căuta armonia cu toată existența și, mai ales, de a iubi această armonie, de a o socoti însăși temelia vieții. După cum vedeți, e vorba de două sensuri ale existenții, de două orientări spirituale: două posibilități de a afla împăcarea sufletului cu lumea. Și una și cealaltă se fundează pe participare; sufletul (sau conștiința, cum vreți să-i spuneți) încearcă o trecere dincolo, o pierdere a limitelor sale(dar nu și a eficienții sale) într-un principiu obiectiv (transcendent sau imanent, loteria, sau sympatia). Ieși din lume ca să te predai unui Mântuitor; sau te pierzi în lume, te împaci cu lumea (adică renunți la anumite limite, la anumite asperități — și fiecare renunțare înseamnă o pierdere aparentă). In ambele cazuri se experimentează aceiași armonie dătătoare de sens existenții. Și prin sympathia și prin soteria omul încearcă să scape de o necesitate cosmică, de destinul condiției sale umane (firești)”. Am transcris acest fragment dintr’un articol intitulat Căile spiritului și apărut acum vreo doi ani în revista ,,Azi”. Am socotit că este cea mai bună introducere la considerațiile asupra timpului nostru care urmează mai jos. Niciodată nu s’a vorbit mai mult ca astăzi despre „istorie”. Lăsăm la o parte cele trei țări în care conștiința creiării istoriei este necontenit exaltată: Italia, Rusia și Germania. Fiecare dintre aceste neamuri crede că revoluția lor a deschis o nouă epocă în istoria Europei și a creiat un om nou. Dar și în afară de granițele acestor țări care au cunoscut revoluția și luptă astăzi ca s’o mențină sau s’o depășească .Ca și în afară de Rusia, Germania sau Italia, se vorbește necontenit de „istorie”. Ceia ce este mai surprinzător, vorbesc chiar oamenii care sunt lipsiți de orice mare viziune istorică, bunăoară, oratorii partidelor guvernamentale din România. Am auzit de curând pe un tânăr guvernamental vorbind despre „linia istorică a României” — expresie pe care ne obișnuisem s’o întâlnim în cercetările unor gânditori politici de seama d-lor profesori Rădulescu- Motru și Nae Ionescu. Chiar oamenii politici de profesie, chiar gazetarii care judecă evenimentele după anumite contabilități misterioase — chiar acești oameni sunt preocupați astăzi de „istorie”, de „destinele istoriei” și celelalte. Cu tot ce se întâmplă astăzi în cultura și politica românească, și aceste preocupări față de „destinul istoric” al neamului nostru își găsesc izvorul central în scrierile politice ale lui Eminescu, și în continuatorii gândirii eminesciene, Nicolae Iorga și Nae Ionescu. Profesorul N. Iorga a vorbit încă din 1905 despre „rosturile” neamului nostru— deși nu-i acorda, pe atunci, un sens dinamic, de „misiune”. In schimb, profesorul Nae Ionescu a făcut, de la începutul carierei d-sale publicistice, apel la noțiunile de „destin” și „linia istorică a dezvoltării neamului românesc”, de câte ori dezbătea o problemă de politică. Dar nu aceste izvoare ale gândirii și lexicului politic de astăzi ne interesează. Este un lucru bine cunoscut că înapoia opiniilor politice sau a faptelor semnificative din istorie — se află întotdeauna o viziune sau un sistem articulat de gândire politică, aparținând unui geniu sau unei elite. In notele de față ne interesează un alt aspect al problemei, mult mai semnificativ, și anume, aderența aproape totală a masselor alfabetice românești la aceste preocupări „istorice”. Astăzi, nu numai generațiile tinere — antrenate de mulți ani în luptele politice naționaliste — ci și „oamenii de meserie”, „politicienii” și clientela lor electorală, sunt nevoiți să vorbească despre „isorie” și „destin românesc”. In măsura în care se organizează o conștiință civilă românească și autonomă — orizontul și dogma acestui „destin istoric” domină orice alt element de doctrină sau tehnică politică. De aceia nu ne putem lăsa