Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-06-28 / nr. 443

VREMEA G. K. CHESTER­TO­N Catehismul unei Literatura engleză a pierdut pe i cel mai de seamă esseist con­temporan — iar lumea creștină, pe unul din cei mai prețioși a­­pologeți ai săi. Anglia a­ rămas mai tristă, mai întunecată, după moartea lui G. K. Chesterton. Ereziile moderne se vor putea întinde în voie. Nu le va mai în­tâmpina pana ascuțită a lui „G. K. C." Nu vor mai întâlni ad­versarul neegalat în controver­să, inteligența sănătoasă și op­timismul dezarmant al lui Ches­terton. „The laughingh philoso­pher­“ i s-a spus­ filosoful care râde într'una. Râde, pentru că a scăpat de sub semnul stupidită­ții pretențioase, pentru că a de­mascat imensa prostie și nesin­­ceritate care se ascunde înapo­ia ereziilor și filosofiilor popu­lare. Dar râde în acelaș timp și pentru că viața este o romanță, pentru că miracolul se înfăptue­­ște necontenit în preajma noas­tră, pentru că mântuirea este certă. Chesterton mărturisește unde­va în Orthodoxy — cea dintâi operă capitală a lui, în 1908 — că Huxley, publicată Herbert Spencer și Brandlaugh au fost aceia care s-au întors în teolo­gia ortodoxă. A redevenit creș­tin, cetind toate cărțile anti­creștinilor. A început să creadă în miracol și în dogmă, după ce a sfârșit de cetit o întreagă bi­bliotecă științifică și filosofică. Chesterton și-a dat deabia atun­ci seama că anti­creștinii nu a­­tacă propriu zis Creștinismul, ci concepția pe care și-o fac ei des­pre creștinism. Creiază un Cris­­tos imaginar — și apoi se plâng că un asemenea Cristos nu poate să învie a treia zi după răstig­nire. Fiecare anti-creștin are concepție personală asupra creș­­­tinismului. Pentru unii, creștinis­mul e o credință confortabilă și îl atacă pentru că nu e tragic și pesimist. Pentru alții, creștinis­mul e o doctrină umilitoare, pe­simistă și întunecată — și îl a­­tacă pentru că nu e confortabil și idilic. Chesterton a pus în lu­mină cu multă dibăcie și cu in­finit humor, această contradicție a anti-creștinilor, care luptă de doua mii de arii cu o umbră, cu o opinie a lor asupra creștinis­mului. Orice act religios este un miracol. Dacă nu ești destul de inteligent sau destul de caritabil ca să cunoști acest miracol — îți este sfi este putință să-ți dai sea­ma de el. Iți creezi o opinie, un sentiment sau o teorie asupra lui — și apoi te lupți inutil ca să dovedești că această opinie, a­­cest sentiment sau această teo­rie sunt absurde. Evident că sunt absurde. Problema este, însă, în­trucât aceste umbre, aceste opi­nii personale sau raționale , au de a face cu creștinismul, cu cre­dința... Controversa lui Chesterton este strălucitoare de câte ori se bate asupra acestor grave pro­­leme dogmatice. Nimeni a el, dintre contemporani, altul nu­zbutit să se apropie cu atâta implitate și atâta fantezie de iracol și de dogmă. Argumen­­ele lui nici nu pot fi rezumate, u­ndeia contează, ci controver­­a, amănuntele, psihologia. Ca și n dialogurile socratice, ca și în epistolele S-tului Pavel — trâ­ntele lui Chesterton sunt stră­­­tute de o fervoare și de o iro­nie care ele singure alcătuesc formidabile instrumente maieu­­tice. Bunăoară, ca să citez una din concluziile lui Chesterton, el ve­de în Biserică singurul lucru consistent din lumea aceasta — și e consistent (substanțial, orga­nic ) tocmai pentru că nu este din această lume. Iată o admirabilă concluzie, care pare un simplu paradox (sau un text dogmatic — ceiace ar fi cam acelaș lu­cru) când e izolată de toate de­monstrațiile care o preced. „De­monstrație“ este un termen