Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)
1936-01-26 / nr. 422
Y VREMEA Ultima noutate în librării Sanda Movilă Desfigurații_ roman Ed. Vremea Lei 50 Inca un fel <e trădare Ce admirabil neam de oameni sunt bucureștenii ăștia! Duceți vă într-un cinematograf din centru, și numărați câți dintre vecinii d-stră vorbesc românește. Mare minune dacă veți auzi o jumătate de duzină de doamne, domnișoara și domni articulând din când in când câte o frază românească. De obiceiu, gândesc și vorbesc franțuzește. Și ce franțuzească, Dumnezeule! O seară întreagă am auzit la cinematograf, un grup de doamne și domni strălucea un ofițer (printre care din armata română) comunicându-și impresiile într-o limbă franceză „aristocratică“, limba care se vorbește de obiceiu la cele mai naționale reuniuni din București, care se vorbește, bunăoară Crăciun, la Bazatele la Pomul de de binefacere, la Societățile pentru jocurile naționale, și celelalte. Duceți-vă, de asemenea, întrun restaurant din centru. Trageți cu urechea la mesele vecine. Veți auzi cele mai imbecile cancanuri și cele mai răsuflate snoave, exprimate firește într-un argot moldavo-francez, colorat din când în când cu câte un cuvânt anglosaxon. Toate acestea se petrec în Capitala țării românești. Cele ce se petrec în celelalte capitale de județ sunt tot atât de grave. Obiceiul e atât de răspândit încât, dacă în tramvaiu sau în tren, la teatru sau la cinematograf, pe sălile unui Minister sau la un restaurant, cineva vorbește franțuzește, nimeni nu toarce capul. Obișnuința mai înaceasta mi se pare un simptom grav. Nu mai e vorba de mândrie sau de „șovinism“, ci pur și simplu de un elementar simț de demnitate care, cel puțin în anumite pături sociale, este cu desăvârșire descompus. Polonezii știu tot atât de bine franțuzește ca și noi și totuși nimeni nu a auzit până acum un grup de polonezi vorbind franțuzește intre ei, pe stradă sau la cinematograf Un ziarist francez observa acelaș lucru: în nici o țară de „cultură franceză“ limba națională nu e „mai automat înlocuită cu limba franceză, decât in România“. Inutil să năm țăm cu un puternic mențiosentiment național, ca Germania sau Italia, unde toată lumea te privește când vorbești o limbă străină. Dar chiar la Paris, în Parisul tuturor toleranțelor, trecătorii au început să te privească obraznic îndată ce te aud vorbind o limbă străină. Aristocrații, snobii, intelectualii și ceilalți imbecili bucureșteni sare r,folosesc de preferință“ limba franceză - sub pretextul idiot că e „mai bogată în expresii“ nu-și pot da seama ce grav lucru săvârșesc. Limba franceză se leagă de începuturile culturii moderne românești, și atunci ne-a adus mari foloase — dar de-atunci au trăit în România Eminescu, Creangă, Slavici, Iorga, Arghezi, Rebreanu, Lucian Blaga și Nae Ionosan și nu a existat tărâm de activitate în care să nu fi creiat lexice bogate și suple. Predominarea limbii franceze se leagă de faza, penibilă pe alocuri, a culturii românești de împrumut — și întrebuințarea ei astăzi, intr'o fază de maternitate, de creiație, de afirmare victorioasă a geniului românesc, este un act de trădare față de acest geniu românesc. Oamenii care „folosesc de preferință“ limba franceză, suferă de un complex de inferioritate. Ei cred, încă, așa cum se credea pe vremea lui Alexandri, că limba românească este incapabilă să exprime nuanțele sentimentelor și preciziile gândirii. Ei recunosc, deci, inferioritatea și insuficiența limbii românești — fără să-și dea seama că prin această recunoaștere așează, pe nedrept, România printre țările necrezatoare, infantile, fără misiune istorică Este un act de trădare față de spiritualitatea și misiunea istorică a României moderne. Un act de trădare care se pedepsește, în alte țări... Nu există nici o scuză pentru cei care „folosesc de preferință“, automat, limba franceză. Orice subtilitate, orice nuanță, se poate exprima astăzi și în limba românească. Numai un imbecil poate crede că dacă nu există un termen românesc pentru o expresie franceză precisă — trebuie preferată limba franceză. Orice limbă, „chiar limba românească“, are nenumărate expresii intraductibile. „Vai, exclama o cucoană fină, cum s‘ar putea traduce Giraudoux în românește?!