Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-04-26 / nr. 434

VREMEA Dealungul istoriei se desprind două tendințe ale spiritului­ o­­menesc : soteria și sympathia. A­­dică încercarea de salvare, de mântuire, de ieșire din lume — și încercarea de a găsi suport în lu­me, de a iubi lumea, de a căuta armonia cu toată existența și, mai ales, de a iubi această armonie, de a o socoti însăși temelia vieții. După cum vedeți, e vorba de două sensuri ale existenții, de două orientări spirituale: două posibilități de a afla împăcarea sufletului cu lumea. Și una și cea­laltă se fundează pe participare; sufletul (sau conștiința, cum vreți să-i spuneți) încearcă o trecere dincolo, o pierdere a limitelor sale­­(dar nu și a eficienții sale) într-un principiu obiectiv (transcendent sau imanent, loteria, sau sympa­­tia). Ieși din lume ca să te pre­dai unui Mântuitor; sau te pierzi în lume, te împaci cu lumea (adi­că renunți la anumite limite, la anumite asperități — și fiecare re­nunțare înseamnă o pierdere apa­rentă). In ambele cazuri se expe­rimentează aceiași armonie dătă­toare de sens existenții. Și prin sympathia și prin soteria omul în­cearcă să scape de o necesitate cosmică, de destinul condiției sale umane (firești)”. Am transcris acest fragment dintr’un articol intitulat Căile spi­ritului și apărut acum vreo doi ani în revista ,,Azi”. Am socotit că este cea mai bună introducere la considerațiile asupra timpului nostru care urmează mai jos. Niciodată nu s’a vorbit mai mult ca astăzi despre „istorie”. Lăsăm la o parte cele trei țări în care conștiința creiării istoriei este necontenit exaltată: Italia, Rusia și Germania. Fiecare dintre aceste neamuri crede că revolu­ția lor a deschis o nouă epocă în istoria Europei și a creiat un om nou. Dar și în afară de granițele acestor țări care au cunoscut re­voluția și luptă astăzi ca s’o men­țină sau s’o depășească .Ca și în afară de Rusia, Germania sau Italia, se vorbește necontenit de „istorie”. Ceia ce este mai sur­prinzător, vorbesc chiar oamenii care sunt lipsiți de orice mare viziune istorică, bunăoară, ora­torii partidelor guvernamentale din România. Am auzit de cu­rând pe un tânăr guvernamental vorbind despre „linia istorică a României” — expresie pe care ne obișnuisem s’o întâlnim în cerce­tările unor gânditori politici de seama d-lor profesori Rădulescu- Motru și Nae Ionescu. Chiar oa­menii politici de profesie, chiar gazetarii care judecă evenimentele după anumite contabilități miste­rioase — chiar acești oameni sunt preocupați astăzi de „istorie”, de „destinele istoriei” și celelalte. Cu tot ce se întâmplă astăzi în cultura și politica românească, și aceste preocupări față de „desti­nul istoric” al neamului nostru își găsesc izvorul central în scrierile politice ale lui Eminescu, și în continuatorii gândirii eminescie­ne, Nicolae Iorga și Nae Ionescu. Profesorul N. Iorga a vorbit încă din 1905 despre „rosturile” nea­mului nostru­­— deși nu-i acorda, pe atunci, un sens dinamic, de „misiune”. In schimb, profesorul Nae Ionescu a făcut, de la începu­tul carierei d-sale publicistice, a­­pel la noțiunile de „destin” și „li­nia istorică a dezvoltării neamului românesc”, de câte ori dezbătea o problemă de politică. Dar nu aceste izvoare ale gân­dirii și lexicului politic de astăzi ne interesează. Este un lucru bine cunoscut că înapoia opiniilor poli­tice sau a faptelor semnificative din istorie — se află întotdeauna o viziune sau un sistem articulat de gândire politică, aparținând unui geniu sau unei elite. In notele de față ne interesează un alt aspect al problemei, mult mai semnificativ, și anume, ade­rența aproape totală a masselor alfabetice românești la aceste pre­ocupări „istorice”. Astăzi, nu nu­mai generațiile tinere — antrenate de mulți ani în luptele politice na­ționaliste —­ ci și „oamenii de meserie”, „politicienii” și clientela lor electorală, sunt nevoiți să vorbească despre „isorie” și „des­tin românesc”. In măsura în care se organizează o conștiință civilă românească și autonomă — ori­zontul și dogma acestui „destin istoric” domină orice alt element de doctrină sau tehnică politică. De aceia nu ne putem lăsa con­vinși de lozinca zilei: primatul po­liticului. Căci, nu este vorba de un primat al politicului — ci de un primat al istoriei. Imensa ma­joritate a masselor alfabetice ro­mânești, negăsindu-și un sens al existenții în soteria, în mântuirea prin contemplație și depărtare de lume — și-au căutat un sens al existenții în sympathia, adică în colectivul viu și istoric. Neputând să se „piardă” în Dumnezeu sau în contemplația Firii — au vrut să se piardă în substanța vie și organizată a colectivului. Mulți au făcut acest gest din­­lor — instinct profund al ființei lor instinct care-i apăra de „ra­tare”, de sterilitate. Alții, au fă­cut gestul de sympathia din des­perare. O bună parte dintre ti­nerii care încercaseră să se reali­zeze în multiplele domenii ale gândului și ale artei, și care s-au întors nemulțumiți sau zdrobiți de munca aleasă a creației personale — au căutat realizarea lor totală și desăvârșită în acțiunea colecti­vă, istorică (greșit sau abuziv nu­mită „luptă politică”). Aceiași sete pentru un om pro­fund și viu, pentru un om cre­a­­tor și responsabil —■ îi domină pe sit sensul existenții și au încercat foarte puțini s­au menținut pe li­nia loteriei. Majoritatea și-au gă­sit sensul existenții și au încercat să realizeze acel om nou și fertil după care e însetată epoca noa­stră — în sympathia, în abando­narea totală în istorie. Nu este vorba, deci, de un pri­mat al istoriei. Pentru că, dacă lupta e autentică și creiatoare, ea nu poate duce numai la o bună în­tocmire a Statului — ci la o nouă epocă în istoria României, la rea­lizarea destinului neamului no­stru, la un om nou românesc. Și toate acestea nu sunt obiective politice­­— ci misiune istorică, vi­ziune spirituală. Realizabilă nu numai prin lupta politică­­— ci îna­inte de toate printr’o nouă lumi­nare a ființei românești, prin or­ganizarea unei „conștiințe civile”, în locul vechei și importantei „conștiințe politice”. Cea mai bună verificare a aces­tor observații­­ este „succesul” de care se bucură astăzi cuvintele „istorie” și „destin istoric”. Chiar vechile partide electorale au sim­țit nevoia să-și abandoneze unele lozinci politice și să le înlocuiască prin lozinci noi, „istorice”. Sem­nul acesta nu ne înșeală niciodată. Când profesioniștii sau organi­zațiile îmbătrânite împrumută idei, scheme și lexic de la adver­sarii lor tineri — înseamnă că nu mai pot domina „opinia publică ” și, ceia ce e mai grav, nu mai pot canaliza elanurile cre­atoare ale națiunii. Asistăm, astăzi, la un fenomen cu considerabile consecințe pen­tru ființa românească (dacă se va realiza până la capăt). Asistăm la disoluția obiectivelor „politice” (partide, legi, administrație, afa­cerism, ambiție, etc) —■ și înlocui­rea lor cu obiective „istorice” (un om nou, o altă Românie, o altă libertate). România veche a trăit sub semnul politicianismului (căci în fond, noi nu am avut decât doctrine politice — dar practicile au fost întotdeauna politicianis­te). România nouă vrea să trăias­că sub semnul istoriei, adică al unui destin spiritual. Rădăcinile acestei fundamentale orientări stau însă mult mai adânc înfipte. Ele se găsesc într’o mare sete lăuntrică de „mântuire”, de „sens al existenții" —­ și într’o mare groază de ratare și sterilitate. A­­ceastă sete și această groază, care se întâlneau altădată atât de rar în massele alfabetice românești — caracterizează toate clasele de ti­neri de la războiu încoace. A fi simțit numai atât — și încă este un pas uriaș nainte. MIRCEA ELIADE este, fi Cf L­egea Im­i­ta Unul din puținii și iluștri so­ciologi, Gabriel de Tarde, a e­­nunțat, în domeniul atât de in­grat al sociologiei, o lege cunos­cută în toată lumea sub numele de „legea