Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-06-28 / nr. 443
VREMEA G. K. CHESTERTON Catehismul unei Literatura engleză a pierdut pe i cel mai de seamă esseist contemporan — iar lumea creștină, pe unul din cei mai prețioși apologeți ai săi. Anglia a rămas mai tristă, mai întunecată, după moartea lui G. K. Chesterton. Ereziile moderne se vor putea întinde în voie. Nu le va mai întâmpina pana ascuțită a lui „G. K. C." Nu vor mai întâlni adversarul neegalat în controversă, inteligența sănătoasă și optimismul dezarmant al lui Chesterton. „The laughingh philosopher“ i s-a spus filosoful care râde într'una. Râde, pentru că a scăpat de sub semnul stupidității pretențioase, pentru că a demascat imensa prostie și nesinceritate care se ascunde înapoia ereziilor și filosofiilor populare. Dar râde în acelaș timp și pentru că viața este o romanță, pentru că miracolul se înfăptuește necontenit în preajma noastră, pentru că mântuirea este certă. Chesterton mărturisește undeva în Orthodoxy — cea dintâi operă capitală a lui, în 1908 — că Huxley, publicată Herbert Spencer și Brandlaugh au fost aceia care s-au întors în teologia ortodoxă. A redevenit creștin, cetind toate cărțile anticreștinilor. A început să creadă în miracol și în dogmă, după ce a sfârșit de cetit o întreagă bibliotecă științifică și filosofică. Chesterton și-a dat deabia atunci seama că anticreștinii nu atacă propriu zis Creștinismul, ci concepția pe care și-o fac ei despre creștinism. Creiază un Cristos imaginar — și apoi se plâng că un asemenea Cristos nu poate să învie a treia zi după răstignire. Fiecare anti-creștin are concepție personală asupra creștinismului. Pentru unii, creștinismul e o credință confortabilă și îl atacă pentru că nu e tragic și pesimist. Pentru alții, creștinismul e o doctrină umilitoare, pesimistă și întunecată — și îl atacă pentru că nu e confortabil și idilic. Chesterton a pus în lumină cu multă dibăcie și cu infinit humor, această contradicție a anti-creștinilor, care luptă de doua mii de arii cu o umbră, cu o opinie a lor asupra creștinismului. Orice act religios este un miracol. Dacă nu ești destul de inteligent sau destul de caritabil ca să cunoști acest miracol — îți este sfi este putință să-ți dai seama de el. Iți creezi o opinie, un sentiment sau o teorie asupra lui — și apoi te lupți inutil ca să dovedești că această opinie, acest sentiment sau această teorie sunt absurde. Evident că sunt absurde. Problema este, însă, întrucât aceste umbre, aceste opinii personale sau raționale , au de a face cu creștinismul, cu credința... Controversa lui Chesterton este strălucitoare de câte ori se bate asupra acestor grave proleme dogmatice. Nimeni a el, dintre contemporani, altul nuzbutit să se apropie cu atâta implitate și atâta fantezie de iracol și de dogmă. Argumenele lui nici nu pot fi rezumate, undeia contează, ci controvera, amănuntele, psihologia. Ca și n dialogurile socratice, ca și în epistolele S-tului Pavel — trântele lui Chesterton sunt strătute de o fervoare și de o ironie care ele singure alcătuesc formidabile instrumente maieutice. Bunăoară, ca să citez una din concluziile lui Chesterton, el vede în Biserică singurul lucru consistent din lumea aceasta — și e consistent (substanțial, organic ) tocmai pentru că nu este din această lume. Iată o admirabilă concluzie, care pare un simplu paradox (sau un text dogmatic — ceiace ar fi cam acelaș lucru) când e izolată de toate demonstrațiile care o preced. „Demonstrație“ este un termen cu totul anti-chestertonian. Am cetit vreo douăzeci de volume — din cele peste șaizeci câte a scris Chesterton — și nu știu dacă încearcă undeva să ...demonstreze". In opera lui Chesterton, nu demonstrează decât personagiile sale lunatice și ereticii. De altfel, de câte ori nu a arătat el că singurii oameni care nu se contrazic și care construesc lumea cu o logică perfectă — sunt nebunii? Când un nebun crede că e făcut din sticlă, sau că e Napoleon, nu se mai contrazice niciodată. El e convins până la sfârșitul zilelor că e Napoleon sau că e făcut din sticlă. Dacă se contrazice, e semn că s-a vindecat, a redevenit sănătos. Logica omului sănătos nu exclude nici paradoxul, nici miracolul. Chesterton a