Vremea, ianuarie-iunie 1936 (Anul 9, nr. 419-443)

1936-01-26 / nr. 422

Y VREMEA Ultima noutate în librării Sanda Movilă Desfigurații_ rom­an Ed. Vremea Lei 50 I­nca un fel <­­e trădare Ce admirabil neam de oameni sunt bucureștenii ăștia! Duceți vă într-un cinematograf din centru,­­ și numărați câți dintre vecinii d-stră vorbesc românește. Mare minune dacă veți auzi o jumătate de duzină de doamne, domnișoara și domni articulând din când in când câte o frază românească. De obiceiu, gândesc și vorbesc fran­­țuzește. Și ce franțuzească, Dum­nezeule! O seară întreagă am au­zit la cinematograf, un grup de doamne și domni strălucea un ofițer (printre care din armata română) comunicându-și impre­siile într-o limbă franceză „aristo­cratică“, limba care se vorbește de obiceiu la cele mai naționale reuniuni din București, care se vorbește, bunăoară Crăciun, la Bazatele la Pomul de de binefa­cere, la Societățile pentru jocurile naționale, și celelalte. Duceți-vă, de asemenea, întrun restaurant din centru. Trageți cu urechea la mesele vecine. Veți auzi cele mai imbecile can­canuri și cele mai răsuflate snoa­ve, exprimate firește într-un argot moldavo-francez, colorat din când în când cu câte un cuvânt anglo­­saxon. Toate acestea se petrec în Capi­tala țării românești. Cele ce se petrec în celelalte capitale de ju­deț sunt tot atât de grave. Obiceiul e atât de răspândit încât, dacă în­ tramvaiu sau în tren, la teatru sau la cinemato­graf, pe sălile unui Minister sau la un restaurant, cineva vorbește franțuzește, nimeni nu toarce capul. Obișnuința mai în­aceasta mi se pare un simptom grav. Nu mai e vorba de mândrie sau de „șovinism“, ci pur și simplu de un elementar simț de demnitate care, cel puțin în anumite pături sociale, este cu desăvârșire des­compus. Polonezii știu tot atât de bine franțuzește ca și noi și totuși nimeni nu a auzit până acum un grup de polonezi vorbind fran­țuzește intre ei, pe stradă sau la cinematograf Un ziarist francez observa acelaș lucru: în nici o țară de „cultură franceză“ limba națională nu e „mai automat în­locuită cu limba franceză, decât in România“. Inutil să năm țăm­ cu un puternic mențio­senti­ment național, ca Germania sau Italia, unde toată lumea te pri­vește când vorbești o limbă străi­­nă. Dar chiar la Paris, în Parisul tuturor toleranțelor, trecătorii au început să te privească obraznic îndată ce te aud vorbind o limbă străină. Aristocrații, snobii, intelectualii și ceilalți imbecili bucureșteni sare r,folosesc de preferință“ limba franceză - sub pretextul idiot că e „mai bogată în­ expresii“ nu-și pot da seama ce grav lucru să­vârșesc. Limba franceză se leagă de începuturile culturii moderne românești, și atunci ne-a adus mari foloase — dar de-atunci au trăit în România Eminescu, Crean­gă, Slavici, Iorga, Arghezi, Re­­breanu, Lucian Blaga și Nae Io­nosan și nu a existat tărâm de activitate în care să nu fi creiat lexice bogate și suple. Predomi­narea limbii franceze se leagă de faza, penibilă pe alocuri, a cul­turii românești de împrumut — și întrebuințarea ei astăzi, intr'o fază de maternitate, de creiație, de afirmare victorioasă a geniu­lui românesc, este un act de tră­dare față de acest geniu româ­nesc. Oamenii care „folosesc de preferință“ limba franceză, suferă de un complex de inferioritate. Ei cred, încă, așa cum se credea pe vremea lui Alexandri, că