imitației”. Gabriel T­arde nu începea cercetarea sa de la numeroasele asemănări care există între speța omenească și aceea a maimuțelor, așa cum făcea în reflexiile sale, de pildă, un ilustru personaj, Monsieur Bergeret creeat de Anatole France. Sociologul francez a înțeles să întemeeze subtila sa analiză nu­mai pe documente omenești. Ori­cum, legea imitației a fost o mare revelație, iar disciplina sociologică o prenumără printre acele noțiuni clasice, axiomatice, fundamentale, procedând în acest caz după normele tuturor disci­plinelor, care aspiră la titlul de știință exactă. Gabriel Tarde a murit în anul 1904. Până atunci, desigur, istoria îi pusese un bogat material de studiu la îndemână. Poate, însă, «l nu bănuia, la acea vreme, în ce măsură timpul se va însărcina să aducă noui ilustrații, noui puter­nice confirmări celebrei sale legi. Mi se pare însă că legea imi­tației, de care ascultă oamenii a­­dunați la un loc, dscoperă și un fond comic sau unul trist (comi­cul și tragicul se împerechează), dacă ne oprim un moment asu­pra unor anumite aspecte desvă­­luite de semenii noștri. Vă este, de bună seamă, cu­noscută înfățișarea ridiculă a „poetului”, altă­dată atât de frec­ventă. Să o reconstituim în pu­ține cuvinte: înalt, slab, palid, tont, subalimentat, privirea rătă­cită. Capul împodobit de plete lungi, adumbrite de o enormă pălărie. La gât o lavalieră. Hai­nele și cămașa de o curățenie a­­proximativă. Ostentativ desinte­­resat, dar gata La tranzacții du­bioase. Cu sufletul plin de venin împotriva unei lumi care întârzie să-i recunoască geniul, să-l con­sacre. Sub braț un teanc de ma­nuscrise, cari nu pot fi ascultate de nimeni. Iată comicul. Ei se consideră însăși poezie și purtătorul focului sacru. In reali­tate nu este decât un trist perso­nagiu. Hrănit de cea mai mare iluzie, cu care poate trăi un om, el este sortit unui lamentabil nau­fragiu. Sărmanul om crede că imitând înfățișarea unor auten­tici reprezentanți ai poeziei, ni­mic nu-1 mai desparte de aceștia. Este adevărat Baudelaire purta lavalieră, era palid, iar îmbrăcă­mintea trăda neglijență. Verlaine avea înfățișarea unui cerșetor. Dar dincolo de straele lor, din­colo de înfățișarea lor, mai exista un amănunt și acesta era geniul lor. Se pare că neghioiria unor oa­meni confundă mimarea geniului cu însăși prezența lui. Iată tragi­cul: In zilele noastre se întâmplă un fenomen analog. De data aceasta politica se în­sărcinează să ne ofere cele mai ciudate și dezolante documente omenești. Politica, una din cele mai triste îndeletniciri ale omului, este în vremea noastră o ispită generală, poate și pentru motivul că exem­plifică acele uluitoare și nejusti­ficate ascensiuni, pe care drumu­rile firești le refuză. Este o tenta­ție, care a cuprins cele mai lini­știte și inofensive temperamente. O înverșunată și diabolică nevoie de căpătuială împinge tineretul, la o vârstă cu mult prea fragedă, către vâltoarea patimilor urâte, chiar dacă se cer sacrificate acele mândre însușiri, de care a fost legată totdeauna ideea de tine­rețe. Trăim într’o epocă de demență frământare politică. Atmosfera tulbure, încărcată de nevroză, care a urmat răsboiului, a permis unor oameni să-și croiască un des­tin extraordinar. Astfel Europa politică oferă astăzi imaginațiilor înfierbântate câteva tipuri intere­sante, construite pe dimensiunile neobișnuite ale istoriei. Nu este cazul aici a urmări împrejurările care i-au slujit și nici a cerceta valoarea lor. Destul că aceste exemplare au căpătat forța unei obsesii. Nenumărați tineri trăesc cu ideea fixă că le este rezervată o soartă, pe care istoria o va re­ține pe mai multe pagini. Pe aceștia, îndoiala nu-i cer­cetează niciodată. O anumită sta­re de spirt, pe care mă feresc a o califica. Se acordă o imunitate față de acel simț al proporțiilor, care i-ar mai putea salva de la un înspăimântător ridicul. Iluziile iau naștere după o teh­nică extrem de simplă. Tinerii