“ Cineva a avut bunul simț să-i răspundă printr'o altă întrebare: „Dar cum s‘ar putea traduce Sadoveanu în franțuzește?!,. Sunt unii care se scuză prin educație: „a vorbit de mic franțuzește, a studiat a Paris, cetește numai romane franțuzești, etc.“. Îu atât mai rău pentru el, dacă a vorbit și cetit numai franțuzește „de când era mic“. Dar acest rău poate și trebuie — să fie remediat. Orice student român, după ce se întoarce de la studiile din străinătate, este ispitit să vorbească mereu limba în care a gândit și a învățat atâția ani. Dar dacă mai păstrează o urmă de demnitate în sufletul lui, se controlează și în câteva luni restaurează vechea, și singura, ierarhie. Mi-e peste putință să înțeleg cum oameni inteligenți și demni așează conștienți limba românească întru o condiție inferioară. Oricât de multe guvernante ar fi stut, oricât ar fi stat la Paris, oricâte romane franțuzești ar ceti ] săptămânal — el este dator să gândească și să vorbească numai românește, pentru a-și dovedi solidarizarea lui cu geniul creiator " românesc, cu misiunea istorică "omânească. Dacă nu depune nici măcar acest minim efort de solidarizare — ce mai putem aștepta dela el?!„. . Mi-am dat și mai bine seama de descompunerea claselor noastre dominante, când am constatat inconștiența cu care „preferă“ limba franceză în viața lor de toate zilele. Oamenii care gândesc automat o altă limbă, sunt incapabili să simtă sincer misiunea istorică a României. Prezența unor asemenea oameni la posturile de comandă ale politicei și culturii românești explică toate dezastrele României moderne. Explică lașitatea — într'un cuvânt descompunerea aproape totală a burgheziei și „aristocrației" românești. Prezența lor la Ministere, cluburi, bănci, societăți culturale, etc. — este mult mai gravă decât ar părea la prima vedere. Pentru că ne umilesc în fața străinilor („România, țară bilingvă) și pentru că creiază un complex de inferioritate de care Dumnezeu ne-a ferit până acum. MIRCEA ELIADE W VoWv"'1 TEATRU de VAI..IAN GENERAȚIA de SACRIFICIU Comedie in trei acte Volumul si Leiso-volumul ^ Edihjrs Vrarpa fapI MATEI S CARAGIALE A trăit izolat de lumea literară, a scris puțin și numai din nevoia lăuntrică de a-și exprima o ciudată și originală viziune artistică. Fiul cel mai mare al lui Ioan Luca moare aproape necunoscut , un cerc restrâns de literați l-a admirat, iar marele public abia acum află de existența unui scriitor cu acest nume. Sonetele lui de pitoresc lexical și de culoare orientală au avut o circulație redusă, placheta intitulată Remember a fost citită de câțiva amatori, iar romanul Craii de Curte veche, deși a fost primit elogios de critică, nu sa bucurat de succesul pe care-l merita. E curios cum numai moartea revelează unele talente. Matei Caragiale este dintre acestea și nu vor fi niciodată excesive elogiile aduse memoriei lui literare. Nu este momentul acum să fixăm definitiv locul scriitorului abia dispărut, in evoluția prozei noastre. Matei Caragiale a iubit frazei somptuoasă, reveria amplă, lirismul hieratic și pitorescul moral și de atmosferă. S'a zis că proza lui continuă, un Craii de Curte veche, linia romanului social a lui Filimon ; unele aparențe îndreptățesc această aserțiune, o anume sensibilitate orientală il înrudea cu Ciocoii vechi și noi. Dar Filimon n'a fost un artist al verbului, n'a fost un poet de ton înalt, ca Matei Caragiale. Nici realismul sobru n'a fost strein spiritului său; familia Arnotenilor, sau tipul neuitat al lui Pirgu amintesc ceva din arta de moralist a tatălui său, și n'am greși, credem, dacă am vedea in Pena Corcodușa, ca și, în culoarea de epocă a Crailor de Curtea veche, o