limba românească este incapabilă să exprime nuanțele sentimentelor și preciziile gândirii. Ei recunosc, deci, inferioritatea și insuficiența limbii românești — fără să-și dea seama că prin această recunoaș­tere așează, pe nedrept, România printre țările necrezatoare, infan­tile, fără misiune istorică Este un act de trădare față de spirituali­tatea și misiunea istorică a Ro­mâniei moderne. Un act de tră­dare care se pedepsește, în alte țări... Nu există nici o scuză pentru cei care „folosesc de preferință“, automat, limba franceză. Orice subtilitate, orice nuanță, se poate exprima astăzi și în limba româ­nească. Numai un imbecil poate crede că dacă nu există un ter­men românesc pentru o expresie franceză precisă — trebuie prefe­rată limba franceză. Orice limbă, „chiar limba românească“, are nenumărate expresii intraducti­bile. „Vai­, exclama o cucoană fină, cum s‘ar putea traduce Gi­­raudoux în românește?!“ Cineva a avut bunul simț să-i răspundă printr'o altă întrebare: „Dar cum s‘ar putea traduce Sadoveanu în franțuzește?!,. Sunt unii care se scuză prin e­­ducație: „a vorbit de mic franțu­zește, a studiat a Paris, cetește numai romane franțuzești, etc.“. Îu atât mai rău pentru el, dacă a vorbit și cetit numai franțuzește „de când era mic“. Dar acest rău poate­­ și trebuie — să fie reme­diat. Orice student român, după ce se întoarce de la studiile din străinătate, este ispitit să vorbeas­că mereu limba în care a gândit și a învățat atâția ani. Dar dacă mai păstrează o urmă de demni­tate în sufletul lui, se controlează și în câteva luni restaurează vechea, și singura, ierarhie. Mi-e­­ peste putință să înțeleg cum oa­­­­meni inteligenți și demni așează­­ conștienți limba românească întru­ o condiție inferioară.­­ Oricât de multe guvernante ar­­ fi stut, oricât ar fi stat la Paris,­­ oricâte romane franțuzești ar ceti ] săptămânal — el este dator să­­ gândească și să vorbească numai­­ românește, pentru a-și dovedi so­­­­lidarizarea lui cu geniul creiator " românesc, cu misiunea istorică "o­­­­mânească. Dacă nu depune nici­­ măcar acest minim efort de soli­darizare — ce mai putem aștepta­­ dela el?!„. . Mi-am dat și mai bine seama de­­ descompunerea claselor noastre­­ dominante, când am constatat in­conștiența cu care „preferă“ limba franceză în viața lor de toate zi­lele. Oamenii care gândesc auto­mat o a­ltă limbă, sunt incapabili să simtă sincer misiunea istorică a României. Prezența unor aseme­nea oameni la posturile de co­mandă ale politicei și culturii ro­mânești explică toate dezastrele României moderne. Explică lași­tatea — într'un­ cuvânt descompu­nerea aproape totală a burgheziei și „aristocrației" românești. Pre­zența lor la Ministere, cluburi, bănci, societăți culturale, etc. — este mult mai gravă decât ar pă­rea la prima vedere. Pentru că ne umilesc în fața străinilor („Româ­nia, țară bilingvă) și pentru că creiază un complex de inferiori­tate de care Dumnezeu ne-a ferit până acum. MIRCEA ELIADE ­W VoWv"'1 TEATRU de VAI..IAN GENERAȚIA de SACRIFICIU Comedie in trei acte Vol­u­­mul si Lei­­so-volumul ^ Edihjrs Vrarpa f­a­p­I MATEI S CARAGIALE A trăit izolat de lumea literară, a scris puțin și numai din nevoia lăuntri­că de a-și exprima o ciudată și origi­nală viziune artistică. Fiul cel mai mare al lui Ioan Luca moare aproape necunoscut , un cerc restrâns de lite­rați l-a