amintit cândva că singurii oameni care cred în „supranatural", în fantome și magie — sunt ateiștii și raționaliștii. Superstiția și mistagogia apar odată cu dispariția misticei. Când renunți de a mai privi Trinitatea ca pe un lucru „firesc“ — ajungi lesne să consideri lucrurile firești drept extraordinare. Electricitatea, hazardul, farmecele, superstițiile — toate realitățile acestea care aparțin ordinului natural, sunt promovate și devin „miracole". Ți se pare absurdă Trinitatea — dar ți-e teamă de o pisică neagră, și ești dispus să crezi în orice fenomen „ocult". Father Brown, care e un catolic lucid, ajunge fără voia lui, un excelent detectiv — tocmai pentru că nu crede în „miracole"; nu crede, adică, în miracolele laice. El ■ — care crede în Nașterea-fără-de-prihană și în Sfânta Treime — nu poate crede că un om dispare fără urmă, că un mort învie și că un semn magic poate ucide. Father Brown e un „incredul", este un perfect raționalist, unul care știe că lumea noastră e condusă de legi naturale și că aceste legi pot fi pătrunse cu oarecare logică. Misticul perfect — omul care crede în minuni — nu poate fi păcălit de nici o mistagogie, de nici o superstiție. El singur se conduce în judecarea realităților numai de logică și bun simț. Chesterton nu a acceptat niciodată un creștinism siropuos, abstract sau ipocrit, un „creștinism-fantomă", cum spune el, adică teozofizant, mistagog, de un fals sau inutil ascetism. El a cunoscut și a trăit un creștinism în sânge și în oase; a râs, i-a plăcut să mănânce și să bea, i-au plăcut jocurile de copii, animalele, arborii. Unamuno vorbea despre „creștinismul visceral", despre „sângele și carnea" lui. Chesterton a vorbit mai puțin despre asemenea lucruri de gravă intimitate (nimic mai risocant decât intimitățile referitoare la adevăratele drame spirituale, la experiența soterică — dar le-a trăit cu sinceritate, li exasperau toate pruderiile anglo saxone, toate indignările pseudo-spirituale. El, care iubea atât de sincer animalele, a scris un admirabil pamflet împotriva nu știu căror cucoane indignate că la Crăciun se taie prea mulți curcani la Londra. Avea un bun-simț zdrobitor — și ceia ce e mai important, își păstra acest bun-simț chiar în cele mai ridicule fleacuri, în fața cărora, de obiceiu, toți oamenii își pierd firea. Bunul simț, fireasca lui atitudine în viață, optimismul terre-à-terre — se datoresc lui în primul rând, faptului că Chesterton a trăit tot timpul în „miracol'. Cine i-a cetit romanele, înțelege lesne despre ce e vorba. In toate așa numitele sale romane, Chesterton a încercat să arate că miraculosul, exoticul și romanticul, sunt stări sufletești fundamentale, neatașate de nici o epocă istorică și de nici un mediu geografic. Primul său roman, The Napoleon of Notting HUI (1903), deschide o eră nouă în epica engleză. Bernard Shaw punea probleme în teatru, Wels face filosofie populară în romane — Chesterton descoperă filonul „fantasticului creștin". Se poate vorbi de un humor catolic în opera lui Chesterton. Se poate vorbi, tot așa de bine, de un „fantastic creștin”, anume, celebrele lui teme medievale Return of Don Quixotte). (The Medievalismul lui Chesterton este încă unul din lucrurile cele mai puțin înțelese. Nu e vorba, firește, despre o reîntoarcere în Evul Mediu — ci de redescoperirea miracolului medieval în timpurile noastre. In Evul Mediu, caritatea, cavalerismul și „romanța“ au trăit cu maximă intensitate. Dar nici una din aceste trei virtuți n'a pierit. O slujnică de han care se îndrăgostește de un măcelar, se mărită și îi dăruește șaptesprezece copii — trăiește „romantic" atât timp cât trăiește în dragoste. Dragostea și cavalerismul, credința și caritatea — acestea sunt rădăcinele miracolului, rădăcini pe care le putem redescoperi oricare dintre noi, în adâncul sufletului nostru. Innocent Smith, uluitorul personagiu din Manalive (care e, fără îndoială, cel mai bun roman al său) — ne arată foarte bine că am pierdut simțul lucrurilor minunate pentru că le căutăm, în loc să le vedem, așa cum trăesc ele în mijlocul nostru. Căutăm miraculosul și „romanticul", așa cum căutăm fericirea, dragostea perfectă și înțelepciunea — fără să ne dăm seama că ele stau în preajma