se îmbracă în uniformă. Uniforma a creeat totdeauna o curioasă psi­hologie. Cel ce o poartă este mai mândru, mai solemn, mai suscep­tibil și înclinat necontenit să se supra-evalueze. Apoi, tinerii se adună, își împart roluri, și titluri de o particulară sonoritate, fac planuri în taină și jură pe cele sfinte, iar dacă apar în public nu se trece cu vederea nici un amă­nunt de natură să impresioneze. Grandilocvența, gestul larg și energic, o excesivă temeritate, formularea de sentințe și propo­­zițiuni cu caracter absolut. iată câteva din instrumentele la care se face un apel abuziv. Dar nu sunt necesare mai multe sugestii. Jocul acesta minor copiază de­corurile și legile sale dintr-un ar­senal bogat și bine cunoscut. Totul se execută cu o exclusivă preocupare formală. Și nici nu poate fi altfel, când partenerii jocului nu au decât o instrucție sumară și o experiență de viață nulă. Mi se pare clar. O reformă a statului nu este po­sibilă fără o adâncă pricepere a problemelor, care încleiază un organism atât de complex. Să nu mai pomenim de acea schimbare de mentalitate, dealtfel singura esențială, care atunci când trebue operată asupra mase­lor de oameni reclamă un pro­gram, o înțelegere, o pregătire, un sens al istoriei, care, în gene­ral, nici nu mai poate fi opera unui singur om. In acest caz un singur om rămâne pe piedestal un simplu simbol al unei munci anonime, disciplinate și fecunde. O asemenea parodie, care se soldează cu violențe inutile, re­zultat al obsesiei și al imitației, f­iel mai găsește o explicațiune în hao­sul și incoerența, care caracteri­zează, până la un punct, epoca noastră. Asistăm la o lume, care se sbate în apele absurdului, iar de-asupra, în loc de curcubeu, flutură deprimanta întrebare: oare nu trăim într’un moment când totul este posibil? In adevăr, din nenorocire, realitățile prezentului confirmă toate aberațiile. Ori­câte anomalii, însă, vor mai țâșni din mijlocul împrejură­rilor încă desaxate și cari nu pot decât împinge anarhia până la ultimile limite, până la o plesnire a absurdului, trebuesc căutate punctele de reazem, drumurile re­confortante ale unei umanități, care să sperăm, până la urmă, nu se va îneca într’o iremediabilă barbarie, anunțată dealtfel de e­­minenți gânditori ai lumei noas­tre. Pentru tihna noastră sufle­tească să ne întoarcem privirile către acele elemente, de o struc­tură originală, care înfrâng legea imitației, cel puțin în aspectul ei dezastruos. Către acele spirite cultivate, crescute în tovărășia cărților, po­sesoare a unui simț al valorilor și a ierarhiei lor și înzestrate cu o certă putere de creeație. Pe acest furnicar de oameni ti­neri sau maturi, cari stau aplecați peste pagini albe de hârtie, cari lucrează în laboratorii, în­ ateliere mânuind dalta sau penelul și pe acei inteligenți și îndemânatici muncitori cu brațele, cari aplică gândul celor dintâi, s’au înte­meiat de totdeauna marile și per­manentele bucurii ale omenirei. Ei sunt aceia cari îndreptățesc într’o ordine mai înaltă de lucruri, viermăria omenească pe acest pământ. Ei sunt adevărata găteală a noastră și pentru biruința lor să ne pregătim straele de sărbătoare. AL. MIRONESCU Duminică 26 Aprilie 1936__ 111 e wins anarhia! Câteva simptome de anarhie ivite in unele păr­ți ale țării au dat de gândit conducătorilor noștri ca și lumei, în general. De­clarațiile cele mai categorice au fost făcute. Promisiunile cele mai nete au fost date. Acțiunile cele mai severe au fost începute. Anarhia trebue oprită și nimici­tă. Acum, cât mai e timp. Altfel țara întreagă va intra într'un sbucium din care, nu se știe, cum va putea ieși. Toată lumea e de acord asupra acestui punct de vedere. Anarhia se întinde și trebue oprită. Dar cum? Prin simple măsuri polițienești? Prin simple reprimări violente a ac­telor anarhice? Prin mitraliere și forță armată? Poate. Astfel de mijloace pot evident calma spiritele. Le pot înfricoșa pentru