cu totul anti-chestertonian. Am ce­tit vreo douăzeci de volume — din cele peste ș­aizeci câte a scris Chesterton — și nu știu dacă încearcă undeva să ...de­monstreze". In opera lui Chesterton, nu demonstrează decât personagiile sale lunatice și ereticii. De alt­fel, de câte ori nu a arătat el că singurii oameni care nu se con­trazic și care construesc lumea cu o logică perfectă — sunt ne­bunii? Când un nebun crede că e făcut din sticlă, sau că e Na­poleon, nu se mai contrazice ni­ciodată. El e convins până la sfârșitul zilelor că e Napoleon sau că e făcut din sticlă. Dacă se contrazice, e semn că s-a vin­decat, a redevenit sănătos. Lo­gica omului sănătos nu exclude nici paradoxul, nici miracolul. Chesterton a amintit cândva că singurii oameni care cred în „su­pranatural", în fantome și ma­gie — sunt ateiștii și raționaliș­tii. Superstiția și mistagogia a­­par odată cu dispariția misticei. Când renunți de a mai privi Tri­nitatea ca pe un lucru „firesc“ — ajungi lesne să consideri lu­crurile firești drept extraordina­re. Electricitatea, hazardul, far­mecele, superstițiile — toate re­alitățile acestea care aparțin or­dinului natural, sunt promovate și devin „miracole". Ți se pare absurdă Trinitatea — dar ți-e teamă de o pisică neagră, și ești dispus să crezi în orice fenomen „ocult". Father Brown, care e un catolic lucid, ajunge fără voia lui, un excelent detectiv — tocmai pentru că nu crede în „miracole"; nu crede, adică, în miracolele laice. El ■ — care cre­de în Nașterea-fără-de-prihană și în Sfânta Treime — nu poate crede că un om dispare fără ur­mă, că un mort învie și că un semn magic poate ucide. Father Brown e un „incredul", este un perfect raționalist, unul care știe că lumea noastră e condusă de legi naturale și că aceste legi pot fi pătrunse cu oarecare lo­gică. Misticul perfect — omul care crede în minuni — nu poa­te fi păcălit de nici o mistagogie, de nici o superstiție. El singur se conduce în judecarea realită­ților numai de logică și bun simț. Chesterton nu a acceptat nicio­dată un creștinism siropuos, ab­stract sau ipocrit, un „crești­­nism-fantomă", cum spune el, a­­dică teozofizant, mistagog, de un fals sau inutil ascetism. El a cu­noscut și a trăit un creștinism în sânge și în oase; a râs, i-a plă­cut să mănânce și să bea, i-au plăcut jocurile de copii, anima­lele, arborii. Unamuno vorbea despre „creștinismul visceral", despre „sângele și carnea" lui. Chesterton a vorbit mai puțin despre asemenea lucruri de gravă intimitate (nimic mai ris­o­cant decât intimitățile referitoa­re la adevăratele drame spiri­tuale, la experiența soterică­ — dar le-a trăit cu sinceritate, li exasperau toate pruderiile anglo saxone, toate indignările pseu­­do-spirituale. El, care iubea atât de sincer animalele, a scris un admirabil pamflet împotriva nu știu căror cucoane indignate că la Crăciun se taie prea mulți curcani la Londra. Avea un bun-simț zdro­bitor — și ceia ce e mai impor­tant, își păstra acest bun-simț chiar în cele mai ridicule flea­curi, în fața cărora, de obiceiu, toți oamenii își pierd firea. Bunul simț, fireasca lui atitu­dine în viață, optimismul terre-à-terre — se datoresc lui în primul rând, faptului că Ches­terton a trăit tot timpul în „mi­racol­'. Cine i-a cetit romanele, înțelege lesne despre ce e vor­ba. In toate așa numitele sale romane, Chesterton a încercat să arate că miraculosul, exoticul și romanticul, sunt stări sufletești fundamentale, neatașate de nici o epocă istorică și de nici un mediu geografic. Primul său ro­man, The Napoleon of Notting HUI (1903), deschide o eră nouă