noastră, așteptând să le vedem. Lupta pe care Chesterton a purtat-o toată viața împotriva ereziilor moderne se întemeia pe un fapt simplu: fiecare erezie sfarmă sufletul, îl rupe în fragmente, sau îl alterează, îl tălmăcește prost, îl reduce. In cartea de polemici, Heretics (1905), îl acuză pe Wels că, în înțelegerea omului, nu pornește de la suflet — „cel dintâi lucru pe care îl cunoaște omul“ — ci de la protoplasmă, „care e printre cele din urmă". Lumea modernă se zbate în erezie și în durere pentru că se încăpățânează să caute, în loc să vadă. Căutarea nu duce nicăieri — pentru că duce tot mai departe de suflet, de fericire, de mântuire. Este oare o nenorocire atât de mare dacă neam născut fericiți, înțelepți și aproape de mântuire — și noi ne zbatem căutând, adică depărtăndu-ne necontenit, ieșind? Cea mai mare nenorocire a omului este că se crede nenorocit... Chesterton era un bărbat cu plete, obez, cu obrajii roșii, care își stima adversarii și-și iubea prietenii, și își petrecea o bună parte din zi printre copii și țărani. Când stătea în oraș, putea fi zărit de multe ori străbătând cele mai populare străzi cu o pelerină pe umeri, cu o carte în mână, nepăsător de vehicule, cetind cu glas tare, și râzând cu atâta voie bună încât nici policemenii nu îndrăzneau să-l amendeze... MIRCEA ELIADE Despre d. C. Rădulescu-Motru nu se poate spune că a fost un om politic militant. Chiar atunci când participa direct la activitatea unor partide, la mișcări politice cu obiective imediate, d-sa n’a făcut politică) D. C. Rădulescu-Motru a fost și rămâne un gânditor, atent în permanență la ceea ce hotărăște sensul istoriei, desvoltarea pe linii mari a popoarelor. In această calitate a fost neîntrerupt aplecat asupra realităților politice și sociale, pe cari, de atâtea ori, le-a cercetat cu viu interes, și nesecată curiozitate, pentru a înțelege împrejurările, faptele și curentele spirituale creatoare de istorie. La d-sa a dominat interesul specific cercetătorului, pasiunea pură care definește pe gânditorul politic. Față de acțiunea practică, de fapte, oameni și mișcări a păstrat totdeauna distanță; acea suverană distanță care te așează in perspectivă, dincolo de agitația mărufită, lăsându-și liber câmpul privirii, și îndreptându-ți atenția asupra orizonturilor miri. N’a fost un luptător, preocupat de stăpânirea clipei, un om politic în înțelesul curent, ci mai mult un spectator, un gânditor absorbit de surprinderea acelui nisus formativus care dă ființă istoriei. Fără ambiții de stăpânire și dirijare a curentelor, în sensul voinței proprii de modelare, a fost mânat exclusiv de interesul, teoretic prin excelență, al omului vrea să vadă, să înțeleagă, care să explice frământările cari stăpânesc societatea, pentru a putea sfătui apoi ce trebue făcut. Pe linia acestui interes teoretic d. C. Rădulescu-Motru a ținut contact permanent cu realitatea. Această atitudine, care la d-sa are ceva impresionant, ceva din stilul monumental al marilor atitudini, aș spune că este ceva organic firii domniei sale.. Acestei prestigioase atitudini îi rămâne credincios și în noua sa lucrare de ideologie politică; Românismul, catehismul unei noui spiritualități". Atenția i este reținută de semnificația amplă și de adâncime a curentelor politice contimporane. Nu politicul în înfățișările lui practice, și imediate, ci altceva, mai esențial, îl preocupă: spiritualitatea care stă la originea acțiunilor politice, hotărându-le valoarea și caracterul. Fiindcă d. C. Rădulescu-Motru se prenumeră printre aceia care știu că atitudinile spirituale duc în ultimă analiză la atitudini politice, și că acestea din urmă presupun anumite poziții spirituale. Firește, în cazul când cel care le afirmă, are ceea ce se numește conștiință politică. După felur d-sale de a judeca, totdeauna substanțial, spiritualitatea nouă care trebue să orienteze politica românească, pe liniile ei istorice, este un fapt de însemnătate capitală, pentru cei cari vor creia România de mâine. Această nouă spiritualitate își propune d. Motru să o sesizeze în conturul ei general, întrucât această carte de gândire politică, apărută ntr’un moment politic crucial pentru așezările europene, și pentru noi deopotrivă, pune