admirat, iar marele public abia acum află de existența unui scriitor cu acest nume. Sonetele lui de pitoresc lexical și de culoare orientală au avut o circulație redusă, placheta intitulată Remember a fost citită de câțiva ama­tori, iar romanul Craii de Curte veche, deși a fost primit elogios de critică, nu s­a bucurat de succesul pe care-l merita. E curios cum numai moartea revelează unele talente. Matei Cara­giale este dintre acestea și nu vor fi niciodată excesive elogiile aduse me­moriei lui literare. Nu este momentul acum să fixăm definitiv locul scriitoru­lui abia dispărut, in evoluția prozei noastre. Matei Caragiale a iubit frazei somptuoasă, reveria amplă, liris­mul hieratic și pitorescul mo­ral și de atmosferă. S'a zis că proza lui continuă, un Craii de Curte veche, linia romanului social a lui Filimon ; unele aparențe îndreptățesc această aserțiune, o anume sensibilitate orien­tală il înrudea cu Ciocoii vechi și noi. Dar Filimon n'a fost un artist al ver­bului, n'a fost un poet de ton înalt, ca Matei Caragiale. Nici realismul so­bru n'a fost strein spiritului său; fami­lia Arnotenilor, sau tipul neuitat al lui Pirgu amintesc ceva din arta de moralist a tatălui său, și n'am greși, credem, dacă am vedea in Pena Cor­codușa, ca și, în culoarea de epocă a Crailor de Curtea veche, o prelungire plină de vervă fantastică, din Kir Ia­­nulea, excelenta nuvelă a lui Ion Lu­ca. Sunt asemănări interne foarte pu­ternice, foarte precise, care-l arată ca pe un autentic moștenitor al ma­relui satiric. Este neîndoios că prin moartea lui Matei Caragiale, literatura noastră pierde un mare talent; repunerea în circulație a o­perii lui, prin tipărirea tuturor manuscriselor, întregi sau frag­mentare, ne va da o imagină mai com­pletă a ceea ce Matei Caragiale repre­zintă. Nu ne 'ndoim că una din edi­turi ne va înfățișa in curând, intr'o condensată „operă completă", toată producția unui scriitor care trebue sa se bucure, cel puțin postum, de un destin mai norocos decât i-a putut asi­gura capriciosul moment contemporan. In acea zi, datoria criticii va fi să a­­tragă luarea aminte a cititorilor de câtă frumusețe expresivă, nouă se gă­sește într'o operă cunoscută de numai câțiva rafinați. Va fi un act reparator, care să cins­tească precum se cuvine memoria lui Matei Caragiale, scriitorul prof­und ignorat, dar de mare talent. P. CONST EUROPEISCHE REVUE... publică un articol de Sir Alfred Pease asupra politicei externe a Marei Bri­­ ­­­­ tanii în anul 1935. Ipocrizia anglo-sa­­xonă e un lucru prea vechi, ca să ne mai mirăm­ ,dar ceea ce e îngrijitor, pentru Anglia, — e că această ipocri­­zie a devenit de calitate proastă, fără șiretenie și fără îndemânare. A început să îmbătrânească Anglia ? Ar fi ,grav pentru că ruina unui mare imperiu pro­duce catastrofe și împrejur. Deci, po­litica externă a Angliei spune sir Al­fred, provine din 0e 1 mai înalt dezin­teres, și nu are decât un țel: triumful Ligei Națiunilor. Nici abuzuri de for­ță, nici tiranie față de popoarele­­ mici. Dar ne put­em întreba dacă ipocrizii de felul acesta sunt datorite unei im­becilizări a nivelului cultural european, sau unor complicități tenebroase ? Credem că amândorura. s A APĂRUT... o istorie a împăratului Carol Quintul de Walter Fritsch. Puține figuri din istorie au fost mai nedreptățite decât aceia a celui mai mare dintre