convinși de lozinca zilei: primatul politicului. Căci, nu este vorba de un primat al politicului — ci de un primat al istoriei. Imensa majoritate a masselor alfabetice românești, negăsindu-și un sens al existenții în soteria, în mântuirea prin contemplație și depărtare de lume — și-au căutat un sens al existenții în sympathia, adică în colectivul viu și istoric. Neputând să se „piardă” în Dumnezeu sau în contemplația Firii — au vrut să se piardă în substanța vie și organizată a colectivului. Mulți au făcut acest gest dinlor — instinct profund al ființei lor instinct care-i apăra de „ratare”, de sterilitate. Alții, au făcut gestul de sympathia din desperare. O bună parte dintre tinerii care încercaseră să se realizeze în multiplele domenii ale gândului și ale artei, și care s-au întors nemulțumiți sau zdrobiți de munca aleasă a creației personale — au căutat realizarea lor totală și desăvârșită în acțiunea colectivă, istorică (greșit sau abuziv numită „luptă politică”). Aceiași sete pentru un om profund și viu, pentru un om creator și responsabil —■ îi domină pe sit sensul existenții și au încercat foarte puțini sau menținut pe linia loteriei. Majoritatea și-au găsit sensul existenții și au încercat să realizeze acel om nou și fertil după care e însetată epoca noastră — în sympathia, în abandonarea totală în istorie. Nu este vorba, deci, de un primat al istoriei. Pentru că, dacă lupta e autentică și creiatoare, ea nu poate duce numai la o bună întocmire a Statului — ci la o nouă epocă în istoria României, la realizarea destinului neamului nostru, la un om nou românesc. Și toate acestea nu sunt obiective politice— ci misiune istorică, viziune spirituală. Realizabilă nu numai prin lupta politică— ci înainte de toate printr’o nouă luminare a ființei românești, prin organizarea unei „conștiințe civile”, în locul vechei și importantei „conștiințe politice”. Cea mai bună verificare a acestor observații este „succesul” de care se bucură astăzi cuvintele „istorie” și „destin istoric”. Chiar vechile partide electorale au simțit nevoia să-și abandoneze unele lozinci politice și să le înlocuiască prin lozinci noi, „istorice”. Semnul acesta nu ne înșeală niciodată. Când profesioniștii sau organizațiile îmbătrânite împrumută idei, scheme și lexic de la adversarii lor tineri — înseamnă că nu mai pot domina „opinia publică ” și, ceia ce e mai grav, nu mai pot canaliza elanurile creatoare ale națiunii. Asistăm, astăzi, la un fenomen cu considerabile consecințe pentru ființa românească (dacă se va realiza până la capăt). Asistăm la disoluția obiectivelor „politice” (partide, legi, administrație, afacerism, ambiție, etc) —■ și înlocuirea lor cu obiective „istorice” (un om nou, o altă Românie, o altă libertate). România veche a trăit sub semnul politicianismului (căci în fond, noi nu am avut decât doctrine politice — dar practicile au fost întotdeauna politicianiste). România nouă vrea să trăiască sub semnul istoriei, adică al unui destin spiritual. Rădăcinile acestei fundamentale orientări stau însă mult mai adânc înfipte. Ele se găsesc într’o mare sete lăuntrică de „mântuire”, de „sens al existenții" — și într’o mare groază de ratare și sterilitate. Această sete și această groază, care se întâlneau altădată atât de rar în massele alfabetice românești — caracterizează toate clasele de tineri de la războiu încoace. A fi simțit numai atât — și încă este un pas uriaș nainte. MIRCEA ELIADE este, fi Cf Legea Imita Unul din puținii și iluștri sociologi, Gabriel de Tarde, a enunțat, în domeniul atât de ingrat al sociologiei, o lege cunoscută în toată lumea sub numele de „legea imitației”. Gabriel Tarde nu începea cercetarea sa de la numeroasele asemănări care există între speța omenească și aceea a maimuțelor, așa cum făcea în reflexiile sale, de pildă, un ilustru