în discuție problemele de căpătâi ale momentului istoric, socotim că o cunoaștere a lor și a modului în care autorul le rezolvă, este, pentru noi cei tineri îndeosebi, o elementară obligație. Dela un om care de atâtea decenii cercetează și gândește, noi avem de învățat ceva. Și convingerea mea este că lucrarea d-lui C- Rădulescu-Motru se așează printre cele mai mari cărți ale gândirii politice românești. Dela Mihai Eminescu și conducătorii spirituali a societății .Junimea“, nimeni n’a mai gândit atât de sistematic și în spirit atât de organic problemele vitale ale societății noastre. D. C. Rădulescu-Motru este un spirit viu și proaspăt, un om care gândește în spiritul nou al veacului nostru. Urmărind nașterea spirituală a acestui secol, o naștere atât de dureroasă, d. C. Rădulescu-Motru pune degetul pe toate rănile de care sângeră societatea de azi. Veacul al XIX-lea, este veacul materialismului, cu toate dezastruoasele lui consecințe; veacul dominat de metafizica vulgară și superficială a materialismului, de socialismul marxist (această sinistră eroare a minții omenești) de cea mai ușuratecă înțelegere a omului și a rosturilor vieții sale pe pământ; veacul care a sucit spiritul priceperii normale a lucrurilor, răspândind convingerea „că instrumentul de muncă hotărăște cum să fie sufletul aceluia care muncește, iar nu că sufletul aceluia care muncește hotărăște cum să fie instrumentul de muncă“. Numai o superficială Cunoaștere a organismelor sociale și a constituției raselor umane, cum este acela răspândită de cultura secolului trecut, putea duce la absurda concepție materialistă, după care „viața sufletească a unui popor este un simplu reflex al tehnicei sale de producțiune". Toate erorile capitale săvârșite de mintea omenească în acest veac, provin din greșita concepție asupra lumiii asupra vieții omenești. Parcă nici un alt veac, din câte cunoaște istoria, n'a fost stăpânit de atâtea iluzii, ca veacul XIX. Omul pe care construia acest secol, nu este omul real, așa cum există el, ci omul abstract, desbrăcat de dorințe și sentimente tragice. Un om, care nu există nicăiri în realitatea vie, ci care este inventat de o mentalitate influențată de dogmatismul științific al veacurilor anterioare. Rezultatele acestui dogmatism care a impus concepții atât de unilaterale și abstracte, sunt cunoscute: în psihologie — interpretarea asociaționistă a vieții sufletești, care duce la complectă atomizare; în economia politică — invenția simplistă a acelui homo oeconomicus pe cari s’a clădit ordinea capitalistă; în politică —• domnia teoriei contractului social, după care Statul e redus la o organizație contractuală. Iluzia capitală a uniformității sufletești a omului și a popoarelor, a avut astfel urmări nefaste în toate disciplinele hotărâtoare pentru organizarea vieții politice și sociale. In organizarea economică și politică a lunii, secolului XIX, înseamnă domnia individualismului și a liberalismului. Influența covârșitoare a primarei filosofii care este materialismul veacului XIX, a creat mediul ideal pentru înflorirea cultului lui Mammon, idolul deopotrivă adorat, al societății capitaliste și al tuturor marxiștilor din lume— ducând n cele din urmă, la distrugerea altarelor de credință, în menirea istorică a popoarelor. Pretutindeni se oferă ochiului numai spectacolul jalnic al anarhiei și al celui mai distrugător nihilism. După o experiență atât de dureroasă, era necesar ca veacul nostru să ia poziție categorică împotriva ereziilor funeste ale secolului trecut, atât de pregnant numit de d. C. Rădulescu-Motru drept secolul diletantismului spiritual. Intriadevăr, după atâtea rătăciri, zorile unei noui spiritualități apar pretutindeni. Această nouă spiritualitate care va inspira organizare politică și socială a lumii, încă nu este pe deplin realizată; simptomele ei se văd însă pretutindeni. Trebue numai să lăsăm la o parte vechile clișee, vechile tipare, pentru a putea vedea ce e nou și specific vremii noastre, ce tendințe se desprind din realitățile în mijlocul cărora trăim. După demascarea iluziilor, trebue să urmeze înțelegerea realităților și a spiritului vremii. Veacul nostru a schimbat în mod radical resorturile interne