în epica engleză. Bernard Shaw punea probleme în teatru, Wels face filosof­ie populară în roma­ne — Chesterton descoperă filo­nul „fantasticului creștin". Se poate vorbi de un humor catolic în opera lui Chesterton. Se poa­te vorbi, tot așa de bine, de un „fantastic creștin”, anume, cele­brele lui teme medievale Return of Don Quixotte). (The Me­­dievalismul lui Chesterton este încă unul din lucrurile cele mai puțin înțelese. Nu e vorba, fi­rește, despre o reîntoarcere în Evul Mediu — ci de redescope­rirea miracolului medieval în timpurile noastre. In Evul Me­diu, caritatea, cavalerismul și „romanța“ au trăit cu maximă intensitate. Dar nici una din a­­ceste trei virtuți n'a pierit. O slujnică de han care se îndră­gostește de un măcelar, se mări­tă și îi dăruește ș­aptesprezece copii — trăiește „romantic" a­­tât timp cât trăiește în dragoste. Dragostea și cavalerismul, cre­dința și caritatea — acestea sunt rădăcinele miracolului, rădăcini pe care le putem redescoperi o­­ricare dintre noi, în adâncul su­fletului nostru. Innocent Smith, uluitorul personagiu din Mana­­live (care e, fără îndoială, cel mai bun roman al său) — ne a­­rată foarte bine că am pierdut simțul lucrurilor minunate pen­tru că le căutăm, în loc să le ve­dem, așa cum trăesc ele în mij­locul nostru. Căutăm miraculosul și „ro­manticul", așa cum căutăm feri­cirea, dragostea perfectă și în­țelepciunea — fără să ne dăm seama că ele stau în preajma noastră, așteptând să le vedem. Lupta pe care Chesterton a pur­tat-o toată viața împotriva ere­ziilor moderne se întemeia pe un fapt simplu: fiecare erezie sfarmă sufletul, îl rupe în frag­mente, sau îl alterează, îl tăl­măcește prost, îl reduce. In car­tea de polemici, Heretics (1905), îl acuză pe Wels că, în înțelege­rea omului, nu pornește de la su­flet — „cel dintâi lucru pe care îl cunoaște omul“ — ci de la pro­­toplasmă, „care e printre cele din urmă". Lumea modernă se zbate în erezie și în durere pen­tru că se încăpățânează să caute, în loc să vadă. Căutarea nu du­ce nicăieri — pentru că duce tot mai departe de suflet, de ferici­re, de mântuire. Este oare o ne­norocire atât de mare dacă ne­am născut fericiți, înțelepți și aproape de mântuire — și noi ne zbatem căutând, adică depăr­­tăndu-ne necontenit, ieșind? Cea mai mare nenorocire a omului este că se crede nenorocit... Chesterton era un bărbat cu plete, obez, cu obrajii roșii, care își stima adversarii și-și iubea prietenii, și își petrecea o bună parte din zi printre copii și ță­rani. Când stătea în oraș, putea fi zărit de multe ori străbătând cele mai populare străzi cu o pe­lerină pe umeri, cu o carte în mână, nepăsător de vehicule, ce­tind cu glas tare, și râzând cu atâta voie bună încât nici police­­menii nu îndrăzneau să-l amen­deze... MIRCEA ELIADE Despre d. C. Rădulescu-Motru nu se poate spune că a fost un om politic militant. Chiar atunci când participa direct la activita­tea unor partide, la mișcări po­­litice cu obiective imediate, d-sa n’a făcut politică) D. C. Rădu­­lescu-Motru a fost și rămâne un gânditor, atent în permanență la ceea ce hotărăște sensul istoriei, desvoltarea pe linii mari a popoa­relor. In această calitate a fost neîntrerupt aplecat asupra reali­tăților politice și sociale, pe cari, de atâtea ori, le-a cercetat cu viu interes, și nesecată curiozitate, pentru a înțelege împrejurările, faptele și curentele spirituale creatoare de istorie. La d-sa a dominat interesul specific cerce­tătorului, pasiunea pură care de­finește pe gânditorul politic. Față de acțiunea practică, de fapte, oameni și mișcări a păstrat