personaj, Monsieur Bergeret creeat de Anatole France. Sociologul francez a înțeles să întemeeze subtila sa analiză numai pe documente omenești. Oricum, legea imitației a fost o mare revelație, iar disciplina sociologică o prenumără printre acele noțiuni clasice, axiomatice, fundamentale, procedând în acest caz după normele tuturor disciplinelor, care aspiră la titlul de știință exactă. Gabriel Tarde a murit în anul 1904. Până atunci, desigur, istoria îi pusese un bogat material de studiu la îndemână. Poate, însă, «l nu bănuia, la acea vreme, în ce măsură timpul se va însărcina să aducă noui ilustrații, noui puternice confirmări celebrei sale legi. Mi se pare însă că legea imitației, de care ascultă oamenii adunați la un loc, dscoperă și un fond comic sau unul trist (comicul și tragicul se împerechează), dacă ne oprim un moment asupra unor anumite aspecte desvăluite de semenii noștri. Vă este, de bună seamă, cunoscută înfățișarea ridiculă a „poetului”, altădată atât de frecventă. Să o reconstituim în puține cuvinte: înalt, slab, palid, tont, subalimentat, privirea rătăcită. Capul împodobit de plete lungi, adumbrite de o enormă pălărie. La gât o lavalieră. Hainele și cămașa de o curățenie aproximativă. Ostentativ desinteresat, dar gata La tranzacții dubioase. Cu sufletul plin de venin împotriva unei lumi care întârzie să-i recunoască geniul, să-l consacre. Sub braț un teanc de manuscrise, cari nu pot fi ascultate de nimeni. Iată comicul. Ei se consideră însăși poezie și purtătorul focului sacru. In realitate nu este decât un trist personagiu. Hrănit de cea mai mare iluzie, cu care poate trăi un om, el este sortit unui lamentabil naufragiu. Sărmanul om crede că imitând înfățișarea unor autentici reprezentanți ai poeziei, nimic nu-1 mai desparte de aceștia. Este adevărat Baudelaire purta lavalieră, era palid, iar îmbrăcămintea trăda neglijență. Verlaine avea înfățișarea unui cerșetor. Dar dincolo de straele lor, dincolo de înfățișarea lor, mai exista un amănunt și acesta era geniul lor. Se pare că neghioiria unor oameni confundă mimarea geniului cu însăși prezența lui. Iată tragicul: In zilele noastre se întâmplă un fenomen analog. De data aceasta politica se însărcinează să ne ofere cele mai ciudate și dezolante documente omenești. Politica, una din cele mai triste îndeletniciri ale omului, este în vremea noastră o ispită generală, poate și pentru motivul că exemplifică acele uluitoare și nejustificate ascensiuni, pe care drumurile firești le refuză. Este o tentație, care a cuprins cele mai liniștite și inofensive temperamente. O înverșunată și diabolică nevoie de căpătuială împinge tineretul, la o vârstă cu mult prea fragedă, către vâltoarea patimilor urâte, chiar dacă se cer sacrificate acele mândre însușiri, de care a fost legată totdeauna ideea de tinerețe. Trăim într’o epocă de demență frământare politică. Atmosfera tulbure, încărcată de nevroză, care a urmat răsboiului, a permis unor oameni să-și croiască un destin extraordinar. Astfel Europa politică oferă astăzi imaginațiilor înfierbântate câteva tipuri interesante, construite pe dimensiunile neobișnuite ale istoriei. Nu este cazul aici a urmări împrejurările care i-au slujit și nici a cerceta valoarea lor. Destul că aceste exemplare au căpătat forța unei obsesii. Nenumărați tineri trăesc cu ideea fixă că le este rezervată o soartă, pe care istoria o va reține pe mai multe pagini. Pe aceștia, îndoiala nu-i cercetează niciodată. O anumită stare de spirt, pe care mă feresc a o califica. Se acordă o imunitate față de acel simț al proporțiilor, care i-ar mai putea salva de la un înspăimântător ridicul. Iluziile iau naștere după o tehnică extrem de simplă. Tinerii se îmbracă în uniformă. Uniforma a creeat totdeauna o curioasă psihologie. Cel ce o poartă este mai mândru, mai solemn, mai