prelungire plină de vervă fantastică, din Kir Ianulea, excelenta nuvelă a lui Ion Luca. Sunt asemănări interne foarte puternice, foarte precise, care-l arată ca pe un autentic moștenitor al marelui satiric. Este neîndoios că prin moartea lui Matei Caragiale, literatura noastră pierde un mare talent; repunerea în circulație a operii lui, prin tipărirea tuturor manuscriselor, întregi sau fragmentare, ne va da o imagină mai completă a ceea ce Matei Caragiale reprezintă. Nu ne 'ndoim că una din edituri ne va înfățișa in curând, intr'o condensată „operă completă", toată producția unui scriitor care trebue sa se bucure, cel puțin postum, de un destin mai norocos decât i-a putut asigura capriciosul moment contemporan. In acea zi, datoria criticii va fi să atragă luarea aminte a cititorilor de câtă frumusețe expresivă, nouă se găsește într'o operă cunoscută de numai câțiva rafinați. Va fi un act reparator, care să cinstească precum se cuvine memoria lui Matei Caragiale, scriitorul profund ignorat, dar de mare talent. P. CONST EUROPEISCHE REVUE... publică un articol de Sir Alfred Pease asupra politicei externe a Marei Bri tanii în anul 1935. Ipocrizia anglo-saxonă e un lucru prea vechi, ca să ne mai mirăm ,dar ceea ce e îngrijitor, pentru Anglia, — e că această ipocrizie a devenit de calitate proastă, fără șiretenie și fără îndemânare. A început să îmbătrânească Anglia ? Ar fi ,grav pentru că ruina unui mare imperiu produce catastrofe și împrejur. Deci, politica externă a Angliei spune sir Alfred, provine din 0e 1 mai înalt dezinteres, și nu are decât un țel: triumful Ligei Națiunilor. Nici abuzuri de forță, nici tiranie față de popoarele mici. Dar ne putem întreba dacă ipocrizii de felul acesta sunt datorite unei imbecilizări a nivelului cultural european, sau unor complicități tenebroase ? Credem că amândorura. s A APĂRUT... o istorie a împăratului Carol Quintul de Walter Fritsch. Puține figuri din istorie au fost mai nedreptățite decât aceia a celui mai mare dintre Habsburgi. Asta se datorește și faptului că istoricii lui cei mai populari au fost protestanți în care fierbea încă ura celor pe care Cezarul romano-german îi înfrânsese. Se crease in jurul lui Carol Quintul legenda unui suveran fanatic, sectar, strâmt și nemilos în acelaș timp. Dr, Fritsch demonstrează cu documente, că rareori un monarh a fost mai din timpul lui, mai comprehensiv decât Carol. Dacă din primele momente lua atitudinea cuvenită față de erezia protestantă, mișcarea aceasta anarhică și revoluționară n’ar fi luat proporțiile pe care i-au dat-o ezitările lui. Deci nu intoleranță, ci exces de toleranță, de indiferență. Sub el s’a creat marele imperiu american al Spaniei. A avut comprehensiunea imediată a posibilităților imense pe care le oferea Noua Lume și grație numai intervenției lui personale colonizarea a luat un ritm atât de repede, încă o mare eroare istorică reparată. Și sunt încă atâtea! NICIODATĂ... Iohann Sebastian Bach n’a avut în Germania o atmosferă, mai ferventă, mai religioasă ca in zilele noastre. Tot poporul german a simțit că are în maestru Bach unul din centrele lui dei vitale, poate rezierva lui cea mai nesecată ,de putere spirituală. Ceea ce reprezintă Bach înainte de toate este promovarea Imperiului interior (das innere Reich). Este titlul unei cărți apărute recent. Bach a fost omul care a lucrat numai cu matricole, cu radăcinele sufletului și ale muzicei. Am putea spune că tot centrul de gravitate al creației (și al vieții) sale stă în planul lumii cauzale ,superioare celei fenomenale,nu numai ierarhic dar și prin faptul că o cuprinde implicit în ea. Deci prin excelență artă a misterului, nu prin obiect, ci esențial, pentru a o înțelege trebue să urmăm procesul deja manifestatia nemanifestat: o adevărată inițiere. V. L. EXPOZIȚIA PICTORULUI PERAHIM Sâmbătă 25 Ianuarie, în sala Mozart, pictorul S. Perahim își va deschide cea de a doua a sa expoziție, prezentând un număr