tot­deauna distanță; acea suverană distanță care te așează in pers­pectivă, dincolo de agitația mă­­rufită, lăsându-și liber câmpul pri­virii, și îndreptându-ți atenția a­­supra orizonturilor miri. N’a fost un luptător, preocupat de stăpâ­nirea clipei, un om politic în în­țelesul curent, ci mai mult un spectator, un gânditor absorbit de surprinderea acelui nisus forma­­tivus care dă ființă istoriei. Fără ambiții de stăpânire și dirijare a curentelor, în sensul voinței pro­prii de modelare, a fost mânat exclusiv de interesul, teoretic prin excelență, al omului vrea să vadă, să înțeleagă, care să explice frământările cari stăpâ­nesc societatea, pentru a putea sfătui apoi ce trebue făcut. Pe li­nia acestui interes teoretic d. C. Rădulescu-Motru a ținut contact permanent cu realitatea. Această atitudine, care la d-sa are ceva impresionant, ceva din stilul monumental al marilor ati­­tudini, aș spune că este ceva or­ganic firii domniei sale.. Acestei prestigioase atitudini îi rămâne credincios și în noua sa lucrare de ideologie politică; Românis­mul, catehismul unei noui spiri­tualități". Atenția­ i este reținută de semni­ficația amplă și de adâncime a curentelor politice contimporane. Nu politicul în înfățișările lui practice, și imediate, ci altceva, mai esențial, îl preocupă: spiri­tualitatea care stă la originea ac­țiunilor politice, hotărându-le va­loarea și caracterul. Fiindcă d. C. Rădulescu-Motru se prenu­­meră printre aceia care știu că atitudinile spirituale duc în ul­timă analiză la atitudini politice, și că acestea din urmă presupun anumite poziții spirituale. Fireș­te, în cazul când cel care le a­­firmă, are ceea ce se numește conștiință politică. După felur d-sale de a judeca, totdeauna substanțial, spiritualitatea nouă care trebue să orienteze politica românească, pe liniile ei istorice, este un fapt de însemnătate ca­pitală, pentru cei cari vor creia România de mâine. Această nouă spiritualitate își propune d. Mo­­tru să o sesizeze în conturul ei general, întrucât această carte de gân­dire politică, apărută ntr’un mo­ment politic crucial pentru așe­zările europene, și pentru noi de­o­potrivă, pune în discuție pro­­blemele de căpătâi ale momentu­lui istoric, socotim că o cunoaș­­tere a lor și a modului în care au­torul le rezolvă, este, pentru noi cei tineri îndeosebi, o elementară obligație. Dela un om care de a­­tâtea decenii cercetează și gân­dește, noi avem de învățat ceva. Și convingerea mea este că lu­­crarea d-lui C- Rădulescu-Motru se așează printre cele mai mari cărți ale gândirii politice româ­­nești. Dela Mihai Eminescu și conducătorii spirituali a societă­ții .Junimea“, nimeni n’a mai gândit atât de sistematic și în spi­rit atât de organic problemele vitale ale societății noastre. D. C. Rădulescu-Motru este un spirit viu și proaspăt, un om care gândește în spiritul nou al veacului nostru. Urmărind nașterea spirituală a acestui secol, o naștere atât de dureroasă, d. C. Rădulescu-Mo­tru pune degetul pe toate rănile de care sângeră societatea de azi. Veacul al XIX-lea, este veacul materialismului, cu toate dezas­truoasele lui consecințe; veacul dominat de metafizica vulgară și superficială a materialismului, de socialismul marxist (această sinistră eroare a minții omenești­) de cea mai ușuratecă înțelegere a omului și a rosturilor vieții sale pe pământ; veacul care a sucit spiritul priceperii normale a lucrurilor, răspândind convinge­rea „că instrumentul de muncă hotărăște cum să fie sufletul a­­celuia care muncește, iar nu că sufletul aceluia care muncește hotărăște cum să fie