susceptibil și înclinat necontenit să se supra-evalueze. Apoi, tinerii se adună, își împart roluri, și titluri de o particulară sonoritate, fac planuri în taină și jură pe cele sfinte, iar dacă apar în public nu se trece cu vederea nici un amănunt de natură să impresioneze. Grandilocvența, gestul larg și energic, o excesivă temeritate, formularea de sentințe și propozițiuni cu caracter absolut. iată câteva din instrumentele la care se face un apel abuziv. Dar nu sunt necesare mai multe sugestii. Jocul acesta minor copiază decorurile și legile sale dintr-un arsenal bogat și bine cunoscut. Totul se execută cu o exclusivă preocupare formală. Și nici nu poate fi altfel, când partenerii jocului nu au decât o instrucție sumară și o experiență de viață nulă. Mi se pare clar. O reformă a statului nu este posibilă fără o adâncă pricepere a problemelor, care încleiază un organism atât de complex. Să nu mai pomenim de acea schimbare de mentalitate, dealtfel singura esențială, care atunci când trebue operată asupra maselor de oameni reclamă un program, o înțelegere, o pregătire, un sens al istoriei, care, în general, nici nu mai poate fi opera unui singur om. In acest caz un singur om rămâne pe piedestal un simplu simbol al unei munci anonime, disciplinate și fecunde. O asemenea parodie, care se soldează cu violențe inutile, rezultat al obsesiei și al imitației, fiel mai găsește o explicațiune în haosul și incoerența, care caracterizează, până la un punct, epoca noastră. Asistăm la o lume, care se sbate în apele absurdului, iar de-asupra, în loc de curcubeu, flutură deprimanta întrebare: oare nu trăim într’un moment când totul este posibil? In adevăr, din nenorocire, realitățile prezentului confirmă toate aberațiile. Oricâte anomalii, însă, vor mai țâșni din mijlocul împrejurărilor încă desaxate și cari nu pot decât împinge anarhia până la ultimile limite, până la o plesnire a absurdului, trebuesc căutate punctele de reazem, drumurile reconfortante ale unei umanități, care să sperăm, până la urmă, nu se va îneca într’o iremediabilă barbarie, anunțată dealtfel de eminenți gânditori ai lumei noastre. Pentru tihna noastră sufletească să ne întoarcem privirile către acele elemente, de o structură originală, care înfrâng legea imitației, cel puțin în aspectul ei dezastruos. Către acele spirite cultivate, crescute în tovărășia cărților, posesoare a unui simț al valorilor și a ierarhiei lor și înzestrate cu o certă putere de creeație. Pe acest furnicar de oameni tineri sau maturi, cari stau aplecați peste pagini albe de hârtie, cari lucrează în laboratorii, în ateliere mânuind dalta sau penelul și pe acei inteligenți și îndemânatici muncitori cu brațele, cari aplică gândul celor dintâi, s’au întemeiat de totdeauna marile și permanentele bucurii ale omenirei. Ei sunt aceia cari îndreptățesc într’o ordine mai înaltă de lucruri, viermăria omenească pe acest pământ. Ei sunt adevărata găteală a noastră și pentru biruința lor să ne pregătim straele de sărbătoare. AL. MIRONESCU Duminică 26 Aprilie 1936__ 111 e wins anarhia! Câteva simptome de anarhie ivite in unele părți ale țării au dat de gândit conducătorilor noștri ca și lumei, în general. Declarațiile cele mai categorice au fost făcute. Promisiunile cele mai nete au fost date. Acțiunile cele mai severe au fost începute. Anarhia trebue oprită și nimicită. Acum, cât mai e timp. Altfel țara întreagă va intra într'un sbucium din care, nu se știe, cum va putea ieși. Toată lumea e de acord asupra acestui punct de vedere. Anarhia se întinde și trebue oprită. Dar cum? Prin simple măsuri polițienești? Prin simple reprimări violente a actelor anarhice? Prin mitraliere și forță armată? Poate. Astfel de mijloace pot evident calma spiritele. Le pot înfricoșa pentru câtva timp. Dar forța anarhiei rămâne, atâta timp