Hab­­sburgi. Asta se datorește și faptului că istoricii lui cei mai populari au fost protestanți în care fierbea încă ura celor pe care Cezarul romano-german îi înfrânsese. Se crease in jurul lui Carol Quintul legenda unui suveran fanatic, sectar, strâmt și nemilos în acelaș timp. Dr, Fritsch demonstrează cu documente, că rareori un monarh a fost mai din timpul lui, mai comprehensiv decât Carol. Dacă din primele momente­ lua atitu­dinea cuvenită față de erezia prote­stantă, mișcarea aceasta anarhică și revoluționară n’ar fi luat proporțiile pe care i-au dat-o ezitările lui. Deci nu intoleranță, ci exces de toleranță, de indiferență. Sub el s’a creat marele imperiu american al Spani­ei. A avut comprehensiunea imediată a posibilită­ților imense pe care le oferea Noua Lume și grație numai intervenției lui personale colonizarea a luat un ritm atât de repede, încă o mare eroare is­torică reparată. Și sunt încă atâtea! NICIODATĂ... Iohann Sebastian Bach n’a avut în Germania o atmosferă, mai ferventă, mai religioasă ca in zilele noastre. Tot poporul german a simțit că are în maestru Bach unul din centrele lui d­ei vitale, poate rezierva lui cea mai ne­secată ,de putere spirituală. Ceea ce re­prezintă Bach înainte de toate este promovarea Imperiului interior (das innere Reich). Este titlul unei cărți a­­părute recent. Bach­ a fost omul care a lucrat numai cu matricole, cu radă­­cinele sufletului și ale muzicei. Am putea spune că tot centrul de gra­vitate al creației (și al vieții) sale stă în planul lumii cauzale ,superioare ce­lei fenomenale­­,nu numai ierarhic dar și prin faptul că o cuprinde implicit în ea. Deci prin excelență artă a mi­sterului, nu prin obiect, ci esențial, pentru a o înțelege trebue să urmăm procesul deja manifestat­ia nemanife­stat: o adevărată inițiere. V. L. EXPOZ­IȚIA PICTORULUI PERAHIM Sâmbătă 25 Ianuarie, în sala Mozart­, pictorul S. Perahim își va deschide cea de a doua a sa expoziție, prezentând un număr restrâns de uleiuri și desene. De la prima sa expoziție din 1933 unde înfățișase câteva uluitoare viziuni de coșmar, pictorul Pe­rahim a avut o evoluție și un drum al său propriu, indicat la mari intervale de unele desene apărute între timp în reviste. Noua sa expoziție e ultima etapă a drumului parcurs și care l-a dus în miezul realităților sociale. Acei care se vor duce pentru jumătate de oră La Mozart să vadă expoziția lui Perahim, vor avea ce să admire și să învețe de la a­­cest tânăr și temerar pictor. ÎNTÂMPLĂRI IN IREA­LITATEA IMEDIATA La sfârșitul acestei săptămâni, cartea lui M. Blecher, numită ast­fel, se va afla în vitrinele libră­riilor. Fără să consacre un nou scriitor în sensul scriitorilor de mare tiraj, cartea aceasta va pune totuși în valoare o nouă sensibi­litate, un nou fel, destul de chi­nuit, fie a privi lumea, care apar­ține cu totul personalității lui M. Blecher. In sensul acesta, se poate vorbi, cu toată convingerea, de întâmplări în irealitatea ime­diată, ca de cartea care va con­sacra un nou și autentic scriitor. ■ ■ ■ DUMINICĂ 26 IANUARIE 1936 11 I­O­N­I­Ț­A De necrezuta viață a dumnealui­ Căpitan de oaste] scrisă de dumnealui Iancu Zugravu I desene inedite de I­­ĂNESTIN Ed. Vremea Lei 50 CRONICA LITERARA ION CĂLUGĂRU: Dela cinci până la cinci editura „Vremea“ Despre un volum de nuvele ți este oarecum dificil a vorbi, din­­ teama de a nu