instrumen­tul de muncă“. Numai o super­­ficială Cunoaștere a organisme­lor sociale și a constituției rase­­lor umane, cum este acela răs­pândită de cultura secolului tre­cut, putea duce la absurda con­cepție materialistă, după care „viața sufletească a unui popor e­ste un simplu reflex al tehnicei sale de producțiune". Toate erorile capitale săvârșite de mintea omenească în acest veac, provin din greșita concepție asupra lumii­­i asupra vieții o­­menești. Parcă nici un alt veac, din câte cunoaște istoria, n'a fost stăpânit de atâtea iluzii, ca vea­cul XIX. Omul pe care construia acest secol, nu este omul real, așa cum există el, ci omul abstract, desbrăcat de dorințe și sentimente tragice. Un om, care nu există nicăiri în realitatea vie, ci care este inventat de o mentalitate influențată de dogmatismul știin­țific al veacurilor anterioare. Re­zultatele acestui dogmatism care a impus concepții atât de unilate­­rale și abstracte, sunt cunoscute: în psihologie — interpretarea a­­sociaționistă a vieții sufletești, care duce la complectă atomizare; în economia politică — invenția simplistă a acelui homo oecono­­micus pe cari s’a clădit ordinea capitalistă; în politică —• domnia teoriei contractului social, după care Statul e redus la o organi­zație contractuală. Iluzia capitală a uniformității sufletești a omului și a popoare­lor, a avut astfel urmări nefas­te în toate disciplinele hotărâ­­toare pentru organizarea vieții politice și sociale. In organizarea economică și politică a lunii, secolului XIX, în­seamnă domnia individualismu­­­lui și a liberalismului. Influența covârșitoare a pri­marei filosofii care este materia­­lismul veacului XIX, a creat me­diul ideal pentru înflorirea cul­tului lui Mammon, idolul deopo­trivă adorat, al societății capi­­taliste și al tuturor marxiștilor din lume­­— ducând n cele din urmă, la distrugerea altarelor de cre­dință, în menirea istorică a po­­poarelor. Pretutindeni se oferă o­­chiului numai spectacolul jalnic al anarhiei și al celui mai distru­­gător nihilism. După o experiență atât de du­reroasă, era necesar ca veacul nostru să ia poziție categorică împotriva ereziilor funeste ale se­­colului trecut, atât de pregnant numit de d. C. Rădulescu-Motru drept secolul diletantismului spi­ritual. Intriadevăr, după atâtea rătă­ciri, zorile unei noui spirituali­­tăți apar pretutindeni. Această nouă spiritualitate care va ins­pira organizare politică și socială a lumii, încă nu este pe deplin realizată; simptomele ei se văd însă pretutindeni. Trebue numai să lăsăm la o parte vechile cli­­șee, vechile tipare, pentru a putea vedea ce e nou și specific vre­mii noastre, ce tendințe se des­­prind din realitățile în mijlocul cărora trăim. După demascarea iluziilor, trebue să urmeze înțele­­gerea realităților și a spiritului vremii. Veacul nostru a schimbat în mod radical resorturile interne ale gândirii omenești, în deranjarea cărora trebue văzută cauza tutu­ror crizelor. Rezultatele se văd de pe acum. Peste tot asistăm la o renaștere a credinței în meni­rea istorică a popoarelor. Națiunea devine o realitate su­fletească, o existență autonomă, cu istorie și destin propriu. Na­­țiunea nu cunoaște o istorie uni­versală, ci o istorie a ei, originală, unică. Poporul e un „unicum“ în lume, cu destinul său ireductibil. Veacul nostru, de un sănătos și robust realism social, începe să întrevadă noua spiritualitate, care va fi mândria și mângâerea o­­mului. In locul sterpului ideal in­gineresc, politica e inspirată de alte concepții, cari pornesc de la realitatea vie. Se deschid pers­­pective