restrâns de uleiuri și desene. De la prima sa expoziție din 1933 unde înfățișase câteva uluitoare viziuni de coșmar, pictorul Perahim a avut o evoluție și un drum al său propriu, indicat la mari intervale de unele desene apărute între timp în reviste. Noua sa expoziție e ultima etapă a drumului parcurs și care l-a dus în miezul realităților sociale. Acei care se vor duce pentru jumătate de oră La Mozart să vadă expoziția lui Perahim, vor avea ce să admire și să învețe de la acest tânăr și temerar pictor. ÎNTÂMPLĂRI IN IREALITATEA IMEDIATA La sfârșitul acestei săptămâni, cartea lui M. Blecher, numită astfel, se va afla în vitrinele librăriilor. Fără să consacre un nou scriitor în sensul scriitorilor de mare tiraj, cartea aceasta va pune totuși în valoare o nouă sensibilitate, un nou fel, destul de chinuit, fie a privi lumea, care aparține cu totul personalității lui M. Blecher. In sensul acesta, se poate vorbi, cu toată convingerea, de întâmplări în irealitatea imediată, ca de cartea care va consacra un nou și autentic scriitor. ■ ■ ■ DUMINICĂ 26 IANUARIE 1936 11 IONIȚA De necrezuta viață a dumnealui Căpitan de oaste] scrisă de dumnealui Iancu Zugravu I desene inedite de IĂNESTIN Ed. Vremea Lei 50 CRONICA LITERARA ION CĂLUGĂRU: Dela cinci până la cinci editura „Vremea“ Despre un volum de nuvele ți este oarecum dificil a vorbi, din teama de a nu simplifica prea mult, caracterizându-i global spiritul. Scriind amănunțit despre fiecare povestire în parte, O cronică e amenințată să ia aerul unui fel de referat, pe capitole și aliniate. Există însă o cale de mijloc (și poate cea mai bună) care ne scutește de ambele exagerări; să ne ocupăm cu deosebire de acele bucăți care precizează mijloacele majore ale autorului. In afară de prețioasele sale romane, d. Ion Călugăru a scris și două volume de nuvele, Paraclisul statistic și Abecedar de povestiri populare; ele reprezintă faza căutării de sine și indicația atmosferii sale artistice. O anume frondă a expresiei și o grimază ostentativă în fața vieții se stânjenea cursul povestirii, punând accentul pe voința de a fi personal. Nuvela, înainte de orice este povestire cursivă, compoziție densă, aproape matematică a momentelor și economie verbală, fără frumuseți obositoare de amănunt. . In acest sens, volumul prezent al d-lui Călugăru ne pune în contact cu o simplificare și un nerv al expresiei, cu o stăpânire a materialului și un ritm interior de mare tensiune. Este exact drumul de la nesiguranțele începutului la maturitatea artistică. „De la cinci până la cinci“ este cartea unuia din cei mai buni nuveliști contimporani. In substanță, viziunea sa ne este familiară, din romanele și nuvelele anterioare, dar spiritul corosiv, febrilitatea personagiilor, situațiile grotești, ca și umorul amar se încheagă intr'o unitate, într'un ritm de o excepțională densitate epică. Dacă i-am aduce o imputare generală, ar fi tocmai aceea condensat prea mult de a-și fi acțiunea unora din povestiri, de a schematizat cu prea multă vorifică faptele. Ceea ce se întâmplă în L-am împușcat, scurtă și halucinantă exasperare a instinctului de conservare individuală, mărită de spaima răspunderii, in Pipa, unde gluma unor adolescenți alunecă spre tragic și ușoară caricatură, în iubește în locul meu, în care comedia amorului burghez se desfășoară într'un ritm de farsă, concentrând o atmosferă și câteva tipuri caracteristice într'un spațiu prea redus. Este atât de evidentă voința autorului de a comprima, de a scrie adevărate romane în miniatură, încât anecdota alertă suprimă analiza, atmosfera, dând prea geometrică înfățișare povestirii. Ai impresia că : d. Călugăru și-a impus o problemă de tehnică a nuvelii, într'un ritm de o rară vioiciune, și cu lucida aplicație ce-l face să închidă câțiva oameni într'un cufăr. In aceste nuvele, meșteșugul de a povesti este esențial și arta scriitorului trăește incontestabil pe acest unic secret. Ceva de film narat, de