simplifica prea­­ mult, caracterizându-i global­­ spiritul. Scriind amănunțit des­­­­pre fiecare povestire în parte,­­ O cronică e amenințată să ia­­ aerul unui fel de referat, pe ca­­­­pitole și aliniate. Există însă o cale de mijloc (și poate cea mai bună) care ne scutește de am­bele exagerări; să ne ocupăm cu deosebire de acele bucăți care precizează mijloacele ma­jore ale autorului. In afară de prețioasele sale romane, d. Ion Călugăru a scris și două volume de nuvele, Paraclisul statistic și Abecedar de povestiri populare; ele re­prezintă faza căutării de sine și indicația atmosferii sale ar­tistice. O anume frondă a ex­presiei și o grimază ostentativă în fața vieții se stânjenea cursul povestirii, punând accentul pe voința de a fi personal. Nuvela, înainte de orice este povestire cursivă, compoziție densă, a­­proape matematică a momente­lor și economie verbală, fără frumuseți obositoare de amă­nunt. . In acest sens, volumul pre­zent al d-lui Călugăru ne pune în contact cu o simplificare și un nerv al expresiei, cu o stă­pânire a materialului și un ritm interior de mare tensiune. Este exact drumul de la nesigu­­ranțele începutului la maturita­tea artistică. „De la cinci până la cinci“ este cartea unuia din cei mai buni nuveliști contimpo­rani. In substanță, viziunea sa ne este familiară, din romanele și nuvelele anterioare, dar spiri­tul corosiv, febrilitatea persona­giilor, situațiile grotești, ca și umorul amar se încheagă intr'o unitate, într'un ritm de o excep­țională densitate epică. Dacă i-am aduce o imputare generală, ar fi tocmai aceea condensat prea mult de a-și fi acțiunea unora din povestiri, de a schematizat cu prea multă vori­fi­că faptele. Ceea ce se întâmplă în L-am împușcat, scurtă și ha­lucinantă exasperare a instinc­tului de conservare individuală, mărită de spaima răspunderii, in Pipa, unde gluma unor ado­lescenți alunecă spre tragic și ușoară caricatură, în iubește în locul meu, în care comedia amo­rului burghez se desfășoară în­tr'un ritm de farsă, concentrând o atmosferă ș­i câteva tipuri ca­racteristice într'un spațiu prea redus. Este atât­ de­­ evidentă voința autorului de a comprima, de a scrie adevărate romane în miniatură, încât anecdota alertă suprimă analiza, atmosfera, dând prea geometrică înfăți­­­șare povestirii. Ai impresia că : d. Călugăru și-a impus o pro­­­­blemă de teh­nică a nuvelii, într'un ritm de o rară vioiciune, și cu lucida aplicație ce-l face să închidă câțiva oameni într'un cufăr. In aceste nuvele, mește­șugul de a povesti este esențial și arta scriitorului trăește in­­­­contestabil pe acest unic secret. Ceva de film narat, de scenariu­­ sintetic le animă. Adăugați apoi ■ sugestiva forță de a specula cu­riozitatea până la senzațio­nal — care în Judah Ben­jamin, Papistul din Folson Prison împinge gradația până câteva observații ascuțite asu­pra psihologiei evreului ameri­can. Și chiar în nuvela Un san­­dvich într‘un buzunar, făcută ’ pe situația comică și pe anec­dotic sau în Dela cinci până la cinci, brodată pe un singur­­ moment de criză morală — d. * Călugării nu-șii pierde o clipă­­ ritmica interioară, care dă un accent cald povestiri. Sunt în­­sușiri primordiale ale genului,­­ menținute la un egal nivel, în­­ toate povestirile, pe care le ci­­­­tești cu marea satisfacție că n'a­i­­ dat peste nici o pagină moartă. Căci nuvela nu