câtva timp. Dar forța anarhiei rămâne, atâta timp cât cauzele ei nu se cerce­tează, cât ele nu se încearcă să se nimicească. Viața noastră publică și parti­culară se află într'un punct cri­tic. Destrăbălarea și desăvârșita lipsă de scrupul în toate împre­jurările irită mulțimea până la revoltă. Răbdarea cetățeanului e prea mult încercată de săcâiala atâtor sfidări și cutezanțe. Lan­țul provocărilor de tot felul nu se mai sfârșește. Să dăm exemplul unui scan­dal recent: Jocurile de noroc. Nu discutăm utilitatea pentru stat sau prejudiciul ce ni-l poa­te cauza, recenta interzicere a jocurilor de noroc. Neapărat, poate fi ridicol ca statul să in­tervină cu tutela lui și în rapor­turile private dintre indivizi. Să se amestece și să te oprească să dispui cum poftești de propria ta avere. Neapărat, în principiu, inter­zicerea jocurilor de noroc e stupiditate. Și o ineficace măsu­­­ră. Dar pentru timpurile și obi­ceiurile țarei noastre legea este de-a dreptul salvatoare. Jocurile publice de noroc au provocat o adevărată deșertare a întregei putreziciuni a vieții noastre pu­blice. Am văzut, și ca noi pe­semne au văzut mulți, înalți demnitari ai statului stând zile întregi la masa de joc a cazi­noului din Sinaia și permițăndu­­și luxul să piardă în fiecare sea­ră zeci de mii de lei, deși legal nu puteau avea un venit mai mare de treizeci de mii de lei lunar. De la simpli agenți de percepție și comisari de poliție, până la conducători de departa­mente ministeriale, toată gama de mărunți și înalți funcționari publici își desvăluiau într'o scâr­boasă nerușinare imoralitatea pe care lumea o bănuia altfel, dar acum o vedea cu ochii. Cine și când­ s'a sesizat de această provocare?... de această nemaipomenită sfidare a puterii de răbdare a poporului nostru. N'am văzut nicăieri și nici­oda­tă funcționând resortul demni­tății publice. Sancțiunile au în­târziat constant acolo unde imo­ralitatea publică apărea într'o nuditate desăvârșită să mai întrebați atunci unde vine anarhia? Trebue de să crezi poporul acesta prea bleg, lipsit de orice putere de reac­­țiune, ca să nu-l crezi capabil de nici o izbucnire în fața chiar a scandalurilor evidente. Trebue să-l disprețuești până la neso­cotirea existenței oricărei dem­nități, ca să-l vrei potolit chiar în fața celor mai nerușinate pro­vocări. Iată de ce interzicerea jocurilor de noroc a fost o mă­sură bine­venită. Opinia publică s-a simțit răzbunată. Lumea văzut în ea cel puțin sfărșirea a unui spectacol revoltător. Aces­ta este sensul interzicerii jocu­rilor de noroc. Doar Littman a crezut altfel, împrumutând cinismul clienților săi, a voit să arate că legea nu-i făcută și pentru el. Și în dis­prețul tuturor, și-a deschis cazi­noul. Am fi voit să vedem atun­ci demnitatea statului reacțio­nând. Am crezut că cinismul a­­cestui nerușinat va fi strivit de cel dintâi bocanc de polițist. In locul acestei reacțiuni, am aflat autorizația unui tribunal, grăbit să interpreteze o lege prin spi­ritul abstracțiilor juridice și în disprețul realităților românești. Littman, cu complicitatea — an­chetată azi — a justiției a arun­cat cu noroi în obrazul țarei. Pentru că autoritatea de stat, adormită cu prilejul sărbători­lor, nu sancționat nici până azi decât prin simple sfidarea nerușinată comunicate a lui Litt­­man? Anarhie? Vă plângeți de a­­narhie? N'aveți dreptul, pănă ce nu curățați țara de toți Litma­­nii ce-i nesocotesc demnitatea și-i pălmuesc răbdarea. Vreți să luați măsuri drastice împotriva anarhiei? Faceți-o. Dar oricât de drastice ar fi măsurile, nici un efect nu vor avea, dacă ger­menii anarhiei nu vor fi distruși, ei întâi. Ce sens și ce forță ar avea anarhia într'o țară în care mo­ralitatea publică ar fi dogmă de guvernare, și în care resorturile demnității de stat ar funcționa cu precizie și tărie nedesminti­­tă? C. A. DONESCU iar s’a scumpit viata ! Lasă că vine războiul și viața nu va mai avea niciun preț !

Next