scenariu sintetic le animă. Adăugați apoi ■ sugestiva forță de a specula curiozitatea până la senzațional — care în Judah Benjamin, Papistul din Folson Prison împinge gradația până câteva observații ascuțite asupra psihologiei evreului american. Și chiar în nuvela Un sandvich într‘un buzunar, făcută ’ pe situația comică și pe anecdotic sau în Dela cinci până la cinci, brodată pe un singur moment de criză morală — d. * Călugării nu-șii pierde o clipă ritmica interioară, care dă un accent cald povestiri. Sunt însușiri primordiale ale genului, menținute la un egal nivel, în toate povestirile, pe care le citești cu marea satisfacție că n'ai dat peste nici o pagină moartă. Căci nuvela nu suportă mono■tonia episodului nesemnificativ , și lungimea care te face să morr; și n'aș putea aduce d-lui Călugăru nici o învinuire în acest sens, ritmul nuvelelor sale fiind necontenit treaz. Am lăsat înadins să vorbim la sfârșit de Luceafărul morții și de Paltoane și nimic altceva, cele mai bune nuvele, mai pline de substanță, din întreg volumul. In Luceafărul morții este evocată o lume de un deosebit pitoresc social și moral. Povestea cerșetorului evreu Zailman, al cărui destin îl amenință cu lipsă elementară și existenței, este însăș lupta între două clase: a burgheziei egoiste și a declasaților, batjocoriți, ocoliți și scoși din umanitate. D. Călugăru, bun cunoscător al mediului evreesc, a isbutit să realizeze o dramă profund omenească, intr'o atmosferă atât de specifică. Gestul lui Zalman de a obliga pe ciubotarul Copel, spirit fariseic stimat, de concetățeni pentru situația lui socială, să-l întrebe la bătrânețe, pe motivul că ar fi copilul lui natural; rușinarea lui în fața credincioșilor, în sinagogă, și hazul pe care-l fac oamenii de Copil, expus sarcasmului desperat al lui Zalman, închid în sine un tâlc social, exprimat cu limpede viziune a tipurilor și a mediului. Cât priveștie lunga nuvelă Paltoane și nimic altceva, un admirabil roman condensat al unui moment din revoluția rusă, acela al trecerii de la sentimentalism la adeziunea disciplinată, fanatică, a locuitorilor dintr'un târg Ukrainian — este o sângeroasă satiră a micii burghezii, de hilară fanfaronadă și lașitate. Povestea se î nvârtește în jurul unei ingenioase invenții, de un adânc înțeles simbolic, cu toată aparența de divertisment a procedeului. Sunt aci li trei tipurri, bine conturate, cu reacțiuni morale distincte, în fața haosului revoluționar, al lui Yeger, ideolog sterp în anii lui de inițiere, și greu adaptabil, la situația de fapt, a lui Boris, agent de legătură între centru și provincie, decis și laconic și a negustorului de grâne, Saddie Fendirich, pe care revoluția îl scapă, printr'un accident, de o nevastă rea și urâtă, și a cărui strâmtăminte îl duce, în numele aceleaș revoluții, la furtul de paltoane.. Pentru el și pentru Kromăr, un specialist în furtul de păsări, revoluția este o găinărie idilică, incapabili să se conducă pe sine, nucleul acesta de „revoluționari“ se risipește, părăsind satul, la cel dintâii atac al contra-revoluției: „Iar când armatele albe au pătruns în târg n'au găsit pe nimeni, in casa cu pridvor, unde cantonase detarșamentul, au găsit câteva paltoane uitate, puse pe umere de lemn. Câteva paltoane și nimic altceva. Albii au turnat gaz peste paltoane. Focul s'a întins. Și până în zori, târgul a fost prefăcut în jăratec și moloz. Final de o semnificație tragi-c comică, el îmbracă satira într'un sugestiv simbol și împletește anecdota cu psihologia intr'o povestire largă, trepidantă și de o intensă atmosferă locală. Talentul de nuvelist al d-lui Ion Călugăru se recomandă cu atâtea însușiri, încât noi ne mulțumiim numai a-1 semnala cititorilor de bună literatură. Intr'un moment de industrializare sistematică a romanului, volumul său de nuvele este o fertilă reacțiune, poate fi o indicație. Pompiliu CONSTANTINESCU CITITI fr.antatiff 2.50 fr. cel mai răspândit magazin parizian