suportă mono­■­ton­ia episodului nesemnificativ , și lungimea care te face să mo­rr; și n'aș putea aduce d-lui Călugăru nici o învinuire în a­­cest sens, ritmul nuvelelor sale fiind necontenit treaz. Am lă­sat înadins să vorbim la sfârșit de Luceafărul morții și de Pal­toane și nimic altceva, cele mai bune nuvele, mai pline de substanță, din întreg volumul. In Luceafărul morții este e­­vocată o lume de un deosebit pitoresc social și moral. Poves­tea cerșetorului evreu Zailman, al cărui destin îl amenință cu lipsă elementară și existenței, este însăș lupta între două clase: a burgheziei egoiste și a declasaților, batjocoriți, ocoliți și scoși din umanitate. D. Călu­găru, bun cunoscător al mediu­lui evreesc, a isbutit să reali­zeze o dramă profund ome­nească, intr'o atmosferă atât de specifică. Gestul lui Zalman de a obliga pe ciubotarul Copel, spirit fariseic stimat, de conce­tățeni pentru situația lui socială, să-l întreb­e la bătrânețe, pe motivul că ar fi copilul lui natu­ral; rușinarea lui în fața credin­cioșilor, în sinagogă, și hazul pe care-l fac oamenii de Copil, expus sarcasmului desperat al lui Zalman, închid în sine un tâlc social, exprimat cu limpede viziune a tipurilor și a mediu­lui. Cât pr­iveștie lunga nuvelă Paltoane și nimic altceva, un admirabil roma­n condensat al unui moment din revoluția rusă, acela al trecerii de la sentimen­talism la adeziunea discipli­nată­, fanatică, a locuitorilor dintr'un târg Ukrainian — este o sângeroasă satiră a micii bur­ghezii,­ de hilară fanfaronadă și lașitate. Povestea se î nvâr­­tește în jurul unei ingenioase invenții, de un adânc înțeles simbolic, cu toată aparența de di­vertismen­t a procedeului. Sunt aci li trei tipurri, bine con­turate, cu reacțiuni morale dis­tincte, în fața haosului revolu­ționar, al lui Yeger, ideolog sterp în anii lui de inițiere, și greu adaptabil­, la situația de fapt, a lui Boris, agent de legă­tură între centru și provincie, decis și laconic și a negustoru­lui de grâne, Saddie Fen­dir­ich, pe care revoluția îl scapă, prin­­tr'un accident, de o nevastă rea și urâtă, și a cărui strâmtă­­­minte îl duce, în numele ace­­leaș revoluții, la furtul de pal­toane.. Pentru el și pentru Kromăr, un specialist în furtul de pă­­­­­sări­, revoluția este o găi­nărie idilică, incapabili să se condu­că pe sine, nucleul acesta de „revoluționari“ se risipește, pă­răsind satul, la cel dintâii atac al contra-revoluției: „Iar când armatele albe au pătruns în târg n'au găsit pe nimeni, in casa cu pridvor, unde cantonase deta­­r­șamentul, au găsit câteva pal­­­­toane uitate, puse pe umere de­­ lemn. Câteva paltoane și nimic­­ altceva. Albii au turnat gaz peste paltoane. Focul s'a întins. Și până în zori, târgul a fost prefăcut în jăratec și moloz­. Final de o semnificație tragi-­c comică, el îmbracă satira într'un­­ sugestiv simbol ș­i împletește a­­­­necdota cu psihologia intr'o po­vestire largă, trepidantă și de o intensă atmosferă locală.­­ Talentul de nuvelist al d-lui­­ Ion Călugăru se recomandă cu atâtea însușiri, încât noi ne mul­­­­țumiim numai a-1 semnala citi­­­­torilor de bună literatură. In­­­­tr'un moment de industrializare s­istematică a romanului, volu­­­­mul său de nuvele este o fertilă reacțiune, poate fi o indicație. Pompiliu CONSTA­NTINESCU C­I­TI­T­I fr.antatiff 2.50 fr. cel mai răspândit magazin parizian

Next