cari vor da lumii o nouă înfățișare. „ Mi-ar fi imposibil să redau în spațiul prea mic admirabilele con­siderații ale d-lui C. Rădulescu- Motru asupra realităților și pro­blemelor dela noi, confruntate cu marea schimbare ivită în spiri­tualitatea europeană; să arăt cu câtă adâncă pricepere, cu câtă pătrunzătoare analiză demască fal­sitatea vieții noastre politice, na­ționalismul nostru, care este spiritualitate de împrumut, un o naționalism croit pe ordinea bur­gheză, criticată de d-sa cu îndâr­­jire, contradicțiile grosolane cari denaturează sensul vieții noastre ca națiune. O critică mai eficace a împrumuturilor cari compromit realizarea destinului nostru, nu s’a mai făcut, până la d.sa. Este patetică și înălțătoare in a­sistența cu care d. C. Rădulescu- Motru, rămas atât de proaspăt în înțelegerea lucrurilor, arată necesitatea emancipării noastre de sub tutela naționalismului a­­nacronic al pașoptiștilor, care în­că ne mai stăpânește într’o atât de largă măsură. Intr’o vreme în­ care națiunile mari ale Europei s’au eliberat din cătușele, deve­nite insuportabile, ale vechii or­dini în care un freamăt înoitor străbate lumea, provocând pre­tutindeni transformări, noi rămâ­­mânem anchilozați în concepția de împrumut a naționalismului burghez, care alimentează decep­­ționismul, ne oprim la formula naționalismului de ordine geogra­fică, de suprafață. „Naționaliș­tii noștri sunt toți panegiriștii. Oricine urmărește viața noastră politică, își dă seama de adevărul acestei afirmații. Cu excepția ge­nerației tinere, care nu conduce destinele statului, toată pătura noastră politică aparține lumii vechi. Trăim într-o veșnică min­ciună. Nu pot sublinia îndeajuns te­nacitatea cu care d. C. Rădulescu- Motru arată necesitatea imperi­oasă a părăsirii vechilor metode de gândire, a naționalismului ab­stract de origini burgheze, pentru a trece la naționalismul radical al veacului nostru; la acel națio­­nalism care singur ne poate da înțelegerea unicității destinului nostru în lume. O întreagă această concepție, atât de nouă, a Românismului (pe care undeva îl definește în acești ter­meni: „ca o reacțiune specială a sufletului românesc în contra concepțiunilor și metodelor ma­terialiste, împrumutate culturii europene și aplicate fără discer­nământ, la noi în țară, la îndru­marea vieții economice și politi­ce“) este un impresionant apel la trezirea simțului pentru valori­­ficarea realităților noastre istori­ce, o admirabilă pledoarie pentru întoarcerea către noi înșine, că­tre fondul sufletesc al poporului nostru, o înălțătoare chemare la credința în valoarea neamului, pe cari o va înțelege, în toată sem­nificația ei numai tânăra genera­­ție politică a României, singura pătrunsă de spiritul nou al vremii. Cartea aceasta trebue să de­vină, în multe privințe, pentru ca­marazii mei de generație, o carte de căpătâi. Din catehismul noii spiritualități a Românismului, a­­vem de învățat adevăruri funda­­mentale, pe cari numai noi le pu­tem pricepe! Cartea aceasta e jcri­să pentru noi, fiindcă e scrisă pen­­tru oameni cu mâinile și sufletul curat, așa cum o spune însuși au­torul. E pe linia noastră de gândire, chiar dacă autorul ei se găsește întâmplător în cadrele unui par­­tid dintre cele mai vechi și mai străine nevoilor noastre de înoire. O revendicăm! N. TATU noi IN NUMĂRUL VIITOR ROMANULUI VREMEA va începe publicarea Omul fără zâmbet (Podul lui Venirim) e Paul P. Negulescu premiat la concursul pentru roman instituit de VREMEA Duminică 28 luni* 1936 — t A apărut în Editura Fundațiilor Regale TINEREȚE de LUCIA DEMETRIUS

Next