ale gândirii omenești, în deranjarea cărora trebue văzută cauza tuturor crizelor. Rezultatele se văd de pe acum. Peste tot asistăm la o renaștere a credinței în menirea istorică a popoarelor. Națiunea devine o realitate sufletească, o existență autonomă, cu istorie și destin propriu. Națiunea nu cunoaște o istorie universală, ci o istorie a ei, originală, unică. Poporul e un „unicum“ în lume, cu destinul său ireductibil. Veacul nostru, de un sănătos și robust realism social, începe să întrevadă noua spiritualitate, care va fi mândria și mângâerea omului. In locul sterpului ideal ingineresc, politica e inspirată de alte concepții, cari pornesc de la realitatea vie. Se deschid perspective cari vor da lumii o nouă înfățișare. „ Mi-ar fi imposibil să redau în spațiul prea mic admirabilele considerații ale d-lui C. Rădulescu- Motru asupra realităților și problemelor dela noi, confruntate cu marea schimbare ivită în spiritualitatea europeană; să arăt cu câtă adâncă pricepere, cu câtă pătrunzătoare analiză demască falsitatea vieții noastre politice, naționalismul nostru, care este spiritualitate de împrumut, un o naționalism croit pe ordinea burgheză, criticată de d-sa cu îndârjire, contradicțiile grosolane cari denaturează sensul vieții noastre ca națiune. O critică mai eficace a împrumuturilor cari compromit realizarea destinului nostru, nu s’a mai făcut, până la d.sa. Este patetică și înălțătoare in asistența cu care d. C. Rădulescu- Motru, rămas atât de proaspăt în înțelegerea lucrurilor, arată necesitatea emancipării noastre de sub tutela naționalismului anacronic al pașoptiștilor, care încă ne mai stăpânește într’o atât de largă măsură. Intr’o vreme în care națiunile mari ale Europei s’au eliberat din cătușele, devenite insuportabile, ale vechii ordini în care un freamăt înoitor străbate lumea, provocând pretutindeni transformări, noi rămâmânem anchilozați în concepția de împrumut a naționalismului burghez, care alimentează decepționismul, ne oprim la formula naționalismului de ordine geografică, de suprafață. „Naționaliștii noștri sunt toți panegiriștii. Oricine urmărește viața noastră politică, își dă seama de adevărul acestei afirmații. Cu excepția generației tinere, care nu conduce destinele statului, toată pătura noastră politică aparține lumii vechi. Trăim într-o veșnică minciună. Nu pot sublinia îndeajuns tenacitatea cu care d. C. Rădulescu- Motru arată necesitatea imperioasă a părăsirii vechilor metode de gândire, a naționalismului abstract de origini burgheze, pentru a trece la naționalismul radical al veacului nostru; la acel naționalism care singur ne poate da înțelegerea unicității destinului nostru în lume. O întreagă această concepție, atât de nouă, a Românismului (pe care undeva îl definește în acești termeni: „ca o reacțiune specială a sufletului românesc în contra concepțiunilor și metodelor materialiste, împrumutate culturii europene și aplicate fără discernământ, la noi în țară, la îndrumarea vieții economice și politice“) este un impresionant apel la trezirea simțului pentru valorificarea realităților noastre istorice, o admirabilă pledoarie pentru întoarcerea către noi înșine, către fondul sufletesc al poporului nostru, o înălțătoare chemare la credința în valoarea neamului, pe cari o va înțelege, în toată semnificația ei numai tânăra generație politică a României, singura pătrunsă de spiritul nou al vremii. Cartea aceasta trebue să devină, în multe privințe, pentru camarazii mei de generație, o carte de căpătâi. Din catehismul noii spiritualități a Românismului, avem de învățat adevăruri fundamentale, pe cari numai noi le putem pricepe! Cartea aceasta e jcrisă pentru noi, fiindcă e scrisă pentru oameni cu mâinile și sufletul curat, așa cum o spune însuși autorul. E pe linia noastră de gândire, chiar dacă autorul ei se găsește întâmplător în cadrele unui partid dintre cele mai vechi și mai străine nevoilor noastre de înoire. O revendicăm! N. TATU noi IN NUMĂRUL VIITOR ROMANULUI VREMEA va începe publicarea Omul fără zâmbet (Podul lui Venirim) e Paul P. Negulescu premiat la concursul pentru roman instituit de VREMEA Duminică 28 luni* 1936 — t A apărut în Editura Fundațiilor Regale TINEREȚE de LUCIA DEMETRIUS