cât cauzele ei nu se cercetează, cât ele nu se încearcă să se nimicească. Viața noastră publică și particulară se află într'un punct critic. Destrăbălarea și desăvârșita lipsă de scrupul în toate împrejurările irită mulțimea până la revoltă. Răbdarea cetățeanului e prea mult încercată de săcâiala atâtor sfidări și cutezanțe. Lanțul provocărilor de tot felul nu se mai sfârșește. Să dăm exemplul unui scandal recent: Jocurile de noroc. Nu discutăm utilitatea pentru stat sau prejudiciul ce ni-l poate cauza, recenta interzicere a jocurilor de noroc. Neapărat, poate fi ridicol ca statul să intervină cu tutela lui și în raporturile private dintre indivizi. Să se amestece și să te oprească să dispui cum poftești de propria ta avere. Neapărat, în principiu, interzicerea jocurilor de noroc e stupiditate. Și o ineficace măsură. Dar pentru timpurile și obiceiurile țarei noastre legea este de-a dreptul salvatoare. Jocurile publice de noroc au provocat o adevărată deșertare a întregei putreziciuni a vieții noastre publice. Am văzut, și ca noi pesemne au văzut mulți, înalți demnitari ai statului stând zile întregi la masa de joc a cazinoului din Sinaia și permițănduși luxul să piardă în fiecare seară zeci de mii de lei, deși legal nu puteau avea un venit mai mare de treizeci de mii de lei lunar. De la simpli agenți de percepție și comisari de poliție, până la conducători de departamente ministeriale, toată gama de mărunți și înalți funcționari publici își desvăluiau într'o scârboasă nerușinare imoralitatea pe care lumea o bănuia altfel, dar acum o vedea cu ochii. Cine și când s'a sesizat de această provocare?... de această nemaipomenită sfidare a puterii de răbdare a poporului nostru. N'am văzut nicăieri și niciodată funcționând resortul demnității publice. Sancțiunile au întârziat constant acolo unde imoralitatea publică apărea într'o nuditate desăvârșită să mai întrebați atunci unde vine anarhia? Trebue de să crezi poporul acesta prea bleg, lipsit de orice putere de reacțiune, ca să nu-l crezi capabil de nici o izbucnire în fața chiar a scandalurilor evidente. Trebue să-l disprețuești până la nesocotirea existenței oricărei demnități, ca să-l vrei potolit chiar în fața celor mai nerușinate provocări. Iată de ce interzicerea jocurilor de noroc a fost o măsură binevenită. Opinia publică s-a simțit răzbunată. Lumea văzut în ea cel puțin sfărșirea a unui spectacol revoltător. Acesta este sensul interzicerii jocurilor de noroc. Doar Littman a crezut altfel, împrumutând cinismul clienților săi, a voit să arate că legea nu-i făcută și pentru el. Și în disprețul tuturor, și-a deschis cazinoul. Am fi voit să vedem atunci demnitatea statului reacționând. Am crezut că cinismul acestui nerușinat va fi strivit de cel dintâi bocanc de polițist. In locul acestei reacțiuni, am aflat autorizația unui tribunal, grăbit să interpreteze o lege prin spiritul abstracțiilor juridice și în disprețul realităților românești. Littman, cu complicitatea — anchetată azi — a justiției a aruncat cu noroi în obrazul țarei. Pentru că autoritatea de stat, adormită cu prilejul sărbătorilor, nu sancționat nici până azi decât prin simple sfidarea nerușinată comunicate a lui Littman? Anarhie? Vă plângeți de anarhie? N'aveți dreptul, pănă ce nu curățați țara de toți Litmanii ce-i nesocotesc demnitatea și-i pălmuesc răbdarea. Vreți să luați măsuri drastice împotriva anarhiei? Faceți-o. Dar oricât de drastice ar fi măsurile, nici un efect nu vor avea, dacă germenii anarhiei nu vor fi distruși, ei întâi. Ce sens și ce forță ar avea anarhia într'o țară în care moralitatea publică ar fi dogmă de guvernare, și în care resorturile demnității de stat ar funcționa cu precizie și tărie nedesmintită? C. A. DONESCU iar s’a scumpit viata ! Lasă că vine războiul și viața nu va mai avea niciun preț !